duminică, 31 iulie 2011

Dilemă

La o serbare de copii, printre multe discuţii pe teme (evident) bebeluşesco-copiloase, prind din zbor şi tema lăsatului să plângă. Ca să se-nveţe să adoarmă, desigur.
Bizar mi s-a părut faptul că discuţia asta o purtau cu precădere doi taţi, în vreme ce nevestele din dotare făceau, în zonă, chestii pe lângă copiii din dotare.


Acu', stând strâmb şi judecând drept: au fost (multe) momente în care mi-am dorit din suflet ca Muţunau să doarmă, ca să pot lipi şi eu geană pe geană. Aş fi stat în nas şi-n cap dacă ar fi funcţionat. (Nu).
Când era mic-mic-mic, adică sub 5 kile (fix perioada în care mie mi se părea imens) dura o veşnicie să-l liniştesc, legănându-l în braţe, în ritmul unor muzici de copchii. O veşnicie, adică 3-4 minute. Maxim 2 cântecele.
Era aceeaşi perioadă-n care un somn bolovănos de 10 minute-mi părea, uneori, ditamai noaptea-n pat de puf.
Dar pentru mine n-avea sens să-l las să plângă în camera lui, la nici 2 metri de mine şi, eventual, (culmea prostiei şi sadismului) să număr minutele în care plânge, ca să le cresc cu câte 5, de la o zi la alta. Brrrr!

(Bre, când e vorba de copii deja născuţi, număratul de minute e, de cele mai multe ori, o prostie. Aşa, ca regulă generală. Pen' că nu asta e unitatea de măsură esenţială. Ci altele, uneori mai greu de cuantificat.)

Pe de o parte, de cele mai multe ori îl linişteam în (cele) câteva minute (da, păreau secole, da, se repeta de multe ori scena, da, trebuia să mă întrerup din altele, inclusiv somn, da, uneori îmi pierdeam răbdarea...).
Sau în câteva secunde. Că uneori nu voia decât să se asigure că-s pe acolo şi-i ajungea să-mi simtă mirosul sau să-mi audă vocea. (desigur, adulţii nu mai au niciodată nevoie de reasigurări, că-s de tablă. galvanizată).
Şi-apoi am învăţat să-i înţeleg plânsul. L-am distins (laolaltă cu tot cartieru') pe cel de foame, m-am prins că rarele ţipetele ascuţite şi sincopate indică durere, că mârâielile vin din varii disconforturi - poziţii (devenite) incomode, scutece explodate, căldură / frig, varii vise - şi că unele mieunături nu mă necesită, sunt doar sunete întâmplătoare.
De-aia nu m-am văzut niciodată cu cronometru-n mână, pândind savanto-matematic la uşa camerei copilului.


Dar n-am intervenit în discuţia de la serbarea cu pricina.
Odată pentru că nu-s convinsă că nu era numai o discuţie de taţi mimând fermitate paternă (o oarece sticlire din ochii uneia dintre mame m-a făcut să suspectez că...), pe urmă pentru că nu m-a-ntrebat nimeni şi, iarăşi, nu-s convinsă că era treaba mea.
O voce îmi şoptea "ce prostie”, în vreme ce alta şuşotea "lasă-i, nu te priveşte, nu stai tu cu ei în casă".

Acu', mă-ntreb: o fi fost vocea îngerului alb, mic şi cuminte de pe umăru' drept, sau a colegului lui ceva mai întunecos echipat?

sâmbătă, 30 iulie 2011

Obositosaurus Rex

Dacă ne uităm la găină şi vedem dinozauru' ca strămoş, expresia "varză de oboseală” mă are pe mine-n spate, pe post de Obositosaurus Rex.
Da, din nou. Etern. Cronicizat.

Am serbat & participat la serbări toată săptămâna.
E minunat să serbezi.
Ce mă cam încurcă e partea cu strânsu'(rile) de după.

Apoi am împachetat apoteotic pentru vacanţa muţunautică.
Partea interesantă este că toate bagajele fuseseră făcute romantic, în penumbră şi la lumina lumânării, pe motiv de sărit siguranţa (la origini tre' să fi fost un întrerupător defect, pe care tot zic că-l schimb de circa cinci ani). M-am prins tardiv că nu e doar becu' din baie defect...

Ocazie cu care Muţunau a ţinut morţis să-i aprind o lumânărică de t'enuleţ cu b'ichieta, ca să-mi cânte, surprinzătoro-generos, Mulţi ani t'ăiascăăă, mulţi ani t'ăiascăăă, Mami să t'ăiascăăă, Laaaaa muuulţi aaaani!.

Şi, când să plecăm cu ultimele bagaje, 'mnealui (şi el, obo) a adormit. Nu înainte de a mă întreba, anticipato-oedipian-bărbăteşte: ai făcut duş?
(operaţiunea bălăcitoare, neprogramată, s-a impus dat fiind că toată băgăjăreala chioro-viteză a echivalat cu vreo oră jumate de saună finlandeză, ceea ce, la ultimul transport, a făcut să leşine toţi câinii vagabonzi malnutriţi din zonă, toţi cardiacii stradal-mâncători de seminţe de pe-o rază de 50 de metri şi o parte însemnată din greierii blocului)

(À propos de Oedip: e demonstraţia antitetică supremă pentru attachment parenting. Dacă-l ţineau aproape, scuteau tragedia. Şi rămânea săracu' Freud fără nume pentru complex... )

Această săptămână a mai fost istorică şi pentru că:
- am găsit în buzunarul proaspătului absolvent de grădiniţă (an I, grupă de piticoţi pempărsişti) o bancnotă de 10 lei... de provenienţă necunoscută... (oare face bani pe şest?)
- am înţeles înc-o dată, via trafic bucureştean, de ce e bine că n-am permis de port-armă... şi nici port-grenade defensive!
- am reuşit să stric (prin strivire) aparatul foto. Avea deja o defecţiune la obiectiv şi l-am "ajutat” să şi-o cronicizeze. Nu definitiv, sper...

luni, 25 iulie 2011

Despre naştere: la stat, sau la privat?

Din nou despre naştere, tot la instigarea Qbebe, pe tema cum s-aleg dintre maternităţi.
Să fie una de stat, sau să merg la spital privat?

Mulţumesc pentru invitaţie!
Ia să cotrobăim noi prin memorie...

Am născut la Municipal, pentru că acolo lucra Corina, medicul care mi-a urmărit sarcina.
Am întrebat-o, înainte de naştere, câte ceva despre spital.

- E curat, nu trebuie să-ţi faci griji. Şi toată lumea îşi face oricum treaba.
- Mi-a spus M., fosta ta pacientă, despre aripa cu camere desenate.
- A! Da. Există. Da' vrei neapărat desene pe pereţi? Camerele sunt foarte drăguţe, ce e drept. Sunt în regim de hotel. Da-n rest să ştii că nu există nicio diferenţă.
- Da' baie cu duş este?
Deja mă simţeam Ivan Turbincă, la poarta altui stabiliment. Tabaciok iesti?
- Fiecare salon are baie. Nu toate au duş, parcă... dar te duci în salonul vecin, nu se supără nimeni.
- O să stau cu copilul în cameră, chiar dacă nu sunt la desene pe pereţi?
- O, da, Municipalul are rooming-in.

Şi cu asta, gata, mă hotărâsem.

Ştiam că nu pot vizita civilizat spitalele de stat, ca să-mi dau seama din ce-aş putea alege. Fireşte, aş fi putut merge incognito, dar, evident, nu aveam cum să culeg personal decât o parte din informaţii. Nu eram sigură că vor fi suficiente, aşa că nu m-am dus. Am preferat să mă concentrez pe ce voiam eu şi pe ce puteam eu face.

Nu mă interesau, de fapt, cu-adevărat, decât extrem de puţine lucruri - să fie curat - foarte curat, ca să nu mă trezesc căptuşită cu cine ştie ce stafilococcie, şi să stau cu copilul în cameră.
Eram împăcată şi cu ideea de cotizare sistematică (îmi pregătisem tenculeţul de bancnote de 5 lei...), şi cu disconfortul presupus de numărul mai mare de paturi din salon.

Nu m-am gândit, de pildă, nicio clipă la distanţa faţă de casă. (era relativ aproape, şi-apoi nimeni n-a avut de făcut drumuri mai mult de 2-3 zile)
Nici prin cap nu mi-a trecut să intreb dacă exista aer condiţionat. (Da, exista. Întâmplarea a făcut să nu fie aşa mare nevoie de el.)
N-am întrebat dacă pot alăpta copilul în prima oră după naştere. Am presupus că da. (greşit)
De mâncarea spitalului nu mi-a păsat nicio clipă. Ca idee, aduceau varză...şi iahnie de fasole... pentru lăuze... Brrr!!!! Desigur, am halit toate iaurturile şi toate fructele (nu au fost prea multe!).
Nu mi-am bătut capul cu siguranţa lucrurilor mele. (Cel puţin atunci, n-a fost nevoie. Nu le-a furat nimeni.)
Nu mi-am pus probleme de autonomie - pentru că aveam (excesiv de multă) încredere în mine. (Mă hotărâsem să răspund oricărei abordări cu fix aceeaşi monedă. Bafta tuturor a fost c-am dat peste un medic care punea (fie şi vag) accent pe cooperarea cu pacientul.)
După cum am mai zis, nu mi-am bătut cine ştie ce capul nici cu naşterea!

Iar lucrurile au decurs, într-adevăr, conform spuselor. A fost curat, am avut copilul cu mine încă de la post partum (chit c-a trebuit să ameninţ intens că fac scandal dacă nu mi-l aduc i-me-di-at), am avut unde face duş.
Asistentele şi îngrijitoarele îşi făceau treaba. Desigur, post-5-lei, palmato-strecuraţi la buzunar, deveneau (cu o viteză năucitoare) lapte şi miere, amabilitatea întruchipată, eventual cele mai bune prietene ale şpăguitoarei - dar îşi făceau oricum treaba. Nu ştiu cine le băgase-n viteză, da' funcţiona.
Am primit (la cerere...) chiar şi apă fierbinte pentru ceaiul de chimen, anason şi fenicul! (căci dacă ştii ce şi cum se poate, poţi cere... şi primi!)
Cât am stat acolo, n-am văzut pe nimeni să refuze vreo cerere mămicească. Când am precizat că aveam toxoplasmoză cronică şi c-aş fi vrut să fie investigat şi copilul, imediat după vizită doamna doctor Elena Jianu m-a luat, cu tot cu cetăţean, şi i-a făcut, sub ochii mei, ecografia transfontanelară care mi-a redat liniştea.
Una dintre asistente (întâmplător sau nu, cea mai apropiată de ieşirea la pensie), şi-a dat toată silinţa să-nveţe pe-oricine-şi dorea cum e cu alăptatul.


Şi totuşi...
Una din asistentele de la pediatrie era ameţită rău (nu neapărat prost intenţionată, doar părea să uite de la mână până la gură...) iar alta, o mitocancă sinistră (ocupaţia ei majoră părea să aibă mare legătură cu privirile şi comentariile depreciative aruncate fetiţelor; pentru ea, numai băieţii meritau atenţie - ea avea doi, şi se purta de parcă ăsta era singurul lucru care-o făcea demnă de atenţie... săraca! în rest, o dată n-am văzut-o punând efectiv mâna să şi facă vreo ceva).
În general, duamnelor nu le-ar fi lipsit nişte cursuri de amabilitate & oarece 7 ani de-acasă - am văzut două situaţii în care asistenta a ţipat la câte o mamă - că pune suzetă, că alăptează alt copil... Mentalitatea generală, încă vizibilă sub şlefuielile recente, în ciuda eforturilor (mari, tre' să recunosc), părea să fie tot una de tip ce mă deranjează pacienţii ăştia neascultători & solicitanţi.

Pe schimbul de noapte nu-şi bătea nimeni capul cu alăptatul. (toată lumea avea aerul că abia aşteaptă să se termine noaptea...)

În anumite situaţii, dacă voiai ceva anume (de pildă, sare de argint pentru ochii lipiţi ai copilului) trebuia să insişti. (eu zâmbeam suav, cu aerul că, până nu mi se îndeplineşte cererea, nu mă mişc de acolo nici dacă vin să mă-mpingă trei buldozere).

Nimeni nu mi-a cerut consimţământul pentru vaccinarea copilului.
A fost şi un moment când, pentru o anumită procedură, nu i-au nimerit vena.

Vreo două tantiţe asistente m-au trimis să fac analize la un centru privat, că duminica laboratorul nostru nu lucrează, deşi exista posibilitatea ca analizele respective să fie făcute în spital. Am zis da, sigur, şi luni le-am cerut făcute în spital, cu acelaşi zâmbet suav menţionat mai sus, şi sub ochii doctoriţei Jianu, despre care am crezut sincer c-o să le plesnească pe ipochimene. (în caz c-a făcut-o, eu am ratat momentul)

Am fost intens bătută la cap să fac radiografie pulmonară.
Mulţumesc, dar intenţionez să alăptez. Apreciez campania dvs. de screening, dar, ce să vezi, n-o să iau parte la ea.
Păi s-ar putea să nu vă dea drumul din spital, fără radiografie.
Serios? Pe bune? Ia hai să vedem!
(evident, am semnat că refuz, pe răspundere proprie, bla-bla-bla, şi asta a fost tot)

Nu mi-a părut prea rău când am plecat - dar aş putea merge să mai nasc acolo, acum că ştiu cum merg lucrurile. (întrebarea e dacă rezistă ei!)




6 săptămâni mai târziu, vizitam, la Medlife, o prietenă.

Nici vorbă de rooming-in. Copiii erau luaţi şi puşi la acvariu, ca să-i poată vedea tot poporu' şi să se poată odihni mama. Prietena mea era foarte mulţumită de experienţa naşterii acolo. Avusese parte de o cezariană (impusă de anumite caracteristici anatomice) la cald, cu anestezie generală şi-o tonă de analgezice după. I se părea în regulă să stea la 6 metri de copil - dacă aşa a zis medicul.
Nu ştiu cum a fost cu alăptatul - dar ştiu că la nici 5 luni copilul ei era înţărcat, pentru că, zicea ea, n-a mai avut lapte. De la început copilul primise lapte praf, ca să se sature. Din maternitate.

Era vizibil curat, mai curat decât la Municipal. Vizitatorii primeau papucei şi halat de unică folosinţă. Nici vorbă de mişunat intens peste tot, nu intrai în salonul mamei - conversaţiile se purtau pe hol (unde nu aveai cum sta decât în picioare... dar asta e altă poveste).

Prietena mea s-ar duce să mai nască tot la Medlife. Mersese doar cu hainele de pe ea şi buletinul, şi se-ntorsese acasă cu copilul echipat cu trusou. Nu avusese de dat nicio şpagă niciunei asistente. Ceea ce, din punctul ei de vedere, sublinia confortul psihic pe care şi-l dorise şi de care avusese parte.


De unde diferenţa?
Suntem inflexibile? Prea conformiste cu propriile experienţe?
Ne înfrumuseţăm retroactiv experienţele, dat fiind că, oricum, nu le mai putem schimba?
Sau avem, pur şi simplu, preferinţe diferite?


Poate că perspectiva asta, a preferinţelor diferite, e cea din care ar trebui să privim lucrurile.

Notă: Presupunerea de la care plec e că poţi alege. Că nu te constrânge / limitează niciun aspect medical special.

Alegerea dintre stat şi privat e fundamental greşită dacă se rezumă la a da sau a nu da şpagă. La a fi sau a nu fi bine sau mai puţin bine tratat. La igienă (care, pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să fie un dat, nu s-apară ca o condiţie dezirabilă!)

Alegerea maternităţii ar trebui să se bazeze mai mult pe propriile dorinţe şi aşteptări. Pe disponibilitatea maternităţii de-a găzdui preferinţe diferite, şi de-a crea spaţiu pentru desfăşurarea unor parcursuri diferite de travaliu şi naştere.

Iaca aici model de spital frumos echipat.
Greu o fi să se facă şi la noi? (pe unele dintre spaţiile curente ale spitalelor de stat, cu toată bunăvoinţa, da, cam greu. de potenţiala reacţie a cadrelor medicale nu zic nimic.)

Uite ce-aş avea în vedere la momentul alegerii maternităţii. Aş întreba, referitor la politica locului, nu doar la ce face de obicei medicul:
Voi beneficia de autonomie?
Mi se va cere consimţământul pentru manevrele medicale făcute atât mie, cât şi copilului? (vă asigur că voi fi acolo cu capu' ca să pot răspunde coerent!)
Va ţine cineva cont de ce vreau şi de ce refuz?
Va prima ce doresc eu, sau naşterea va fi oricum confiscată de medic? (aud de prea multe situaţii în care naşterea e grăbită, forţată, provocat-impusă, fie din temeri nejustificate de (aşa-zis...) practician (de fapt, profund ne-exersat), fie din cauza presiunii numărului mare de gravide intrate în travaliu şi aflate în aşteptare)
Voi avea, în travaliu, libertate de mişcare?
Minge pe care să stau?
Partenerul alături de mine?
Mi se va permite să nasc în ce poziţie vreau eu, cu un minim de intervenţie?
Copilul va fi pus piele pe piele imediat după naştere, şi alăptat în prima oră după?
Dacă am alte idei creţe (de exemplu vreau să taie cordonului ombilical doar când nu mai pulsează, sau vreau imediat o poză  a nou-născutului), măcar se discută despre ele?

Esenţialul:
Mă va trata maternitatea aia ca cu respect, pe o persoană, sau sunt privită ca depozitarul biped şi incompetent al unui caz medical? Un colet pe banda rulantă cu pacienţi care ne fac nouă viaţa grea?

Abia după aia m-aş uita dacă maternitatea e de stat sau privată.
Pentru că, ce să vezi, cadrele medicale din maternitatea privată vin tot din şcolile româneşti. Care, săracele, sunt din alt film când vine vorba de respect pentru pacient.

Sunt întrebări de bun simţ, pentru mamă.
De lezmajestate, pentru anumiţi medici încremeniţi în proiect.

Şi de o parte, şi de alta, presupun multă informare (că trebuie, într-o primă fază, să înţelegi că opţiunile astea există, ca să ştii cum să ţi le ceri), şi-o mult mai bună comunicare între medic şi pacient.
Îmi dau seama că toate astea pot suna înspăimântător pentru cine crede că specialistul trebuie analizeze şi să hotărască. Ghinion.
De acord cu analizatul. Dar nu, nu medicul decide cum se va desfăşura naşterea. Cel puţin, nu în cazul meu. Medicul mă informează pe înţelesul meu (ce, de ce, care sunt opţiunile, care sunt manevrele, care sunt riscurile şi beneficiile, cum va decurge recuperarea) şi de decis decid eu.

Că doar eu nasc, nu medicul.

duminică, 24 iulie 2011

A trecut un an

Un an de când ai ales să ieşi din casă deşi afară erau 38 de grade. De când rabla aia de maşină s-a stricat.
De când n-ai mai apucat s-o şi porneşti, după ce-o terminaseşi de meşterit.
De când, dacă timpul ar mai fi putut aştepta încă o zi, ai fi apucat să-ţi revezi, după câteva luni, nepotul.

Sau poate că nu. Cine ştie... Legistul spunea că i s-a părut greu de crezut că mai puteai umbla. Că s-ar fi putut întâmpla oricând, oriunde, şi că ultimele câteva luni de viaţă echivalau, practic, cu un miracol. Ignoraseşi moartea.


Sunt multe lucruri de acum un an pe care nu vreau să le uit. Lucrurile lăsate acasă ca pentru o întoarcere peste cateva ore - o caisă pe-o farfurie cu câţiva sâmburi, o cană cu apă... Zâmbetul vag, oarecum liniştit, oarecum neajutorat, pe care îl aveai la morgă. Felul în care ţi-am mângâiat degetele, când l-am rugat pe ajutorul de legist să-ţi scoată verigheta.

Şi unele pe care n-o să pot - prea urâte ca să poată fi povestite. Care, culmea, nu ţin de moarte, ci de abrutizarea prezentă în preajma ei.

În anumite zone alte ţării există obiceiul ca bătrânii să-şi pregătească, din vreme, toate cele ce vor fi necesare la înmormântare. Bunica mea maternă aşa a făcut.
Copil fiind, mi se părea morbid.
Abia anul trecut i-am înţeles mai bine miezul.
A luat cu ea partea de pregătire, lăsându-ne nouă spaţiu să ne putem despărţi de ea.

Ar trebui să fie linişte pe lângă moarte. Un spaţiu-tampon în care să poţi să... orice! orice vei fi simţind nevoia să faci - de la plâns până la amintit. Un pic de smerenie.
Nu e. Moartea a devenit o industrie. Una spoliatoare, nesimţită şi sinistră.

Dar asta nu mă-mpiedică să-mi creez spaţiul meu, liber.



A fost o călătorie lungă, anul ăsta. Cu multe tristeţi. Cu mai multe greutăţi decât aş fi vrut şi putut vreodată să duc.
Cu multe gânduri. Multe oglinzi.
Şi câteva frânturi de-nţeles.

Ziceam că nu există reparaţii sau consolări.
Nu, nu există.
Nu au cum.
Ce pierzi la moartea unui părinte e legătura directă, palpabilă, cu viaţa. Ascendenţa. Apartenenţa la un fir viu.
Suntem, cu toţii, pentru copiii noştri, ramura imediat anterioară din arborele vieţii.
Şi-oricâte rădăcini ai fi prins, e de neconceput să trebuiască să te desprinzi.

Mai am încă să-mi găsesc un echilibru - între trecut şi prezent, între durere şi bucurie, între interior şi exterior, între eu şi restul. Încă nu reuşesc să leg capetele tuturor firelor.
Poate, cândva, o să pot vindeca toate tristeţile.

Odihneşte-te-n pace şi lumină, tata.

miercuri, 20 iulie 2011

Despre medicamente şi alţi demoni (I)

Pentru că:

- aveam de mult de gând să scriu pe tema asta (cam de 2 ani şi-un pic, de când căram o geantă numa' cu medicamente, că dacă ai nevoie...)

- azi m-am mai enervat o tură (cam a cincea...) văzând JarroDophilus neţinut la frigider
(fraţilor, probioticele dau colţu' la peste 25 de grade;
degeaba are farmacia aer condiţionat dacă peste noapte acolo-s 30 de grade! (sau 50)
şi, mai ales, culmea, scrie pe el asta. şi în română. A se păstra la frigider. Nu "A se păstra la frigider după deschidere", ci A se păstra la frigider. cineva de la distribuitor merită tăiat cu lama.)

- mi se face părul măciucă la vederea unor prescripţii aberante (şi nu, nu-mi stă bine cu părul aşa!) şi când aud miorlăieli de cetăţeni necititori de prospecte (că-i muşcă; nu mai bine dai vina pe medic / farmacistă / universu' care conspiră contra ta?)

... m-am apucat de scris. Pe sărite, da' asta e.

Azi, din ghidul utilizatorului, despre păstrarea şi gestionarea medicamentelor.


1. Păstrarea

1.a) În cutia originală,

1.b) Cu prospect cu tot.  Pe care prospect l-ai citit, şi, cu excepţia notabilă a deţinătorilor de memorie fotografică perenă, îl păstrezi până când termini / arunci medicamentul.

1.c) La temperatura şi în condiţiile indicate.
N-ai? Îl poţi arunca. Sau lua degeaba.
O variaţie de un grad două n-o să fie 100% tragică, dar de 5, sau de 10, cam da.

Da, ştiu, e greu de păstrat unguentele, de pildă, în cutie, dacă le tot foloseşti. Dar asta nu mă împiedică să păstrez şi cutia!



2. Gestionarea medicamentelor - dacă tot le-ai cumpărat...

2.a). Citeşti prospectu' şi ceri lămuriri despre ce nu pricepi, fie de la medic, fie de la farmacist.
Tantele farmaciste & nenii farmacişti cu facultatea terminată (adică minim una pe tură!) ar trebui să poată da detalii. N-or fie ele 100% corecte, dar există.
A, că tot veni vorba. Legea zice că, dacă mă duc să cer informaţii despre un medicament, tantele farmaciste trebuie să mă lase să consult prospectul. Pe mine nu m-a refuzat niciuna, niciodată, şi am cerut de câteva ori (deşi în general prefer netu')
Medicul de familie e altă sursă.
Şi mai avem şi susnumitul net.

Să zicem Agenţia Naţională a Medicamentului. Click ici pentru motoraşul de căutare pentru medicamente de uz uman.
Explicaţii (teroretic) utile cu privire la ecranul care apare:
- denumirea comercială e numele sub care e comercializat produsul: Panadol, Bepanthen, Linex, Baneocin. Marca. Brandul.
- DCI este denumirea comună internaţională (care, de regulă, e-n latină - dar la noi se cam traduce) şi se referă la substanţa activă (respectiv substanţele active, pentru combinaţii) . Paracetamol, dexpanthenol, bacterii lactice (lactobacilus acidophilus & bifidobacterium animalis, subsp. lactis BB-12), bacitracina şi neomicină.
- forma farmaceutică: unguent, gel, capsule, comprimate, comprimate efervescente... de-astea.
- cod ATC, cod CIM - neesenţiale pentru primul nivel de informare. De pildă, ATC, care se prezintă sub forma literă-cifră-cifră- literă-literă-cifră-cifră vine de la clasificarea în arii terapeutice.
- APP e autorizaţia de punere pe piaţă. Iar, neesenţial pentru primul nivel.

Ce nu e pe site-ul ANM nu e medicament, ori e supliment alimentar (dar despre astea, în episodul viitor). Ori e chiar neînregistrat - caz în care prescripţia şi comercializarea lui pe teritoriul României sunt ilegale. Dar, dupe cum bine ştim, nu imposibile.

Atenţie: prescripţia şi comercializarea nu-s tot una cu administrarea. Se pot aduce în Ro medicamente încă neînregistrate - pentru cazurile umanitare, de pildă, şi pentru studii, dar e ilegal şi să le administrezi fără consimţământ, şi să le comercializezi.

Să mai zicem EMA- Agenţia Europeană a Medicamentelor.
Să mai zicem şi FDA - Food and Drug Administration.
La care FDA nu m-aş uita chiar ca la soare, că există câteva medicamente bune neînregistrate în State. (de ce nu-s înregistrate, habar n-am. presupun că din motive de costuri, deloc mici)

2.b) Administrezi corespunzător medicamentul.
2.b.1). în doza corespunzătoare, (x mg)
2.b.2) în forma corespunzătoare (sirop, chestii)
2.b.3) cui trebuie,
2.b.4) când trebuie (ex. înainte de masă sau după caz, după masă),
2.b.5) cu ce trebuie (unele nu se dau cu lapte / ceai),
2.b.6) în combinaţiile potrivite (asocieri cu alte medicamente)
2.b.7) în cantităţile zilnice potrivite (ex 3 prize zilnice a câte X)
2.b.8) pe duratele de timp necesare.
De pildă (explicativ pentru durata tratamentului): simptomaticele, cum ar fi antitermicele, nu se mai administrează dacă simptomul dispare; dar cele care ţintesc să trateze ţintit cauza (ex. antibioticele) se dau pe toată durata indicată (ex. 7-10 zile, chiar dacă din a doua, a treia, se văd ameliorări notabile)
2.b.9). ţii bine socoteala administrărilor.
Scrii pe cutie data deschiderii & a primei administrări (ar trebui să coincidă...)
Scrii pe o foicică pe care o pui în cutie toate celelalte administrări - doze, ore, zile, pacient. Ceea ce te va salva de la multe viitoare încurcături de tipul - i-am dat, nu i-am dat, cât, etc.

2.c) Notezi & raportezi eventualele reacţii secundare.
Nu e obligatoriu să apară.
Dar, când apar, raportezi către absolut toată lumea - medic, farmacist, producător, ANM, etc. Nu de alta, dar raportarea efectelor secundare salvează vieţi.


Sunt multe de spus. Intenţionez să revin cu detalii.

De somn, o să mă opresc aici.

marți, 19 iulie 2011

Trei. Vacanţă. Planuri.

Trei.
Trei copii sub trei ani, în aceeaşi casă, alături de trei adulţi vag înnebuniţi de cap, într-o după amiază de duminică. (S., fetiţa gazdelor, cam de aceeaşi vârstă, musafirul Muţunau şi M., fratele-bebeluş al lui S.)

Cum ar zice reclama, de nepreţuit.

De notat, totuşi, că, pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi cetăţeni mai mari au purces la ceva neaşteptat: şi-au făcut intens morală unul altuia. Vreme destulă pentru mame să-şi beie relativ domol cafelele, în vreme ce-n sufragerie se desfăşura dubla sesiune de supraveghere poliţienească, reciproc administrată.
Concluzia: poate-i batem cam mult la cap, de ştiu atâtea texte moralizatoare?

După care tinerii au confirmat anxioasele aşteptări iniţiale, îndemnându-se unul pe altul la cele mai mari năzbâtii.



Vacanţă.
Chiulesc. Copilul e la grădiniţă. Extazul meu momentan (proaspăt alimentat cu nişte caş & ardei gras) nu cunoaşte margini.
Păcat că nu va ţine mult.
Dar, indiferent de durată, voi profita maxim.


Planuri.
Post-weekend trist, săptămâna viitoare e dublu-aniversară - Muţunau & mătuşa cu acte în regulă & Mamiţuni împlinesc nişte ani. În total, ia să număr, 70. Cred. Mi-e lene să repet calculul. De, vacanţă.

Aş putea să fac (rost de...) un tort cu 3 sectoare şi şaptej' de lumânări în care să suflăm toţi odată.
Sau de 3 chestii mai mici - 2 torturi( Muţunau & mătuşa cu acte în regulă) şi o salată de fructe (eu).

Muţunau a anunţat că el vrea să-şi serbeze ziua. (dacă mă prind c-a fost instigat la grădiniţă, fac scandal).
Nu ca anul trecut, când solicita, elegant, simplu & necostisitor, un pic de smântână.

Ceea ce, pe aceste călduri, îmi pare, pe de o parte, cam complicat, pe de alta, foarte potrivit cu o serbare fructo-legumicolă pe-o pătură întinsă în parc.
Sau cu mai multe.

În rest, ca-n cazul oricărei vacanţe care se respectă, am planuri din categoria "să termin şi (cu) X..." cât pentru două cincinale bine-ndesate cu recolte-record la hectar.
Desigur, realitatea îmi va (mai) tempera elanul.

vineri, 15 iulie 2011

... şi episodul următor:

- Ţââţeee!
Tot el:
- Hă-hă-hă (cam prea prezidenţial pentru gusturile mele). Am spus din greşeală "ţâţe"!


Aşaaaa...
Ce ziceam de testosteron?

Tocmai am reparat (temporar...da' sper că ţine!) aparatul de aer condiţionat, care nu răce(a)şte decât când vrea muşchii dumisale. Eu-s de părere că are senzorul de temperatură defect, ăia mă pun să schimb freonul, traseul şi, eventual, aparatul.
Acuma stau şi-l scuip non-stop, anti-deochi.

Ce, cum l-am reparat?

Simplu. I-am tras una. (am dat cu pumnu' în unitatea externă).
Păcat că n-am certificat de alpinist utilitar. Făceam şi eu un ban cinstit, la vreme de caniculă.

joi, 14 iulie 2011

Publice & comprometante

Sau:  "Pe drumul cel bun spre şocarea trecătorilor mai slabi de inimă"


- Mami, eşti prietenul meu cel mai bun!
- Ooooh, zic eu, fleaşcă/mucificată instant, ce drăguuuuţ!
Muţunau rânjeşte, în vreme ce mie-mi revin instant instinctele hiper-corectoare & întrebăreţe.
- Da' corect se spune prietenă, că eu-s de genul feminin. Şi cum ai ajuns tu la concluzia asta?
- Mami. Prietenul. Tu eşti prietenul meu.


Acuma... am aici, pe blog, pătratu' ăla multicolor zis test ADN care susţine că posed un grad ridicat de masculinitate. Mai schimb/umflu roţi la maşină, da-n rest n-aş zice că mă dă testosteronu' afară din casă. Musteţi şi barbă nu deţin, iar vocea nu-mi e şi nici n-a fost în schimbare. Hm-hmmmm.....


Dar Muţunau ştie adevărul.
I l-a mărturisit instalatorului venit acum două săptămâni la lucru în casa Mătuşii-cu-acte-în-regulă. Din senin & intens repetat, sub această formă:
- Mami are puţă!


În plus, nu mai departe de ieri, la grădinilă, a reuşit să monteze toată trupa de copchii să aclame strident, în stil strigăt de luptă:
- Ţââââţeeeee!
- Bre, japonezii strigau banzai.
Dar poate nu-i mânau în luptă fix aceleaşi intenţii.

Aştept cu interes noile dezvoltări ale intrigii. Ca să nu mai zic de dialoguri...

miercuri, 13 iulie 2011

O altfel de seară

Mă duc cu curca în oraş (la masaj, că la raze am mai fost). Uraaaa!

Beibisiter-şef (şi unic, de altfel) rămâne Mătuşa-cu-acte-în-regulă - varză de chioară de somn, de felul ei, dar promptă la apel.

Zic:
- Vezi să beie tincturile astea, şi dacă e nevoie, aspiră-i nasul, că vezi că-i ajung mucii până la genunchi. Sau călcâi, că din uşă nu prea mai văd bine.

Plec. Mă pocnesc peste cap în parcare că nu i-am zis să-i pună şi nebulizatorul.

Mă-ntorc, într-un târziu, acasă. Copchilul doarme. Sforăie un pic.

- N-am găsit vârfu' de la batista bebeluşului, şi n-am ştiut cum să-l aspir altfel.
Vina mea, că n-am avut destui neuroni să spun unde am pus la uscat agregatu'.

Post-plecare beibisiter, ma uit pe masă.

Resturi de lipie (astea rămân zilnic).
Un şerveţel pus la murat în cana mare cu apă în care răcesc, la nevoie, laptele uitat la încălzit.
Şi tincturile.

Eh. Data trecută, când Mătuşa-cu-acte-în-regulă a făcut curat şi ordine în frigiderul Fukushima (în care eu, hârciog, tot băgam, da' uitam să mai şi scot integral), a fost bine, nu mi-am batut capu'.

Post-scriptum
Ca-n bancu' ăla cu "eu am vrut să mă fac geniu, da' părinţii mei s-au opus", la faza cu tincturile, Muţunau s-a opus. Atât de hotărât încât nu i-ai fi putut descleşta dinţii nici cu ranga.
Cred, pentru c-am văzut filmu'.

marți, 12 iulie 2011

Peripeţii. Indieni. Dezmăţuri

Au rămas de actualitate: oboseala, căldura, agitaţia.

S-au adăugat: nişte decizii (unele luate, altele în-curs-de), o călătorie de aproape 1000km (dus-întors), muuulte poze, nişte sesiuni de dezmăţ, un cadou miraculos şi un număr de boacăne.

Trecând la boacăne, aş zice că multiplelor dumisale porecle (parţial menţionate aici şi aici - parţial, pentru că mai omisesem unele mai comprometante, cum ar fi cea deloc academică, Indianul Cur-Uns) li s-a mai adăugat una: Indianul Cap-Spart (aici, în versiunea cosmetizată, post-spitalicească)


Reţeta e simplă - călătorind mult, copilul cel setos de noutăţi şi acţiune nu mai doarme cât trebe; mama, altă năucă, nu insistă suficient (şi nici nu dă cu destul napalm peste restul de populaţie-răcnitoare-şi-de-uşi-trântitoare) cât să-l culce, drept care domnia lui, care oricum nu se uită pe unde calcă, îşi pierde dramatic echilibrul şi rade o meclă de trepte.

După care urmează o arteziană. De sânge. Arterial. (ceea ce mă face să vreau să-mi revizuiesc public cunoştinţele & abilităţile de acordare a primului ajutor)

Tratamentul prescris a fost odihnă şi gheaţă. (şi, logic, supraveghere - să nu înceapă să tremure/ vomite/ ameţească/ privească cruciş , etc)

Cel urmat (auto-administrat de către ilustrul pacient) a constat în n-şpe mii de kilometri alergaţi împreună cu câinele Boxie&co, şi-n aruncarea a destule pietre cât să pavezi de trei ori hidrocentrala de la Porţile de Fier.


(aici, câinele Boxie în costum de camuflaj)

Cumva, cele două hematoame au dispărut.
Cicatricea de la atacul meu de cord, probabil nu încă.
(să fi-ncercat să schimb cursul acţiunii ar fi fost vag echivalent cu deturnarea asteroidului Apophis. vag, pentru că deturnările de corpuri cereşti sunt mai uşoare. eu nu-l am la îndemână pe Bruce Willis)


Cadoul miraculos e-o pungă care mi-a parvenit după vreo câteva săptămâni de călătorie.
Miracolul constă în faptul că obiectele conţinute nu doar că-mi plac şi mi se potrivesc, dar au mai şi picat la marele fix - să fi venit conform programării iniţiale, nu mi-ar fi servit la fel de mult şi de precis ca acum. Mulţumesc, Cristina!

Sesiunile de dezmăţ au avut ca obect chestii de genul:


... şi respectiv:


... ocazie cu care am (re)descoperit că, mai mult decât zmeura, îmi place culegerea ei - şi halitul ad-hoc. (chiar dacă, sau tocmai pentru că e vorba de un lighean! nu de castronul din imagine).
Şi că foarte puţine lucruri se compară cu gustul, culoarea, textura şi aroma zmeurei foarte coapte, proaspăt culese.

joi, 7 iulie 2011

Despre neiubire

E-o temă care mă bântuie, de ceva vreme. În aşa hal încât par să văd lucrurile mult prin lentila ei. Uite, comportamentele X şi Y. Vezi, clar, asta trebuie că au în spate. Asta stă, mai mult ca sigur, la baza lor. Neiubirea.
(filtrarea asta de percepţie nu rivalizează decât cu momentele de alterare absolută a simţurilor, de la oboseală, care mă fac să citesc chestii care nu există, fenomen explicat graţios şi de Madelin, sau să văd creativ lucruri şi oameni - cum ar fi Angela Merkel într-un magazin House of Art şi JFK prin Rahova - deşi pe omul văzut prin Rahova ar putea, teoretic, să-l şi cheme aşa!)

Dar ce este asta şi cu ce se mănâncă?
Nu, nu e contrariul iubirii. Ci oferirea lipsei. În extrem, a pedepsei. A sancţiunii ca „hrană”.

Dacă iubirea ar fi o apă limpede şi curată, neiubirea s-ar vedea ca un pârâu plin de chestii aruncate aiurea şi eşuate pe ici, pe colo, la mal.

E suma tuturor refuzurilor ne-explicate. A tuturor prezenţelor absente. A celor n-şpe milioane de nu-uri auzite-n copilările. Chintesenţa tuturor frânelor. Gaura supremă din piept.

E ceea ce ne face, mai târziu, să căutăm cu disperare aprobarea altora - chiar şi-n privinţe care nu contează, chiar şi-n direcţii pe care nu ni le dorim, chiar şi-n momente în care nu e necesară.

E poarta experimentelor inutile, nefericite, şi, uneori, cu finaluri tragice. E-o expediţie de tristeţe, dintr-un preaplin de gol.

E validarea nesosită la timp (în cazul deja fericit) sau, mai frecvent şi mai trist, refuzată sistematic, cu îndârjire.

E boala care se transmite, viral şi garantat, de la o generaţie la alta. Şi care, mai apoi, se tot re-infectează şi re-înveninează.

E „îţi arăt eu ţie”. E „îţi dau, marcat, ce nu am”.

E, prin ochii copilului, o sumă de percepţii. Ceea ce-o face cu atât mai greu de manevrat.

E incapacitatea de-a te pune deoparte, ca părinte, atâta cât să-ţi dai voie să vezi perspectiva copilului - ca să-i dai voie să se vadă. Cât, nu puţin, să ia act de sine şi să crească.

Se-ntâmplă şi din cauză că, în afară de faptul că-ţi cam cere să-ţi laşi înrădăcinările pradă unor creşteri noi, ale altcuiva, e greu spre imposibil să dai ceea ce tu n-ai primit niciodată - pentru că, mai presus de orice, n-o să prea ştii cum.

Să ne grăbim.
Nu avem timp acum.
Nu trânti aia.
Pleacă de acolo.

Sunt simple propoziţii. Eventual, justificate pe moment de contexte presante.
Sau, după caz, porţi ale iadului.

Le datorăm iubire copiilor noştri, sau e ceva ce vine, (sau ar trebui să vină...) oricum, de la sine?
Unde e linia clară de demarcaţie care ne spune când şi cât hotărâm pentru ei, şi când şi cât nu?
Cum îi învăţăm limitele? Căci, nu-i aşa, trebuie să-i învăţăm limitele, pentru că ele există.

Cum ne vedem şi de-ale noastre, pe lângă ei, în timp ce-i creştem?

Da’ câtă răbdare să ai?

Răspunsurile nu-s neapărat complicate.
Dar reflectarea lor în viaţă poate fi.
Şi de-aici poate izvorî capcana.

Sancţionarea copilului e o tâmpenie pentru că e, în esenţă, un act vindicativ. Aplicat, de cele mai multe ori, în momente în care copilul are nevoie de sprijin şi ghidare.
Nu (mai) fă X” nu e un model inteligibil, pentru simplul motiv că nu-ţi dă, de fapt, nicio alternativă. Tot ce-ţi transmite, în cel mai bun caz, e să te opreşti. Nu şi de ce.
În cele mai triste situaţii, ce-ţi spune în subsidiar e că părintele te refuză, pe tine, ca persoană, în momentul în care-ţi interzice un comportament - ceea ce sancţionează implicit. Şi-i o cruntă tăiere de aripi.

... când varianta logică ar fi pasul înapoi spre contextul mare, ca să ajuţi copilul să înţeleagă consecinţele reale, imediate, ale acţiunilor sale.

... ocazie cu care verifici şi tu, părinte, dacă nu cumva consecinţele respective există-n fapt numa’n capul tău. (gen „ce-o să zică lumea”)

(va urma. cândva)

miercuri, 6 iulie 2011

Din nou despre alăptare - la "instigarea" Qbebe

Am primit invitaţia (mulţumesc, Cristina) de-a scrie despre alăptare, pentru Qbebe, printr-un comentariu la postarea mea despre naştere.

Qbebe, mi-a explicat Cristina, vrea să strângă opinii pe tema Alăptarea, prima dovadă a iubirii de mamă.
Ele ar urma să apară în secţiunea dedicată de Qbebe perioadei de alăptare (la capitolul Bebeluşul). Există, pe site-ul Qbebe, şi o secţiune dedicată perioadei de după naştere (la capitolul Naşterea).

Separat de frisoanele faimei (care m-au încercat, desigur, şi cutremurat instantaneu), ideea mi-a plăcut dintr-un motiv cât se poate de simplu: la rândul meu, am avut mult de învăţat din experienţele directe ale altora, generos împărtăşite, fie pe blog, fie pe forumuri, fie offline. Mult mai mult decât de la „cadrele medicale”, ştiinţa alăptării, încurajările şi imboldul de-a continua mi-au venit din poveştile altor mame.

E rândul meu să dau mai departe.


M-am gândit la tot ce-am scris deja pe tema asta, şi la ce aş mai putea spune, în plus.
Am fost şi de-o parte, şi de alta a baricadei - ba în pragul renunţării, ba în culmea liniştii şi păcii date de reuşita alăptării. Am urât cu pasiune laptele praf (mă voi răzbuna pe cutiile rămase transformându-le în ciocolată!). M-am ’nervat spumegos pe teme de idiotism revistesc şi ipocrizie pudibondă (şi pe bună dreptate!) când am scris despre alăptare, altfel.

Ce-ar mai fi de (re)spus?

... că, pe lângă voinţa mamei, sprijinul pe care îl primeşte e crucial.
(O bună parte din motivele nerenunţării la alăptare se datorează prietenei mele Ana Maria, care a ştiut să mă îndrume, diplomat-discret da’ hotărât şi nepisălog, de fiecare dată când eram pe punctul de a-mi re-re-re-anunţa eşecul.)

... că nu contează în ce poziţie alăptezi, câtă vreme e una comodă, pe care o poţi păstra, la nevoie, vreme de câteva zeci de minute - important e cum prinde bebeluşul sânul.
(Mai mult decât tante asistenta de la spital, amabilă, de mare ajutor, da’ uşor cam prea fixistă pentru gustul meu, mi-au fost de ajutor câteva leliţe bucovinence - care mi-au arătat cum să stau la oblică, fată, pe nişte perne tari, în aşa fel încât eu să pot sta culcată pe-o parte, iar beneficiarul aerofag al laptelui, tot pe o parte, însă pe plan înclinat (ceea ce urma să-l ajute, şi chiar a făcut-o, să elimine în mod natural o parte din aerul înghiţit).)

... că alăptatul cu ochii pe ceas e o prostie.
(Că doar n-are loc niciun campionat de alăptat contra-cronometru!)

... că apetitul bebeluşului e variabil, şi că unele zile-s mai bune, altele, mai proaste.
(Ca şi în cazul oamenilor mari.)

... că orice picătură de lapte matern contează!
(Uneori, renunţarea vine din faptul că nu pari să ai lapte cât pentru trei batalioane. (ceea ce, cu excepţia situaţiei în care chiar deţii o armată de bebeluşi, e o prostie).
Alteori, nu merge pusul la sân. Mulsul nu e chiar o splendoare, dar poate fi dus câteva săptămâni - timp în care copilul creşte şi poate reuşi să apuce mai bine sânul. (şmecheria e să fie greu de supt din biberon - adică să-l foloseşti pe cel mărimea „zero” chiar dacă ai putea să treci la „trei”)
Alteori, înţărcarea înainte de un an apare pe fondul diversificării. „oricum mănâncă mâncare, iar eu nu mai am lapte”. Aici, de cele mai multe ori, nu mai am lapte înseamnă, de fapt, nu mai am chiar atât de mult lapte (chestie discutabilă şi reglabilă, dar hai....să zicem că a mai scăzut secreţia lactată...). Şi e util de ţinut minte că orice picătură contează, pentru că înseamnă digestie mai bună, boli mai puţine, copil mai calm.)

... că, dacă voi mai avea vreun copil, n-o să ratez nici contactul piele-pe-piele, nici târâtul spre sân, şi nici pusul la sân în prima oră după naştere.
(Chiar dacă pentru asta va trebui să bat tot spitalul. Las’ că de măsurat şi de spălat e timp şi mai încolo, că doar nu creşte cu 5 metri în primele 60 de minute!)

... şi că, data viitoare, o să alăptez exclusiv în primele şase luni (nu doar în primele 3-4, ca la Muţ), şi c-o să las copilul să aleagă şi când vrea să se oprească din sesiunea X a zilei, şi când vrea să se înţarce. (Chiar dacă asta va implica, spre finalul perioadei, doar alăptări nocturne. )

Deci, una peste alta, aş zice că-s cam pro-alăptare, de fel.

marți, 5 iulie 2011

Cu ce mă mai ocup în prezent & trei noi perle muţunautice

Cu ... deruta, în varianta prelungit-chiaună.Am o listă luuuuungăăăă de lucruri pe care se amestecă chestii pe care vreau / aş vrea / trebuie să le fac. Unele (deşi-mi pare greu de crezut...) chiar se întâmplă. Undeva pe lângă ea, lista, sunt şi eu, uşor zob.

Dacă există conceptul de astenie de vară, eu-s posterul.
E-o combinaţie de nesomn (iar...) căldură, supărări, mofturi, intoleranţe, programe date peste cap, amânări, neprevăzute, jonglerii inutile şi neplăcute, cu mici raze de speranţă printre pietrele de moară pe care am ajuns să le simt în piept. Unele lucruri merg înainte, altele-s blocate prosteşte în nu-se-mai-ştie-ce dar nu-merge-aşa.

Se impune o vacanţă. A mea. Înainte de o altă vacanţă, a noastră. Plănuiesc ca, timp de o săptămână, să duc copilul la grădi (cu noaptea-n cap) şi pe urmă să mă întorc acasă să dorm. (ceea ce, fireşte, nu-mi va ieşi, pentru că vor suna telefoanele, îmi voi aduce aminte că am de făcut aia şi ailaltă, va fi de mers şi ici, şi colo...dar speranţa mă ţine la post - ia uite, parcă-s vie!)

Sunt în căutarea timpului (pierdut) în care lucrurile păreau mai uşoare. Când eşti deja foarte obosit, de prea mult timp, totul poate părea istovitor.

Partea bună e că, atunci când mai reuşesc să dorm ceva mai adânc, visez spectaculos, în culori, în 3D, în stil film de acţiune. Motiv pentru care pot pretinde că scutesc banii de cinema! (ahhh, compensaţiile zgârciţilor... câtă voluptate neexprimată!)

Învăţătura de minte e că, în viaţa unei mame, primul job (în ordinea crucială a priorităţilor!) e să doarmă. Ca să poată funcţiona coerent în toate celelalte jdemii de privinţe, nu puţine.
(inutil de precizat, eu n-am făcut aşa, pen’că, deşi zilnic/sistematic contrazisă de evidenţe, încă mă mai cred perpetuum mobile)

Dac-aş putea găsi, pe undeva, calea de acces spre nişte pungi de timp în care să petrec (pentru început, dormind) vreo 5 zile, în timp ce-n lumea normală trec 5 minute, ei bine, asta chiar m-ar face extrem de fericită.

Boooon. Lămentăţiunile la o parte, iaca mult promisele perle:

(în bucătărie, cu mine & cu Bunica, scurt-vizitatoare)
- Suntem numai noi toţi!

(ţopăind în pat, cu comparaţiile oarecum epuizate)
- Uite! Sunt cât mine de înalt!

(tot în pat, în plină sesiune de jiu-jitsu cu mami, croit să înşface pătura pe care mă aşezasem)
- Ia mâna! Dă mâna la o pahrte!
Mă execut, rânjind la gândul că tot nu poate să ridice pătura. Muţunau nu se lasă:
- Dă şi coasta!

luni, 4 iulie 2011

10 chestii care mă fac fericită

Restanţe peste restanţe... să-ncepem cu leapşa de la MoniQ, cu 10 lucruri care mă fac fericită. Greu, că eu mi-s cam mofturoasă. Ori ies prea multe, ori prea puţine... Da’ să-ncercăm.

0. (că, nu de alta, se impune!) Somnul de voie.
Cel din care te trezeşti numai când şi pentru că te-ai odihnit.
Nu e din categoria „lucruri materiale”. Sau nu pare, da’ pentru mine, în context, cam e.
Deşi în ultima vreme e mai degrabă la categoria greu-spre-intangibile.
Dar ce fericită sunt când chiar se-ntâmplă!

1. O conexiune de net rapidă & fără gherle!
(contrariul mă-nervează la culme.) N-aş prea zice c-o am (conexiunea!), mereu... dar, în cele câteva ocazii în care mă serveşte, mă declar fericită de pe urma ei.

2. Balerinii
Nu mai ştiu câte perechi am (5? 7? 8? 12?) - într-o vreme, am tot cumpărat, în delir, încălţări fără toc. De toate culorile. De câţiva ani, fărâm câte o pereche pe vară, precum prinţesele care dansează până li se rup condurii, şi nu mă prea îndur să-i arunc (doar mi-au fost atâât de credincioşi & utili...), cu gând că poate-i repar eu. De unde şi numărătoarea cea stranie.
Cei mai buni sunt, culmea, cei făcuţi din nişte muşamale sinistre, care, la prima ploaie, îmi colorează pielea mai ceva decât marker-ul permanent.
Pantofii de doamnă stau uitaţi în maşină în vreme ce eu balerinesc. Zilele trecute, în vreme ce purtam nişte albăstrui cu baretă de la Leonardo, m-am simţit, savuros, aproape desculţă.

3. Cărţile
Sau, mai bine zis, bibliotecile.
Nu pot citi cărţi de pe laptop. Mie-mi trebuie foi, coperte, cotoare, foşnete şi miros de, după caz, tipografie sau anticariat.
Le caut pe cele care, oricât de obosită aş fi, mă ţin acolo, să le termin - şi-apoi pleacă încet, încet, după un număr de zile.

4. Drogul suprem, xocolatl
Ciocolata caldă - ideal, meşterită domol, fără grabă, artizanal, cremoasă, cu mirodenii... şi cu lapte de capră!
Ciucalăţile Ghirardelli - care pur şi simplu mă scot din minţi de bune ce-s.

5. Poşetele super-buzunăroase.
Şi, de preferinţă, tip rucsac. Sau (haaaai, treacă de la mine...) în bandulieră.

6. Maşinile înfingăreţe
Şofez smucit şi-s mai mereu pe fugă. Drept care apreciez motorizările croite pentru bezmetici - şi, desigur, şoselele libere.

7. Jucăriile
De toate felurile. Sunt în stare să meşteresc mii de ani la Lego, războaie de ţesut, marionete, şi altele....

8. Săpunurile parfumate
Cred că am, momentan, în aşteptare, vreun kil jumate de săpunuri. Dac-aş avea unde le-nşira, probabil c-ar sta toate desfacute în baie, amestecându-şi risipitor mirosurile.

9. Ceaiul.
Cu cât mai fistichiu şi mai aromat posibil, cu atât mai bine.
Deşi merge şi simplu - de exemplu, chiar acum beau ceai de soc, cu felii de lămâie verde.

10. Pantalonii mei magici,
...în care tooot încap binişor de vreo 10 kile încoace.
O pereche de blugi plus una de pantaloni „de birou” (dar suficient de relaxaţi încât să treacă şi drept „de stradă”).

11. Trilurile matinale ale păsăretului din vecini
N-aş fi zis (având în vedere că zburătoarele-şi încep concertul pe la 5...) dar cântă atât de frumos, încât chiar mă fac fericită.

12. Aparatul de aer condiţionat.
Îmi place soarele, dar de pe la 25 de grade în sus prefer să mă-mprietenesc cu freoanele.

Hm... grea leapşă. Mai tot timpul mi-au venit în minte lucrurile care m-ar face fericită. Lăcomia asta....!

Leapşa merge la oricine vrea s-o preia.