- Încă un Iohanis! zice Muţunau, pasager bine-centurizat pe bancheta
din spate.
A, uite-l şi pe Victor Ponta. De ce sunt atâtea poze pe toate
stâlpurile?
Cum ziceam, Muţunau e, din când în când, ungur.
- Stâlpi, nu stâlpuri. E campanie electorală.
- Ce e aia?
Cum explic eu, pe scurt, porcăria...?
- Păi, la fiecare 5 ani, se schimbă preşedintele.
- Acum e Băsescu.
- Da. Însă anul acesta alegem pe altcineva pentru următoarea perioadă.
Acum candidează, adică vor să fie preşedinte, 14 persoane. Şi pozele astea
afişate pe stâlpi sunt una din modalităţile prin care vor ei să se facă şi mai
cunoscuţi şi să câştige voturi.
- Ce sunt alea voturi?
Muţunau a mai fost cu mine la varii votări, dar nu mai ţine minte nimic
despre niciuna.
-
Votul este alegerea pe care o comunică fiecare adult. Eu o să merg la o
secţie de votare (adică da. merg la vot. de obicei nu dădeam în brânci... Acum mi se
pare imperativ să dau din ştampilă)
şi o să indic, ştampilând un anumit pătrăţel, pe cine doresc eu
în funcţia de preşedinte. Pe urmă, voturile vor fi numărate de persoanele din
comisia de la secţie, şi apoi vor fi adunate, pe toată ţara, pentru fiecare
candidat în parte.
- Şi n-o să greşească?
- Sper să nu....
Câteva intersecţii mai încolo, proaspăt instruitul epiloguieşte discuţia:
- Aha! Candidează şi Teodor Meleşcanu!
***
Peste vreo două seri, nişte băieţi lipesc, rapid şi neautorizat, afişe A4,
color, cu candidatul X, pe uşa blocului, după care o rup de fugă (cu maşina...)
în noapte.
Întrebare, cu un ochi la afiş, şi cu altul la băieţii care alergau de parcă
urma să puşte:
- Ce-ar fi să-l rup?
(la sancţionat neautorizarea, înainteeee...)
- Ei, lasă-l şi pe el, acolo...
Ce-ar putea fi neobişnuit la acest dialog?
Că doar vandalisme muţunautice s-au mai văzut.
Emm... iniţiativa stricătoare îmi aparţine.
***
Marele amor tabletist continuă, post dezinstalare şi reinstalare de varii
haplicaţii.
Ca o paranteză pornită de la aceste manevre tehnice, într-o zi, scoasă din
sărite de varii deraieri muţunautice (trântea toate uşile, că doar uniţi
salvăm...), l-am întrebat cum putem să dezinstalăm acest comportament, că eu,
una, m-am săturat profund de efectele lui...
Episodul 1:
Îi explic că, dacă-i mai trebe joacă pe tabletă, să facă bine să demonstreze
că se poate opri din joc după o perioadă de timp dinainte stabilită (1 oră). Că
nu sare peste mese (şi nici nu le grăbeşte...) ca să se joace. Şi că vreau să
văd că se comportă reflectând faptul că el e stăpânul tabletei, nu invers.
Muţunau (care, ulterior, a băgat la cap, de vreme ce s-a autoreglat în câteva
situaţii, închizând tableta după intervalul de timp stabilit de el, cu el! Nota:
dacă tot fixez cadre şi stabilesc reguli, să le notez undeva. Aşa, mi le
amintesc şi eu şi află şi alţii de ele...), mă priveşte intens şi rosteşte
apăsat:
- Tu chiar nu vrei ca eu să fiu fericit?
Episodul 2:
Anunţ (într-o sâmbătă) c-o să dau o fugă până la servici, unde am uitat nu’ş
ce.
Muţunaului (care ştie că la birou am wifi... şi care mi-a şi lămurit unul
dintre colegi, acum câtva timp, să-i dea acces şi tabletei dumisale la sursa de
ambrozie ludică...) se ridică, brusc, cu ochii sclipindu-i pofticios:
- Merg şi eu! Şi mă joc Epic!
După mine, unele din joacele cu Angry Birds mai au sens, da’ Epic e profund
idiot. (bum-bum, pleosc, puncte. poftim??? până şi praştiile aveau mai multă
noimă...)
(pasiunea de rezervă a lui Muţunau, de a urmări pe Youtube sesiunile jucate şi
înregistrate de alţii, nu mai spun cum mi se pare... )
- Mhmâm, mormăi eu absentă, cu nasu-n laptop.
... deci cu net...
Post 562,000 de cereri „
da’ când mergem? da’ de ce nu mai mergem odată la
birou?”, şi o explicaţie oarecum dezlânată privind dorinţele teroriste (
tu
vrei ca eu să fac ceva pentru dorinţa ta, aparent musai îndeplinibilă prin mine,
fără nicio atenţie cu privire la posibilităţile şi interesele mele),
musiu aduce artileria grea - logica:
- Dacă-mi pui acum Epic, scapi de terorizat.
Se zguduie camera cu mine de râs. De al meu, desigur.
Junele se indignează.
- N-ai niciun pic de respect!
- Pentru Epic, desigur, n-am.
- Da’ nici pentru mine!
- Pentru tine, da. Pentru mofturile tale, nu.
- Tot aia e.
- Nu cred. Tu eşti una (eşti o persoană), dorinţele tale sunt altceva. Eu fac
diferenţa dintre ele.
- Eu nu.
Curat Kafka. Junior.
***
De sezon, mă trezesc să anunţ în familie că m-am apucat să-mi compun lista de cereri
pentru Moş Crăciun.
(Mă tot uit pofticios la o anume poşetă şi la un ceas dăştept - e drept că la
pagina de ceasuri mă uit puţin cruciş, că mă tentează două... unul clasic,
bijuterie curată, extrem de scump, şi unul de ultimă oră, vârf de tehnologie de
vârf.
Nu-mi trebe, de fapt, niciunul din aceste
obecte. Da’ pân’ la urmă, de ce s-a inventat Moş
Crăciun?)
Muţunau spune că el vrea telepoduri (nu’ş ce trompete angribărdsice,
adică).
Bunica intervine, mai mult sau mai puţin oportun, şi spune că lui Muţunau
deja i-a adus Moş Crăciun X bani în contul (de economii) din bancă.
-
Ei, zic,
foarte frumos, doar că pe ăia nu i-a adus deloc Moş
Crăciun.
Nu-s adepta marelui şi clasicului trend „să păcălim copilul!”. Nu din exces
de etică (lista de minciuni cu tentă de lubrifiere socială „nu, nu cred că vă
stă rău tunsoarea” e lungă, largă şi des accesată), doar că mi se pare şi idiot,
şi inutil, şi dăunător.
Şi, pe moment, pe Muţunau oricum îl doare la başcheţi de bani.
Când începusem eu să mă încrunt mai fioros, pe lungimea de undă a tuturor
minciunilor tembele servite mie personal (memoria bună de la vârste mici poate
prezenta anumite neajunsuri...) Muţunau salvează situaţia:
- Sigur că nu i-a adus Moş Crăciun! I-a adus Zâna Măseluţă!
.png)
.png)
Postări
