Muţunau interpelatorul

În drum spre Hibernoiul de Chitară (că noi aşa-i spunem) mă aventurez să parchez pe Monetăriei. Unde, evident, maşinile stăteau de parc-ar fi fost plantate direct din stratosferă - fleaura. 

Îmi încord vajnicii muşchi şofereşti spre a nimeri un loc rezonabil de parcare - nu stâlpi, nu alte maşini, nu pisici răzleţe cu vagi intenţii sinucigaşe, nu călare pe bodyguardul de vis-a-vis, nu de-a latul străzii, etc. 

Estimp, pe Muţunau îl trosnesc, desigur, cele mai importante întrebări din viaţă. 

- Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli? sare el pe bancheta din spate, de zguduie maşina. 

După ce mă calmez realizând că n-am izbit nimic, cum crezusem la momentul primelor sale zgâlţo-ţopăieli, pun, mental, pe lunga listă de „de făcut pentru maşină” şi schimbul de amortizoare şi apoi întreb ritos:

- Auzi? Ce fac eu acum?

- Parchezi! Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

- Parchez. Cu atenţie. Deci aşteaptă. 

- Bine. Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

Deeesiiiguur.

Între timp, Muţunau repeta a n-şpea oară întrebarea (n-şpe = 4)  în vreme ce pe mine mă orbesc temeinic farurile unei alte maşini. 

Ba mai trage şi de scaunul meu, să fie sigur că-l observ. 

Îmi sare muştarul. 

- Da’ lasă-mă-n plata Domnului!

Muţunau rânjeşte. Evident, nu e prima dată când avem conversaţia asta (eu parchez des. non stop, chiar). Ştie şi după ce replică a lui mă umflă râsul. 

- Deci te plăteşte domnu’? 

- Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, da, desigur. Şi acum lasă-mă să parchez, n-am multitaskingu' instalat. 

Muţunau tace. Mă gândesc câ meditează pe tema cuvântului multitasking, nou auzit. 

De fapt, pe el îl preocupă cu totul altă temă, drept care, după ce în sfârşit parchez, se-apleacă profund serios spre mine şi-ntreabă:

- Şi cât îţi dă? 

În alt registru - ilustrări involuntare

La finalul unei întâlniri la restaurant, scot bănetul să plătesc partea noastră de consumaţie.

Profitând de momentul în care cotrobăiam suplimentar în portofel, Muţunau înhaţă, sub ochii comesenilor, 10 lei din teancul deja adunat spre achitare.

- Hei! Pune banii la loc! Sunt pentru nota de plată!

- Dar eu vreau 10 lei! Dă-mi 10 lei. Sunt pentru mine. 

- Dă banii înapoi. Nu ai voie să-i înşfaci aşa.

- Dar i-am furat cinstit!

Na, definiţie pentru dinamica politică actuală. Câtă vreme e sub ochii tuturor, e cinstit. 

Muţunau versus Chuck Norris

Notă: acesta este unul dintre textele ce se impun a fi consemnate, indiferent de intemperii. (Intemperiile constând, concis vorbind, în constatarea repetată că suntem un duo de campioni - Muţunau e campion olimpic la probele de Neascultare pe Toată Linia iar Mamiţuni la Călcat Intens în Străchini).


Discuţie-n maşină, acum câteva zile:
- Eu pot să număr pââână la infinit!
Fond sonor de zgomot de cărămidă refractară bătută intens în chept.
- Da? Uau. De câte ori?
- Păi, zice vag bulversat Muţunau, o singură dată.
- Păi, da, că altfel te-aş fi botezat Chuck Norris.


Muţunau nu ştie cine e Chuck Norris - autorul apelurilor pierdute găsite de domnul Bell când a inventat telefonul - dar Mamiţuni, da.


Eveniment „cald” (aproape transmis în direct): Mamiţuni, porc restanţier, se-ndură să meargă să plătească întreţinerea din cretacicul superior şi (deocamdată) până-n pliocen.
Muţunau vine, desigur, şi el, condimentând calculele de penalizări cu tentative de-a şuti din teancul de bani aduşi în scop administrativ.
Se-ncinge o oarecare discuţie cu privire la destinaţia bănetului, din perspectivă investitoro-hoţoman-muţunautică.

La plecare, Mamiţuni pleacă mai bogată cu o chitanţă şi Muţunau cu o bancnotă de 10 lei şi un pumn de monede de varii valori...

E, cum e asta? Să vii restanţier şi să pleci cu bani de la administratorul de bloc?
(următoarele instuţii pe care le vom vizita cât de curând sunt Primăria, Poliţia, Circa Financiară şi Banca Naţională. La BNR n-am restanţe, da’ mergem oricum.)


De unde putem pretinde că, din fragedă pruncie, Chuck Norris declarase că modelul lui în viaţă e Muţunau.