După o vacanţă de oboseală* la început de decembrie au urmat, în ordine,
tentativele de revenire şi intrare în ritm (nereuşite), de-acum tradiţionala
hibernare letargică de Sărbători şi un început zbuciumos de ianuarie.
*Vacanţa de oboseală (opusul clasicului concediu de odihnă) este acea
succesiune de zile în care, deşi nu eşti la birou, te comporţi ca şi când ai fi
la două deodată, pentru că vrei să vezi şi să faci tot, că doar eşti în concediu
şi n-oi fi vrând să ratezi asta.
Desigur, în tot acest timp aş fi scris câte puţin despre toate cele (au fost
cel puţin câteva momente pe care le-aş vrea consemnate...), dar, ca şi multe
alte iniţiative lăudabile, şi-asta s-a născut talent şi-a murit speranţă.
Starea de nescriitoreală s-ar fi prelungit, doar că... universul de proporţii
semi-fantastice atât de intense în care par să fi intrat de ceva timp se cere
consemnat. (şi uite că reuseşte).
Pe scurt: sâmbătă, după sesiunea matinală de patinat (pe gheaţă, cu patine
&instructor) am început c-un drum de nişte sute de kilometri pe durata
căruia aproape c-am văzut pe şosea, în afară de multă ceaţă (cele mai sincere
mulţumiri cui a vopsit de data asta şoseaua, graţie marcajelor mai sunt încă
întreagă, acasă şi nu prin şanţ!) mai multă faună cu blană şi pene decât maşini.
Iepuri de câmp, vulpi - astea nu hibernează! - şi şoimi; nu zăceau late,
traversau rapid, de-a latul, drumuri europene, de pe care zău că maşinile nu
lipseau... am văzut chiar şi de poliţie!
Am continuat sâmbătă noapte, când m-am trezit solicitată (la destinaţie) să
binevoiesc a mă ridica din pat în miez de noapte pentru a participa la prinderea unui liliac.
Nu, nu era vreun ritual satanic. Nu, nu dormeam la Castelul Bran sau prin alt loc cu rezonanţe vampireşti.
Povestea se petrecea într-un apartament de bloc aflat la etajul 4. În plin oraş,
nu pe la vreo exploatare minieră secretă de pe coclauri. Cum şi de ce au intrat
lilieci acolo... nu cred că vom afla vreodată.
(Presupunerea mea a fost că liliecii au intrat printr-unul din balcoane, atât de plin de flori că pare grădină botanică şi care, de felul lui, cam
stătea, când şi când, cu un geam deschis - şi c-au rămas acolo - ori pentru că
le era prea bine, ori pentru că n-au mai avut cum ieşi, când, la un moment dat,
geamul se va fi închis).
Liliacul în chestiune (pe care nu m-am aventurat nici să-l văd, darămite să-l
fotografiez, pentru că, pe de o parte, aceste fiinţe înaripate îmi plac mult mai mult
la televizor sau pe cer, în zare, şi, pe de alta, pentru că realmente nu-mi
doream funcţia de prinzător de zburătoare mici şi potenţial muşcăcioase) stătea,
se pare, atârnat cumva în spatele unui tablou. (atârnat de şnurul de prindere a
tabloului, cel mai probabil).
Fusese dat de gol de pisica Miki (recent migrată-n locuinţa cu pricina), care
pisică fusese remarcată ca fiind subit & inexplicabil excesiv de interesată de artă (în speţă
de tabloul cu pricina...).
- Hai să mă ajuţi să-l prind. Eu scot tabloul şi tu-l iei cu cu prosop,
sau invers.
- Nu vrei să-l laşi de decor? Dacă tot stă acolo şi nu face nimic...
- Nu, că se tot agită mâţa şi cu ea aşa n-o să pot dormi.
Tabloul fiind atârnat deasupra unui pat (cel în care intenţiona să doarmă instigatorul la capturări lilieceşti), intrusul a fost prins şi apoi
expediat blânduţ (dar fără prea multe preparative...) pe geam afară. N-am
participat, nu pot decât să sper că mica zburătoare (probabil leşinată de
foame...) a reuşit să dea din aripi la timp şi n-a ajuns în ghearele mâţelor de
jos după ce scăpase de-aia de sus.
În tot acest timp, Muţunau dormea. A fost la fel de neimpresionat la trezire.
Ulterior, am aflat că-n apartamentul cu pricina mai fusese găsit un liliac
înainte de vizita noastră şi că, la două zile după, a mai apărut unul. Amândoi,
însă, morţi prin intervenţie pisicească (zise Sherlock) întrucât au fost găsiţi
mult prea aproape de nisipul mâţoilor ca să nu suspectăm relaţia directă....
Miroase a colonie.
- Mai caută, poate-i dai la export.
Mânată de curiozitatea-mi proverbială, m-am apucat de scurmat pe net după
articole pe subiect.
Mega interesant.
Folclorul românesc zice că liliecii intră în casele
nelocuite; după cum am dedus eu, pe alte meleaguri nu dau dovadă de atâta
curtoazie şi intră pe unde îi taie pe ei capul (fiind capabili să se strecoare prin fisuri de 1-1.5 centimetri! ceea ce le dă spectaculos de multe opţiuni... ) atunci când au nevoie (temporar sau permament)
de un locşor nou şi presupun ei că nu vor fi deranjaţi. Ca tot omul, dacă le-a
plăcut, revin!
Iaca şi un soi de chestionar de auto-diagnostic pentru vieţuitorii în case: ai, sau n-ai lilieci în pod (& nu numai)?
Căutările mai ţintite dau şi mai multe rezultate - cum ar fi faptul că la Sibiu există Asociaţia de Protecţie a Liliecilor din România (care asociaţie m-a informat, via blogul lor, că, dacă găsesc un liliac rănit, îl pot da şi pe el cu
gălbenele sau propolis, da’ cu grijă, ca să nu mă muşte. Aha, ştiam eu ceva
despre lilieci şi dinţii lor!)
În plus, liliacul n-ar fi trebuit prins cu prosopul, ci cu castronul (chestie în
beneficiul tuturor părţilor implicate, care, teoretic, scapă fără răni şi
zdrelituri). Sigur, o să ştiu pentru data viitoare!
Câte feluri de lilieci sunt?
Păi, în apartamentul ăla... sper că nu mai sunt.
La noi în ţară (unde mediul urban nu-i adoră..., însă,
mai multe.
Aşa... încheind subiectul lilieci, la întoarcerea de pe marile drumuri m-am
apucat să caut ceva în portofel (poza cu Batman...), ocazie cu care am
descoperit că nu mai am chitanţa de la rovigneta. De valabilă e valabilă, c-am
luat-o cândva prin septembrie-octombrie, dar unde e... Dumnezeu cu mila.
Acu’ stau şi mă-ntreb de unde scot un duplicat.
Aşa... şi, dacă zburaţi spre Londra (cu avionul, nu cu liliacul) şi aterizaţi
pe Heathrow, dacă aveţi loc pe partea dreaptă a avionului şi e soare, veţi
beneficia de frumuseţe de survol.
De exemplu: (cu precizarea că filmarea asta ar fi în sens invers survolului făcut de avioanele de linie).
Pentru nostalgici, aici e varianta din 1970 - 1979
(eu zic că e încheierea logică a poveştii cu lilieci...!)
miercuri, 21 ianuarie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)