Muţunau interpelatorul

În drum spre Hibernoiul de Chitară (că noi aşa-i spunem) mă aventurez să parchez pe Monetăriei. Unde, evident, maşinile stăteau de parc-ar fi fost plantate direct din stratosferă - fleaura. 

Îmi încord vajnicii muşchi şofereşti spre a nimeri un loc rezonabil de parcare - nu stâlpi, nu alte maşini, nu pisici răzleţe cu vagi intenţii sinucigaşe, nu călare pe bodyguardul de vis-a-vis, nu de-a latul străzii, etc. 

Estimp, pe Muţunau îl trosnesc, desigur, cele mai importante întrebări din viaţă. 

- Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli? sare el pe bancheta din spate, de zguduie maşina. 

După ce mă calmez realizând că n-am izbit nimic, cum crezusem la momentul primelor sale zgâlţo-ţopăieli, pun, mental, pe lunga listă de „de făcut pentru maşină” şi schimbul de amortizoare şi apoi întreb ritos:

- Auzi? Ce fac eu acum?

- Parchezi! Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

- Parchez. Cu atenţie. Deci aşteaptă. 

- Bine. Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

Deeesiiiguur.

Între timp, Muţunau repeta a n-şpea oară întrebarea (n-şpe = 4)  în vreme ce pe mine mă orbesc temeinic farurile unei alte maşini. 

Ba mai trage şi de scaunul meu, să fie sigur că-l observ. 

Îmi sare muştarul. 

- Da’ lasă-mă-n plata Domnului!

Muţunau rânjeşte. Evident, nu e prima dată când avem conversaţia asta (eu parchez des. non stop, chiar). Ştie şi după ce replică a lui mă umflă râsul. 

- Deci te plăteşte domnu’? 

- Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, da, desigur. Şi acum lasă-mă să parchez, n-am multitaskingu' instalat. 

Muţunau tace. Mă gândesc câ meditează pe tema cuvântului multitasking, nou auzit. 

De fapt, pe el îl preocupă cu totul altă temă, drept care, după ce în sfârşit parchez, se-apleacă profund serios spre mine şi-ntreabă:

- Şi cât îţi dă? 

A venit şi ziua aia

(sursa foto)

- Mami, ce înseamnă „pulă”?

Deci, a venit şi ziua aia. 

- Da’ tu ce crezi că-nseamnă?

- E un cuvânt urât.

- Unde l-ai auzit?

- La şcoală, de la S. S. spune tot felul de cuvinte urâte, mă-ta, din astea. 

N-am reuşit să aflu dacă ştie şi înjurături noi. Păcat, îmi luasem agenda să notez.... 

- Înseamnă acelaşi lucru ca şi puţă, doar că se referă la un adult, behăi eu drept răspuns. Denumirea folosită medical e penis. 

- A, nu ştiam, zice Muţunau.

Na, bine că ţi-am deschis orizonturile culturale. 

- Şi e o convenţie socială ca acest cuvânt să nu fie folosit aşa, toată ziua-bună ziua. Da’ S. ce face, declamă asta non-stop? 

- Da. 

- Ca şi cum ai spune „fuuund!!! fuuuund!!! fuuuund”!!! toată ziulica? 

- Hi-hi-hi, râde Muţunau, da, e caraghios. 

Aştept cu interes restu’ de m, p, f, etc. 

Să se-nveţe cu greul!

Da, e de ziua naţională. Că prea am auzit des lozinca. 

(Şi nu-mi place să văd cum, sub aparenţa esenţei naţionale, se-ndeasă atâtea mizerii)

Aşadar: prea am auzit des că tre’ să mă-nvăţ / să ne-nvăţăm cu greul. În n-şpe ocazii în copilărie. 

Uneori, cu aer consolator - când mi se dădea de făcut ceva (naşpa sau greu) ce oricum aveam să am de făcut mai târziu, ca adult. 

Alteori, pur şi simplu ca mască justificativă pentru abuz. 

Ca-ntr-o tabără de demult, când am primit replica la auzul protestelor privind mâncarea. „Lasă, că trebuie să se înveţe cu greul”. 

Protestele priveau faptul că prânzul de azi conţinea, amestecate, prânzul şi cina de ieri. 

Meniu afişat, urmat, chestii? Vis frumos. Da’ în alt film.

Directorului taberei (un bărbat elegant, bine îmbrăcat, somitate locală, membru într-un pe atunci faimos cvartet de jazz, chemat de administratoreasa uşor depăşită de situaţie - împreună cu profesorii însoţitori, o chemaserăm să ia masa cu noi) nu pututuse să-i pese mai puţin. 

E drept că după o primă sesiune de urlete (asezonate şi cu oarece replici cu esenţă de logică şi relaţii cu clienţii, profund avangardiste pentru vremea aia, din categoria „nu e treaba dumitale să educi aceşti copii, eşti aici ca să oferi condiţii civilizate” şi respectiv „dacă tot ai tendinţa de-a educa, hai, arată-ne cum îi înveţi cu binele”), lucrurile au revenit la un nivel rezonabil. Aceeaşi mâncare proastă, dar aparent neamestecată, în plus, zilnic inspectată în bucătărie - ca să n-avem suprize suplimentare... 

Deci, să se înveţe cu greul! Să desensibilizăm din timp potenţialele victime ale circumstanţelor adverse care, nu-i aşa, ne vor lovi pe toţi, mai devreme sau mai târziu!

E ca şi cum te-ai apuca de făcut, din timpul verii, băi cu apă rece ca gheaţa. Că doar vine oricum iarna, nu-i aşa?

(...da’ dacă mutăm cadrul de referinţă spre vremea-n care apă rece curgea doar câteva ore pe zi, şi caldă doar câteva pe săptămână, se cam schimbă perspectiva... fie şi doar prin faptul că devine vizibil nivelul de abrutizare indus.)

Pentru că această aparent constructivă lozincă asta e, odată instituţionalizată - calea spre abrutizare. (da, instuţionalizarea poate fi şi informală - impusă strict de planul social)

Învăţatul cu greul are o singură destinaţie. Ghici care? Dăăă, tot greul. Că doar asta ştii, a devenit familiar.

E o confuzie majoră întâmplată aici - între rezilienţa care apare, uneori, la intersecţia cu evenimente absurde, cumplit de greu de dus, şi justificarea forţată  a revărsării (profund iraţionale) de violenţă.

(Repetaţi după mine: violenţa e iraţională. Nu de alta, dar dacă ar fi logică, la ce ne-am mai strofoca s-o justificăm?)

Rezilienţa (un concept intrat relativ recent în vocabularul psiho) se referă la capacitatea de recuperare şi / sau reconstrucţie a capacităţilor şi funcţiilor psihice. 

Tehnic vorbind, e definită drept capacitatea unui material de a rezista la şocuri. 

În limbaj de legendă urbană, e ce admirăm la oamenii care nu s-au lăsat doborâţi. Ori, culmea, care au ajuns departe în pofida (sau, aparent, din pricina) unui start prost / zbor frânt. 

Îi admirăm pe cei care, în pofida unor circumstanţe defavorabile, înregistrează performanţe notabile - reuşesc în viaţă, cum ar veni. Ascultând cu urechile ciulite cum şi-au adunat ei puterile şi-au făcut şi-au dres, e mai greu să-ţi treacă prin minte că vorbitorii relatează selectiv, omiţând şi cum au trăit, de fapt, momentele cumplite, dar şi felul în care au reuşit ei personal să le integreze. 

Pentru un om care-şi pierde o mână într-un accident, e logic să-şi continue viaţa şi să încerce fie să-şi depăşească noua stare, fie să nu se lase condiţionat de ea. 

Da-mi pare că nu prea-i cazul să ne-apucăm să ne tăiem o mână ca s-obţinem rezultate mai bune la ceva - nici măcar în materia în care excelează acum victima accidentului.

Ce nu-mi pare subliniat suficient (spre deloc...) e că rezilienţa e profund individuală. Nu apare la toată lumea. Nu apare la fel, peste timp, nici la un individ anume. Nu e regula - deşi, scăldaţi mediatic în excepţii, putem ajunge uşor să credem asta. E suma unor excepţii.

„Ce nu te omoară te face mai puternic” e doar o altă tentativă de consolare raţională născută din şi eşuată în prostie majoră.

Pică însă bine de tot peste paradigma religioasă a imperativului suferinţei.

Rabdă, c-aşa scrie la carte. 

Ei, iaca nu, mersi. Pot să aştept, când e logic să aştept. Da’ cam atât.

„Rabdă” se traduce, de cele mai multe ori, prin „nu pot să te apăr”.

„Rabdă” e limba neputinţei. 

Eu, una, mă enervez intens la auzul ei pentru că (pe lângă justificarea violenţei) promovează pasivitatea (concept cam des întâlnit în spaţiul mioritic), eventual sporadic alternată de izbucniri furibunde, că, dé, s-au cam adunat. 

Şi uite-aşa ne chinuim copiii, ne chinuim unii pe alţii şi halim cu tot cu recuzită decorul dintr-o piesă cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă. De-a cărei moştenire tragică, încă neintegrată, n-am reuşit să ne despărţim încă. 

Nu, alternativa nu e extrema ailaltă, protecţia cu orice preţ, ori răsfăţul suprem.

Alternativa e nepomparea de circumstanţe artificiale şi negonflarea aberantă a celor existente.

(Şăzi ghinişor, cum s-ar zice. Cu calm, dă-i ’nainte, cum zicea englezul.)

Ia hai să-mi educ copilul să se-nveţe cu binele. Să ştie să se bucure el şi să ştie cum să aducă bucurii altora. Mici momente destinse, nu e nevoie de alcătuiri faraonice pentru descreţirea unei frunţi.

Să ştie că există şi răul. Să-l recunoască - dar ca să se poată feri de el, nu să se repeadă să-l îndure în aşteptarea nu ştiu cărei promisiuni de mai bine. 

(din nou, dacă ţinta e binele, ia hai direct acolo).

Să ştie la ce resurse ar putea recurge la nevoie, inclusiv în cazuri extreme. Să ştie că e privilegiat când e privilegiat. Ce e obişnuit şi ce e-n plus sau în minus, din ce vede, are, i se oferă / impune. 

Să nu stea în tiparul unor conserve verbale tâmpite. 

Să ia altfel aminte la vremurile trecute şi să onoreze diferit amintirea celor care le-au trăit. 

Cum?

Simplu. Pornind de la modelul pe care i-l ofer. Trăind fix asta. 

Să nu suprasolicităm copilul! Aşa... şi cu părinţii ce facem?

Părinţii sunt din tablă zincată, deci nu vor păţi nimic.

Cu un ochi la un Muţunau rupt de somn, care azi n-a avut de mers decât la patinoar, la cumpărături (că erau în drum), la film şi în parc (ultima, la solicitarea dumisale), cujet la marile probleme actuale cu care tot dăm nas (noi) în cap (sau zid. partea problemelor, adică). 

Muţunau, care face ochi pe la 7.00 - 7.30 şi închină steagul cam târzior, pe la 21.30 - 22.00, n-are aproape deloc timp de joacă „la liber”, nestructurată.

Petrece cel puţin o oră pe zi în maşină (chestie care mă scoate mărunt dar sigur din minţi), 10 ore la şcoală (din care în vreo două, după amiaza, se presupune că-s activităţile oarecum la alegerea lor...). 

De două ori pe săptămână bagă şedinţe de sală (a câte două ore), pe durata cărora insistă să n-asculte de instructor (bietul om îşi poate da doctoratul în psihologia sportului pe teme de cooperare cu copiii, la cât material didactic de Muţunau îndărătnic a avut de gestionat). 

De alte două ori pe săptămână se dă pe gheaţă (din fericire, cu tot cu patine). Asta la final de săptămână, dar, pe ceas, inadmisibil de devreme (în weekend, pentru mine, tot ce se petrece înainte de ora 3 după-amiază e inadmisibil de devreme).

La toate cele de mai sus îl car eu. 

Care nici eu nu stau bine cu timpul de joacă nestructurată, ca să zic aşa.

De dus, îl duc cu maşina, nu în spinare. Dar e timp pe care nu-l mai pot folosi pentru altceva, şi pe care copilul nu-l percepe ca pe o durată alocată lui (pentru că, atâta vreme cât nu sunt 100% atentă la el, n-are de ce). 

Lasă că aş avea şi alte planuri... şi pentru Muţunau, şi pentru mine. Deocamdată încercăm să scăpăm cu viaţă în registrul realist - fără a mai îndesa multe altele în program. (Kinodiseea, de pildă, a fost o maaaaare provocare, chit că n-am mers la filme în fiecare zi - am bifat, în total, 6 zile din cele 10 ale festivalului, şi din astea 6, 4 au fost de weekend...) 

Problema cu oboseala e că-i ca bulgărele de zăpadă - se tot adună. 

Pentru moment, o să-ncerc să-mi dau întâlnire cu somnul (mai devreme) măcar miercurea şi o s-aştept cu mare entuziasm ziua de 1 decembrie - în speranţa că voi putea dormi până când chiar îmi vine să mă trezesc... 

În alt registru - ilustrări involuntare

La finalul unei întâlniri la restaurant, scot bănetul să plătesc partea noastră de consumaţie.

Profitând de momentul în care cotrobăiam suplimentar în portofel, Muţunau înhaţă, sub ochii comesenilor, 10 lei din teancul deja adunat spre achitare.

- Hei! Pune banii la loc! Sunt pentru nota de plată!

- Dar eu vreau 10 lei! Dă-mi 10 lei. Sunt pentru mine. 

- Dă banii înapoi. Nu ai voie să-i înşfaci aşa.

- Dar i-am furat cinstit!

Na, definiţie pentru dinamica politică actuală. Câtă vreme e sub ochii tuturor, e cinstit. 

Îmi caut un colţ, să respir

Îmi caut un colţ în care să respir, într-o lume care se prăbuşeşte în ea însăşi.

***
Acum, Muţunaul cel obosit doarme.

***
Ştie de Colectiv (despre care am discutat pe larg), nu ştie de Beirut, a prins ceva din zbor despre Paris (nu de la mine, de la alţi copii care, spre deosebire de el, se uită la televizor).
Oricum ar fi aflat mâine dimineaţă, în drum spre şcoală, de la radio.

***
Copilul meu creşte într-o lume în care atentatele au devenit ceva uzual.

***
Demult, un coleg din Beirut, întrebat despre cum era viaţa în Liban când era el mic (la momentul discuţiei, omul avea în jur de 35 de ani), ne-a spus că doar aşa o ştiuseră, cu bombe, cu război, cu morţi. Până când el şi familia lui s-au mutat, o vreme, în Franţa.
Violenţa şi bombele nu sunt (şi n-ar trebui să devină) parte din „normalitatea” unui copil. Dar în atâtea locuri din lumea asta, sunt. Oamenii ori s-au obişnuit, şi ajung să se bucure din te miri ce că trăiesc, ori pur şi simplu n-au avut parte de alte repere.

***
Am tot ieşit în oraş în ultima vreme. Nu prin cluburi, ci tot pe unde mergem noi de obicei.

Uitându-mă, de fiecare dată, cu alţi ochi, să văd cam pe unde şi cam cât de repede am zbughi-o noi de-acolo, în caz de varii dezastre. Încercând să-mi imaginez cam cum (n-)ar asculta Muţunau de comenzile mele tentativ-izbăvitoare.

Pentru cutremure m-am împăcat cu ideea că n-am la îndemână o conduită salvatoare, dincolo de-a mă feri să-mi cadă-n cap obiecte zburate de pe rafturi (sau rafturile...) şi dincolo de-a mă ghemui lângă vreo piesă de mobilier mai mare şi mai rezistentă, aşa că probabil aş sta potolită. Scenariul cu extragerea din dărâmături nu l-am rulat.
În caz de incendiu, m-aş agita suplimentar să sting, să ies, să fac, să dreg...
În caz de atentat... îmi imaginez haosul. Lipsa de timp. Reacţiile viscerale, colective, substituind reacţia raţională. Reacţiile victimelor, că despre atentatori nu-mi fac iluzii că le-ar mai fi rămas un strop de raţiune.

*** 

Am fost la Kinodiseea.  Lumea părea un loc mai bun când luasem biletele.
Am văzut, până acum: 

Song of the Sea, animat, frumos şi trist, ecranizat după elemente de folclor irlandez. 

T.I.M, robotul incredibil, film „cu actori”, o poveste futurist-apocaliptică despre un băiat şi un robot.


În ambele cazuri, poveştile de fundal sunt triste.

În Cântecul Mării, Conor îşi creşte singur cei doi copii, pe Ben şi pe Saoirse, la naşterea căreia a rămas fără soţie. Conor e dărâmat şi neprietenos, Saoirse are şase ani şi nu vorbeşte, iar Ben pare c-o urăşte cu spume pe sor-sa, dat fiind că la apariţia ei a rămas fără mamă.

În T.I.M, Tibor, al cărui unic prieten e robotul cu pricina, e crescut de tată (emoţional absent, destul de varză şi el), dat fiind că mama (pe care şi-o aminteşte), pare să fi murit. Când T.I.M se strică şi e dat la casat, Tibor va face orice să nu piardă singura conexiune cu trecutul fericit. 

Povestea irlandeză se rezolvă frumos, cu nişte picături de magie, pe ici, pe colo.
Povestea cu robotul (rezolvată şi ea relativ rezonabil, fără magie, cu rezilienţă umană) are o scenă ... cum să zic eu... discutabilă, de pe urma căreia am tras concluzia că onor realizatorii (al căror efort de-a face festivalul e de admirat,  nu zic nu), nu văd integral filmele înainte să le aleagă. (asta, sau sunt de părere că toţi ar trebui s-avem un stomac mai tare). 

Pe scurt, la un film recomandat pentru 7+ ani, poţi vedea o tentativă de decapitare (a robotului). 
Cu toporul. 
De către un cetăţean căruia (evident în film) îi lipsesc multe din ţiglele de pe casă - dar nu şi forţa fizică.


O călătorie la începutul timpului

Muţunau s-a declarat, în premieră, încântat de film (expediţii băieţeşti, dinozauri, chestii).
Eu n-aş fi ghicit că e atât de vechi (1954 / 1955). Pentru vremea respectivă, efectele speciale sunt remarcabile.  

Kirikou şi vrăjitoarea - foarte frumos.

Ca-n orice mitologie care se respectă, avem şi alte episoade (nu neapărat prietene cu cronologia, aşa cum o-nţelegem noi...), cum ar fi: 

Kirikou şi animalele sălbatice

Kirikou, bărbaţii şi femeile

Prinţesa cu stea în frunte. 
Nu găsesc trailerul. Găsesc tot filmul, pe care însă n-am să-l postez.

Altă antichitate (1959). Un vag edulcorat sifon, din plin ancorat în canoanele vremii. 
Comentariul marelui critic de film Muţunau, la momentul în care devenise clar că prinţesa cu stea în frunte şi alesul ei rămân împreună:

- Da.... nunta, şi gata... şi apoi, prostioare... 

(n-am aprofundat ideea...)

Mai avem câteva filme pe listă, printre care şi Micul Prinţ (dacă-l mai prindem...) 

*** 

În rest, avem de dus o bunică la spital (pentru anchetarea mai laborioasă a unei dureri de cap care ţine de trei zile...). 

*** 

În seara asta am aflat, de pe Facebook, de moartea unei foste colege de clasă. 

Schimbasem trei vorbe virtuale când m-a găsit online. N-am apucat să ne şi vedem, deşi locuim în acelaşi oraş şi copiii noştri au vârste apropiate. 

Avea doi copii... 

*** 

Şi mai avem şi de mers mai departe. 

*** 

Îmi caut un colţ în care să respir. Nu cred că, dacă mă duc la somn, mai are cine mă trezi când se termină tot balamucul ăsta. 

n-are titlu

- Mama, de ce vrei să mergi să pui lumânări, dacă la clubul acela nu a fost nimeni din familia noastră?

- Pentru că sunt atinsă, impresionată de ce s-a întâmplat acolo. Am fost de multe ori în locuri asemănătoare şi nu-mi e greu să-mi imaginez cum s-au petrecut lucrurile acolo. 

Nu-i mai spun că, la fel de bine, în Colectiv puteam fi eu, pentru că nu cred doar asta.

Cred că suntem, zilnic, fiecare din noi, acolo. 

În multe din locurile-n care mergem peste zi - de la birouri până la centre comerciale şi locuinţe.

Luaţi ca exemplu fiecare loc în care mergeţi. Nu plin-ochi de oameni, aşa, „populat” moderat.

Unde-s ieşirile de siguranţă? Sau ieşirile, în general... Cât de bine ar putea deservi fiecare ieşire toate zonele din clădirea cu pricina? (Că, dacă poţi ieşi pe oricare uşă, e bine. Da’ dacă, indiferent de motiv, nu poţi?) 

În caz de urgenţe (de la foc până la orice altceva... ) cine din clădire va coordona evacuarea? 

E evident că persoanele dinăuntru nu-s nici antrenate, nici, de cele mai multe ori, capabile să se salveze singure. Sunt destule exemple de busculade mortale, nelegate de foc. Mulţimile, pur şi simplu, se mişcă şi reacţionează după alte reguli, şi n-au logica pe care ar avea-o, eventual, un individ. Dacă sunt şi prinse în spaţii restrictive... 

Cât de uşor e să te sperii şi s-o iei razna? 

Oricât ar fi de greu de crezut, incredibil de uşor. Şi lucrurile se petrec foarte rapid şi foarte confuz, cu toată eventuala impresie de dilatare a timpului. 

Deci, ce faci? 

Te bazezi pe o expertiză inexistentă? Pe o responsabilitate pe care nu şi-o asumă nimeni, că doar nu ni s-o întâmpla fix nouă asta? 

Nimic, pentru că ţi-e groază doar să te gândeşti la asta? 

Te-nfurii / sperii şi nu mai ieşi nicăieri? 

Aşa cum de fiecare dată când parchez mă gândesc şi dacă am cum ieşi de acolo (ceea ce mă fereşte, automat, de-a mă băga singură în situaţii complicate; e drept că nu mă scapă de cele apărute fără contribuţia mea...), la fel mă uit şi pe un’ se iese (şi cam cât de repede). 

La instalarea acestei obişnuinţe a contribuit semnificativ şi Muţunau, de când era mai mic şi (la fel de) dotat cu „talentul” de a se accidenta des şi rapid. Nu tre’ să te sperii decât odată... 

Nu, nu e paranoia. E antrenarea practică a instinctului de conservare. 

Păi să ajung, aşa, să mă tem de orice? Non-stop? 

Dacă ai toate cele 9 vieţi la tine, pisico, sigur nu te va afecta nimic. Cel puţin, nu de mai mult de 9 ori... 

*** 

Nu-i mai spun că-mi vine să urlu când văd cum se cheltuie energie aiurea pe chestii neesenţiale. 

Când aţi aflat / participat ultima dată la un exerciţiu de evacuare? Dar copiii de vârstă şcolară?

Da’ când să mai facem şi asta? 

Niciodată, că doar Sfânta Programă Şcolară are să-ţi salveze instant viaţa. E ştiut că are şi funcţie de teleportare... 

Ştiţi cum se fac exerciţiile de evacuare la unele şcoli? 

Fără copii. 

Deci fără răcnetele, împingerile, alergăturile şi căderile aferente. 

De parcă ai evacua aer. 

***

- Da’ tu crezi că e bine să le vorbim copiilor despre moarte? 

Câtă vreme aceşti copii trăiesc în preajma cuiva afectat de o dispariţie, ar fi absurd să n-o faci. Copiii îşi dau seama oricum, şi mai degrabă se sperie sau fantazează când nu ştiu despre ce e voba şi n-au nici o explicaţie clarificator-liniştitoare din partea adultului.

Nu poţi opri moartea. 

Dar poţi vorbi despre ea. 

Îi poţi admite explicit existenţa şi, poate cel mai important, poţi vorbi despre sentimentele şi emoţiile pe care le încerci pe marginea subiectului. 

Eu fac asta vorbind la persoana I - şi explicând că asta e ce simt eu, alte persoane pot simţi altceva. Că sentimentele şi emoţiile pot fi resimţite diferit, şi ca intensitate, şi ca durată, chiar de aceeaşi persoană, darămite de oameni diferiţi. 

Probabil că n-aş fi deschis subiectul cu Muţunau - nu înainte de a iniţia el conversaţia.

Dar are deja experienţa morţii bunicului. Nu e devreme să vorbim şi despre alte dispariţii, chiar dacă e vorba de oameni necunoscuţi lui. 

De-ale Muţunaului

Muţunau, actualmente tatuat cu Lego Ninjago (Angry Birds par a fi căzut în dizgraţie - sau, eventual, pe planul doi), a greblat de undeva oarece broşură Lego şi scrie pe ea ce să-i aducă Moş Crăciun - face, cum ar veni, comenzi!

Apoi vine la mine cu nişte ochi de tip Motanu’ Încălţat: 

- Mami, să-i scriu lui Moş Crăciun şi despre ce doreşti tu?

Mvai, ce copil adorabil!

- Mulţumesc, e foarte drăguţ din partea ta! Doar că, pe de o parte, eu nu m-am hotărât încă şi, pe de alta, e dorinţa mea, o să mă ocup eu de ea. 

- Sigur nu vrei să-i scriu eu? 

- Mulţumesc, sigur!

Peste 2 minute:

- Mă gândeam c-ai putea vrea această pisicuţă cu şoarece, de la Lego Creator... 

*** 

Cu doi plozişori zgomotoşi şi agitaţi în maşină (Muţunau şi prietenul său, care se apucaseră să se joace de-a bombardamentul, sau aşa ceva), dau milităria jos din pod şi scot la interval regulile:

- În maşina mea astfel de comportamente (X, Y, Z, ce făceau ei) nu sunt permise! Le puteţi desfăşura, eventual, venind pe jos sau cu tramvaiul. Eu n-am de ce să le suport. Priceput? 

Pauză câteva secunde, apoi musafirul răspunde:

- Da, căpitane!

*** 

La vreme de despăduchire:

- Mami, da’ am şi gălbenuş în păr?

- Hă?

- Gălbenuş! În păr!

- De unde să ai tu gălbenuş în păr, că nu înţeleg?

- De la ouăle de păduchi!

***

La vreme de dezordine prin casă, Muţunau trânteşte nu-ştiu-ce:

- Uşor cu pianul pe scări!

Imperturbabil, dărâmătorul replică:

- Ăsta nu e pian şi noi n-avem scară-n casă!

***

În parc, mari tumbe şi mari oboseli. Muţunau, mare acrobat, nu calculează bine nişte distanţe când îl pocneşte dansatul de limbo şi rade sonor o căpăţână de asfalt. 

Îl iau în braţe să-l consolez; evident, nu mă pot abţine (ies toate vocile de soacre la iveală, din toate generaţiile anterioare, stil Dune):

- Vezi, ar fi bună puţină atenţie la casa omului...

Muţunau, încă plângând, suspină:

- Dar nu suntem în casă.... 

Anatomia creierului

Apoi, dacă m-a mâncat în fund... (nu, despre ăla n-a întrebat - încă!)

Anatomia inimii

- Mami, da’ cum funcţionează inima?
- Tic-tac, tic-tac. 
- Ei, mami!!!

Sau mai bine ia de te uită  aici:










Io de ce n-am avut iutub când ieream mică?

Despăduchire humanum est

Iaca, vine ziua-n care subsemnata are pe agendă că se prezintă la x conferinţe, y lansări de carte şi z lansări de bombe nucleare. Printre hi-hi-hi-ha-ha-ha-uri, poftim cartea mea de vizită, încântată de cunoştinţă / revedere, arunc un ochi la telefonul personel.

Două apeluri de la învăţătoare. Ups. (De obicei n-am apeluri de la ea; când am, unul, e pentru că s-a petrecut ceva în afara cadrului de năzbâtii autorizate. Două apeluri = Houston, naşpa). 

Înghit nodul din gât (ceea ce a luat ceva timp, că nodul cu pricina era cam cât dirijabilul Hindenburg) şi, după ce mă auto-încurajez că probabil e vreo boacănă (că, dacă era cu sânge pe pereţi, aveam şi sms, nu?), scriu că-s la o conferinţă, nu pot vorbi, da’ pot scrie, deci dacă arde ies din schemă, dacă nu, să vorbim la ora H. 

Vine sms înapoi: alertă mişculici!

Mă extrag din susnumitele activităţi socio-profesionale, mă duc la şcoală, îmi înfig ghearele şi ochiul de vultur în pleata muţunautică (relativ lunguţă, cam de Whitesnake, aşa) şi confirm diagnosticul: are! 

Iau copilul, în uralele celorlalţi (care, din şcoală, strigau, către Muţunaul din curte: pă-du-chio-sul!), mergem acasă, unde, după ce iniţial cădem de acord că încercăm să conservăm pleata (alternativa era să-l rad în cap), începem prima etapă: sufocarea! 

Da, i-am strâns eu de gât pe toţi.
Dar asta după ce Muţunau, zdravăn îmbibat în ulei de cocos (pe scalp şi păr; uleiul cu pricina fiind remediul meu cosmetic cu rol nutritiv) a stat oarece ore cu masca-n cap. (Nu era-n plan să stea câteva ore, dar, cum a adormit brusc, l-am lăsat în pace cât să-şi facă somnul). 

Dupe aceea a urmat şamponarea - cu Centifolia, luat 'mai an de la Naturalia. 

Apoi, pieptănarea şi răspieptănarea (cu un pieptene des, de plastic) - deasupra unui lighean cu apă, să văz şi eu ce pică.
Puzderie. 

Pentru că speram să găsesc un pieptele mai des, l-am luat pe cel de la Nitolic (la pachet cu şamponu')

(n-am folosit şamponul; rămâne pentru alte ocazii. Nu sper la ele, da’s realistă, mă mai aşteaptă ani buni de şcoală... unde păduchilor se pare că le place să meargă). 

Copchilul a fost extras de la şcoală, ca să stea măcar 4 zile departe de colectivitate (deşi, după 2 zile, post-scărmănare intensivă şi tuns, s-ar fi putut întoarce). Lenjeria de pat şi toate hainele au fost şi ele sufocate (prin închidere „ermetică” în pungi, urmată, peste 2 zile, de scufundare în şi ţinere sub apă, apoi de spălarea obişnuită. 

De ce-s relativ calmă pe subiect? 

Eu n-am avut păduchi în copilăria mică. Am avut în pre-adolescenţă, drept care am înregistrat cu altă atenţie tot ce se petrecea. Iată cu ce-am rămas (să-i zicem Decalogul Păduchilor):

I. E inutil să te întrebi de unde i-ai luat. Acu’, îi ai, sunt ai tăi, fă ceva cu ei!

II. E util să ucizi cât mai rapid păduchii adulţi (uleiul funcţionează cel mai bine) şi, apoi, zi după zi, şi ce ouă mai apar = găseşti. Lindinile sunt mai rezistente la substanţe chimice decât păduchii (de aia, e indicat să fie ucise manual - mai exact, pocnite între unghii. fac un zgomot... de neconfundat!)

III. Nu „faci” păduchi. N-ai în păr vreo imprimantă 3D şi nu ţi se petrec după urechi minuni de tip „cinci pâini şi doi peşti”. Eşti infestat cu păduchi - îi capeţi de undeva (de regulă de pe capul altei persoane, dar e posibil şi transferul de pe alte materiale, de exemplu textile, dacă astea au venit în contact, în ultimele 24-48 de ore, cu o persoană infestată).

IV. Păduchii trag la curat. Persoanele cu igienă bună sunt la fel de expuse (dacă nu şi mai şi) infestării. După unele păreri, când părul e curat păduchii se-nmulţesc mai rapid - şi pentru că pot „fora” mai uşor după sânge, şi pentru că au priză mai bună pe firul de păr. 

V. Contrar tuturor celor scrise prin toate cărţile, sunt păduchi care sar. Nu chiar ca puricii, dar suficient cât să nu fie nevoie să stai cap în cap cu o persoană infestată. (Asta, sau poate ăia văzuţi demult de mine fie lucrau la Cirque du Soleil, fie absolviseră academia de teleportare). 

VI. Ca să fie şi mai mişto treaba, sunt păduchi care scapă primelor runde de pieptănare pentru că sunt îngropaţi in piele (cel mai probabil, în timp ce papă sânge - deci, scapă vii pentru că mâncau la restaurant). 

VII. Fetele iau mai uşor păduchi decât băieţii. 

VII. Nu e obligatoriu ca toţi membrii familiei unei persoane infestate să fie şi ei infestaţi - dar e imperativ să verifice asta, nu doar în prima zi, ci până la eliminarea tuturor mişculicilor. 

VIII. Există mai multe subspecii de păduchi de cap (din nou, contrar faţă de textele standard) şi ciclurile lor de viaţă diferă. De-aia, cine citeşte literaturi medicale în limbi diferite va avea perspective uşor diferite. De pildă, e discutabil câte ouă depune pe zi femela-păduche( 3-4, sau 7-10?) şi cât durează până ies păduchii din ou (4 zile, sau 7?)

(Sursa)

IX. Păduchii de cap nu transmit de obicei boli (deşi pot avea propriii lor paraziţi microscopici). Păduchii de corp (care-s cu totul altă specie), da.

X. Poţi zice c-ai scăpat (pentru moment...) de păduchi fie în 1-2 zile (dacă te-ai şi tuns) fie în 4-7 zile (ca să fii sigur). 


Recapitulând planul de despăduchire:

Ziua 1: 1. Ulei pe păr (nu contează de care, dar părul se va bucura dacă e bălăcit în ulei de măsline, macadamia, cocos, etc), masat bine pe scalp şi uns zdravăn pe tot periul. 
Pungă de plastic peste părul uleiat. Urechile rămân afară, punga se înnoadă / prinde cu agrafe / elastic, ca să stea cât mai lipită de cap. 
Peste pungă se pune un prosop (ţine de cald) şi peste prosop altă pungă (în care va fi ulterior închis prosopul până la spălarea lui). În uleiul de măsline / cocos se pot pune câteva picături de ulei de arbore de ceai. Aveam, am uitat să pun, a mers şi fără.

Uleiul se ţine pe păr cel puţin 2 ore. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu se-ntâmplă nimic rău dacă stă mai mult.
Nu văd însă rostul de-a sta 8 ore cu masca de ulei în păr - nu câtă vreme pasul 2 este...

2. Tot în prima zi, imediat după uleiere: şamponul anti-păduchi. 
Alegeri sunt destule, care chimice, care naturale. Eu l-am folosit pe cel de la Centifolia, pozat mai sus, care se ţine pe păr 10 minute.

3. Înainte de a clăti şamponul, am pieptănat pleata împăduchită. 
Muţunaul, călare pe un scaun şi sprijinit de cadă, a stat cu căpăţâna deasupra unui lighean plin cu apă. Astfel, am putut „admira” recolta. 


4. Am clătit mecla proaspăt pieptănată şi am purces la pocnirea (între unghii) a lindinilor (ouăle de păduchi), după care le-am şi extras (care cu pieptene, care prin tragere manuală de păr). (în mod cert, nu mai am ce căuta în raiul budist).
Pieptenele poate fi înmuiat în oţet (n-am făcut asta, dar ar fi fost de ajutor - aluneca mai uşor, plus că ajută la desprinderea lindinilor). 
La acest pas, Muţunaul a cedat nervos şi a preferat să fie tuns. Acum arată din nou ca un puşcaş marin. 

Ziua 2, 3 4 şi 5: şampon + pieptene + ucis & extras lindini. 

Ulterior, analiză zilnică a pletelor (cu / fără pieptănare, după caz) şi şampon anti-păduchi o dată pe săptămână, timp de 2-3 săptămâni (depinde şi cât de infestat e mediul...) 

Şi mai ulterior, se poate folosi repelent (41 lei, la Farmacia Tei): 

Din auzite, altă variantă bună e cea de la Dr. Soleil (care are şi-un preţ bun) : 

În încheiere, un text fain despre subiect şi o întrebare:

Cum recunoşti un prieten adevărat? 

E cel pe care-l chemi la 11 noaptea să te caute de păduchi (când toate celelalte opţiuni fie nu-s acasă, fie nu văd bine, fie s-au refugiat pe dulap / balcon refuzând să se apropie de tine), care vine şi care, post-inspecţie, zice:

- N-ai!

- Sigur?

- Sigur. Au şi păduchii mândria lor... 

Iaca, am revenit

Pe scurt: după o vacanţă de vis (coclauri bucovinene & coclauri scoţiene - pentru că rimează, nu de alta) avangardist petrecută separat (proletarii să rămână la muncă, da?), am revenit, fain frumos, cam tot de unde plecasem. 

Muţunau, acum ceva mai ’năltuţ şi mai tălpos (pare a se îndrepta vijelios spre 31, deşi nu protestează deloc dacă-l strâng încălţările, ceea ce mă face, simultan, să-l suspectez de ADN de prinţesă Song şi să mi-l imaginez, cu 40 la picior, perseverând în a purta tot ghetele actuale...), merge la aceeaşi şcoală (unde, de data asta, avem oarece speranţe că smocăielile vor înceta) şi este, în continuare, dinamită curată. 

Diferenţa majoră faţă de ’mai an e că pare să se mai fi făcut loc pentru ceva raţiune în comportamentul jupânaşului. Nu multă, să nu stricăm firma, dar acolo, un fir, un ecou.

Eu, la fel de obosită, o iau iar (şi iar) de pe la diverse capete - printre care şi blogul. 

Hiene

O vreme, cea mai citită postare de pe acest blog era cea referitoare la formalităţile în caz de deces.

Trist. Simpla constatare a „clasamentului” m-a trimis, proustian, înapoi spre violenţa provocată de pierdere, venită la pachet cu Hiroshima suplimentară a demersurilor legate de înmormântare.

Tatăl meu a murit subit, cu o zi înainte de-a ajunge să petrecem câteva zile împreună. Nu locuia în Bucureşti. Noi, da.

Şocul morţii lui (mare) a fost nimic pe lângă şocurile suplimentare, multe şi succesive, legate de pregătirea înmormântării. Am dat, în zilele acelea, peste (prea) multe hiene bipede (şi peste conştiinţa nepregătirii supreme în faţa evenimentelor de cea mai mare importanţă din viaţă, dar asta e altă poveste).

Zilele trecute am dat peste un comentariu nou plasat la postarea respectivă. Nu, nu de condoleanţe, de păreri de rău pentru pierderea suferită. Nimic de genul direct uman.

Comentariul cu pricina era unul lăsat de oarece reprezentant de firmă de pompe funebre, pe care atâta l-a dus capul, să scrie despre prăvălia lui.

Era, pentru că l-am expediat în spam.

Nu, nu veţi face bani forţându-vă reclama peste povestea uneia din durerile mele.

Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...

Realism românesc de sezon

- Ai auzit? Vor să facă vaccinurile obligatorii!
- Da?
- Da! Şi să facă părinţii închisoare dacă nu-s vaccinaţi copiii!

Mmm, interesant. Numa’ unu’? Amândoi? E prea mult loc liber prin pârnăi? Copilul ce face în timpul ăsta? Eu zic să-l închidem şi pe el. Eventual, îl confiscăm la scurt timp după naştere. Cum, asta se face deja?

- Mbine.
- Cum, nu zici nimic?
- Nu. Nu cred că-i cazul să m-agit.

Mi se pare idioată măsura?

Cu spume. E ridicol de neimplementabilă. Aproape c-aş vrea să ştiu care cap luminat n-a avut recent treabă şi s-a gândit să se bată autoritaro-important (şi autoflatant...) cu cărămida-n’ chept ca să vază UniuneaIeuropeană / OMeSe-ul cât muncim noi, eroii patriei.

Să văz şi eu cum arată unu' cu IQ-ul mumificat, nu de alta....
(da, sunt naşpa. omul o fi vreun simpatic şi vreun cult. n-are bunul simţ şi pragmatismul la el, dar di ce atâta grabă....)

Cuvântul obligatoriu e cel faţă de care mă declar iritată, mai ales în contextul în care implementarea poveştii ăsteia, vizibil sforăitor concepută, are cam tot atâtea şanse de succes ca interzicerea scuipatului pe jos. Sau ca impunerea obligativităţii lui, la o adică...
(dacă vrei să obţii nivele crescute de vaccinare, nu constrângerile prosteşti sunt cheia...)

De ce stau liniştită?
Simplu. Ca-n orice situaţie-n care statul are de prestat şi el în sprijinul unei idei / înţelegeri, nu se va întampla nimic. Că doar n-o să se sancţioneze pe el însuşi...

În plus, e mult mai distractiv să stai deoparte, ca baba pe şanţ, spărgând ielegant seminţe, şi să te uiţi cum îşi scot ochii varii onlineri, unu’ mai vajnic decât altul. Poţi învăţa profund şi structurat logica - uitându-te atent la absenţa ei din "dezbateri"...

- Ştiai? (referinţa e la acest articol).
- Nu.
- Şi atunci....?
- Păi trăiesc aici de ceva timp.

Mamiţuni la medic

- Zbleah-pleah-hu-hu-cohe-cohe-cohe, aş vrea să fac o programare la dvs.

Tuşeam deja de circa 6 săptămâni. Cam odată per propoziţie, plus (mai rar) în pauzele de ne-propoziţie. M-am extras, aşadar, de la birou să mă duc la medic. Via abonament de servicii medicale.

Mă prezantez la cabinet. Ajung la timp (cu tot cu înregistrările aferente sosirii &căutarea cabinetului). Sprijin graţios uşa 45 de minute (la 60 aş fi plecat, că, nu de alta, se termina lista de mailuri pe care le-aş fi putut scrie doar de pe telefon).

Desigur, în acest timp nu s-a agitat nimeni de la recepţie să facă nimic. S-au agitat alţi cetăţeni în aşteptare de consult la alte cabinete. Au fost trimişi instant (şi cam brusc, aşa...) la locurile lor, că iese dom’ doctor când e gata, da?

Mustăcesc la adresa proprietarilor clinicii. Sigur veţi avea o profitabilitate cât China, dacă vă mai corelaţi aşa bine duratele planificate ale consulturilor cu duratele reale...

În minutul de graţie 46, se deschide uşa. Iese pacientul intens consultat, intru eu, fac cunoştinţă cu dom’ doctor, care-şi mai cere scuze vreo 4 minute, îl opresc din scuzat şi explic ce şi cum.

Omu’ascultă un pic, apoi întreabă ceva de genul „şi dacă nu vă doare nimic, de ce-i aşa mare bai că tuşiţi?”.
- Păi, mă-ncurcă la muncă. Am de vorbit destul de mult, şi e deranjant şi pentru interlocutori.
- A, da’ nu cred că vorbiţi mai mult ca mine.

Zgomot imaginar de film rupt, placă zgâriată, unghii scrâşnind pe tablă, explozii nucleare, etc.

Iată, concurez în campionatul olimpic la proba „cine vorbeşte mai mult”. E irelevant că nu prea mă-nscrisesem... prezenţa la start se pune!
Să nu trecem direct la răsturnat mese, ci, mai întâi, la încordat gropiţe în obraji.

- A, sigur că nu.

--> Plus fâl-fâl-ul aferent de gene.
- Cu toate acestea, m-am cam plictisit de tuşit.

Urmează, ca să scurtez povestea, o prelegere nesolicitată despre poluare, cât de necurăţate sunt aparatele de aer condiţionat, vai steaua tuturor, cum tre’ să-mi bag eu minţile-n cap la gândul că, la o adică, literatura de specialitate indică şi durate de 3-4 luni pentru tuse „reziduală”, şi o prescripţie...

- Vă dau un anti-inflamator, anume medicamentul X, nişte bomboane de supt şi nişte vitamina C.

Vai, mulţumesc, deosebit, sper să fie bine, la revedere, tabără dragă.


Înapoi la birou, înfig ghearele-n Google. Caut, desigur, medicamentul X.
Google, îndatoritor, scuipă de îndată şi prospectul, şi RCP-ul (sumarul caracteristicilor produsului).
Pen’ cine vrea să insiste, site-ul ANM (Agenţia Naţională a Medicamentului şi-mai-cum-fi-chemând-o-acum) oferă, graţios, ditamai motorul de căutare, Nomenclatorul)

(De pildă: prospect aspirină, RCP aspirina, detalii aspirină.)
Notă: produsul dat exemplu e luat la nimereală. Nu e cel care mi-a fost prescris; singurul motiv pentru care l-am luat de material didactic e că-l consider intrat în limbajul comun....



Boon... 'napoi la produsul X, că doar n-am să stau acum să-nvăţ pe dinafară site-ul ANM.
Ia'n să ne holbăm noi cu mare atenţie la ce scrie pe prospect & RCP (mai detaliat & mai tehnic)... cu precădere la atenţionări, contraindicaţii, mod exact de administrare şi, desigur, la efecte secundare.

Că, nu de alta, dar, cu eventualele excepţii ale medicilor specialişti şi ale medicilor de familie fabulos de riguroşi, nu-ţi explică nime’ nimic despre efectele secundare. Nici la ce să te aştepţi, nici ce să te îngrijoreze, nici unde să le raportezi, la o adică, să nu se mai dea cu capul de pereţi şi alţi guşteri.

Nici măcar să citeşti afurisitul de prospect!

De ce?

Simplu. De cele mai multe ori, nici medicul nu l-a citit. La el a ajuns o broşurică fromos colorată, înmânată graţios de reprezentantul medical, care broşurică zice ea ceva şi despre efectele astea, dar accentul cade pe indicaţiile de prescriere, mecanisme de acţiune, dozaje, eficienţă şi cam ce-ar mai putea încuraja medicul să prescrie.

Da’ de ce ar trebui raportate efectele adverse? Sau problemele de calitate?
Simplu.
Uneori, deşi în general medicamentul X e bun, nu ridică probleme, unul dintre loturi nu e neapărat perfect fabricat sau perfect păstrat & transportat. N-ar fi rău să dai vestea mai departe.... nu de alta, dar fără acest gen de feedback, niciun producător, cu toate cele mai bune intenţii, n-are de un’ să ştie că e ceva în neregulă cu produsul lui.
(Oarecum evident, aşa, dacă ghicea gânduri, n-ar mai fi avut nevoie să muncească la produs şi distribuit de medicamente)

Aşa... ce aflăm noi (recte eu) din RCP-ul medicamentului X?
Că e indicat în poliartrită reumatoidă. Pam-pam!

Dom’ doctor, îndatoritor, a prescris, frate, să fie pacientul mulţumit că i s-a oprit tusea!
(eventual şi tusea vecinilor... prin pura simpatie...)

Booon. Să ne uităm noi totuşi mai departe.
Atenţionările includ varii probleme gastrice (preexistente) şi colesterolul ridicat (tot preexistent).

Na, m-o fi întrebat oare dom’ doctor dacă am din astea?
E retorică întrebarea, evident că nu.

Dacă tot a prescris super-mega anti-inflamatorul, lăsând la o parte că indicat pentru altceva, oare al doilea medicament prescris, bumboanele de supt, n-or fi fost cumva redundante?
Tot retorică e. Da, şi şi alea aveau atenţionări care le scoteau din joc...

Pentru operele prescrise, erau cumva clare indicaţiile de administrare? Forma farmaceutică, dozajul, momentele din zi, asocierile recomandate şi nerecomandate, chestii de-astea de care te loveşti când vrei să dai pe gât minunăţiile prescrise?
Neah.


Am cumpărat, oare, vreun medicament?
Da. Vitamina C. Da’ versiunea cu calciu, nu aia de-o prescrisese el. Deşi, recunosc, prescrisese dozajul corect.

Mai tuşesc?
Da. Cam odată pe zi.
Aproape c-a-nceput să-mi placă!

Şamd.


Booon. Ce înţelegem noi din această poveste miorlăitor-protestataro-pasiv -agresivă?
(în afară de faptul c-a fost o experienţă jalnic de proastă, din cam toate punctele de vedere...)

Că, dacă te-ntere’ ce bagi în tine (şi ce-ai putea consuma oarecum mai nimerit... ), citeşti prospecte şi mergi la medic cu un ghid anume de conduită.  (pe scurt, cu listă de cereri, întrebări şi aspecte sensibile)

Pe care ghid îl prezentăm, însă, data viitoare, c-acu' m-am re-indignat suficient.

Bagajul ideal pentru vacanţă

(sursa)

 

Pen’ că despachetatul e de sezon, m-a pocnit meditatul pe tema bagajului ideal. Mărturisesc că n-am, genetic vorbind, cine ştie ce antecedente favorabile (nu părem a avea cine ştie ce ascendenţă nomadă), şi c-am fost martoră, toată copilăria, la supraîncărcări supra-umane ale variilor portbagaje de maşină.

După cum recapitula odată, demult, tata, cât n-au avut maşină el şi mama s-au descurcat cu 2-3 genţi (şi-nainte de copii, şi după). Când a apărut maşina, a durat extrem de puţin până când a trebuit să cumpere şi portbagaj suplimentar (minunatul grilaj de pus pe maşină). Sor-mea solicitase şi rulotă. N-am mai ajuns acolo, dar am credinţa fermă ca dac-am fi avut TIR, tot îl umpleam.

Inutil de precizat că, în pofida acestui aranjament excesiv, dătător de cicatrici pe burta maşinii, tot n-aveam cele de trebuinţă la destinaţie. Fiare nesătule.

Cum, mai târziu, am descoperit că, în profundă contradicţie cu obiceiurile familiei, detest să car chestii (ceea ce sfidează blazonul imaginar al familiei, pe care, desigur, e un om c-un sac în spate, că doar ne-om trage din Moş Crăciun), m-am trezit în plină dilemă: totuşi, cum fac eu bagajul, cu mai multe, să fie, sau cu mai puţine (că, a se vedea modelul muţunautic, oricum nu le poartă nimeni)?

Pre-maternitate, oarece drumuri pe nepusă masă la Vamă, plus nişte deplasări cu cortul, plus nişte excursii cu rucsac în spate au mai reglat, în sens raţional, balanţa: ia hai să vedem câte zile stăm, ce bulendre e de aşteptat să purtăm şi cam câte putem / avem chef să spălăm.
Plus... vremea... (adică se mai trântesc în bagaj una bucată pelerină de ploaie şi oarece încălţări impermeabile, zise şi şalupe)

Nu-mi ieşea mereu.
De fapt, nu-mi ieşea decât la plecările pe nepusă masă şi la cele pentru care planificarea excursiei dura aproape la fel de mult ca şi excursia propriu-zisă.

Am deraiat spre modelul familial pe durata bebeluşiei lui Muţunau, când căram tot. În unele deplasări era perfect justificat, în altele, deloc.
M-am împăcat din timp cu ideea că predictibilitatea şi bebeluşii nu se-ntâlnesc prea des.
De fapt, deloc.

Acu’ncerc să revin la băgăjăreală ca operă de artă minimalistă, ceea ce duce, inevitabil, la întrebarea: da’ ce fel de vacanţă / vacanţe vrem s-avem?

De obicei, vacanţele-mi erau intens călătoritoare, mai degrabă concedii de oboseală decât de odihnă, în care cuvintele de ordine erau „să vedem locuri noi! multe locuri noi!”.
Călătorie în călătorie, ce mai.
Cum însă-n ultima vreme aş cam dori zile-n care să nu mă mai trezesc la program pen’că am de făcut 14.000 de lucruri şi cam tot atâţia kilometri pe zi, reiese că, la fel de bine, aş putea să-mi împachetez 3 pijamale şi-un capot şi să mă duuuuc spre primul colţ mai liniştit.

Probabil că vom alege o combinaţie - o vacanţă care să aibă şi somn, şi activităţi pentru copii - cum ar fi scurmatul în nisip la plajă - şi locuri noi. Sau ... nu chiar noi, dar nu recent văzute.
(da, am putea merge la Eforie Sud, îndeplineşte criteriile)

Muţunau, telepatic se vede treaba, îşi planifică şi el vacanţa. De la distanţă, că e încă în deplasare.
El are să plece în insule.
Cu ce se-mbracă acolo şi ce bagaje are contează, evident, mai puţin.

Important e unde şi le construieşte!
Nu, nu bagajele, insulele.
Muţunau a decis că pleacă-n nişte insule pe care şi le construieşte tot el.

Demiurg, ce mai.

Sau... poate... cartograf?