Se afișează postările cu eticheta Alimentaţie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alimentaţie. Afișați toate postările
vineri, 6 mai 2016
Vând mofturi, calitatea I
Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)
Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!
Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...
***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!
A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.
Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.
Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.
***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.
(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!
***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?
Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
- Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!
luni, 11 august 2014
Problemul şpinos: mâncărea
Acum 2 luni:
- Pasteeee! Uraaaaa!
(orice fel de paste. de orez, de porumb, integrale, eventual din sârmă ghimpată, nu conta. mergeau cu sos, cu urdă, cu piure de roşii, cu peşte, cu orice. simplu, rapid, bun)
Acum 2 săptămâni:
- Paste???? Bleahhhh.
Mai ieri:
- Bine, fac o concesie şi mănânc tot.
(concesia, desigur, era făcută propriului stomac ghiorţăitor, rămas şomer după prea multe ore de nemâncare. neprezentată deloc, însă, ca atare.)
Mai ieri:
- Bine, fac o concesie şi mănânc tot.
(concesia, desigur, era făcută propriului stomac ghiorţăitor, rămas şomer după prea multe ore de nemâncare. neprezentată deloc, însă, ca atare.)
Susnumita soartă, care fuse crudă astă dată, este pe larg împărtăşită de mai toate favoritele anterioare (a se citi pariuri sigure, identificate după oarece bătăi de cap similare) - mozzarella (o, nu! nu mozzarella! ce de-a gustări rapide s-ar putea compune cu ea), supă de roşii, salate... chestii înalt aprobabile pentru înalta instanţă mamiţunească.
Notă: principiile alimentaţiei copileşti, cel puţin conform reperelor actuale, sunt cele de mai sus: simplu (nu răs-gătit), rapid (de azi pe azi, dat fiind că, se ştie, orice mâncare expiră iremediabil in secunda-n care Muţunau s-a ridicat de la masă), bun (hrănitor, adică, nu bun la gust; asta fiind, de altfel, tema celor mai mari dispute pornite de Muţunau şi veşnic-schimbătoarele sale preferinţe)
Desigur, la grădi nu comentează decât 2 zile din 5. Dar se scoate acasă.
Notă: principiile alimentaţiei copileşti, cel puţin conform reperelor actuale, sunt cele de mai sus: simplu (nu răs-gătit), rapid (de azi pe azi, dat fiind că, se ştie, orice mâncare expiră iremediabil in secunda-n care Muţunau s-a ridicat de la masă), bun (hrănitor, adică, nu bun la gust; asta fiind, de altfel, tema celor mai mari dispute pornite de Muţunau şi veşnic-schimbătoarele sale preferinţe)
Desigur, la grădi nu comentează decât 2 zile din 5. Dar se scoate acasă.
Pe scurt, cum găteşti, zi de zi, feluri ne-monotone, rapide, calculate exact pe dimensiunea apetitului muţunautic (deseori încurajat dictatorial, în ultima vreme... pe fondul vizibilităţii crescute a coastelor, care, în obosiţii ochi mamiţuneşti, mai au un pic şi devin vizibile şi de sub palton), din ingrediente ieftine şi uşor de găsit?
Nu ştiu.
(cam multe criterii imperative, oricum)
Am avut nişte tentative de a planifica mesele, uitându-mă frumos în frigider şi multele cămări, depozite şi debarale, sub detestabilul slogan „asta avem, asta mâncăm”. (susţinut, ce e drept, de faptul că, la cumpărături, selecţia e mai curând atent făcută).
Variantele de planificatoare găsite pe net ori nu s-au potrivit cu preferinţele, ori presupuneau ingrediente de negăsit, ori cumpărături zilnice, ori ore-n şir de gătit (n-am).
Mai caut.
(şi ore, şi planificatoare)
Nu mă încânta şi nu mă încântă nici acum (deşi ar fi comodă) varianta din copilăria-mi proprie, în care comiteai o oală de supă/ciorbă care se mânca... şi ea, când se mânca.. eventual după o răsfierbere preventivă. Oricum, cu Muţunau ar fi impracticabilă.
Venirea verii (a se citi a zmeurii, pepenilor, murelor, etc) a eclipsat însă povestea cu planificarea, pe care, cel devreme, o putem relua din toamnă.
Povestea decurge în felul următor:
- se înhaţă Muţunaul de o haripă şi se face inventarul ingredientelor
- în aceeaşi formulă, se aleg felurile de mâncare aprobate pentru fiecare zi din săptămâna următoare
(cam pe miercuri-joi, planificarea, invariabil, sucombă. dar perseverenţa, nu-i aşa, e cheia succesului)
Mai lipsesc panoul pe care să punem la vedere alegerile (sub formă de desene + text, desigur), şi, ultima etapă de măiestrie, ca Muţunau însuşi să se apuce de gătit conform planului.
Să zicem că panoul are oarece şanse de realizare...
marți, 15 iulie 2014
Dezmăţ pepenos
Notă: aceasta este o postare (nepublicată la vremea ei) ceva mai veche decât aş fi zis. Nu e de anul
trecut, adică, e din
septembrie 2012....
Ca ieri, cum ar veni.
Dat fiind c-am luat din piaţă, pe final de sezon, 3 feluri diferite de pepene galben, iar curiozitatea-mi mai mult decât pisicească şi-a spus cuvântul, ne-am apucat de studiu, ca s-avem ce răspunde întrebătorului, pe de o parte, şi unor confuzii proprii, pe de alta.
De câte feluri este pepenele galben, stimaţi telespectatori, cum se cheamă şi cum arată ele?
Prima oprire: Wikipedia (şi ultima, după cum se va vedea...)
Pepenele galben şade, după numele lui de catalog latinesc, la C, în marea famelie a Curcubitaceelor. (vreo rezonanţă poetică, hm, ceva?)
Aici aflăm că onor pepenele vine cu tot neamu' lui din Africa şi Asia de Sud-Est şi că are patru genuri:
- Benincasa, care poate creşte până la 80 cm, şi care e considerat fruct când e mic, şi legumă când e copt (considerat în sensul de mâncat / preparat ca atare). Un soi de bostan de plăcintă, judecând după faptul că poate fi păstrat cu lunile...
Uite că poţi să-l faci şi bol de supă...
- Citrullus
unde găsim Egusi, un pepene de la care doar seminţele-s comestibile, şi despre care nu m-am putut lămuri cum arată,
şi pepenele verde, Citrullus lanatus,
cunoscut pe alocuri şi drept: bostan, boșar, curcubete, die, duleți (pl.), harbuz, himanic, lubă, lubeniță, șiarchin, trăgulă, zămos, tigvă de tină, (prin Olt.) bolbotină. (bolbotină? ce haios!) , care-i şi el de şapte mii de feluri, de care nu ne interesăm acum, c-atât ar mai lipsi.
- Cucumis - Ajungem acu' la ce ne-ntere, pepenele galben.
(Cucumis melo) (reg.) boșar, cantaloș, cantalup, caune, gălboi, harbuz, himunic, ieură, popone, vleg, zămos. (Pepene galben.) - doar c-aici am o vagă nelămurire în raport cu Dex-ul online & sursele sale- după ştiinţa mea, harbuz i se spune, prin Moldova, numai ăluia verde...
(uite-aşa afli de pe net ce-ai luat din piaţa Matache... că tot veni vorba, mai încolo am de investigat şi cine-a fost Matache, că nu scap aşaaaa, ieftin...)
Kiwano (C. metuliferus) sau pepenele cu corniţe, strămoşul tuturor, actualmente halit ca desert (fruct):
Moscatul (C. melo):
cu muuuuulte (să le zicem) variante (cantalupensis, inodorus, reticulatus şi oarece încrucişări moderne):
C. melo cantalupensis, cel cu coaja „aspră” (nu netedă), zis cantalupul european, "domesticit" prin secolul 18, cică de grădinarul papei, în localitatea Cantalupo (şi acum ziceţi după mine, cu accent pretins italian - Cantalupo, eee?)
:
Netted gem / emerald gem:
Charentais:
Site-ul american de unde provine imaginea are şi seminţe de vânzare, şi, desigur, sfaturi de plantare, pentru cine e interesat şi are şi unde...
Alt charentais:
Aici sunt şi mai multe poze, şi oarece reţete aparent bizare.
Mai avem pe Regele Yubari - Yubari King, un cantalup foarte preţuit, cultivat "pe alese" in Japonia.
Persanul: pepenele galben persan (asimilat deja genului mare) seamană cu un cantalup mare, cu o coajă de un verde mai închis, care are o reţea mai fină de „riduri”.
C. melo inodorus
Coreanul: Un pepenea galben cu dungi albe de-a lungul cojii, cu pulpă albă. Poate fi mai tare (ronţăicios, ca morcovii) şi ceva mai dulce şi mai zemos când e lăsat să se coacă mai mult.
"Canarul" - pepenele galben-canar, un pepene galben mare, de un galben strălucitor, cu interiorul de varii culori, de la verde-pal până la alb.
Casaba: galben strălucitor, cu o coajă netedă, „ridată”, e mai puţin gustos decât alţi pepeni galbeni, dar poate fi păstrat mai mult timp.
Hami, care provine din Hami (desigur), Xinjian, China. „Carnea” e dulce şi morcoviu-crocantă (mai ronţăibiloasă, cum ar veni).
Honeydew, cu interior dulce, zemos, verzuliu. Cunoscut şi ca pepenele bailan (orice-o mai fi însemnând şi asta..) în Lanzhou, China.
Colhoznicul (posibil inexistent): cu coajă galbenă şi netedă şi pulpă albă.
Piel de Sapo: piele de broască (eventual râioasă?), sau pepenele Moş Crăciun (pe bune??), cu o coajă împestriţată şi pulpă albă, dulce.
Pepenele de zahăr e un fruct alb, neted, rotund. Pare a fi tot Casaba, dacă e să mă iau după unele linkuri... . Pare a nu fi, dacă e să mă iau după altele.
Pepenele-tigru, pepene dungat din Turcia, (dungat cu galben, negru si portocaliu, întrebându-se care e de fapt fondul), cu o pulpă moale.
Pepeni galbeni japonezi, inclusiv pepenele Sprite. (Hă? Iaca, foto.)
C. melo reticulatus, cu coaja reticulată (care prezintă aspectul unei reţele, adică).
Cantalupul nord-american, diferit de cel european, cu coajă cu model de tip plasă, pe care îl au şi alte varietăţi de cantalup C.melo.
Galia (sau Ogen), mic şi foarte zemos, cu pulpă verde-pal sau trandafirie-roz.
Sharlyn (care-s albi in interior), cu un gust între honeydew şi cantalup, cu coajă cu model plasă, în culori de verde şi portocaliu.
Specii provenite din încrucişări recente, cum ar fi
Crenshaw (Casaba × Persan)
Crane (Japonez × cantalup nordamerican).
- Momordica -
Pepenele amar (M. charantia) este singurul pepene galben important din genul Momordica. Pe larg folosit în bucătăria asiatică, în cea indiană şi în cea caraibiană, este gătit ca o legumă. Pulpa sa are un gust amar caracteristic. Dar învelişul roşu, gelatinos al seminţelor ajunse la maturitate este dulce şi e folosit ca îndulcitor în unele dintre bucătăriile asiatice. Pepenele galben amar are un număr neobişnuit de mare de denumiri, de la regiune la regiune.
Momordica balsamina:
Ca ieri, cum ar veni.
Dat fiind c-am luat din piaţă, pe final de sezon, 3 feluri diferite de pepene galben, iar curiozitatea-mi mai mult decât pisicească şi-a spus cuvântul, ne-am apucat de studiu, ca s-avem ce răspunde întrebătorului, pe de o parte, şi unor confuzii proprii, pe de alta.
De câte feluri este pepenele galben, stimaţi telespectatori, cum se cheamă şi cum arată ele?
Prima oprire: Wikipedia (şi ultima, după cum se va vedea...)
Pepenele galben şade, după numele lui de catalog latinesc, la C, în marea famelie a Curcubitaceelor. (vreo rezonanţă poetică, hm, ceva?)
Aici aflăm că onor pepenele vine cu tot neamu' lui din Africa şi Asia de Sud-Est şi că are patru genuri:
- Benincasa, care poate creşte până la 80 cm, şi care e considerat fruct când e mic, şi legumă când e copt (considerat în sensul de mâncat / preparat ca atare). Un soi de bostan de plăcintă, judecând după faptul că poate fi păstrat cu lunile...
Uite că poţi să-l faci şi bol de supă...
- Citrullus
unde găsim Egusi, un pepene de la care doar seminţele-s comestibile, şi despre care nu m-am putut lămuri cum arată,
şi pepenele verde, Citrullus lanatus,
cunoscut pe alocuri şi drept: bostan, boșar, curcubete, die, duleți (pl.), harbuz, himanic, lubă, lubeniță, șiarchin, trăgulă, zămos, tigvă de tină, (prin Olt.) bolbotină. (bolbotină? ce haios!) , care-i şi el de şapte mii de feluri, de care nu ne interesăm acum, c-atât ar mai lipsi.
- Cucumis - Ajungem acu' la ce ne-ntere, pepenele galben.
(Cucumis melo) (reg.) boșar, cantaloș, cantalup, caune, gălboi, harbuz, himunic, ieură, popone, vleg, zămos. (Pepene galben.) - doar c-aici am o vagă nelămurire în raport cu Dex-ul online & sursele sale- după ştiinţa mea, harbuz i se spune, prin Moldova, numai ăluia verde...
(uite-aşa afli de pe net ce-ai luat din piaţa Matache... că tot veni vorba, mai încolo am de investigat şi cine-a fost Matache, că nu scap aşaaaa, ieftin...)
Aici avem: Kiwano (C. metuliferus) sau pepenele cu corniţe, strămoşul tuturor, actualmente halit ca desert (fruct):
Moscatul (C. melo):
cu muuuuulte (să le zicem) variante (cantalupensis, inodorus, reticulatus şi oarece încrucişări moderne):
C. melo cantalupensis, cel cu coaja „aspră” (nu netedă), zis cantalupul european, "domesticit" prin secolul 18, cică de grădinarul papei, în localitatea Cantalupo (şi acum ziceţi după mine, cu accent pretins italian - Cantalupo, eee?)
:
Netted gem / emerald gem:
Charentais:
Site-ul american de unde provine imaginea are şi seminţe de vânzare, şi, desigur, sfaturi de plantare, pentru cine e interesat şi are şi unde...
Alt charentais:
Aici sunt şi mai multe poze, şi oarece reţete aparent bizare.
Mai avem pe Regele Yubari - Yubari King, un cantalup foarte preţuit, cultivat "pe alese" in Japonia.
Persanul: pepenele galben persan (asimilat deja genului mare) seamană cu un cantalup mare, cu o coajă de un verde mai închis, care are o reţea mai fină de „riduri”.
(tot cel de mai sus...)
C. melo inodorus
Coreanul: Un pepenea galben cu dungi albe de-a lungul cojii, cu pulpă albă. Poate fi mai tare (ronţăicios, ca morcovii) şi ceva mai dulce şi mai zemos când e lăsat să se coacă mai mult.
(sursa foto)
"Canarul" - pepenele galben-canar, un pepene galben mare, de un galben strălucitor, cu interiorul de varii culori, de la verde-pal până la alb.
Casaba: galben strălucitor, cu o coajă netedă, „ridată”, e mai puţin gustos decât alţi pepeni galbeni, dar poate fi păstrat mai mult timp.
Hami, care provine din Hami (desigur), Xinjian, China. „Carnea” e dulce şi morcoviu-crocantă (mai ronţăibiloasă, cum ar veni).
Honeydew, cu interior dulce, zemos, verzuliu. Cunoscut şi ca pepenele bailan (orice-o mai fi însemnând şi asta..) în Lanzhou, China.
Colhoznicul (posibil inexistent): cu coajă galbenă şi netedă şi pulpă albă.
Piel de Sapo: piele de broască (eventual râioasă?), sau pepenele Moş Crăciun (pe bune??), cu o coajă împestriţată şi pulpă albă, dulce.
Pepenele de zahăr e un fruct alb, neted, rotund. Pare a fi tot Casaba, dacă e să mă iau după unele linkuri... . Pare a nu fi, dacă e să mă iau după altele.
Pepenele-tigru, pepene dungat din Turcia, (dungat cu galben, negru si portocaliu, întrebându-se care e de fapt fondul), cu o pulpă moale.
Pepeni galbeni japonezi, inclusiv pepenele Sprite. (Hă? Iaca, foto.)
C. melo reticulatus, cu coaja reticulată (care prezintă aspectul unei reţele, adică).
Cantalupul nord-american, diferit de cel european, cu coajă cu model de tip plasă, pe care îl au şi alte varietăţi de cantalup C.melo.
Galia (sau Ogen), mic şi foarte zemos, cu pulpă verde-pal sau trandafirie-roz.
Sharlyn (care-s albi in interior), cu un gust între honeydew şi cantalup, cu coajă cu model plasă, în culori de verde şi portocaliu.
Specii provenite din încrucişări recente, cum ar fi
Crenshaw (Casaba × Persan)
Crane (Japonez × cantalup nordamerican).
- Momordica -
Pepenele amar (M. charantia) este singurul pepene galben important din genul Momordica. Pe larg folosit în bucătăria asiatică, în cea indiană şi în cea caraibiană, este gătit ca o legumă. Pulpa sa are un gust amar caracteristic. Dar învelişul roşu, gelatinos al seminţelor ajunse la maturitate este dulce şi e folosit ca îndulcitor în unele dintre bucătăriile asiatice. Pepenele galben amar are un număr neobişnuit de mare de denumiri, de la regiune la regiune.
Momordica balsamina:
Fructul necopt al M. balsamina L. este considerat legumă în Camerun, Sudan şi în
Africa de Sud.
Fructul copt al Momordica Foetida e mâncat în Ghana, Gabon, Sudan, Kenya, Uganda
şi Tanzania, şi pare a avea şi un uz larg pe post de medicament.
O altă comparaţie foto, aici.
Gata!
luni, 30 iunie 2014
Muţunau, bucătarul
- Vreau îngheţată!
Da, sunt o cremenală. Nu cumpăr din oraş. Nu mai cumpăr din oraş. Nici măcar când, în varii asocieri jucăuşe, mă trezesc în faţa a nenumărate îngheţate în curs de pofticioasă îngurgitare.
Nu, nu din cauză că mă dă conştiinciozitatea alimentară afară din casă - putem da, însă, vina pe combinaţia invincibilă de tuse muţunautică persistentă (despre asta, în episodul viitor) şi leftereală mamiţunească (despre asta într-un episod şi mai viitor). Un fel de nu e cazul şi, de altfel, nici n-avem cu ce.
(între noi fie vorba, nici n-avem cu ce ăsta e mare învăţător. discipolul nu se prea lasă şcolit...)
Aşadar:
- Vreau îngheţată!
- Fă-ţi.
Comentarii ulterioare, din alte surse materne:
- Aha, vrei să-i fie uşor noră-tii!
- Nu mi-ar putea păsa mai puţin.
- Zici tu acum...
- Din partea mea, poate fi şi un nor, nu mă priveşte.
Da, de obicei asta cam taie conversaţia. Definitiv.
Dar, revenind la Vreau îngheţată!, adevărul numărul 1 e că e de bun simţ ca, indiferent de gen, să beneficiezi de oarece instrucţie care să-ţi permită să nu mori de foame - ba poate chiar s-o duci bine. Da, setul minim / modulul de bază include facerea de îngheţată şi schimbarea prizelor. E drept că pentru lucrul direct în schimbarea prizelor aş mai aştepta (măcar până mă conving c-a memorat corespunzător toate etapele procesului, în succesiunea corectă. momentan, nu e cazul).
Iar adevărul numărul 2 e că, odată ce avem ingredientele, e un proiect comun chiar drăguţ. De util nu mai zic.
Şi simplu, pentru că prefer lucrurile simple (parfait sau zmuti, cu/fără iaurt).
Desigur, Muţunau nu se ia de fund în sus de extaz la auzul împuternicirii.
Mnea-mnea, nu ştiu cum, de ce trebuie să fac eu totul pentru mine (da, e posibil să fi intrat deja în adolescenţă. sau să fi ieşit deja, nu-mi dau seama exact). Dar gălbenuşurile cu miere tot le-a frecat (e posibil să mai fi avut zahăr prin casă, dar dacă nu l-am găsit la timp...) în vreme ce eu blendeream conştiincios căpşuni şi mascarpone.
Poza?
O fi şi ea pe undeva, după ce găsesc cablul...
duminică, 4 mai 2014
Am obosit (iar)
Am obosit (iar).
De câteva luni încoace, urmez, pe pilot automat, cam aceeaşi rutină, care mă duce prea des spre momentul în care, odată ajunsă-n faţa calculatorului, cu blogul deschis, mă-mpiedic iremediabil de cine ştie ce pârleaz informatic (de cele mai multe ori, calitatea conexiunii e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. azi, de pilda, nu se afişa nimic legat de autentificare. şi dă-i, şi luptă, pe ocolite).
Estimp, ca să nu se strice media casei, Muţunau e din ce în ce mai atomic. Pe bază de ce, nu se ştie clar, având în vedere cât mănâncă. Puţin, adică. Acasă, vreau să zic, că-n deplasare înfulecă precum lupul, ursul şi alte varii animale sălbatice.
A, păi ăia gătesc mai bine.
O fi, am zis, luând şi la pachet.
Ăhă.
Probabil simpla intrare pe uşă egal moartea pasiunii culinare. Indiferent de preparat.
Noroc cu fotosinteza.
Capriciile sunt în toi. Plină expansiune / înflorire / explozie / toate la un loc.
De pildă:
- Vreau cartofi.
Fierb cartofii.
- Gata masa!
- A, cartofi? Păi nu mănânc cartofi. Eu vreau paste.
Trecuseră maxim 20 minute. Încep să-l suspectez de varii amnezii. Încă n-am ajuns să-l întreb cum îl cheamă. (mai bine-mi notez şi eu, mai întâi; preventiv)
Muţunaul, când (periodic) binevoieşte a dormi, vorbeşte prin somn. Asta ştiam, domnul e din părinţi campioni.
Da, dar mai nou, şi cântă!
Mă rog, fredonează, şi apoi explică, tot prin somn, că fredona. Mă aşteaptă un drum la farmacia homeopată (remedii de liniştire. pentru ambii...)
Reuşesc, după lupte seculare ce au implicat şi aspirarea saltelelor (cu desfăţarea şi înfăţarea aferentă, plus Muţunaul ubicuu-ţopăitor), să aranjez patul. (patul cel mare. atât de mare, că mai e şi depozit de te-miri-ce-uri).
- Uau, zice Muţunau, e aproape superb!
De câteva luni încoace, urmez, pe pilot automat, cam aceeaşi rutină, care mă duce prea des spre momentul în care, odată ajunsă-n faţa calculatorului, cu blogul deschis, mă-mpiedic iremediabil de cine ştie ce pârleaz informatic (de cele mai multe ori, calitatea conexiunii e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. azi, de pilda, nu se afişa nimic legat de autentificare. şi dă-i, şi luptă, pe ocolite).
Estimp, ca să nu se strice media casei, Muţunau e din ce în ce mai atomic. Pe bază de ce, nu se ştie clar, având în vedere cât mănâncă. Puţin, adică. Acasă, vreau să zic, că-n deplasare înfulecă precum lupul, ursul şi alte varii animale sălbatice.
A, păi ăia gătesc mai bine.
O fi, am zis, luând şi la pachet.
Ăhă.
Probabil simpla intrare pe uşă egal moartea pasiunii culinare. Indiferent de preparat.
Noroc cu fotosinteza.
Capriciile sunt în toi. Plină expansiune / înflorire / explozie / toate la un loc.
De pildă:
- Vreau cartofi.
Fierb cartofii.
- Gata masa!
- A, cartofi? Păi nu mănânc cartofi. Eu vreau paste.
Trecuseră maxim 20 minute. Încep să-l suspectez de varii amnezii. Încă n-am ajuns să-l întreb cum îl cheamă. (mai bine-mi notez şi eu, mai întâi; preventiv)
Muţunaul, când (periodic) binevoieşte a dormi, vorbeşte prin somn. Asta ştiam, domnul e din părinţi campioni.
Da, dar mai nou, şi cântă!
Mă rog, fredonează, şi apoi explică, tot prin somn, că fredona. Mă aşteaptă un drum la farmacia homeopată (remedii de liniştire. pentru ambii...)
Reuşesc, după lupte seculare ce au implicat şi aspirarea saltelelor (cu desfăţarea şi înfăţarea aferentă, plus Muţunaul ubicuu-ţopăitor), să aranjez patul. (patul cel mare. atât de mare, că mai e şi depozit de te-miri-ce-uri).
- Uau, zice Muţunau, e aproape superb!
miercuri, 6 noiembrie 2013
Cârcoteli mamiţuneşti
Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...
Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)
Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.
Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.
Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.
***
Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.
Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)
Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.
La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....
În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...
Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....
***
Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.
Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.
Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)
De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.
Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...
(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)
În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...
N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...
***
Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.
Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.
- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.
No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...
- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.
Evident, la şah merge, la muzică, nu.
- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.
Noroc cu babbel.com.
Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.
duminică, 7 aprilie 2013
Foietaj, săptămâna altfel şi supererou
Noua mare & absolută iubire a lui Muţunau se găseşte la OMV sub numele de
foietaj cu zmeură şi mascarpone. (4.99, sau 5.99, descoperit cu ocazia unei
călătorii ce a necesitat alimentări oemvistice de toate feliurile).
Mă rog.
Versiunea făcută în casă (foietaj congelat + zmeură congelată + mascarpone - de data asta, refrigerat; cost mediu per bucată: 2-2.5 lei), a fost declarată nemulţumitoare. Nu, nu i le-am dat congelate, chiar le-am copt.
Vom mai negocia.
Săptămâna altfel se desfăşoară, la noi, altfel.
Pentru început, cu o săptămână întârziere.
Deviza de anul ăsta este „un câine pentru fiecare!” (mai puţin pentru Mamiţuni, care-n săptămâna asta nu are câine, cel puţin deocamdată, ci vacanţă).
Cei mai buni prieteni:
Cei mai buni duşmani:
Cu ocazia unei vizite, Muţunaul s-a cazat, preţ de fo’ două episoade şi ceva, în faţa unui televizor care rula desene animate cu oarece luptători. Super-eroi, adică. Mai nou, toţi ăia care se bat (cel puţin în desene...) sunt super-eroi.
Post vizită, trecem pe la Kaufland, ca să cumpărăm cele necesare ulterior neapreciatului foietaj.
În parcare, Muţunau coboară din maşină-n paşi fluizi de ninja.
Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că desenele nu conţinuseră şi oarece scheme cu sărit din mers.
Muţunau îşi continuă schemele, hârâind sonor, hotărât şi distinct, la fiecare mişcare, acum ostentativ separată de precedenta.
Un nene de la două locuri de parcare distanţă nu e prea sigur dacă să continue să facă manevrele de ieşire sau să stea să se uite.
Devin subit un soi de rugbist zburător şi-l înhaţ pe Muţunaul cel transportat în lumea jefuitorilor de chi.
- Alooo, eşti în parcare! În parcare sunt maşini şi de-aia mergem de mână! Încetează cu ţopăiala şi hai spre magazin!
Muţunau îşi întoarce (brusc) numai capul, c-ar fi păcat să renunţe la aşa bunătate de zenkutsu-dachi,
şi şuieră, scurt şi la obiect:
- Nu e ţopăială. Eu sunt super-erou!
Mă rog.
Versiunea făcută în casă (foietaj congelat + zmeură congelată + mascarpone - de data asta, refrigerat; cost mediu per bucată: 2-2.5 lei), a fost declarată nemulţumitoare. Nu, nu i le-am dat congelate, chiar le-am copt.
Vom mai negocia.
***
Săptămâna altfel se desfăşoară, la noi, altfel.
Pentru început, cu o săptămână întârziere.
Deviza de anul ăsta este „un câine pentru fiecare!” (mai puţin pentru Mamiţuni, care-n săptămâna asta nu are câine, cel puţin deocamdată, ci vacanţă).
Cei mai buni prieteni:
Cei mai buni duşmani:
***
Cu ocazia unei vizite, Muţunaul s-a cazat, preţ de fo’ două episoade şi ceva, în faţa unui televizor care rula desene animate cu oarece luptători. Super-eroi, adică. Mai nou, toţi ăia care se bat (cel puţin în desene...) sunt super-eroi.
Post vizită, trecem pe la Kaufland, ca să cumpărăm cele necesare ulterior neapreciatului foietaj.
În parcare, Muţunau coboară din maşină-n paşi fluizi de ninja.
Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că desenele nu conţinuseră şi oarece scheme cu sărit din mers.
Muţunau îşi continuă schemele, hârâind sonor, hotărât şi distinct, la fiecare mişcare, acum ostentativ separată de precedenta.
Un nene de la două locuri de parcare distanţă nu e prea sigur dacă să continue să facă manevrele de ieşire sau să stea să se uite.
Devin subit un soi de rugbist zburător şi-l înhaţ pe Muţunaul cel transportat în lumea jefuitorilor de chi.
- Alooo, eşti în parcare! În parcare sunt maşini şi de-aia mergem de mână! Încetează cu ţopăiala şi hai spre magazin!
Muţunau îşi întoarce (brusc) numai capul, c-ar fi păcat să renunţe la aşa bunătate de zenkutsu-dachi,
şi şuieră, scurt şi la obiect:
- Nu e ţopăială. Eu sunt super-erou!
sâmbătă, 23 martie 2013
Muţunau, gospodarul de weekend
În dimineţile de sâmbătă şi duminică (atunci când Mamiţuni nu trebuie cu
niciun chip trezită, excepţie făcând, eventual, marile cataclisme-n prezenţa
cărora e de aşteptat să se trezească şi singură, da’ pentru care ar aprecia
şansa celor câteva minute de avans, pentru a se deghiza în om treaz), Muţunau se
gospodăreşte remarcabil.
Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).
Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.
E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.
Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...
Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.
Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.
O cafea n-ar face şi el.
Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).
Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.
E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.
Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...
Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.
Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.
O cafea n-ar face şi el.
vineri, 15 februarie 2013
Calul, vaca şi interpretările
Posibile abordări (din complet alte perspective) ale fierbintelui subiect de presă:
- În Anglia consumul cărnii de cal e complet de neconceput. Mi-e greu să spun dacă e perceput ca fiind apropiat de canibalism (ca şi cum ţi-ai mânca partenerul de golf / cricket / polo) sau nu (ca şi cum ai mânca doar crosa....), dar e de neconceput.
Şi, iaca, avem, uitându-ne la fiinţe volumetric comparabile, pe de o parte, animalul-prieten, şi, pe de alta, animalul-delicatesă.
Respectiv perspectiva atribuirii de valori / roluri / simboluri / interpretări. Imaginea ştampilei cognitive.
Importanţa etichetelor sociale şi-a stereotipiilor. Radiografia unui mecanism.
- Ştii ce mănânci? Dincolo de verificările (presupuse) şi garanţiile sanitar veterinare (tot presupuse, după cum bine s-a putut vedea...), ştii ce mănânci?
În sensul degustării experte de vinuri - unde afli, eventual, şi spre ce punct cardinal era îndreptată panta pe care au crescut strugurii din care-i vinul ăla...
În sensul prospeţimii. Când a fost congelat peştele ăla şi cam la cât timp după pescuire?
În sensul procesării. Ce altceva mai conţine? (Eu sunt un cititor avid. Inclusiv de etichete. A fost o mare supriză pentru proprietara unei anumite pungi de turtă-dulce să afle că produsul (considerat de post) conţinea... gelatină... de porc!!! Porc, nu post. Post zicea ea că ţine. )
În sensul autenticităţii. Ce dr Doamne iartă-mă ai făcut în spatele aducerii produsului la vânzare? Înaintea expunerii lui? Câte modificări genetice / accelerări de creştere / coaceri grăbite / refrigerări / modificări de etichete?
(în acest moment mă încearcă un chef nebun să plantez în balcon, ca Pinocchio, un copac care dea direct compot de ananas)
Deci, ce mănânci?
Mă tem că, de prea multe ori, răspunsul e „lăcomia altora”.
duminică, 23 septembrie 2012
Modernul, tradiţionelul şi esenţialul
Ieri am făcut pâine. Tehnic vorbind, nu eu, maşina, şi, iar tehnic vorbind,
nu pâine, ci (iniţial....) o chestie stranie şi ratată (pornind de la o reţetă cu făină de
orez) şi, mai apoi, o pâine, de data asta de-adevăratelea.
În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)
Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.
Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.
Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.
Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).
Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.
Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)
Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)
Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).
Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).
Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.
Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.
Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.
E (inter) medierea directă, personală, a hranei.
E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.
Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.
Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)
Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.
Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.
După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...
(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)
Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.
Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.
Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.
Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)
Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?
Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)
Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)
Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...
Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.
Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.
Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)
În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)
Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.
Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.
Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.
Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).
Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.
Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)
Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)
Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).
Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).
Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.
Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.
Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.
E (inter) medierea directă, personală, a hranei.
E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.
Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.
Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)
Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.
Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.
După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...
(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)
Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.
Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.
Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.
Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)
Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?
Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)
Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)
Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...
Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.
Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.
Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)
sâmbătă, 18 iunie 2011
Dieta, metodic
Să faci cură de slăbire e ca şi cum te-ai apuca să-mpingi un tren. (sau, după gust, să-l tragi)
Efortul e mare şi tre’ să fie mult prelungit înainte să se vadă primele semne neînchipuite ale vreunui efect.
Iaca (dacă tot pritoceam postarea de dinainte de Paşte, mai precis de prin aprilie (20...), când mă şi lăudasem cuiva c-o am în program! ce-i drept, o aveam, dar uite cât a durat...) strategie şi tactici.
(nu vorbesc deloc aici de motivaţii. poate cu altă ocazie. poate.)
Scopul lor în viaţă este să ne simplifice existenţa, în caz de dietă. (maximizare de şanse şi rezultate, etc.)
Obiectivu’ personal poa’ să poarte numele de cod „kile jos”. Sau... „mai multă zvelteţe/sprinteneală”. Sau... „să intrudr... Doamne-iartă-mă la loc în hainele alea”.
Sau (favorita mea) "pentru că m-am săturat să car atâta".
Pentru atingerea lui, avem trei perspective. Sau... trei unghiuri de atac, nu total disjuncte. Sau... capitole. Neesenţial.
Ele sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, intrări (ce îngurgitezi), proces (consum energetic), ieşiri (evacuarea, adică)
1. Intrările
Cu cât intră mai mult (şi mai aiurea...), cu atât creşte bătaia de cap.
Deci, să selectăm, pe linia lu' mai puţin şi mai bine.
Tactici:
1.a. Tactica „nechezol”: substituirea
Mănânci de nervi? La ore aiuristice? Pe apucate? Tre’ să te alături familiei, şi e ciudăţel dacă faci opinie separată şi papi ceai? Substituire scrie pe tine.
Avantaj: curat făcută, nu impune nici limite de cantităţi, nici de ore. (e gândită oricum ca să descurajeze mâncatul...)
Regula de aur: morcovii (cruzi) sunt un dar fabulos. Şi la îndemână. Au destul de multe zaharuri încât să-ţi salte (dar nu apocaliptic!) glicemia, sunt destul de tari ca să-ţi dea de lucru cât rozi (ceea ce se presupune că începe prin a te calma şi sfârşeşte prin a te plictisi! şi ce bine, că te laşi de mâncat, de oboseală), şi, când îi termini, îţi dau (via ultima ronţăială!) un aer triumfător.
Cu obraji de hamster, sau fără.
După câteva zile de ronţăit, timp în care nu mai pupi zahăr, că doar l-ai substituit cu morcovi, îţi piere pofta de dulce. Cafeaua îndulcită de altădată va părea sinistră şi sucurile, bleah, piei, Satană!
Regula de aur, da’ cu mai puţine carate: orice aliment intens prelucrat se inlocuieşte cu fructe şi / sau legume. De preferinţă, crude. (acu' merge relativ simplu, că-i sezonu'....)
Pen’ cine nu le suportă crude, merg fierte sau gratinate, dar fără orice alte adaosuri în afară de mirodenii şi... [dar cu mare indulgenţă şi în cantitate mică] ulei de măsline extravirgin. (eventual proaspăt stors, ca să ne complicăm un pic!)
(eu trăiesc cu impresia că, bine asezonată, şi zeama veche de cuie roase de rugină poate părea o maaare delicatesă)
Prin aliment intens prelucrat înţelegem toate prăjelile, toate gătelile care necesită peste 1 oră (prăjiturile & pâinea se includ)
Exemple:
- zahărul se înlocuieşte cu morcovi. Ca să nu ne punem morcovi în cafea, n-o mai îndulcim deloc. (laptele gras îi mai ia din „asprime”; cu titlul de mare excepţie, da’ separat de lapte, meeerge, hai, o linguriţă de miere... PE ZI.)
- toate făinoasele cu gluten se înlocuiesc cu mălai şi respectiv orez. (care mălai şi orez nu se combină nici între ele, nici cu amidonoase)
- cartofii se înlocuiesc cu yams - cartofi dulci, sau, din nou, tot cu morcovi.
- prăjelile se înlocuiesc cu crudităţi sau fierturi, bine asezonate cu mirodenii (da’ nu Delikat sau alte minuni de-astea, cu glutamaturi)
- prăjiturile se înlocuiesc cu stafide (bun, bun, trece pofta de dulce; pentru cine are chef, timp şi talent, se pot face bombonele de cacao, stafide, fulgi de cocos, susan, migdale şi ce vă mai trece prin cap. atenţie, că-s bombe calorice)
- sucurile de orice fel (în afară de cele proaspăt şi, eventual, personal stoarse) se înlocuiesc cu apă şi ceai.
- ness-urile la pliculeţ se înlocuiesc cu cafea sau ceai verde/negru (sau se scot de tot)
- îngheţata se înlocuieşte cu iaurt simplu, blenderit cu fructe, pus la congelator, îngheţat, scos, re-blenderit, pus la loc.
- pentru cine suportă extremele, carnea se înlocuieşte cu peşte - dacă se poate, pescuit personal de la Metro, Auchan, bălţi renumite, de-astea.
Important: Dacă ai zice că ţi-e foame, vezi să nu-ţi fie, de fapt, sete. Bea apă prima dată.
Nu e glumă. Persoanelor care mănâncă dezordonat li se cam "derutează" centrii neuronali care controlează senzaţia de foame şi respectiv saţietatea. Drept care neuronu’ mai ajunge uneori să comande greşit papa!!! în loc de apaaaa!!!
1.b. Tactica „blitz-krieg”: excluderea
Un NU hotărât:
- prăjelilor
- zahărului la punga/cutie
- amidonoaselor
- alimentelor cu gluten (scoaterea lor pentru o perioadă ajută la curăţarea intestinului)
- alimentelor intens prelucrate (aici intră şi toate mezelurile şi mai toate branzeturile... adică fără caşcaval...)
- alimentelor conservate (excepţie: murăturile şi compotu’ de ananas)
- alunelor americane - peanuts.
- fisticului (suspine de protest)
Pe cine mănâncă intens în ... stomac sau n-are de ales, o zi de călcat strâmb în fiecare săptămână nu e gaura-n cer, cu condiţia să nu mănânci un TIR.
Nu te descurci cu asta?
Simplu.
N-o să slăbeşti.
1.c. Tactica „pune ceva-n loc/începe cu asta”: includerea
Un DA hotărât:
- sucurilor de fructe proaspăt stoarse şi beute pe loc
- sucului de sfeclă roşie crudă (e surprinzător de dulce şi bun, doar că-ţi cade păru’ din nas până strângi cât pentru un pahar...)
- amestecurilor de fructe şi iaurt - de preferinţă iaurt făcut în casă...
- kefirului şi iaurturilor bulgăreşti
- brânzei calcice & zerului aferent
- migdalelor crude (pentru că-s nesărate, şi se pot prăji apoi după gust...)
- laptelui de capră (mai uşor de digerat)
- alunelor de pădure (tot nesărate). sunt ele bogate-n calorii, dar sănătoase.
2. Procesu’
Aici se lucră mult cu materialu’ clientului.
Avem metabolism bun? Dacă da, scăderea în greutate apare uşor şi repede, imediat ce se modifică oarece parametri în intrări. (dacă regula asta nu se validează în practică, ori interesul pentru subiect e pur teoretic, ori metabolismul nu e chiar rupt din soare).
Vestea nu-aşa-bună e că, (aproape) imediat ce te re-apuci de păpat aiurea, se va vedea.
N-avem metabolism bun? Ghinion.
Să-l ajutăm, zic.
Sportul e una dintre alternative (m-am mai aberat pe tema asta, aici). Beleaua principală e că nu se face singur.
Sunt tone de sfaturi, rutine, bla-bla-bla.
De bun simţ sunt (şi) următoarele:
- un-pic-de-sport e mai bun decât niciun-pic-de-sport;
- nu se face sport cu burta plină şi nici nu se mănâncă din greu după aia (ăştia de reuşesc să pună 1 oră între sport şi masă se laudă că le merge mai bine)
- se recomandă abordările gradate (câte puţin, câte puţin, că scopul nu e să cad lată şi să mă mişc ca Robocop a doua zi după faptele de arme sportive, ci să-mi împing în ritm constant & ne-stresant limitele). faptul că nu pot face din prima şi nici din a doua tot ce ţopăie instructorii nu mă îngrijorează cine ştie ce.
- variaţiunile-s foarte bune la casa omului. (după un timp, corpul se plictiseşte de un anumit tip de exerciţii şi reacţionează mai bine la schimbări decât la menţineri de rutină).
- scopul sportului este intrarea-n formă!
- răbdare.
3. Ieşirile
Fără a intra excesiv de mult în detalii, să zicem c-aici preocuparea de bază e limitarea timpului de „procesare”. Care se mai traduce, uneori, prin maximizarea ieşirilor. Are legătură, desigur, cu punctu’ 2 (care ajută!) şi cu punctul 1 - pe scurt, hidratare şi "de-constipare". (nu, nu recomand laxativele; ci alimentaţia bogată în alimente care să nu pună probleme de tranzit)
Mai sunt multe de spus, da’ mă opresc aici, că mi-e somn.
Iar neodihna, după cum s-a cam dovedit, e unul din „prompterele” mâncatului compulsiv.
Efortul e mare şi tre’ să fie mult prelungit înainte să se vadă primele semne neînchipuite ale vreunui efect.
Iaca (dacă tot pritoceam postarea de dinainte de Paşte, mai precis de prin aprilie (20...), când mă şi lăudasem cuiva c-o am în program! ce-i drept, o aveam, dar uite cât a durat...) strategie şi tactici.
(nu vorbesc deloc aici de motivaţii. poate cu altă ocazie. poate.)
Scopul lor în viaţă este să ne simplifice existenţa, în caz de dietă. (maximizare de şanse şi rezultate, etc.)
Obiectivu’ personal poa’ să poarte numele de cod „kile jos”. Sau... „mai multă zvelteţe/sprinteneală”. Sau... „să intru
Sau (favorita mea) "pentru că m-am săturat să car atâta".
Pentru atingerea lui, avem trei perspective. Sau... trei unghiuri de atac, nu total disjuncte. Sau... capitole. Neesenţial.
Ele sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, intrări (ce îngurgitezi), proces (consum energetic), ieşiri (evacuarea, adică)
1. Intrările
Cu cât intră mai mult (şi mai aiurea...), cu atât creşte bătaia de cap.
Deci, să selectăm, pe linia lu' mai puţin şi mai bine.
Tactici:
1.a. Tactica „nechezol”: substituirea
Mănânci de nervi? La ore aiuristice? Pe apucate? Tre’ să te alături familiei, şi e ciudăţel dacă faci opinie separată şi papi ceai? Substituire scrie pe tine.
Avantaj: curat făcută, nu impune nici limite de cantităţi, nici de ore. (e gândită oricum ca să descurajeze mâncatul...)
Regula de aur: morcovii (cruzi) sunt un dar fabulos. Şi la îndemână. Au destul de multe zaharuri încât să-ţi salte (dar nu apocaliptic!) glicemia, sunt destul de tari ca să-ţi dea de lucru cât rozi (ceea ce se presupune că începe prin a te calma şi sfârşeşte prin a te plictisi! şi ce bine, că te laşi de mâncat, de oboseală), şi, când îi termini, îţi dau (via ultima ronţăială!) un aer triumfător.
Cu obraji de hamster, sau fără.
După câteva zile de ronţăit, timp în care nu mai pupi zahăr, că doar l-ai substituit cu morcovi, îţi piere pofta de dulce. Cafeaua îndulcită de altădată va părea sinistră şi sucurile, bleah, piei, Satană!
Regula de aur, da’ cu mai puţine carate: orice aliment intens prelucrat se inlocuieşte cu fructe şi / sau legume. De preferinţă, crude. (acu' merge relativ simplu, că-i sezonu'....)
Pen’ cine nu le suportă crude, merg fierte sau gratinate, dar fără orice alte adaosuri în afară de mirodenii şi... [dar cu mare indulgenţă şi în cantitate mică] ulei de măsline extravirgin. (eventual proaspăt stors, ca să ne complicăm un pic!)
(eu trăiesc cu impresia că, bine asezonată, şi zeama veche de cuie roase de rugină poate părea o maaare delicatesă)
Prin aliment intens prelucrat înţelegem toate prăjelile, toate gătelile care necesită peste 1 oră (prăjiturile & pâinea se includ)
Exemple:
- zahărul se înlocuieşte cu morcovi. Ca să nu ne punem morcovi în cafea, n-o mai îndulcim deloc. (laptele gras îi mai ia din „asprime”; cu titlul de mare excepţie, da’ separat de lapte, meeerge, hai, o linguriţă de miere... PE ZI.)
- toate făinoasele cu gluten se înlocuiesc cu mălai şi respectiv orez. (care mălai şi orez nu se combină nici între ele, nici cu amidonoase)
- cartofii se înlocuiesc cu yams - cartofi dulci, sau, din nou, tot cu morcovi.
- prăjelile se înlocuiesc cu crudităţi sau fierturi, bine asezonate cu mirodenii (da’ nu Delikat sau alte minuni de-astea, cu glutamaturi)
- prăjiturile se înlocuiesc cu stafide (bun, bun, trece pofta de dulce; pentru cine are chef, timp şi talent, se pot face bombonele de cacao, stafide, fulgi de cocos, susan, migdale şi ce vă mai trece prin cap. atenţie, că-s bombe calorice)
- sucurile de orice fel (în afară de cele proaspăt şi, eventual, personal stoarse) se înlocuiesc cu apă şi ceai.
- ness-urile la pliculeţ se înlocuiesc cu cafea sau ceai verde/negru (sau se scot de tot)
- îngheţata se înlocuieşte cu iaurt simplu, blenderit cu fructe, pus la congelator, îngheţat, scos, re-blenderit, pus la loc.
- pentru cine suportă extremele, carnea se înlocuieşte cu peşte - dacă se poate, pescuit personal de la Metro, Auchan, bălţi renumite, de-astea.
Important: Dacă ai zice că ţi-e foame, vezi să nu-ţi fie, de fapt, sete. Bea apă prima dată.
Nu e glumă. Persoanelor care mănâncă dezordonat li se cam "derutează" centrii neuronali care controlează senzaţia de foame şi respectiv saţietatea. Drept care neuronu’ mai ajunge uneori să comande greşit papa!!! în loc de apaaaa!!!
1.b. Tactica „blitz-krieg”: excluderea
Un NU hotărât:
- prăjelilor
- zahărului la punga/cutie
- amidonoaselor
- alimentelor cu gluten (scoaterea lor pentru o perioadă ajută la curăţarea intestinului)
- alimentelor intens prelucrate (aici intră şi toate mezelurile şi mai toate branzeturile... adică fără caşcaval...)
- alimentelor conservate (excepţie: murăturile şi compotu’ de ananas)
- alunelor americane - peanuts.
- fisticului (suspine de protest)
Pe cine mănâncă intens în ... stomac sau n-are de ales, o zi de călcat strâmb în fiecare săptămână nu e gaura-n cer, cu condiţia să nu mănânci un TIR.
Nu te descurci cu asta?
Simplu.
N-o să slăbeşti.
1.c. Tactica „pune ceva-n loc/începe cu asta”: includerea
Un DA hotărât:
- sucurilor de fructe proaspăt stoarse şi beute pe loc
- sucului de sfeclă roşie crudă (e surprinzător de dulce şi bun, doar că-ţi cade păru’ din nas până strângi cât pentru un pahar...)
- amestecurilor de fructe şi iaurt - de preferinţă iaurt făcut în casă...
- kefirului şi iaurturilor bulgăreşti
- brânzei calcice & zerului aferent
- migdalelor crude (pentru că-s nesărate, şi se pot prăji apoi după gust...)
- laptelui de capră (mai uşor de digerat)
- alunelor de pădure (tot nesărate). sunt ele bogate-n calorii, dar sănătoase.
2. Procesu’
Aici se lucră mult cu materialu’ clientului.
Avem metabolism bun? Dacă da, scăderea în greutate apare uşor şi repede, imediat ce se modifică oarece parametri în intrări. (dacă regula asta nu se validează în practică, ori interesul pentru subiect e pur teoretic, ori metabolismul nu e chiar rupt din soare).
Vestea nu-aşa-bună e că, (aproape) imediat ce te re-apuci de păpat aiurea, se va vedea.
N-avem metabolism bun? Ghinion.
Să-l ajutăm, zic.
Sportul e una dintre alternative (m-am mai aberat pe tema asta, aici). Beleaua principală e că nu se face singur.
Sunt tone de sfaturi, rutine, bla-bla-bla.
De bun simţ sunt (şi) următoarele:
- un-pic-de-sport e mai bun decât niciun-pic-de-sport;
- nu se face sport cu burta plină şi nici nu se mănâncă din greu după aia (ăştia de reuşesc să pună 1 oră între sport şi masă se laudă că le merge mai bine)
- se recomandă abordările gradate (câte puţin, câte puţin, că scopul nu e să cad lată şi să mă mişc ca Robocop a doua zi după faptele de arme sportive, ci să-mi împing în ritm constant & ne-stresant limitele). faptul că nu pot face din prima şi nici din a doua tot ce ţopăie instructorii nu mă îngrijorează cine ştie ce.
- variaţiunile-s foarte bune la casa omului. (după un timp, corpul se plictiseşte de un anumit tip de exerciţii şi reacţionează mai bine la schimbări decât la menţineri de rutină).
- scopul sportului este intrarea-n formă!
- răbdare.
3. Ieşirile
Fără a intra excesiv de mult în detalii, să zicem c-aici preocuparea de bază e limitarea timpului de „procesare”. Care se mai traduce, uneori, prin maximizarea ieşirilor. Are legătură, desigur, cu punctu’ 2 (care ajută!) şi cu punctul 1 - pe scurt, hidratare şi "de-constipare". (nu, nu recomand laxativele; ci alimentaţia bogată în alimente care să nu pună probleme de tranzit)
Mai sunt multe de spus, da’ mă opresc aici, că mi-e somn.
Iar neodihna, după cum s-a cam dovedit, e unul din „prompterele” mâncatului compulsiv.
duminică, 22 mai 2011
La magazinu’ raw. Şi-napoi.
Eu-s fan mâncare crudă. Mare fan. Pentru simplul motiv că nu se găteşte - deci nu mai pierzi vremea.
Încă n-am ajuns pân’ la a propovădui mâncatul direct din copac / de pe câmp, dar mult nu mai e. Poate lansez o nouă modă - cu înfrăţire cu natura, cu de-alea.
Am curiozităţi gastronomice - în limitele lacto-peşto-vegetarianismului din dotare, crăp de curiozitate să-ncerc chestii noi.
Da’ pretind să ştiu ce ronţăi. Şi să nu mi se vândă fonfleuri pe post de pietre filosofale.
Drept care prima mea vizită la una din locantele bucureştene care oferă şi mâncare crudă s-a soldat cu decizia de a nu mai călca pe-acolo neam.
Pen’ că: unele cutii cu mâncare preparată aveau etichete cu numele felului de mâncare, dar pe niciuna nu găseai lista de ingrediente. Adică habar n-aveam la ce mă uit. Cam descurajant.
În vitrinele lor frigorifice temperatura era destul de ridicată - nu scăzută! iar unele cutii emanau neşte arome care-mi indicau fără echivoc necomestibilitatea. Nu vorbesc de mirosuri ciudăţele sau necunoscute, provenind de la ingrediente exotice sau combinate inedit; nu, era vorba de clasicele izuri de acrit, împuţit, învechit (greu încercatul meu ficat a făcut, acum câţiva ani, un parteneriat cu nasul din dotarea-mi şi, pân’ acu’, echipa asta n-a dat greş în a identifica iute ce trebuie evitat).
- Şi ce sunt astea?
- Nu ştiu sigur, staţi s-o sun pe X.
X nu era sigură despre ce anume e vorba, am aşteptat câteva minute, să se prindă.
- Ăsta e mirosul obişnuit pentru ... hm... chestia asta?
- Mmm... poate acelea sunt de vineri. (era luni) Dar e hrana vie, nu are nimic, nu se strică!
Deja-mi căzuse părul din nas. Am pus casoleta la loc.
Să-i zic omului că, odată scos din arhitectura naturală şi de la adăpostul eventualei coji, fructul şi legumul expuse la intemperii gen oxigen o dau (mai) rapid spre oarece procese chimice aflate-n drumul cu destinaţia degradare? Că unul din „obiectivele” atinse ale gătitului e tocmai conservarea mâncării pe o durată (un pic) mai lungă? Că mi se pare că nu ştie ce vorbeşte?
Am tăcut. Prea era entuziasmat omu’ că vede alte persoane care ar putea fi convinse să treacă la raw!
Ce mi-ar fi plăcut să văd ar fi presupus multă aparatură la vedere şi chestii fie crude (dăăăăă!), fie uscate / deshidratate, fie îngheţate, dar cu opţiunea făcute pe loc - de la roşii şi felii de fructe uscate până la îngheţate raw şi smoothie-uri.
N-a fost să fie.
Nu dau numele magazinului pentru că nu el contează. Până la urmă, fiecare dintre noi decide dacă vrea să cumpere produse îndoielnice doar pentru că prezintă alte promisiuni / garanţii (ipotetice sau nu...)
Dar spun povestea, că poate foloseşte cuiva, cumpărator sau proprietar...
Încă n-am ajuns pân’ la a propovădui mâncatul direct din copac / de pe câmp, dar mult nu mai e. Poate lansez o nouă modă - cu înfrăţire cu natura, cu de-alea.
Am curiozităţi gastronomice - în limitele lacto-peşto-vegetarianismului din dotare, crăp de curiozitate să-ncerc chestii noi.
Da’ pretind să ştiu ce ronţăi. Şi să nu mi se vândă fonfleuri pe post de pietre filosofale.
Drept care prima mea vizită la una din locantele bucureştene care oferă şi mâncare crudă s-a soldat cu decizia de a nu mai călca pe-acolo neam.
Pen’ că: unele cutii cu mâncare preparată aveau etichete cu numele felului de mâncare, dar pe niciuna nu găseai lista de ingrediente. Adică habar n-aveam la ce mă uit. Cam descurajant.
În vitrinele lor frigorifice temperatura era destul de ridicată - nu scăzută! iar unele cutii emanau neşte arome care-mi indicau fără echivoc necomestibilitatea. Nu vorbesc de mirosuri ciudăţele sau necunoscute, provenind de la ingrediente exotice sau combinate inedit; nu, era vorba de clasicele izuri de acrit, împuţit, învechit (greu încercatul meu ficat a făcut, acum câţiva ani, un parteneriat cu nasul din dotarea-mi şi, pân’ acu’, echipa asta n-a dat greş în a identifica iute ce trebuie evitat).
- Şi ce sunt astea?
- Nu ştiu sigur, staţi s-o sun pe X.
X nu era sigură despre ce anume e vorba, am aşteptat câteva minute, să se prindă.
- Ăsta e mirosul obişnuit pentru ... hm... chestia asta?
- Mmm... poate acelea sunt de vineri. (era luni) Dar e hrana vie, nu are nimic, nu se strică!
Deja-mi căzuse părul din nas. Am pus casoleta la loc.
Să-i zic omului că, odată scos din arhitectura naturală şi de la adăpostul eventualei coji, fructul şi legumul expuse la intemperii gen oxigen o dau (mai) rapid spre oarece procese chimice aflate-n drumul cu destinaţia degradare? Că unul din „obiectivele” atinse ale gătitului e tocmai conservarea mâncării pe o durată (un pic) mai lungă? Că mi se pare că nu ştie ce vorbeşte?
Am tăcut. Prea era entuziasmat omu’ că vede alte persoane care ar putea fi convinse să treacă la raw!
Ce mi-ar fi plăcut să văd ar fi presupus multă aparatură la vedere şi chestii fie crude (dăăăăă!), fie uscate / deshidratate, fie îngheţate, dar cu opţiunea făcute pe loc - de la roşii şi felii de fructe uscate până la îngheţate raw şi smoothie-uri.
N-a fost să fie.
Nu dau numele magazinului pentru că nu el contează. Până la urmă, fiecare dintre noi decide dacă vrea să cumpere produse îndoielnice doar pentru că prezintă alte promisiuni / garanţii (ipotetice sau nu...)
Dar spun povestea, că poate foloseşte cuiva, cumpărator sau proprietar...
duminică, 18 iulie 2010
Hoţomanca
Pen'că Muţunau face cam des greva foamei, pen'că mâncarea lăsată pe masă se strică şi (nu chiar în ultimul rând) pen'că e uber-lacomă, Mamiţuni a instituit, din gigantica-i panoplie de profil, o nouă regulă, oareşcum cazonă: 1 dată te îmbii.
(nu vrei, s-ar putea să nu mai prinzi)
Chestia e că, uneori, se mai sare calu'.
Zilele trecute, Muţunau priveşte dezolat masa şi zice, cu jale:
- Mami păpat batonu'...
(Porc egoist, Mamiţuni. Noroc că mai aveam un baton...)
(nu vrei, s-ar putea să nu mai prinzi)
Chestia e că, uneori, se mai sare calu'.
Zilele trecute, Muţunau priveşte dezolat masa şi zice, cu jale:
- Mami păpat batonu'...
(Porc egoist, Mamiţuni. Noroc că mai aveam un baton...)
luni, 14 iunie 2010
Pipi, lapte şi lemn
Descrierea universului nostru olfactiv.
Perseverăm în operaţiunea de dezvăţare de pamperşi. Singurul rezultat de până acum este că junele pare să observe că se întâmplă ceva. Poate... şi că e el sursa...? Greu de zis.
Bălţi peste bălţi, în care tropăim cu nesaţ.
Oricât de repede s-ar şterge pe jos, un vag iz persistă - cel puţin pentru bârnăul mamiţunesc, de câine anti-drog. Producţia e mare.
Biberonul se aruncă sistematic pe jos, indiferent cât s-a beut din el.
Covorul cel frumos, de lână, cu flori portocalii, este murat de picături de lapte, subit transfigurate înmiresmat de căldură. Perdeaua nu e nici ea departe.
În rest, mami bubuina.
Adică bormaşina. Adică se compun rafturi de bibliotecă.
Ce e aşa de greu? a răspuns Mamiţuni unor perechi de ochi holbaţi pe tema feminin-dulgheristică - oarecum inedită.
Măsori, faci desfăşurata, te duci, comanzi pal, iei şuruburi şi adezivi, măsori iar, dai găuri, verifici, fixezi, lipeşti, înşurubezi. Uiţi de PFL, dar cine să le mai numere...
Lemnul miroase frumos.
Perseverăm în operaţiunea de dezvăţare de pamperşi. Singurul rezultat de până acum este că junele pare să observe că se întâmplă ceva. Poate... şi că e el sursa...? Greu de zis.
Bălţi peste bălţi, în care tropăim cu nesaţ.
Oricât de repede s-ar şterge pe jos, un vag iz persistă - cel puţin pentru bârnăul mamiţunesc, de câine anti-drog. Producţia e mare.
Biberonul se aruncă sistematic pe jos, indiferent cât s-a beut din el.
Covorul cel frumos, de lână, cu flori portocalii, este murat de picături de lapte, subit transfigurate înmiresmat de căldură. Perdeaua nu e nici ea departe.
În rest, mami bubuina.
Adică bormaşina. Adică se compun rafturi de bibliotecă.
Ce e aşa de greu? a răspuns Mamiţuni unor perechi de ochi holbaţi pe tema feminin-dulgheristică - oarecum inedită.
Măsori, faci desfăşurata, te duci, comanzi pal, iei şuruburi şi adezivi, măsori iar, dai găuri, verifici, fixezi, lipeşti, înşurubezi. Uiţi de PFL, dar cine să le mai numere...
Lemnul miroase frumos.
marți, 6 aprilie 2010
Ştirile pe scurt, iar.
Muţunaul s-a prelungit până la măreaţa altură de 89cm. Şi nu a împlinit încă 1 an şi 9 luni.
(ptiu, ptiu, să nu fie de deochi)
Mamiţuni este în căutare de obiecte contondente cu care să-i ardă zdravăn cât mai multe-n freză lu’ zeu’ Morfeu, incompetent, inconsecvent & absent la program. Când l-o prinde... (de restu’, picioare-n fund)
Până atunci, Muţunau sare cu graţie peste orele de somn de peste zi (motiv pentru care Mamiţuni, care spera la un oarece respiro, se tot înverzeşte, progresiv, la faţă, ajungând suspect de asemănătoare cu Fiona lu’ Shrek) şi sfârşeşte adormind pe scaun la masa de seară (suprinzător de entuziast aşteptată...) cu bucăţile nemestecate de kiwi-n gură.
Am putea zice că asta ar fi garanţia unui somn întins peste noapte.
Greşit!
Foarte greşit!
Pen’ că:
- visăm
- cu muci în nas fiind, nu putem respira ca lumea
- ne explodează chiloţii
- ne vin idei somnambulice
şamd.
Mistreţul neprietenos este, astfel, un dulce amoraş pe lângă Mamiţuni, ajunsă-n faza-n care cea mai mică deviere diurnă de la program (cum ar fi faptul că la Kaufland nu au pe stoc fix laptele X, anunţat în promoţie) o aduce în pragul unei crize de nervi.
(Mamiţuni a ajuns să creadă că aşa s-au „născut”, de fapt, super-eroii - unii care, chiori de somn, şi-au băgat picioarele şi-au sărit să-i apere pe alţii, dat fiind că instinctul de autoconservare le era uşor scurtcircuitat, iar agresivitatea, în creştere)
Următoarele sărbători (oricare vor fi fiind ele) nu se vor mai petrece în deplasare. Sub nicio formă.
(Singura excepţie admisibilă ar fi ca, până la data lor, Mamiţuni să primească în dar fie un elicopter mic, fie un aparat frumos de teleportare.)
Şi cine-l mai îndoapă cu toate prostiile pe Muţunaul actualmente împestriţat de blânde (bubiţe-semn de alergie) va fi tăiat file, cu lama. Ruginită.
Muţunau (şi cu somn diurn, şi fără) a devenit, declarat, Domnul Crizuţă. Sau Crizuţe. Sau Crizoaie, după caz.
(De prea mare cuminţenie, în ultima săptămână omuleţul nu şi-a spart buza decât de 3 ori.)
Cum nu-i convine ceva (sau se gândeşte că ar putea să nu-i convină - şi, probabil, nu se poate hotărî), urlă, se dă cu fundul de pământ, bate din picioare, înşfacă şi trânteşte tot ce prinde.
Clasic.
De cele mai multe ori, Mamiţuni reuşeşte să afişeze un aer senin, puţin tâmp, şi să exclame, relativ credibil:
- Ce s-a-ntâmplat? Nu prea-nţeleg ce spui... (în condiţiile-n care, să fim înţeleşi, Muţunau nu vorbeşte)
Excepţiile de la 100% vin din situaţiile-n care Muţunau înţelege să se repeadă s-o placheze. Pentru că, atunci când, în 99% din aceste cazuri, figura reuşeşte, lui Mamiţuni îi ia ceva timp să-şi desprindă capul de pe perete şi să redevină fluentă în limba română literară.
Când poţiunea crizuţistă îşi pierde puterea şi Mr. Hyde redevine Dr. Jekyll, Muţunau intră în tandreţuri şi-i îndepărtează delicat lui Mamiţuni o şuviţă care-i intra în ochi.
De fapt, mă împiedica s-o urmăresc atent, declară, absolut neromanţios, împricinatul.
Obiectivele următorului trimestru includ:
- găsirea unui centru de activităţi acceptabil (c-o fi grădinilă, c-o fi altceva, vedem)
- re-re-re-re-instaurarea operaţiunii oliţa (întreruptă din motive de alinieri planetare conspiraţioniste de tip contra)
- deprinderea autoservirii asistate de tacâm (că pe aia neasistată... ar trebui s-o des-deprindem!)
Om vedea ce s-o alege de ele.
(ptiu, ptiu, să nu fie de deochi)
Mamiţuni este în căutare de obiecte contondente cu care să-i ardă zdravăn cât mai multe-n freză lu’ zeu’ Morfeu, incompetent, inconsecvent & absent la program. Când l-o prinde... (de restu’, picioare-n fund)
Până atunci, Muţunau sare cu graţie peste orele de somn de peste zi (motiv pentru care Mamiţuni, care spera la un oarece respiro, se tot înverzeşte, progresiv, la faţă, ajungând suspect de asemănătoare cu Fiona lu’ Shrek) şi sfârşeşte adormind pe scaun la masa de seară (suprinzător de entuziast aşteptată...) cu bucăţile nemestecate de kiwi-n gură.
Am putea zice că asta ar fi garanţia unui somn întins peste noapte.
Greşit!
Foarte greşit!
Pen’ că:
- visăm
- cu muci în nas fiind, nu putem respira ca lumea
- ne explodează chiloţii
- ne vin idei somnambulice
şamd.
Mistreţul neprietenos este, astfel, un dulce amoraş pe lângă Mamiţuni, ajunsă-n faza-n care cea mai mică deviere diurnă de la program (cum ar fi faptul că la Kaufland nu au pe stoc fix laptele X, anunţat în promoţie) o aduce în pragul unei crize de nervi.
(Mamiţuni a ajuns să creadă că aşa s-au „născut”, de fapt, super-eroii - unii care, chiori de somn, şi-au băgat picioarele şi-au sărit să-i apere pe alţii, dat fiind că instinctul de autoconservare le era uşor scurtcircuitat, iar agresivitatea, în creştere)
Următoarele sărbători (oricare vor fi fiind ele) nu se vor mai petrece în deplasare. Sub nicio formă.
(Singura excepţie admisibilă ar fi ca, până la data lor, Mamiţuni să primească în dar fie un elicopter mic, fie un aparat frumos de teleportare.)
Şi cine-l mai îndoapă cu toate prostiile pe Muţunaul actualmente împestriţat de blânde (bubiţe-semn de alergie) va fi tăiat file, cu lama. Ruginită.
Muţunau (şi cu somn diurn, şi fără) a devenit, declarat, Domnul Crizuţă. Sau Crizuţe. Sau Crizoaie, după caz.
(De prea mare cuminţenie, în ultima săptămână omuleţul nu şi-a spart buza decât de 3 ori.)
Cum nu-i convine ceva (sau se gândeşte că ar putea să nu-i convină - şi, probabil, nu se poate hotărî), urlă, se dă cu fundul de pământ, bate din picioare, înşfacă şi trânteşte tot ce prinde.
Clasic.
De cele mai multe ori, Mamiţuni reuşeşte să afişeze un aer senin, puţin tâmp, şi să exclame, relativ credibil:
- Ce s-a-ntâmplat? Nu prea-nţeleg ce spui... (în condiţiile-n care, să fim înţeleşi, Muţunau nu vorbeşte)
Excepţiile de la 100% vin din situaţiile-n care Muţunau înţelege să se repeadă s-o placheze. Pentru că, atunci când, în 99% din aceste cazuri, figura reuşeşte, lui Mamiţuni îi ia ceva timp să-şi desprindă capul de pe perete şi să redevină fluentă în limba română literară.
Când poţiunea crizuţistă îşi pierde puterea şi Mr. Hyde redevine Dr. Jekyll, Muţunau intră în tandreţuri şi-i îndepărtează delicat lui Mamiţuni o şuviţă care-i intra în ochi.
De fapt, mă împiedica s-o urmăresc atent, declară, absolut neromanţios, împricinatul.
Obiectivele următorului trimestru includ:
- găsirea unui centru de activităţi acceptabil (c-o fi grădinilă, c-o fi altceva, vedem)
- re-re-re-re-instaurarea operaţiunii oliţa (întreruptă din motive de alinieri planetare conspiraţioniste de tip contra)
- deprinderea autoservirii asistate de tacâm (că pe aia neasistată... ar trebui s-o des-deprindem!)
Om vedea ce s-o alege de ele.
joi, 25 februarie 2010
Capcanele obişnuinţei
Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
marți, 12 ianuarie 2010
Diversificarea, aşa cum a fost
Ori, mai corect spus, aşa cum ne-o mai amintim. (Vag...)
Prima tentativă de îmbiere a Muţunaului cu oarece suc (de morcovi, parcă, sau de mere; sau poate o fi fost zeamă de legume, din supă... cine mai ştie) s-a soldat cu o concluzie deloc lămuritoare. Nu ne-am prins (din două linguriţe...) dacă-i place sau nu. Cum domnia sa avea, pe atunci, 4 luni jumate (era deja alăptat mixt), am zis să mai aşteptăm.
Şi aşa am făcut. Vreme de două luni.
Interdicţii:
Din start, Mamiţuni a decretat dictatorial că, măcar până la 1 an, de Muţunau nu se apropie nimic cu gluten (noroc c-a scăpat doctoriţa o remarcă aprobatoare pe tema asta, c-altminteri trebuia să trecem la războaie de gherilă cu Bunica). Adică nu pâine, nu biscuiţi, nu covrigei, nimic. Din start, adio, ronţăieli pitoreşti care ţin copchilu’ ocupat cât se uită Bunica la Tânăr şi neliniştit, Isaura ori alte opere complete de profil. Drăguţ că n-aţi trecut pe la noi.
Nici sare.
Da’ n-are nici un gust, a zis Bunica.
Da’ nu mânca, a zis Mamiţuni.
Nici zahăr.
Cuuum? a sărit în sus o altă rubedenie, care-şi indulcise intens copiii proprii de pe la vârsta de 2 luni, când îi înţărcase şi-i trecuse pe Robebi A, apoi Robebi B (ia ghici cine era trimisă să cumpere cutiile...), c-aşa era atunci. Da, nu ca acu'.
Nu, nu, a intervenit Bunica, gata şcolită. Nu are dinţii buni. Dacă-i dăm zahăr, are să facă precis carii. Şi apoi, el nu cere. Lui îi place şi aşa.
(argumentaţia mamiţunească fusese mult mai amplă, mai structurată şi, evident, mai vehement-urlată)
Nu toate felurile de cărneturi. Numai peşte alb, de râu, pe care l-aţi pescuit personal (fie şi din acvariul pescăriei... dacă Bunicul s-a lăsat de sportul ăsta), nu congelat & răs-congelat acu’ nu’ş câte sezoane. Şi numai piept de pui. Să n-aud de alte juvine.
Fiuuu, a zis Bunica. Slavă Domnului. Te pomeneşti că ne punea nebuna să-l ţinem vegetarian de mic!
Nă-nă-nă-nă, a zis Mamiţuni, care se hotărâse de când era gravidă ce şi cum. Ce mănânc eu e altă treabă. Pentru el, n-am certitudinea c-o să găsesc mereu alimentele potrivite & proaspete şi vremea să stau să i le dozez, ca să mănânce echilibrat. Pe urmă, ce, să se hotărască el, când o fi mai mare, cu ce-are de gând să se-ndoape. E treaba lui, nu-i impun eu.
Nici cartofi. Ei, la faza asta, Bunica aproape că s-a invineţit de indignare. Cum să lipsim copchilu’ de acest tubercul miraculos?
Auzi, nu tu n-ai voie cartofi. Tu n-ai decât să mănânci câţi vrei.
Păi şi-n supă ce-i punem? Că aşa n-are nici o hasnă.
Morcovi, verdeţuri, cartofi dulci - uite, de-ăştia, yams.
Aha, deci era, totuşi cu cartofi. Chiar dacă de alt fel.
Uite-aşa s-a semnat armistiţiul şi, cel puţin declarativ, Muţunau n-a halit decât de pe la 10 luni zeamă în care fierseseră cartofi. Cartofi, cu totul, abia pe la 12-13 luni. Nu-l interesează cine ştie ce. Da’ nici nu-i refuză.
De alergene (căpşuni, fructe de pădure, citrice, nuci, seminţe) nu mai zic nimic. De spaimă (şi de lene! dac-am văzut că-i merge chiar bine dolofanului, cu ce mânca deja) nu ne-am mai gândit la ele decât după etatea de 1 an. Adică de-abia la vară o să dăm sistematic atacu’... (ştim deja, de pildă, că-i place foarte mult zmeura; ptiu, să nu fie de deochi, eşti de-al nostru, nu te-au încurcat la spital!)
Cum a debutat operaţiunea:
Am început cu piure de morcovi, de pe la 6 luni jumate. Că doar nu ne-alerga nimeni, iar junele era, oricum, extrem de dodoloţ, de la combinaţia lapte mami + lapte praf. Cam în aceeaşi săptămână, am băgat şi compot (neîndulcit!) de mere. Pe urmă, şi mere fierte, piure. N-a fost nici o problemă.
Am încercat, o vreme, să ţinem cont de regula „întâi legume, pe urmă fructe” - motivată de faptul că, dacă dă de dulcele din fructe, pe urmă n-o să mai vrea legume. Am renunţat când a picat următoarea fisă „stai, că morcovii sunt şi ei dulci”. Şi le-am dat cum se nimerea...
Aşa că acum Muţunau preferă fructele, dar nu refuză legumele (cu excepţia numită broccoli, care nu-i place deloc nici Bunicii - dar, fireşte, nici o legătură... numai persoanele răuvoitoare (aşa, ca Mamiţuni) ar putea insinua asta...)
Am încercat şi dovlecel fiert, pasat, în combinaţie cu morcov; l-a mâncat, dar nu i-a prea priit, aşa c-am renunţat. Abia după 1 an i-am dat din nou, şi nu e una din mâncărurile favorite.
Supa de legume (adică, iniţial, de morcov, păstârnac, ardei gras şi mărar), s-a-mbogăţit săptămânal cu câte un ingredient nou: yams, pulpă de roşii, varii zarzavaturi. N-am fost extrem de creativi pe partea asta; cartoful a intrat în peisaj, cum spuneam, abia pe la 10 luni - şi numai ca să stea şi el în fiertură (1 singur cartof la o oală de 8 litri!). Ciuperci (albe) am pus de pe la 9 luni.
Faimoasa brânză calcică, lansată în meniu la 6 luni şi 3 săptămâni (adică aproape imediat!), ne-a dus direct pe tărâmul alchimiei. Mai aveam puţin şi trânteam retorte, alambicuri şi athanoare prin toată casa.
Scurt pe doi, pentru cine vrea varianta simplă: se pisează (cu lingura; la noi, cu jucăria de făcut caipirinha (un mic pisălău de lemn), primită-n dar la cumpărarea unei sticle de Pitu - căci garda moare, dar nu se predă!) 3 pastile de calciu lactic de 500mg. Noi folosim şi acum cu precădere calciu de Biofarm, pentru simplul motiv că găsisem (şi ieftin! ce ziceam de gardă...?) cutii cu 50 de comprimate.
Pe timp de iarnă şi de lapte cu conţinut scăzut de grăsime (asta include şi laptele cu 3%, din comerţ), noi adăugam şi o optime de comprimat de Calciu Sandoz + vitamina C (cutie portocalie), care desăvârşeşte apoteotic operaţiunea de brânzire.
Mamiţuni trăieşte cu impresia că porţioara de vitamina C (uşor supradozată, ce e drept, chiar şi în optimea menţionată) l-a ferit pe Muţunau de răceli.
Revenind la tehnicalităţi: se pune laptele la încălzit într-o căniţă de tablă de 250ml. Estimp, în altă căniţă de tablă (căci munţomana de Mamiţuni are mai multe) se zdrobesc cu aplicăţiune, pân’ la fărâmare completă, pastiluţele. Se urmăreşte vultureşte momentu’ ăla cvasi-climactic în care laptele face spumă, da’ încă nu se zborşeşte pe-alături. Când dă semne că..., haţ! se înşfacă hotărât, via prosop de bucătărie uscat (printr-unul umed te frigi ca porcu’), şi se toarnă cu ţârâita (ca să nu mai fie nevoie de amestecare) peste pastilele pisate.
Ar trebui să facă oarece spumă. Nu multă. Se lasă câteva minute, să se împace & să se pupe ingredientele. Semnul că-i gata? Prezenţa zerului. (dacă n-a apărut zer, şi lichidul care se vede e încă opac, nici măcar translucid), se amestecă un pic şi/sau se mai pune pe foc (de data asta, numai sub supraveghere strictă, şi preţ de maxim 30 secunde; altminteri, brânza iese... cauciuc! şi va fi, mai mult ca sigur, refuzată.)
Toată tărăşenia nu durează, odată ce-ai parcurs odată, de probă, paşii, mai mult de 3-4 minute - de când intri în bucătărie să scoţi laptele din frigider şi până laşi amestecul la răcit...
Ou:
Numai gălbenuş, de la 8 luni; întâi, câte un sfert odată, amestecat cu piure de morcovi; nu mai mult de sfertu’ ăsta pe zi, şi, pentru prima lună, nu mai mult de două porţii (a câte un sfert) pe săptămână.
Am crescut gradat cantitatea. La un an, mânca şi câte 1 gălbenuş odată (da’ rar; de obicei, nu voia decât trei sferturi); la fel, doar de maxim două ori pe săptămână.
Albuş nu i-am dat nici în ziua de azi.
Carne şi peşte:
Numai piept de pui. Nu ficăţei, micăţei şi alte minuni.
Introdus pe la 7 luni jumătate. Până la 1 an, fiert şi spumuit separat, apoi amestecat cu legumele fierte, în blender.
Acum, fierbe la grămadă (e drept, primul!) ca la supa pentru adulţi.
Şi, până-n ziua de azi, Muţunau mănâncă bine-merci numai piept de pui. I-om da, cândva, şi nişte supă de vită... da’ mai încolo.
Peşte: de la 9 luni, numai crap, şalău sau alte minuni cu carne albă, făcut la cuptor. A, şi, o dată, la grătar. C-aşa s-a nimerit.
Prăjeli, dac-ar fi după Mamiţuni, n-o să pupe Muţ decât când o să-şi facă el singur. Şi să şi spele tot dup-aia.
Lapte şi iaurturi:
Iaurturi, de pe la 8 luni. Numai din cele făcute-n casă.
Foarte bun este şi aşa numitul lapte-acru - pe care l-am găsit în cărţile de-acu’ 30 de ani sub denumirea de parbeurre, indicat, culmea! de la vârsta de 2 luni, sau, în forma apoasă, de la naştere, pentru copiii lipsiţi de laptele matern - cei care chiar n-au altă alternativă).
În versiunea destinată diversificării, se prepară aşa: se ia un ulcior de lut (sau un recipient mai mult înalt decât lat, rezistent la căldură). Se toarnă în el iaurt gras (sau, pentru copiii mai mari, smântâna; de preferat nu din comerţ, ca să nu aibă lapte praf şi alte minuni), şi se întinde pe pereţii recipientului. Peste iaurt (sau smântână) se toarnă lapte fiert, fierbinte (nu chiar proaspăt luat de pe foc; cam la 5 minute după; temperatura ar trebui să-i fie între 60 şi 80 de grade, pentru cine are termometru de gătit).
Se acoperă ulciorul cu un capac şi se înveleşte cât se poate de bine cu un prosop gros. Se lasă 6-8 ore (de pildă, peste noapte), la căldură - dar nu pe sobă sau pe calorifer, în preajma lor. Se verifică a doua zi: la suprafaţă ar trebui să se fi adunat un strat de smântâna (chiar dacă e făcut cu iaurt); în rest, compoziţia ar trebui să fie uniform închegată şi să nu fi lăsat zer (e bun şi dacă are zer; dar asta înseamnă că fermentaţia n-a decurs chiar ca la carte). Dacă nu e gata, se mai lasă 3-4 ore.
Lapte de vacă (de beut): Prima dată i-am dat lapte de vacă la 1 an - 30 ml de lapte de vacă (de ţară!) la 210 ml de lapte praf (în care pusesem numai 4 căpăcele de lapte, nu 7). Dacă ar fi fost lapte pasteurizat, mai puţin gras, probabil nu l-am fi diluat atât. Am tot crescut apoi proporţia.
La 1 an şi o lună, deja nu mai bea deloc lapte praf - ci doar de vacă.
Foarte bun şi mult mai uşor tolerabil este laptele de capră. N-am avut decât alternativa din comerţ (nu ştiu de ce, nu ne-a surâs), că i-am fi dat.
Orez a-nceput să mănânce de pe la 8 luni jumate, cu ocazia primului episod de deranjare la burtică. Mămăligă (cu brânză!), de la 10.
Capitolul fructe (toate, date crude, rase, fără coajă, în combinaţie cu brânză, ca să nu provocăm dezastre):
- mere rase - cât încape; de pe la 7 luni;
- banane - mai mult verzi decât coapte, spre indignarea verişorească de care, sincer & vizibil, nu ne-am sinchisit; de pe la 7 luni şi-o săptămână;
- pere, tot rase, de pe la 8 luni, tot nu foarte coapte (cele foarte coapte sunt un leac bun pentru constipaţie)
- afine - pasate, de data asta, cu tot cu coajă; sunt excelente împotriva diareei; le-am dat de pe la 10 luni; cred că merg de pe la 8...
- mango - tot ras, de pe la 8 luni; atenţie, e uşor laxativ; merge însă foarte bine în combinaţie cu brânza;
- cireşe şi vişine - fără coajă, evident că şi fără sâmburi; de pe la vreo 10-11 luni, c-atunci au apărut, nu de alta; altminteri, merg şi de la 7-8 luni;
- piersici, zarzăre, caise, cât încape - piersicile şi caisele merg chiar de la 6 luni; noi am aşteptat s-apară cele româneşti, nu plasticele de import; pe astea am preferat să i le dăm bine coapte;
- pepene galben - de la 11 luni; unele cărţi îl indică drept potenţial alergen, aşa că nu-l daţi prea repede şi, oricum, cu precauţie, câte puţin
- pepene roşu - tot de la 11 luni, cu mare poftă.
- kiwi - de pe la 10 luni (deşi cică merge şi mai repede, dacă micul personaj apreciază pozitiv acriturile)
- struguri - fără coajă, fără sâmburi, de pe la 10 luni; merg şi mai devreme.
Nu i-am dat sistematic ananas (dar merge, de pe la 7-9 luni), prune (decât aşa, una-două, bine coapte) şi nici citrice. De citrice ne-am apucat abia după 1 an. Muţunau este mare amator de pomelo.
Capitolul „de-a gata, din comerţ”
Pentru că o vreme ne-am deplasat destul de mult, am făcut bine cunoştinţă, de pe la 7 luni, cu mâncăricile la borcan & cu prafurile de piure. Nu-s rele (că doar le-a gustat întregu’ popor. nu care cumva să pierdem ceva...).
Atenţie mare însă la conţinut!
Unele au zahăr, unele au sare, unele au gluten, unele au (da, culmea porcăriei) coloranţi (chit că roşu din sfeclă...) şi chiar conservanţi!
Altele, pentru că-n ţările de origine e la putere o altă doctrină alimentară pediatrică, conţin alimente nepotrivite copiilor de anumite vârste. Exemplu: nu’ş ce praf de piure englezesc, indicat de la 6 luni, conţinând... căpşuni. Sau zmeură! (mmm, foarte bun, de altfel, a zis Mamiţuni, clefăind de zor).
La fel, unele produse nemţeşti.
Noi am halit intens Humana - au gamă variată şi par să calce un pic mai rar în străchini, faţă de restul mărcilor disponibile...
Deşi laptele praf de la ei nu ne-a plăcut nicicum.
Pe măsură ce ne mai amintim, vom completa!
Prima tentativă de îmbiere a Muţunaului cu oarece suc (de morcovi, parcă, sau de mere; sau poate o fi fost zeamă de legume, din supă... cine mai ştie) s-a soldat cu o concluzie deloc lămuritoare. Nu ne-am prins (din două linguriţe...) dacă-i place sau nu. Cum domnia sa avea, pe atunci, 4 luni jumate (era deja alăptat mixt), am zis să mai aşteptăm.
Şi aşa am făcut. Vreme de două luni.
Interdicţii:
Din start, Mamiţuni a decretat dictatorial că, măcar până la 1 an, de Muţunau nu se apropie nimic cu gluten (noroc c-a scăpat doctoriţa o remarcă aprobatoare pe tema asta, c-altminteri trebuia să trecem la războaie de gherilă cu Bunica). Adică nu pâine, nu biscuiţi, nu covrigei, nimic. Din start, adio, ronţăieli pitoreşti care ţin copchilu’ ocupat cât se uită Bunica la Tânăr şi neliniştit, Isaura ori alte opere complete de profil. Drăguţ că n-aţi trecut pe la noi.
Nici sare.
Da’ n-are nici un gust, a zis Bunica.
Da’ nu mânca, a zis Mamiţuni.
Nici zahăr.
Cuuum? a sărit în sus o altă rubedenie, care-şi indulcise intens copiii proprii de pe la vârsta de 2 luni, când îi înţărcase şi-i trecuse pe Robebi A, apoi Robebi B (ia ghici cine era trimisă să cumpere cutiile...), c-aşa era atunci. Da, nu ca acu'.
Nu, nu, a intervenit Bunica, gata şcolită. Nu are dinţii buni. Dacă-i dăm zahăr, are să facă precis carii. Şi apoi, el nu cere. Lui îi place şi aşa.
(argumentaţia mamiţunească fusese mult mai amplă, mai structurată şi, evident, mai vehement-urlată)
Nu toate felurile de cărneturi. Numai peşte alb, de râu, pe care l-aţi pescuit personal (fie şi din acvariul pescăriei... dacă Bunicul s-a lăsat de sportul ăsta), nu congelat & răs-congelat acu’ nu’ş câte sezoane. Şi numai piept de pui. Să n-aud de alte juvine.
Fiuuu, a zis Bunica. Slavă Domnului. Te pomeneşti că ne punea nebuna să-l ţinem vegetarian de mic!
Nă-nă-nă-nă, a zis Mamiţuni, care se hotărâse de când era gravidă ce şi cum. Ce mănânc eu e altă treabă. Pentru el, n-am certitudinea c-o să găsesc mereu alimentele potrivite & proaspete şi vremea să stau să i le dozez, ca să mănânce echilibrat. Pe urmă, ce, să se hotărască el, când o fi mai mare, cu ce-are de gând să se-ndoape. E treaba lui, nu-i impun eu.
Nici cartofi. Ei, la faza asta, Bunica aproape că s-a invineţit de indignare. Cum să lipsim copchilu’ de acest tubercul miraculos?
Auzi, nu tu n-ai voie cartofi. Tu n-ai decât să mănânci câţi vrei.
Păi şi-n supă ce-i punem? Că aşa n-are nici o hasnă.
Morcovi, verdeţuri, cartofi dulci - uite, de-ăştia, yams.
Aha, deci era, totuşi cu cartofi. Chiar dacă de alt fel.
Uite-aşa s-a semnat armistiţiul şi, cel puţin declarativ, Muţunau n-a halit decât de pe la 10 luni zeamă în care fierseseră cartofi. Cartofi, cu totul, abia pe la 12-13 luni. Nu-l interesează cine ştie ce. Da’ nici nu-i refuză.
De alergene (căpşuni, fructe de pădure, citrice, nuci, seminţe) nu mai zic nimic. De spaimă (şi de lene! dac-am văzut că-i merge chiar bine dolofanului, cu ce mânca deja) nu ne-am mai gândit la ele decât după etatea de 1 an. Adică de-abia la vară o să dăm sistematic atacu’... (ştim deja, de pildă, că-i place foarte mult zmeura; ptiu, să nu fie de deochi, eşti de-al nostru, nu te-au încurcat la spital!)
Cum a debutat operaţiunea:
Am început cu piure de morcovi, de pe la 6 luni jumate. Că doar nu ne-alerga nimeni, iar junele era, oricum, extrem de dodoloţ, de la combinaţia lapte mami + lapte praf. Cam în aceeaşi săptămână, am băgat şi compot (neîndulcit!) de mere. Pe urmă, şi mere fierte, piure. N-a fost nici o problemă.
Am încercat, o vreme, să ţinem cont de regula „întâi legume, pe urmă fructe” - motivată de faptul că, dacă dă de dulcele din fructe, pe urmă n-o să mai vrea legume. Am renunţat când a picat următoarea fisă „stai, că morcovii sunt şi ei dulci”. Şi le-am dat cum se nimerea...
Aşa că acum Muţunau preferă fructele, dar nu refuză legumele (cu excepţia numită broccoli, care nu-i place deloc nici Bunicii - dar, fireşte, nici o legătură... numai persoanele răuvoitoare (aşa, ca Mamiţuni) ar putea insinua asta...)
Am încercat şi dovlecel fiert, pasat, în combinaţie cu morcov; l-a mâncat, dar nu i-a prea priit, aşa c-am renunţat. Abia după 1 an i-am dat din nou, şi nu e una din mâncărurile favorite.
Supa de legume (adică, iniţial, de morcov, păstârnac, ardei gras şi mărar), s-a-mbogăţit săptămânal cu câte un ingredient nou: yams, pulpă de roşii, varii zarzavaturi. N-am fost extrem de creativi pe partea asta; cartoful a intrat în peisaj, cum spuneam, abia pe la 10 luni - şi numai ca să stea şi el în fiertură (1 singur cartof la o oală de 8 litri!). Ciuperci (albe) am pus de pe la 9 luni.
Faimoasa brânză calcică, lansată în meniu la 6 luni şi 3 săptămâni (adică aproape imediat!), ne-a dus direct pe tărâmul alchimiei. Mai aveam puţin şi trânteam retorte, alambicuri şi athanoare prin toată casa.
Scurt pe doi, pentru cine vrea varianta simplă: se pisează (cu lingura; la noi, cu jucăria de făcut caipirinha (un mic pisălău de lemn), primită-n dar la cumpărarea unei sticle de Pitu - căci garda moare, dar nu se predă!) 3 pastile de calciu lactic de 500mg. Noi folosim şi acum cu precădere calciu de Biofarm, pentru simplul motiv că găsisem (şi ieftin! ce ziceam de gardă...?) cutii cu 50 de comprimate.
Pe timp de iarnă şi de lapte cu conţinut scăzut de grăsime (asta include şi laptele cu 3%, din comerţ), noi adăugam şi o optime de comprimat de Calciu Sandoz + vitamina C (cutie portocalie), care desăvârşeşte apoteotic operaţiunea de brânzire.
Mamiţuni trăieşte cu impresia că porţioara de vitamina C (uşor supradozată, ce e drept, chiar şi în optimea menţionată) l-a ferit pe Muţunau de răceli.
Revenind la tehnicalităţi: se pune laptele la încălzit într-o căniţă de tablă de 250ml. Estimp, în altă căniţă de tablă (căci munţomana de Mamiţuni are mai multe) se zdrobesc cu aplicăţiune, pân’ la fărâmare completă, pastiluţele. Se urmăreşte vultureşte momentu’ ăla cvasi-climactic în care laptele face spumă, da’ încă nu se zborşeşte pe-alături. Când dă semne că..., haţ! se înşfacă hotărât, via prosop de bucătărie uscat (printr-unul umed te frigi ca porcu’), şi se toarnă cu ţârâita (ca să nu mai fie nevoie de amestecare) peste pastilele pisate.
Ar trebui să facă oarece spumă. Nu multă. Se lasă câteva minute, să se împace & să se pupe ingredientele. Semnul că-i gata? Prezenţa zerului. (dacă n-a apărut zer, şi lichidul care se vede e încă opac, nici măcar translucid), se amestecă un pic şi/sau se mai pune pe foc (de data asta, numai sub supraveghere strictă, şi preţ de maxim 30 secunde; altminteri, brânza iese... cauciuc! şi va fi, mai mult ca sigur, refuzată.)
Toată tărăşenia nu durează, odată ce-ai parcurs odată, de probă, paşii, mai mult de 3-4 minute - de când intri în bucătărie să scoţi laptele din frigider şi până laşi amestecul la răcit...
Ou:
Numai gălbenuş, de la 8 luni; întâi, câte un sfert odată, amestecat cu piure de morcovi; nu mai mult de sfertu’ ăsta pe zi, şi, pentru prima lună, nu mai mult de două porţii (a câte un sfert) pe săptămână.
Am crescut gradat cantitatea. La un an, mânca şi câte 1 gălbenuş odată (da’ rar; de obicei, nu voia decât trei sferturi); la fel, doar de maxim două ori pe săptămână.
Albuş nu i-am dat nici în ziua de azi.
Carne şi peşte:
Numai piept de pui. Nu ficăţei, micăţei şi alte minuni.
Introdus pe la 7 luni jumătate. Până la 1 an, fiert şi spumuit separat, apoi amestecat cu legumele fierte, în blender.
Acum, fierbe la grămadă (e drept, primul!) ca la supa pentru adulţi.
Şi, până-n ziua de azi, Muţunau mănâncă bine-merci numai piept de pui. I-om da, cândva, şi nişte supă de vită... da’ mai încolo.
Peşte: de la 9 luni, numai crap, şalău sau alte minuni cu carne albă, făcut la cuptor. A, şi, o dată, la grătar. C-aşa s-a nimerit.
Prăjeli, dac-ar fi după Mamiţuni, n-o să pupe Muţ decât când o să-şi facă el singur. Şi să şi spele tot dup-aia.
Lapte şi iaurturi:
Iaurturi, de pe la 8 luni. Numai din cele făcute-n casă.
Foarte bun este şi aşa numitul lapte-acru - pe care l-am găsit în cărţile de-acu’ 30 de ani sub denumirea de parbeurre, indicat, culmea! de la vârsta de 2 luni, sau, în forma apoasă, de la naştere, pentru copiii lipsiţi de laptele matern - cei care chiar n-au altă alternativă).
În versiunea destinată diversificării, se prepară aşa: se ia un ulcior de lut (sau un recipient mai mult înalt decât lat, rezistent la căldură). Se toarnă în el iaurt gras (sau, pentru copiii mai mari, smântâna; de preferat nu din comerţ, ca să nu aibă lapte praf şi alte minuni), şi se întinde pe pereţii recipientului. Peste iaurt (sau smântână) se toarnă lapte fiert, fierbinte (nu chiar proaspăt luat de pe foc; cam la 5 minute după; temperatura ar trebui să-i fie între 60 şi 80 de grade, pentru cine are termometru de gătit).
Se acoperă ulciorul cu un capac şi se înveleşte cât se poate de bine cu un prosop gros. Se lasă 6-8 ore (de pildă, peste noapte), la căldură - dar nu pe sobă sau pe calorifer, în preajma lor. Se verifică a doua zi: la suprafaţă ar trebui să se fi adunat un strat de smântâna (chiar dacă e făcut cu iaurt); în rest, compoziţia ar trebui să fie uniform închegată şi să nu fi lăsat zer (e bun şi dacă are zer; dar asta înseamnă că fermentaţia n-a decurs chiar ca la carte). Dacă nu e gata, se mai lasă 3-4 ore.
Lapte de vacă (de beut): Prima dată i-am dat lapte de vacă la 1 an - 30 ml de lapte de vacă (de ţară!) la 210 ml de lapte praf (în care pusesem numai 4 căpăcele de lapte, nu 7). Dacă ar fi fost lapte pasteurizat, mai puţin gras, probabil nu l-am fi diluat atât. Am tot crescut apoi proporţia.
La 1 an şi o lună, deja nu mai bea deloc lapte praf - ci doar de vacă.
Foarte bun şi mult mai uşor tolerabil este laptele de capră. N-am avut decât alternativa din comerţ (nu ştiu de ce, nu ne-a surâs), că i-am fi dat.
Orez a-nceput să mănânce de pe la 8 luni jumate, cu ocazia primului episod de deranjare la burtică. Mămăligă (cu brânză!), de la 10.
Capitolul fructe (toate, date crude, rase, fără coajă, în combinaţie cu brânză, ca să nu provocăm dezastre):
- mere rase - cât încape; de pe la 7 luni;
- banane - mai mult verzi decât coapte, spre indignarea verişorească de care, sincer & vizibil, nu ne-am sinchisit; de pe la 7 luni şi-o săptămână;
- pere, tot rase, de pe la 8 luni, tot nu foarte coapte (cele foarte coapte sunt un leac bun pentru constipaţie)
- afine - pasate, de data asta, cu tot cu coajă; sunt excelente împotriva diareei; le-am dat de pe la 10 luni; cred că merg de pe la 8...
- mango - tot ras, de pe la 8 luni; atenţie, e uşor laxativ; merge însă foarte bine în combinaţie cu brânza;
- cireşe şi vişine - fără coajă, evident că şi fără sâmburi; de pe la vreo 10-11 luni, c-atunci au apărut, nu de alta; altminteri, merg şi de la 7-8 luni;
- piersici, zarzăre, caise, cât încape - piersicile şi caisele merg chiar de la 6 luni; noi am aşteptat s-apară cele româneşti, nu plasticele de import; pe astea am preferat să i le dăm bine coapte;
- pepene galben - de la 11 luni; unele cărţi îl indică drept potenţial alergen, aşa că nu-l daţi prea repede şi, oricum, cu precauţie, câte puţin
- pepene roşu - tot de la 11 luni, cu mare poftă.
- kiwi - de pe la 10 luni (deşi cică merge şi mai repede, dacă micul personaj apreciază pozitiv acriturile)
- struguri - fără coajă, fără sâmburi, de pe la 10 luni; merg şi mai devreme.
Nu i-am dat sistematic ananas (dar merge, de pe la 7-9 luni), prune (decât aşa, una-două, bine coapte) şi nici citrice. De citrice ne-am apucat abia după 1 an. Muţunau este mare amator de pomelo.
Capitolul „de-a gata, din comerţ”
Pentru că o vreme ne-am deplasat destul de mult, am făcut bine cunoştinţă, de pe la 7 luni, cu mâncăricile la borcan & cu prafurile de piure. Nu-s rele (că doar le-a gustat întregu’ popor. nu care cumva să pierdem ceva...).
Atenţie mare însă la conţinut!
Unele au zahăr, unele au sare, unele au gluten, unele au (da, culmea porcăriei) coloranţi (chit că roşu din sfeclă...) şi chiar conservanţi!
Altele, pentru că-n ţările de origine e la putere o altă doctrină alimentară pediatrică, conţin alimente nepotrivite copiilor de anumite vârste. Exemplu: nu’ş ce praf de piure englezesc, indicat de la 6 luni, conţinând... căpşuni. Sau zmeură! (mmm, foarte bun, de altfel, a zis Mamiţuni, clefăind de zor).
La fel, unele produse nemţeşti.
Noi am halit intens Humana - au gamă variată şi par să calce un pic mai rar în străchini, faţă de restul mărcilor disponibile...
Deşi laptele praf de la ei nu ne-a plăcut nicicum.
Pe măsură ce ne mai amintim, vom completa!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
#mediaviewer/File:Lebensmittel-Galiamelone1-Asio.JPG){kind=link}
