Se afișează postările cu eticheta Alăptare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alăptare. Afișați toate postările
miercuri, 6 noiembrie 2013
Cârcoteli mamiţuneşti
Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...
Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)
Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.
Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.
Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.
***
Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.
Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)
Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.
La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....
În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...
Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....
***
Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.
Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.
Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)
De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.
Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...
(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)
În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...
N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...
***
Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.
Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.
- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.
No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...
- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.
Evident, la şah merge, la muzică, nu.
- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.
Noroc cu babbel.com.
Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.
vineri, 4 ianuarie 2013
Să zic de P!nk
duminică, 30 septembrie 2012
Varii dezinformări: azi, asteroizi coloraţi, electricie şi lapte
- Uite, uite, un asteroid!
(se înnoptase şi Muţunau, din leagăn, studia cerul. mie meteoritu’mi părea cam avion)
- Vezi că ar avea şi lumini roşii, şi albe, care clipesc?
- Da.
- Şi vezi că pare să urce, nu să coboare?
- Da.
- Atunci mai degrabă e-un avion.
- Nu! E un asteroid care-şi schimbă culoarea!
La vederea unei jucării vorbitoare:
- A, uite, mami, e cu electricie!
(electricitate n-avem. se dăduse, pân’ am ajuns noi)
- Maaaami!
- Da.
- Bebeluşii beau lapte de la mama lor?
- Da.
- Da’ laptele din ce e făcut?
Aulio. Ajutor, canalu’ Discovery, tante Wikipedia, cineva!
- Ăăă... nimeni nu ştie cu mare precizie. Din apă, proteine,vitamine, minerale...
- Da’ e de vacă, sau de capră?
(se înnoptase şi Muţunau, din leagăn, studia cerul. mie meteoritu’mi părea cam avion)
- Vezi că ar avea şi lumini roşii, şi albe, care clipesc?
- Da.
- Şi vezi că pare să urce, nu să coboare?
- Da.
- Atunci mai degrabă e-un avion.
- Nu! E un asteroid care-şi schimbă culoarea!
La vederea unei jucării vorbitoare:
- A, uite, mami, e cu electricie!
(electricitate n-avem. se dăduse, pân’ am ajuns noi)
- Maaaami!
- Da.
- Bebeluşii beau lapte de la mama lor?
- Da.
- Da’ laptele din ce e făcut?
Aulio. Ajutor, canalu’ Discovery, tante Wikipedia, cineva!
- Ăăă... nimeni nu ştie cu mare precizie. Din apă, proteine,vitamine, minerale...
- Da’ e de vacă, sau de capră?
joi, 2 august 2012
Ar fi simplu dacă discuţia ar fi doar despre alăptare
Ca bună-ziua.
E cea mai bună hrană pentru copil?
Da.
(Cu mârâieli, pe fundal, că hâr, că mâr, că câr. Linişte!)
E cea mai la îndemână?
Poi, da, la purtător.
E gata preparată şi sterilă?
Atâta ar mai lipsi, să-mi bat capul, conştient, şi cum fac lapte. Dăăă, normal că e!
Ţine copchilu’ sănătos?
Da.
Şi-atunci, care e baiul? De ce atâtea dezbateri pe subiect? Că pare evident care-i calea de urmat...
Ce tot atâta adunare şi adunare şi adunare şi expunere de argumente?
De ce ne trebe Săptămâna Alăptării? Ce, numai acum alăptăm? Sau numai acum facem gălăgie pe subiect?
(eu una tind să votez pentru constanţă mai degrabă decât pentru intensităţi sporadice)
Mă uit în urmă şi constat c-am scris, în timp, câte ceva despre alăptare.
(ăsta fiind momentul & feliul în care mă auto-ador)
Pretins cinematografic, de ce ne dăm bătute - dar şi de ce reuşim.
Cumva mai aproape de esenţa subiectului decât orice altceva, ... şi cam ce să mănânc?
O pledoarie pentru alăptare, via amintiri recadrate.
O alta, mai degrabă anti-lapte praf.
O postare despre rezbelul pro-contra, cu alăptare pe fundal, unde povestea bate în direcţia resemnificării propriilor experienţe, oricât de proaste. În sensul valorizării pozitive, desigur.
Postarea scrisă la invitaţia Qbebe.
Viziunea cu statui - cu privire la care tare mă mai rog să se materializeze şi la noi!
(Lipsa de) sfaturi pentru înţărcare, tot la invitaţia Qbebe, - pentru care n-am mai scris când mi-au modificat şi fără anunţ prealabil, şi fără menţiune ulterioară, unul dintre articole.
Şi filmul postat ieri - în care nu apar, dar cu care am o legătură specială.
Sunt lucruri în care cred şi acum. Le-aş re-spune. Le re-spun.
Şi totuşi, toate trec, cu puţin, pe lângă esenţial. Pe lângă miezul discuţiei celei atât de înfierbântate.
Să-ncerc să m-aproprii...
Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act.
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare.
Acceptarea şi asumarea ei, respectiv a procesului aferent, sunt cele care ridică dificultăţi. Pentru că ideea de transformare sperie şi dezechilibrează - cu atât mai mult când forma finală nu e clară.
Alăptarea are vârste.
Nu e la fel la nou născut ca la 3 luni - sau 6 - sau mai încolo, deşi puncte comune sunt.
De-aici, iar, multă derută.
Alăptarea pare a depinde intens de social - ceea ce e o falsă problemă, în această ţară unde de fapt cuiul este intoleranţa la adresa copiiilor, nu alăptarea în sine.
Am mers în suficient de multe locuri şi-n suficient de multe ocazii şi cu Muţunau, şi fără, şi când era mic-mic şi alăptat, şi când crescuse şi devenise vizibil curios sau cotrobăitor, ca să pot spune că problema nu e că nu poţi merge nu-ştiu-unde pentru că alăptezi - ci pentru că, pur şi simplu, extrem de multe destinaţii cu care te-ai obişnuit ca adult nu acceptă copiii. Nicicum.
La modul direct copilofob, nu aşa...
Căci, fireşte, adulţii importanţi în propriii ochi nu pot rata nicicum momentele-n care să-şi expună, aparent cât mai cursiv, propria pompoşenie.
Alăptarea e asociată, greşit, cu sexualitatea.
Da, copilul din braţele mamei care alăptează a ajuns să existe prin parcurgerea anumitor etape - unele din ele, pur sexuale. (nu-mi spuneţi că astă simplă revelaţie e sursa jenei... că vă trimit ’napoi la mănăstire. secţia izolaţi etern.)
Că de aici şi până la a sexualiza hrănirea unui pui de om e cale lungă. Foarte lungă, şi pavată multistratificat cu muuulte şi nasoale obsesii.
Există teorii care, comparând populaţia din ţările „moderne” cu oarece triburi mai apropiate de traiul ... ăăă .... tribal (şi promit să scobesc după sursele exacte, ca să le pot cita ştiinţific) susţin că valorizarea sexuală a sânilor e un atribut exclusiv al populaţiilor insuficient alăptate.
Cu alte cuvinte, iaca, te-apuci de cauţi ca adult ce nu primişi în copilărie.
Gândindu-mă la populaţiile pentru are şi capul descoperit are ceva sexual, tind să cred că teoriile mai sus menţionate nu-s degeaba.
Aşaaaa... şi, totuşi, care-i baiul?
Dincolo de dificultăţile de-nceput, de presiunile de tip „nu eşti destul de bună, dă-i nişte prafuri la biberon, că alea sigur sunt”, de lipsa de valorizare socială, de transformare, care-i problema?
De ce ne agităm atât pe subiect?
Pentru că nu ne putem abţine.
Pentru că e visceral încrustat în noi, ca fiinţe umane cândva măcar definite ca beneficiari ai procesului.
Pentru că, de fapt, avem o serie de răspunsuri, care se zbat să iasă din noi ca din gheizer.
Şi, nu, nu contează dacă „noi” ăsta se referă la femei sau la bărbaţi.
Alăptarea te-ntoarce, simultan, şi dincolo de propria-ţi copilărie, şi-n ancestral. În preverbalul speciei umane, dincolo de orice fel de cuvinte. În limba pură şi instantanee a tuturor începuturilor, ipotetic la fel de accesibilă oricui, acum mult opacă laturii masculine - şi, uneori, abia translucidă şi celei feminine..
În vremea-n care noi, humanoizii, vom fi fost ştiutori în a putea face, dintr-o privire, evaluarea diferenţei între viaţă şi moarte.
Şi-n care alăptarea era, la început, printre cele ce stabileau cine trece pragul.
În care Mama = Lapte = Viaţă.
E un subiect prea puternic ca să-i rezişti. Pentru că vine dintr-un etaj ce precede raţiunea, aşa cum ne raportăm noi acum la ea. Traiul modern o fi schimbat el multe, dar e de dată atât de recentă încât abia-abia dacă a pus un mic strat de glanz...
Şi uite aşa apar toate disputele - din dorinţa (nevoia?) de a umple goluri.
Goluri de cuvinte. Sau goluri de imagini, sau de sentimente...
Goluri.
Toate, aparent pline-ochi de spaime intens colcăitoare.
Deci va mai dura.
[...]
Din ce văd întâmplându-se acum, esenţial îmi pare schimbul direct de experienţe proprii. Proprii, nu
moştenite sau împrumutate!
Nu posterele încurajatoare, nici legile restrictive la adresa artificialului cu pretenţii de rai - deşi sunt imperativ necesare.
Relatarea de fapte. Pentru că aşa afli că furia laptelui se poate face şi-n timpul sarcinii, şi că nu e resimţită la fel de toată lumea, că sânii se lasă de la variaţiile în greutate, chiar şi pentru femeile care n-au fost niciodată însărcinate, dar’mite pentru gravide, etc.
Relatarea de sentimente - cu precizarea că înţeleg că experienţa altuia fix asta e, a altuia... nu portdrapelul meu...
Întâlnirile.
Esenţialul pentru alăptare e simplu - mai multe mame, umăr la umăr, cu copii ţocăind mulţumiţi.
Oriunde.
E cea mai bună hrană pentru copil?
Da.
(Cu mârâieli, pe fundal, că hâr, că mâr, că câr. Linişte!)
E cea mai la îndemână?
Poi, da, la purtător.
E gata preparată şi sterilă?
Atâta ar mai lipsi, să-mi bat capul, conştient, şi cum fac lapte. Dăăă, normal că e!
Ţine copchilu’ sănătos?
Da.
Şi-atunci, care e baiul? De ce atâtea dezbateri pe subiect? Că pare evident care-i calea de urmat...
Ce tot atâta adunare şi adunare şi adunare şi expunere de argumente?
De ce ne trebe Săptămâna Alăptării? Ce, numai acum alăptăm? Sau numai acum facem gălăgie pe subiect?
(eu una tind să votez pentru constanţă mai degrabă decât pentru intensităţi sporadice)
Mă uit în urmă şi constat c-am scris, în timp, câte ceva despre alăptare.
(ăsta fiind momentul & feliul în care mă auto-ador)
Pretins cinematografic, de ce ne dăm bătute - dar şi de ce reuşim.
Cumva mai aproape de esenţa subiectului decât orice altceva, ... şi cam ce să mănânc?
O pledoarie pentru alăptare, via amintiri recadrate.
O alta, mai degrabă anti-lapte praf.
O postare despre rezbelul pro-contra, cu alăptare pe fundal, unde povestea bate în direcţia resemnificării propriilor experienţe, oricât de proaste. În sensul valorizării pozitive, desigur.
Postarea scrisă la invitaţia Qbebe.
Viziunea cu statui - cu privire la care tare mă mai rog să se materializeze şi la noi!
(Lipsa de) sfaturi pentru înţărcare, tot la invitaţia Qbebe, - pentru care n-am mai scris când mi-au modificat şi fără anunţ prealabil, şi fără menţiune ulterioară, unul dintre articole.
Şi filmul postat ieri - în care nu apar, dar cu care am o legătură specială.
Sunt lucruri în care cred şi acum. Le-aş re-spune. Le re-spun.
Şi totuşi, toate trec, cu puţin, pe lângă esenţial. Pe lângă miezul discuţiei celei atât de înfierbântate.
Să-ncerc să m-aproprii...
Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act.
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare.
Acceptarea şi asumarea ei, respectiv a procesului aferent, sunt cele care ridică dificultăţi. Pentru că ideea de transformare sperie şi dezechilibrează - cu atât mai mult când forma finală nu e clară.
Alăptarea are vârste.
Nu e la fel la nou născut ca la 3 luni - sau 6 - sau mai încolo, deşi puncte comune sunt.
De-aici, iar, multă derută.
Alăptarea pare a depinde intens de social - ceea ce e o falsă problemă, în această ţară unde de fapt cuiul este intoleranţa la adresa copiiilor, nu alăptarea în sine.
Am mers în suficient de multe locuri şi-n suficient de multe ocazii şi cu Muţunau, şi fără, şi când era mic-mic şi alăptat, şi când crescuse şi devenise vizibil curios sau cotrobăitor, ca să pot spune că problema nu e că nu poţi merge nu-ştiu-unde pentru că alăptezi - ci pentru că, pur şi simplu, extrem de multe destinaţii cu care te-ai obişnuit ca adult nu acceptă copiii. Nicicum.
La modul direct copilofob, nu aşa...
Căci, fireşte, adulţii importanţi în propriii ochi nu pot rata nicicum momentele-n care să-şi expună, aparent cât mai cursiv, propria pompoşenie.
Alăptarea e asociată, greşit, cu sexualitatea.
Da, copilul din braţele mamei care alăptează a ajuns să existe prin parcurgerea anumitor etape - unele din ele, pur sexuale. (nu-mi spuneţi că astă simplă revelaţie e sursa jenei... că vă trimit ’napoi la mănăstire. secţia izolaţi etern.)
Că de aici şi până la a sexualiza hrănirea unui pui de om e cale lungă. Foarte lungă, şi pavată multistratificat cu muuulte şi nasoale obsesii.
Există teorii care, comparând populaţia din ţările „moderne” cu oarece triburi mai apropiate de traiul ... ăăă .... tribal (şi promit să scobesc după sursele exacte, ca să le pot cita ştiinţific) susţin că valorizarea sexuală a sânilor e un atribut exclusiv al populaţiilor insuficient alăptate.
Cu alte cuvinte, iaca, te-apuci de cauţi ca adult ce nu primişi în copilărie.
Gândindu-mă la populaţiile pentru are şi capul descoperit are ceva sexual, tind să cred că teoriile mai sus menţionate nu-s degeaba.
Aşaaaa... şi, totuşi, care-i baiul?
Dincolo de dificultăţile de-nceput, de presiunile de tip „nu eşti destul de bună, dă-i nişte prafuri la biberon, că alea sigur sunt”, de lipsa de valorizare socială, de transformare, care-i problema?
De ce ne agităm atât pe subiect?
Pentru că nu ne putem abţine.
Pentru că e visceral încrustat în noi, ca fiinţe umane cândva măcar definite ca beneficiari ai procesului.
Pentru că, de fapt, avem o serie de răspunsuri, care se zbat să iasă din noi ca din gheizer.
Şi, nu, nu contează dacă „noi” ăsta se referă la femei sau la bărbaţi.
Alăptarea te-ntoarce, simultan, şi dincolo de propria-ţi copilărie, şi-n ancestral. În preverbalul speciei umane, dincolo de orice fel de cuvinte. În limba pură şi instantanee a tuturor începuturilor, ipotetic la fel de accesibilă oricui, acum mult opacă laturii masculine - şi, uneori, abia translucidă şi celei feminine..
În vremea-n care noi, humanoizii, vom fi fost ştiutori în a putea face, dintr-o privire, evaluarea diferenţei între viaţă şi moarte.
Şi-n care alăptarea era, la început, printre cele ce stabileau cine trece pragul.
În care Mama = Lapte = Viaţă.
E un subiect prea puternic ca să-i rezişti. Pentru că vine dintr-un etaj ce precede raţiunea, aşa cum ne raportăm noi acum la ea. Traiul modern o fi schimbat el multe, dar e de dată atât de recentă încât abia-abia dacă a pus un mic strat de glanz...
Şi uite aşa apar toate disputele - din dorinţa (nevoia?) de a umple goluri.
Goluri de cuvinte. Sau goluri de imagini, sau de sentimente...
Goluri.
Toate, aparent pline-ochi de spaime intens colcăitoare.
Deci va mai dura.
[...]
Din ce văd întâmplându-se acum, esenţial îmi pare schimbul direct de experienţe proprii. Proprii, nu
moştenite sau împrumutate!
Nu posterele încurajatoare, nici legile restrictive la adresa artificialului cu pretenţii de rai - deşi sunt imperativ necesare.
Relatarea de fapte. Pentru că aşa afli că furia laptelui se poate face şi-n timpul sarcinii, şi că nu e resimţită la fel de toată lumea, că sânii se lasă de la variaţiile în greutate, chiar şi pentru femeile care n-au fost niciodată însărcinate, dar’mite pentru gravide, etc.
Relatarea de sentimente - cu precizarea că înţeleg că experienţa altuia fix asta e, a altuia... nu portdrapelul meu...
Întâlnirile.
Esenţialul pentru alăptare e simplu - mai multe mame, umăr la umăr, cu copii ţocăind mulţumiţi.
Oriunde.
miercuri, 1 august 2012
miercuri, 26 octombrie 2011
Lipsă de sfaturi despre înţărcarea "la comandă"
Din nou, la instigarea Qbebe, pe o temă dată: înţărcarea.
(cu întârziere, pentru că-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din păcate, mare întârziere!)
O precizare "pitorească", oarecum distinctă de subiect: în copilăria-mi preşcoleră, de fiecare dată când auzeam cuvântul înţărcare, pricepeam o notă de forţare, de despărţire, de brutalitate animalică; e posibil să mi se tragă de la amintirea unei secvenţe văzute, în care un viţeluş protesta intens la momentul smulgerii de lângă sursa lui vie de lapte...
Regret înţărcarea. Până-n ziua de azi, când Muţunau are 3 ani şi 3 luni, o regret.
A început pe la vreo 3-4 luni, când, copleşită de organizatu' serbării de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fără toată ţopăiala rubedenească aferentă; iar la serbare toată lumea era musafir - deşi se ştiau toţi cu toţi, au venit la mine să mă-ntrebe cum să se aşeze la masă. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai puţin lapte la hectar şi-am zis că, gata, de-acu', musai lapte praf.
Păstrez deoparte o lopată pe care o voi trage, cu prima ocazie demnă de eveniment şi suficient mediatizată, după capetele a două rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi că nu mai ai lapte?" şi-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuză. aveam mâinile pline. de Muţunau mic!)
Pe lopată va scrie, în relief şi întipăribil: dacă nu m-aţi fi deranjat atunci atât, aş fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.
De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început să scadă.
Cum n-am avut destulă minte cât să scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu păreau să dea roade de durată şi să restabilească volumele iniţiale, şi nu m-am prins decât când a fost prea târziu că Muţunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Muţunau nu mai colabora) - fluxul a tot scăzut. Ajunsesem să alăptez doar noaptea şi dimineaţa, şi, apoi, doar o dată, seara, înainte de culcare.
Când, pe la 9 (sau 10?) luni, după o călătorie extrem de obositoare, pe durata căreia eu împachetasem, eu cărasem la maşină, eu şofasem, eu cărasem bagajele sus, eu tot, am căzut amândoi laţi şi noaptea a trecut fără alăptat, m-am văzut dimineaţa neangorjată şi-am zis - gata, că, uite, oricum nu mai era.
Ar mai fi fost.
Regret înţărcarea pentru că, după ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alăptam şi mi-a fost de enşpe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de liniştire instantanee, via sân;
- am pierdut protecţia dată de alăptare, şi posibilitatea de a influenţa prin alimentaţia mea diversele disconforturi alimentare (şi nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrăşat. (da, ştiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, că se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocină şi linişte-n vene după fiecare alăptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la başcheţi de "beneficiile" despărţirii de copil - m-am dus odată la mare, singură, când l-aş fi putut lua cu mine, şi l-am putut lăsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.
Per total, n-a meritat să-l înţarc.
Dacă aş mai avea vreun copil, aş şti că:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, şi e normal!
- există remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lună, 3 luni, 6 luni... fie că-s pusee de creştere, fie că-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, deşi aparent nu ajută, alăptatul face o mare diferenţă!
- înţărcarea vine singură - pot să las copilul s-o ceară.
Aşa că n-am sfaturi despre cum se face, la comandă exterioară, înţărcarea. Şi sper să n-am niciodată.
(cu întârziere, pentru că-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din păcate, mare întârziere!)
O precizare "pitorească", oarecum distinctă de subiect: în copilăria-mi preşcoleră, de fiecare dată când auzeam cuvântul înţărcare, pricepeam o notă de forţare, de despărţire, de brutalitate animalică; e posibil să mi se tragă de la amintirea unei secvenţe văzute, în care un viţeluş protesta intens la momentul smulgerii de lângă sursa lui vie de lapte...
Regret înţărcarea. Până-n ziua de azi, când Muţunau are 3 ani şi 3 luni, o regret.
A început pe la vreo 3-4 luni, când, copleşită de organizatu' serbării de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fără toată ţopăiala rubedenească aferentă; iar la serbare toată lumea era musafir - deşi se ştiau toţi cu toţi, au venit la mine să mă-ntrebe cum să se aşeze la masă. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai puţin lapte la hectar şi-am zis că, gata, de-acu', musai lapte praf.
Păstrez deoparte o lopată pe care o voi trage, cu prima ocazie demnă de eveniment şi suficient mediatizată, după capetele a două rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi că nu mai ai lapte?" şi-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuză. aveam mâinile pline. de Muţunau mic!)
Pe lopată va scrie, în relief şi întipăribil: dacă nu m-aţi fi deranjat atunci atât, aş fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.
De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început să scadă.
Cum n-am avut destulă minte cât să scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu păreau să dea roade de durată şi să restabilească volumele iniţiale, şi nu m-am prins decât când a fost prea târziu că Muţunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Muţunau nu mai colabora) - fluxul a tot scăzut. Ajunsesem să alăptez doar noaptea şi dimineaţa, şi, apoi, doar o dată, seara, înainte de culcare.
Când, pe la 9 (sau 10?) luni, după o călătorie extrem de obositoare, pe durata căreia eu împachetasem, eu cărasem la maşină, eu şofasem, eu cărasem bagajele sus, eu tot, am căzut amândoi laţi şi noaptea a trecut fără alăptat, m-am văzut dimineaţa neangorjată şi-am zis - gata, că, uite, oricum nu mai era.
Ar mai fi fost.
Regret înţărcarea pentru că, după ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alăptam şi mi-a fost de enşpe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de liniştire instantanee, via sân;
- am pierdut protecţia dată de alăptare, şi posibilitatea de a influenţa prin alimentaţia mea diversele disconforturi alimentare (şi nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrăşat. (da, ştiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, că se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocină şi linişte-n vene după fiecare alăptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la başcheţi de "beneficiile" despărţirii de copil - m-am dus odată la mare, singură, când l-aş fi putut lua cu mine, şi l-am putut lăsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.
Per total, n-a meritat să-l înţarc.
Dacă aş mai avea vreun copil, aş şti că:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, şi e normal!
- există remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lună, 3 luni, 6 luni... fie că-s pusee de creştere, fie că-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, deşi aparent nu ajută, alăptatul face o mare diferenţă!
- înţărcarea vine singură - pot să las copilul s-o ceară.
Aşa că n-am sfaturi despre cum se face, la comandă exterioară, înţărcarea. Şi sper să n-am niciodată.
luni, 17 octombrie 2011
Poveste fără sfârşit
Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
luni, 22 august 2011
Viziune cu statui
Ce-ar fi dacă, în loc de inutilele & prost croitele borduri, primăriile s-ar apuca de instalat statui?
Mai ales pe lângă maternităţi?
Mai ales statui de-astea?
Banca fără sfârşit, din Toronto.
(sursa)
Landmarks of breastfeeding, statuie de Daniel Edwards, pornind de la modelul... Angelina Jolie!
A?
Ce-ar fi dacă...?
Mai ales pe lângă maternităţi?
Mai ales statui de-astea?
(sursa)
(sursa)
(sursa)
Landmarks of breastfeeding, statuie de Daniel Edwards, pornind de la modelul... Angelina Jolie!
(sursa)
Mai precis, de la nişte poze făcute de Brad Pitt nevesti-sii, pe când ea alăpta.
A?
Ce-ar fi dacă...?
miercuri, 6 iulie 2011
Din nou despre alăptare - la "instigarea" Qbebe
Am primit invitaţia (mulţumesc, Cristina) de-a scrie despre alăptare, pentru Qbebe, printr-un comentariu la postarea mea despre naştere.
Qbebe, mi-a explicat Cristina, vrea să strângă opinii pe tema Alăptarea, prima dovadă a iubirii de mamă.
Ele ar urma să apară în secţiunea dedicată de Qbebe perioadei de alăptare (la capitolul Bebeluşul). Există, pe site-ul Qbebe, şi o secţiune dedicată perioadei de după naştere (la capitolul Naşterea).
Separat de frisoanele faimei (care m-au încercat, desigur, şi cutremurat instantaneu), ideea mi-a plăcut dintr-un motiv cât se poate de simplu: la rândul meu, am avut mult de învăţat din experienţele directe ale altora, generos împărtăşite, fie pe blog, fie pe forumuri, fie offline. Mult mai mult decât de la „cadrele medicale”, ştiinţa alăptării, încurajările şi imboldul de-a continua mi-au venit din poveştile altor mame.
E rândul meu să dau mai departe.
M-am gândit la tot ce-am scris deja pe tema asta, şi la ce aş mai putea spune, în plus.
Am fost şi de-o parte, şi de alta a baricadei - ba în pragul renunţării, ba în culmea liniştii şi păcii date de reuşita alăptării. Am urât cu pasiune laptele praf (mă voi răzbuna pe cutiile rămase transformându-le în ciocolată!). M-am ’nervat spumegos pe teme de idiotism revistesc şi ipocrizie pudibondă (şi pe bună dreptate!) când am scris despre alăptare, altfel.
Ce-ar mai fi de (re)spus?
... că, pe lângă voinţa mamei, sprijinul pe care îl primeşte e crucial.
(O bună parte din motivele nerenunţării la alăptare se datorează prietenei mele Ana Maria, care a ştiut să mă îndrume, diplomat-discret da’ hotărât şi nepisălog, de fiecare dată când eram pe punctul de a-mi re-re-re-anunţa eşecul.)
... că nu contează în ce poziţie alăptezi, câtă vreme e una comodă, pe care o poţi păstra, la nevoie, vreme de câteva zeci de minute - important e cum prinde bebeluşul sânul.
(Mai mult decât tante asistenta de la spital, amabilă, de mare ajutor, da’ uşor cam prea fixistă pentru gustul meu, mi-au fost de ajutor câteva leliţe bucovinence - care mi-au arătat cum să stau la oblică, fată, pe nişte perne tari, în aşa fel încât eu să pot sta culcată pe-o parte, iar beneficiarul aerofag al laptelui, tot pe o parte, însă pe plan înclinat (ceea ce urma să-l ajute, şi chiar a făcut-o, să elimine în mod natural o parte din aerul înghiţit).)
... că alăptatul cu ochii pe ceas e o prostie.
(Că doar n-are loc niciun campionat de alăptat contra-cronometru!)
... că apetitul bebeluşului e variabil, şi că unele zile-s mai bune, altele, mai proaste.
(Ca şi în cazul oamenilor mari.)
... că orice picătură de lapte matern contează!
(Uneori, renunţarea vine din faptul că nu pari să ai lapte cât pentru trei batalioane. (ceea ce, cu excepţia situaţiei în care chiar deţii o armată de bebeluşi, e o prostie).
Alteori, nu merge pusul la sân. Mulsul nu e chiar o splendoare, dar poate fi dus câteva săptămâni - timp în care copilul creşte şi poate reuşi să apuce mai bine sânul. (şmecheria e să fie greu de supt din biberon - adică să-l foloseşti pe cel mărimea „zero” chiar dacă ai putea să treci la „trei”)
Alteori, înţărcarea înainte de un an apare pe fondul diversificării. „oricum mănâncă mâncare, iar eu nu mai am lapte”. Aici, de cele mai multe ori, nu mai am lapte înseamnă, de fapt, nu mai am chiar atât de mult lapte (chestie discutabilă şi reglabilă, dar hai....să zicem că a mai scăzut secreţia lactată...). Şi e util de ţinut minte că orice picătură contează, pentru că înseamnă digestie mai bună, boli mai puţine, copil mai calm.)
... că, dacă voi mai avea vreun copil, n-o să ratez nici contactul piele-pe-piele, nici târâtul spre sân, şi nici pusul la sân în prima oră după naştere.
(Chiar dacă pentru asta va trebui să bat tot spitalul. Las’ că de măsurat şi de spălat e timp şi mai încolo, că doar nu creşte cu 5 metri în primele 60 de minute!)
... şi că, data viitoare, o să alăptez exclusiv în primele şase luni (nu doar în primele 3-4, ca la Muţ), şi c-o să las copilul să aleagă şi când vrea să se oprească din sesiunea X a zilei, şi când vrea să se înţarce. (Chiar dacă asta va implica, spre finalul perioadei, doar alăptări nocturne. )
Deci, una peste alta, aş zice că-s cam pro-alăptare, de fel.
Qbebe, mi-a explicat Cristina, vrea să strângă opinii pe tema Alăptarea, prima dovadă a iubirii de mamă.
Ele ar urma să apară în secţiunea dedicată de Qbebe perioadei de alăptare (la capitolul Bebeluşul). Există, pe site-ul Qbebe, şi o secţiune dedicată perioadei de după naştere (la capitolul Naşterea).
Separat de frisoanele faimei (care m-au încercat, desigur, şi cutremurat instantaneu), ideea mi-a plăcut dintr-un motiv cât se poate de simplu: la rândul meu, am avut mult de învăţat din experienţele directe ale altora, generos împărtăşite, fie pe blog, fie pe forumuri, fie offline. Mult mai mult decât de la „cadrele medicale”, ştiinţa alăptării, încurajările şi imboldul de-a continua mi-au venit din poveştile altor mame.
E rândul meu să dau mai departe.
M-am gândit la tot ce-am scris deja pe tema asta, şi la ce aş mai putea spune, în plus.
Am fost şi de-o parte, şi de alta a baricadei - ba în pragul renunţării, ba în culmea liniştii şi păcii date de reuşita alăptării. Am urât cu pasiune laptele praf (mă voi răzbuna pe cutiile rămase transformându-le în ciocolată!). M-am ’nervat spumegos pe teme de idiotism revistesc şi ipocrizie pudibondă (şi pe bună dreptate!) când am scris despre alăptare, altfel.
Ce-ar mai fi de (re)spus?
... că, pe lângă voinţa mamei, sprijinul pe care îl primeşte e crucial.
(O bună parte din motivele nerenunţării la alăptare se datorează prietenei mele Ana Maria, care a ştiut să mă îndrume, diplomat-discret da’ hotărât şi nepisălog, de fiecare dată când eram pe punctul de a-mi re-re-re-anunţa eşecul.)
... că nu contează în ce poziţie alăptezi, câtă vreme e una comodă, pe care o poţi păstra, la nevoie, vreme de câteva zeci de minute - important e cum prinde bebeluşul sânul.
(Mai mult decât tante asistenta de la spital, amabilă, de mare ajutor, da’ uşor cam prea fixistă pentru gustul meu, mi-au fost de ajutor câteva leliţe bucovinence - care mi-au arătat cum să stau la oblică, fată, pe nişte perne tari, în aşa fel încât eu să pot sta culcată pe-o parte, iar beneficiarul aerofag al laptelui, tot pe o parte, însă pe plan înclinat (ceea ce urma să-l ajute, şi chiar a făcut-o, să elimine în mod natural o parte din aerul înghiţit).)
... că alăptatul cu ochii pe ceas e o prostie.
(Că doar n-are loc niciun campionat de alăptat contra-cronometru!)
... că apetitul bebeluşului e variabil, şi că unele zile-s mai bune, altele, mai proaste.
(Ca şi în cazul oamenilor mari.)
... că orice picătură de lapte matern contează!
(Uneori, renunţarea vine din faptul că nu pari să ai lapte cât pentru trei batalioane. (ceea ce, cu excepţia situaţiei în care chiar deţii o armată de bebeluşi, e o prostie).
Alteori, nu merge pusul la sân. Mulsul nu e chiar o splendoare, dar poate fi dus câteva săptămâni - timp în care copilul creşte şi poate reuşi să apuce mai bine sânul. (şmecheria e să fie greu de supt din biberon - adică să-l foloseşti pe cel mărimea „zero” chiar dacă ai putea să treci la „trei”)
Alteori, înţărcarea înainte de un an apare pe fondul diversificării. „oricum mănâncă mâncare, iar eu nu mai am lapte”. Aici, de cele mai multe ori, nu mai am lapte înseamnă, de fapt, nu mai am chiar atât de mult lapte (chestie discutabilă şi reglabilă, dar hai....să zicem că a mai scăzut secreţia lactată...). Şi e util de ţinut minte că orice picătură contează, pentru că înseamnă digestie mai bună, boli mai puţine, copil mai calm.)
... că, dacă voi mai avea vreun copil, n-o să ratez nici contactul piele-pe-piele, nici târâtul spre sân, şi nici pusul la sân în prima oră după naştere.
(Chiar dacă pentru asta va trebui să bat tot spitalul. Las’ că de măsurat şi de spălat e timp şi mai încolo, că doar nu creşte cu 5 metri în primele 60 de minute!)
... şi că, data viitoare, o să alăptez exclusiv în primele şase luni (nu doar în primele 3-4, ca la Muţ), şi c-o să las copilul să aleagă şi când vrea să se oprească din sesiunea X a zilei, şi când vrea să se înţarce. (Chiar dacă asta va implica, spre finalul perioadei, doar alăptări nocturne. )
Deci, una peste alta, aş zice că-s cam pro-alăptare, de fel.
duminică, 28 noiembrie 2010
Linia dintre
Acceptare şi toleranţă, versus impunerea forţată a propriilor experienţe.
Peisajul cotidian, adică.
- Nepoţelul? a întrebat o doamnă din staţia de autobuz.
- Da, a zis Bunica, zgâlţâind mândră mâna lui Muţunau.
- A, să nu vă ataşaţi prea mult de el, s-a încruntat doamna. Când sunt mici trag la tine, pe urmă, nu le mai pasă!
Conversaţie scurtă şi pasageră.
- Oare ce i s-o fi întâmplat, săraca? a zis Bunica, încheind relatarea.
Conversaţie scurtă şi pasageră, da’ câte din divergenţele şi conflictele majore de care ştiţi nu au pornit de la fix acest gen de atitudine? Care pretinde: ce ştiu eu trebuie aplicat şi altora?
Pen’că găsesc conflictele ca fiind atât excesiv de obositoare, cât şi mult prea consumatoare de resurse (de orice fel), caut linia dintre.
Mi se pare c-am găsit-o şi că stă imediat după împărtăşire. Fix înainte de generalizare, şi, sper, mult înainte de impunerea ca model.
Asta dacă ştii totul.
Dacă ambele părţi au imaginea completă.
Dar dacă n-o au?
Peisajul cotidian, adică.
- Nepoţelul? a întrebat o doamnă din staţia de autobuz.
- Da, a zis Bunica, zgâlţâind mândră mâna lui Muţunau.
- A, să nu vă ataşaţi prea mult de el, s-a încruntat doamna. Când sunt mici trag la tine, pe urmă, nu le mai pasă!
Conversaţie scurtă şi pasageră.
- Oare ce i s-o fi întâmplat, săraca? a zis Bunica, încheind relatarea.
Conversaţie scurtă şi pasageră, da’ câte din divergenţele şi conflictele majore de care ştiţi nu au pornit de la fix acest gen de atitudine? Care pretinde: ce ştiu eu trebuie aplicat şi altora?
Pen’că găsesc conflictele ca fiind atât excesiv de obositoare, cât şi mult prea consumatoare de resurse (de orice fel), caut linia dintre.
Mi se pare c-am găsit-o şi că stă imediat după împărtăşire. Fix înainte de generalizare, şi, sper, mult înainte de impunerea ca model.
Asta dacă ştii totul.
Dacă ambele părţi au imaginea completă.
Dar dacă n-o au?
(sursa)Când a născut, acum ceva timp, o prietenă, nu ştiam cum să-i dau mai bine şi mai repede toate informaţiile despre alăptare. (Am ceva....!)
S-o-ntreb ce vrea să ştie?
Da’ nici nu ştia ce să-ntrebe. În durerile post-cezariană, totul i se părea inutil, inaccesibil şi imposibil.
Să aştept să mă sune? (îmi manifestasem disponibilitatea de-a fi sunată şi-n creierii nopţii - evident, în virtutea experienţei proprii; că eu am beneficiat de suport 24 din 24 şi taaaare bine mi-a prins!).
Am aşteptat. La telefon, n-am vorbit niciodată de alăptare.
În rest, da, faţă în faţă, pentru că... bebe aducea în discuţie subiectul!
Şi, nu, n-a sunat niciodată noaptea. Deşi pe urmă mi-a mărturisit că i-ar fi folosit! (dar n-a-ndrăznit, etc)
A reuşit să alăpteze numai până pe la vreo 3 luni. Pe urmă, peste muuuultă vreme (muuuultă în termeni de an de bebeluşie!) a zis că, uite, dac-ar fi ştiut asta... poate că i-ar fi fost mai simplu şi ar fi putut alăpta mai mult...
Greu de spus dacă, sunând şi având parte de mai multe încurajări şi informaţii, ar fi reuşit.
Stop cadru. Imagine multiplicată. Intră în scenă mamele care n-au alăptat şi care-şi apără feroce opţiunea, dând-o drept cea mai bună.
Aici ar trebui s-apară din nou linia. Liniile, de fapt.
Cine sunt eu, să le spun că experienţa lor nu-i validă? Copilul lor nu e copilul meu, treaba lor cum îl cresc.
Cine sunt ele, să combată alăptarea? Oameni care vorbesc despre ceva ce n-au experimentat, de fapt. N-au putut, din varii motive, experimenta. Şi care se declară sub asediu din partea „celor care vor să le facă să se simtă vinovate”.
De ce ne-ncontrăm? (în afară de faptul că, simbolic, e vorba de acelaşi teritoriu...)
Şi ăsta e doar un exemplu.
Câte linii dintre mai există?
Câte străbatem zilnic?
marți, 23 noiembrie 2010
Alăptarea, altfel
În medie, pierzi anual aproape o lună din viaţă pregătind, aşteptând şi spălând sticluţele de lapte praf.
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)
Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.
Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.
Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.
Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)
Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.
Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.
Se adună. Rău.
Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.
Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.
Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.
Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.
Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?
Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?
Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.
Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.
Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:
- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.
- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)
- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.
- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)
Ce e de făcut?
Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.
Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)
Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!
Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.
La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?
PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)
Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.
Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.
Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.
Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)
Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.
Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.
Se adună. Rău.
Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.
Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.
Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.
Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.
Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?
Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?
Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.
Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.
Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:
- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.
- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)
- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.
- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)
Ce e de făcut?
Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.
Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)
Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!
Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.
La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?
PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )
miercuri, 6 octombrie 2010
Soborul zeiţelor
Am văzut mai demult fotografia asta.
(sursa)
M-am trezit uitându-mă lung la ea, cu sentimente greu de definit. Era acolo şi familiaritate, şi apartenenţă, şi linişte, şi râsete, şi uimire, şi afinităţi... şi viaţă!
(e-adevărat, de la oboseală, am început să am un soi de vedere secundă, sesizez lucruri acolo unde ele, de fapt, cică nu-s. chestie care mă îmbogăţeşte, mă amuză şi-mi pigmentează plăcut existenţa)
Ce-am înţeles eu din imagine, la prima vedere, a fost că un grup de mame îşi urmăresc copiii cum se joacă. Lucru care, fireşte, poate să n-aibă nici o legătură cu ansamblul. Dar mie asta mi-a sugerat - la „pachet” cu sentimentele de mai sus.
Statuetele au fost descoperite în satul Poduri - Dealul Ghindari din judeţul Bacău. Pentru că am dat peste surse care afirmă chestii contrarii, n-am reuşit să mă prind dacă statuetele ţin de cultura Cucuteni sau o preced. (nu mă opreşte nimeni să mai sap după informaţii, pe viitor)
Apoi, după alte câteva săptămâni, m-am pomenit într-un grup de doamne (mie, de aproape 3 luni încoace, mi se întâmplă rar să ies, darmite să mă pomenesc socializând). Nu mai ştiu exact cum, discuţia s-a „dus” înspre maternitate. Înspre spaimele de început, momentele alea când te sperii din orice, când eşti cocktail molotov de vulnerabilitate şi putere, când ştii despre copilul tău lucruri pe care alţii (fie ei şi medici pediatri) trebuie să se străduiască un pic să le deceleze.
Ce-a urmat a fost incredibil.
O izbucnire de poveşti, suspine, râsete, amintiri şi lacrimi. Ecouri de încrâncenări şi de naivităţi. O conexiune uimitoare.
Suntem, într-un foarte misterios şi sublim fel, împreună. În legătură. Poate nu-i atât de vizibilă, dar există.
Şi mi-am adus aminte iar de statui. Şi de şezătorile de pe vremea bunicii. Am amintiri sclipitoare de fote şi ii înflorate şi ţesute cu fire aurii, fremătând viu în lumina lămpilor.
Şi apoi am văzut fotografiile de la întâlnirea de la Izvor. De la care m-am autoexclus (deşi mi-ar fi plăcut să vin) pentru că nu mai alăptez.
Lăsând deoparte comentariile aberante (şi, pe alocuri, înfricoşătoare) de pe varii site-uri (la adresa întâlnirii de alăptare): vorba lui Zoozie, de ce o fi nevoie să milităm pentru alăptare? Că e normală, naturală, profund umană.
Hai să privim în jur. Cu ochi de ... turist. De necunoscător.
E normal să văd atâta mizerie pe jos? Oameni scuipând, aruncând mucuri de ţigară şi alte resturi pe jos, la întâmplare? Copii plesniţi prin parcuri? Câini alergându-se în haite, tot prin parcuri?
Eu n-am senzaţia că mai avem normalitate. Cred că ea, în legătură cu profunzimea umană, vine din aceeaşi sursă de demult ca şi statuile zeiţelor. Din noi, dar că ne-am îndepărtat prea tare, c-am pierdut legătura, că ne-am alienat.
Cred că în fiecare dintre noi e foarte multă energie, lumină şi blândeţe. Suntem binecuvântate cu harul de a da viaţă şi de a o întreţine. Primim, de fiecare dată, darul renaşterii. Depinde de noi să echilibrăm spaimele şi îndoielile şi epuizarea, cu balanţa acestui adevăr.
Suntem zeiţe. Trebuie doar să ne-o reamintim.
Şi, pentru asta, merită militat. Zilnic.
luni, 23 august 2010
Amintiri stârnite de boală - pledoarie pentru alăptare
De la vârsta de un an, Muţunau se-ndoapă cu lapte de vacă. Versiunea pasteurizată sau, după caz, în deplasări, fiartă. (versiunea de lapte, nu de vacă.)
În perioada virusării recent depăşite, evident, adio lapte.
Stânga-mprejur spre Nan fără lactoză. (şi aşa mă-ntrebam ce mai fac cu cutia rămasă neîncepută...)
Moment în care mi-au revenit toate frisoanele din perioada de bebeluşie muţunautică.
Am urât intens, cu pasiune, sticluţele de lapte praf - introduse de spaimă, în completare, pe la 3-4 luni, când Muţunaul avea puseu de creştere, iar eu, secreţie scăzută, plus „nişte noduli la sâni” - adică ditamai mastita, da-n varianta paşnică (şi de aceea incorect catalogată), pre-febră şi pre-infecţie.
Până la episodul recent de retur la lapte praf, nu mi-am dat seama de-a binelea cam cu câtă pasiune. Cu spume!!!
Să ne-nţelegem: la început, alăptarea n-a fost uşoară. Dimpotrivă. Am fost de nşpe ori pe punctul să renunţ, exasperându-mi susţinătorii.
Dureri, ragade, aerofagie, informaţii incomplete şi/sau incorecte, asistente care (deşi încurajau alăptatul) mă sfătuiau aiurea, de nu-mi mai ieşea nimic imediat ce plecam din cabinet... şi multe altele.
Dar am adorat-o.
La fel cum mi se zbârleşte părul când îmi amintesc de laptele praf (sticluţe, sterilizări, măsurători chioare în creierii nopţii, ape încălzite pe fundal de copil nerăbdător & urlător... brr!!!!), îmi revine şi starea de zen absolut, de plutire, de magie, pe care mi-o dădea alăptatul. Cu tot stresul momentan că poate nu ţin copilul bine, că poate nu suge destul (era puturoşel şi adormea la sân, în mijlocul mesei, până când a-nvăţat şi el că poate suge prin somn).
De la alăptat îmi tropăia ocitocina-n vene, fapt care mi-a fost de mare ajutor cu ocazia datului nas în nas cu depresia post-natală. Cum alăptam, cum se prezenta lumea-n culori mai bune.
Când am învăţat şi eu să dorm cu el la sân (după ce-am decis că-mi bag picioarele în sfaturile asistentelor (care mă puneau să alăptez stând hopa, ceea ce mie nu prea-mi ieşea) şi că-l alăptez stând pe o parte), viaţa noastră a fost incomparabil mai bună.
Ragadele au trecut şi/sau au încetat să apară graţie Bepanthen-ului (aplicat sistematic după fiecare supt, săptămâni la rând). Pe la 2-3 luni, am renunţat la unguent, că mergea şi fără.
Aerofagia n-a trecut. O are şi acum. Mi-aş fi dorit să-mi spună şi mie cineva că mă bat cu morile de vânt şi că nu trebuie decât să aştept să crească Muţ (şi să scadă importanţa problemei) în loc să mă oftic că nu găsesc remediul.
Faza cu „laptele tău nu e bun” (des auzită, pen’ c-am refuzat să renunţ la regimul alimentar lacto-vegetarian), am rezolvat-o dintr-un foc, punând o juma’ de cinzeacă de lapte într-un păhărel şi urmărind ce i se-ntâmpla după câteva ore (5-6) de stat la temperatura camerei (20-22).
Jumate (din jumătatea de cinzeacă!) era, la noi, dens ca o smântână. Deci, foarte bun. (în prima lună, copilul a luat în greutate 1 kil, în a doua la fel, în condiţiile-n care, când s-a născut el, eu eram lacto-ierbivoră de aproape 3 ani, şi nu m-am răzgândit nici până-n ziua de azi)
Dacă ar fi fost vreo problemă şi laptele n-ar fi prins caimac, m-aş fi apucat de mâncat mai mult unt şi brânză grasă de vaci. (ceea ce am şi făcut ulterior, cu rezultate bune)
Când avea Muţunau 3 luni, eram cu mult mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. (din păcate, am remediat asta în scurt timp, îndopându-mă cu ciucalăţi. albe, dar ciucalăţi. şi cu mii de tone de prăjituri)
Evident c-am făcut greşeli. Neîmpăcată cu ideea că alăptat la cerere înseamnă oricând, chiar şi la 30 de minute de la suptul anterior, n-am ţinut copilul non-stop la sân în absolut toate zilele-n care ar fi trebuit s-o fac. Mi-am luat târziu sling, care m-ar fi ajutat mult.
Când nu ieşea lapte la pompă, ziceam că n-am lapte. Când, de fapt, ar fi trebuit să mă bazez pe copil. Copilul care, ca toţi bebeluşii, cheamă laptele şi-l face să vină şi atunci când pompa cea neconectată cu mami dă greş.
Dac-aş putea da timpul înapoi, l-aş alăpta exclusiv până la 6 luni. Sau, eventual, până la 1 an, când ar fi gata să treacă pe lapte de vacă.
E foarte greu să alăptezi când, după naştere, eşti chinuită de atâtea spaime şi temeri. Înţeleg de ce e tentant să renunţi - am fost pe punctul de a o face. Pentru că nu vezi beneficiile până când nu le trăieşti.
Vai, dar eşti legată de copil, nu poţi merge nicăieri fără el.
Aşa, şi?
De ce-aş fi vrut s-o fac (să plec fără el), dacă-l puteam lua cu mine şi hrăni, simplu, peste tot?
Eu n-am găsit motive.
În perioada virusării recent depăşite, evident, adio lapte.
Stânga-mprejur spre Nan fără lactoză. (şi aşa mă-ntrebam ce mai fac cu cutia rămasă neîncepută...)
Moment în care mi-au revenit toate frisoanele din perioada de bebeluşie muţunautică.
Am urât intens, cu pasiune, sticluţele de lapte praf - introduse de spaimă, în completare, pe la 3-4 luni, când Muţunaul avea puseu de creştere, iar eu, secreţie scăzută, plus „nişte noduli la sâni” - adică ditamai mastita, da-n varianta paşnică (şi de aceea incorect catalogată), pre-febră şi pre-infecţie.
Până la episodul recent de retur la lapte praf, nu mi-am dat seama de-a binelea cam cu câtă pasiune. Cu spume!!!
Să ne-nţelegem: la început, alăptarea n-a fost uşoară. Dimpotrivă. Am fost de nşpe ori pe punctul să renunţ, exasperându-mi susţinătorii.
Dureri, ragade, aerofagie, informaţii incomplete şi/sau incorecte, asistente care (deşi încurajau alăptatul) mă sfătuiau aiurea, de nu-mi mai ieşea nimic imediat ce plecam din cabinet... şi multe altele.
Dar am adorat-o.
La fel cum mi se zbârleşte părul când îmi amintesc de laptele praf (sticluţe, sterilizări, măsurători chioare în creierii nopţii, ape încălzite pe fundal de copil nerăbdător & urlător... brr!!!!), îmi revine şi starea de zen absolut, de plutire, de magie, pe care mi-o dădea alăptatul. Cu tot stresul momentan că poate nu ţin copilul bine, că poate nu suge destul (era puturoşel şi adormea la sân, în mijlocul mesei, până când a-nvăţat şi el că poate suge prin somn).
De la alăptat îmi tropăia ocitocina-n vene, fapt care mi-a fost de mare ajutor cu ocazia datului nas în nas cu depresia post-natală. Cum alăptam, cum se prezenta lumea-n culori mai bune.
Când am învăţat şi eu să dorm cu el la sân (după ce-am decis că-mi bag picioarele în sfaturile asistentelor (care mă puneau să alăptez stând hopa, ceea ce mie nu prea-mi ieşea) şi că-l alăptez stând pe o parte), viaţa noastră a fost incomparabil mai bună.
Ragadele au trecut şi/sau au încetat să apară graţie Bepanthen-ului (aplicat sistematic după fiecare supt, săptămâni la rând). Pe la 2-3 luni, am renunţat la unguent, că mergea şi fără.
Aerofagia n-a trecut. O are şi acum. Mi-aş fi dorit să-mi spună şi mie cineva că mă bat cu morile de vânt şi că nu trebuie decât să aştept să crească Muţ (şi să scadă importanţa problemei) în loc să mă oftic că nu găsesc remediul.
Faza cu „laptele tău nu e bun” (des auzită, pen’ c-am refuzat să renunţ la regimul alimentar lacto-vegetarian), am rezolvat-o dintr-un foc, punând o juma’ de cinzeacă de lapte într-un păhărel şi urmărind ce i se-ntâmpla după câteva ore (5-6) de stat la temperatura camerei (20-22).
Jumate (din jumătatea de cinzeacă!) era, la noi, dens ca o smântână. Deci, foarte bun. (în prima lună, copilul a luat în greutate 1 kil, în a doua la fel, în condiţiile-n care, când s-a născut el, eu eram lacto-ierbivoră de aproape 3 ani, şi nu m-am răzgândit nici până-n ziua de azi)
Dacă ar fi fost vreo problemă şi laptele n-ar fi prins caimac, m-aş fi apucat de mâncat mai mult unt şi brânză grasă de vaci. (ceea ce am şi făcut ulterior, cu rezultate bune)
Când avea Muţunau 3 luni, eram cu mult mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. (din păcate, am remediat asta în scurt timp, îndopându-mă cu ciucalăţi. albe, dar ciucalăţi. şi cu mii de tone de prăjituri)
Evident c-am făcut greşeli. Neîmpăcată cu ideea că alăptat la cerere înseamnă oricând, chiar şi la 30 de minute de la suptul anterior, n-am ţinut copilul non-stop la sân în absolut toate zilele-n care ar fi trebuit s-o fac. Mi-am luat târziu sling, care m-ar fi ajutat mult.
Când nu ieşea lapte la pompă, ziceam că n-am lapte. Când, de fapt, ar fi trebuit să mă bazez pe copil. Copilul care, ca toţi bebeluşii, cheamă laptele şi-l face să vină şi atunci când pompa cea neconectată cu mami dă greş.
Dac-aş putea da timpul înapoi, l-aş alăpta exclusiv până la 6 luni. Sau, eventual, până la 1 an, când ar fi gata să treacă pe lapte de vacă.
E foarte greu să alăptezi când, după naştere, eşti chinuită de atâtea spaime şi temeri. Înţeleg de ce e tentant să renunţi - am fost pe punctul de a o face. Pentru că nu vezi beneficiile până când nu le trăieşti.
Vai, dar eşti legată de copil, nu poţi merge nicăieri fără el.
Aşa, şi?
De ce-aş fi vrut s-o fac (să plec fără el), dacă-l puteam lua cu mine şi hrăni, simplu, peste tot?
Eu n-am găsit motive.
joi, 7 ianuarie 2010
Medicale: diareea
Un subiect căcăcios.
Este, alături de pneumonie, cel mai mare ucigaş de copii. Pe plan mondial, unele surse o indică drept cauză a morţii (prin deshidratare) a 2.2 milioane de copii în fiecare an. UNICEF dă 1.5 milioane. În 2002, un studiu indicase 300.000. S-a susţinut apoi că numărul real ar fi fost, de fapt, de cel puţin 3 ori mai mare. Problema e că tot creşte.
Şi totuşi, nu e o boală. E un simptom al unei palete extrem de variate de afecţiuni, de la infecţii bacteriene şi virale, intoleranţe alimentare ori reacţii secundare la unele medicamente până la alte boli extrem de grave.
Definiţia de manual o descrie ca fiind anunţată de prezenţa a mai mult de 3 scaune lichide pe zi.
Simplificând un pic clasificările, diareea poate fi:
- infecţioasă - provocată de vreun virus (cel mai frecvent la copiii sub 5 ani e rotavirusul, dar lista e destul de lungă - include, de pildă, şi hepatita virală), vreo bacterie (Campylobacter, Salmonella, Shigella ori Escherichia coli) ori vreun parazit (varii amibe, giardii, criptosporidii); de regulă, e însoţită de febră şi fecalele miros mai intens şi mai nasol decât de obicei; e nevoie însă de analize, coprocultură şi antibiogramă, înainte de a se administra antibiotice!
- dată de hipermotilitatea intestinală, când mâncarea nu mai ajunge, practic, să fie complet digerată, pentru că nu apucă să stea destul în intestin; se vede, de obicei, cu ochiul liber, dar tot trebuie confirmată de medic! se tratează cu un inhibitor de motilitate (atenţie, medicamentele de adult sunt prea puternice pentru copii; trebuie forma specială, pediatrică!); ceaiurile calmante ajută şi ele.
- provocată de un dezechilibru al florei intestinale (disbacterioză): intestinul e populat, via laptele matern, de bacterii „prietenoase” (cum ar fi lacto şi bifido bacilii) ca şi de bacterii patogene (unele tulpini de Clostridium, etc), în proporţii bine stabilite, în aşa fel încât să se realizeze procesele necesare absorbţiei nutrienţilor şi respectiv excreţiei; antibioticele, de pildă, distrug acest echilibru; putem arăta cu degetul şi erupţiile dentare, din pricina pH-ului modificat al salivei!
Alăptarea e cu atât mai importantă tocmai pentru că populează corect (echilibrat) intestinele, de la bun început. Tocmai de aceea este neobişnuit ca bebeluşii alăptaţi exclusiv să sufere de diaree (atenţie, scaunele explozive nu sunt diaree!)
Se tratează cu probiotice. Lista potenţialelor opţiuni e lungă. Important este ca medicamentul să se poată administra copilului, pe grila de vârstă.
Ca idee, probioticele cu mai multe lanţuri de bacterii sunt mai bune decât cele cu unul singur. (tre’ să scrie pe cutie ce conţin)
- osmotică: intestinele nu reuşesc să absoarbă toată cantitatea de lichid ajunsă în ele.
Aici Smecta face minuni. Sau orezul fiert al dente. Sau amândouă. Ideea e ca un agent (aliment sau medicament) să înglobeze (să absoarbă) apa, reţinând-o mai mult timp în intestin.
Nasol este că pot fi prezente simultan combinaţii de tipuri de diaree!
Şi ce faci când e vorba de copilul/copiii din dotare?
N-o să stai niciodată să numeri scaunele lichide, o să sari în sus cam 5 metri de la primul, mai ales că se lasă cu iritaţii urâte!
Uitându-te la ea/el, ori direct în depozitele din chiloţi, n-ai cum să deduci corect şi complet de care din tipurile de diaree e vorba. Şi e important, pentru că se tratează diferit. De-aia e cazul să mergeţi la medic.
Regula e ca, în caz de diaree la bebeluş (caca ca pipi) să te duci imediat cu el la doctor. De la primul scaun lichid. Viteza cu care se deshidratează bebeluşii este îngrozitor de mare. De neimaginat. Nu aşteptaţi!
Dacă e vorba de un copil mai mare, atenţie la semnele următoare, care impun deplasarea urgentă la spital:
- sânge în fecale (melenă) sau puroi
- temperatură
- scaune lichide de mai mult de 24 de ore (chiar dacă nu consecutive!)
- simptome de deshidratare: sete (mai mult decât de obicei), urinări mai puţin frecvente (de exemplu nici un pipi timp de 3 ore), urină mai închisă la culoare (mai concentrată, semn că organismul se străduieşte să reţină apa), piele uscată, paloare, oboseală, apatie, ochi înfundaţi în orbite, gura şi limba uscate, iritabilitate, piele care nu-şi revine (nu se întinde) după ce e uşor pişcată.
Ce se poate face, ca metode de prim ajutor, până ajunge copilul la medic:
- musai, hidrataţi copilul; ceaiul de tei, cel de sunătoare şi/sau cel de mentă sunt opţiuni foarte bune; se fierbe apa, dacă e de la robinet, cel puţin 20 min; (la aia îmbuteliată e suficient un clocot)
- până la diagnostic şi tratament, pentru copiii alimentaţi mixt, repaus alimentar; excepţiile ar fi:
- laptele matern (care nu se exclude decât la indicaţia expresă a medicului, dacă şi mama zace lată de boală!),
-sărurile de rehidratare orală (dar nu le luaţi după ureche, trebuie să vă fi fost prescrise, sunt foarte importante vârsta şi greutatea copilului!)
- sucul de morcovi,
- mucilagiul de orez;
pentru cei alăptaţi exclusiv, cu mamă fără simptome, alăptarea nu se întrerupe!
- înveliţi cumva burtica bebeluşului. îl/o mai consolează...
Pregătiţi-vă să-i spuneţi doctorului ce a mâncat copilul în ultimele 24-48 de ore (cel puţin). Este posibil sa descoperiţi astfel sursa problemei!
Dacă prescrie antibiotic, rugaţi să vi se prescrie şi probiotic. Antibioticele „rad”, odată cu bacteriile, şi flora intestinala. Ieşi dintr-una, dai în alta...
Ar trebui, indiferent de tipul de diaree, să vi se prescrie şi săruri de rehidratare orală - indiferent că se indică un produs sau vă explică pediatrul cum să pregătiţi faimosul mucilagiu de orez.
Întrebaţi medicul în cât timp ar trebui să se observe îmbunătăţirea stării copilului! Ca idee, semnele de deshidratare ar trebui să dispară în cel mai scurt timp; tratamentele cu antibiotic şi cele cu inhibitor de motilitate intestinală dau rezultate mai rapide (şi par a fi „mai bune”) decât Smecta sau probioticele (unde poate dura şi 2-3 zile pâna la restabilirea completă).
Nu renunţaţi să hidrataţi bine copilul şi câteva zile după dispariţia simptomelor!
În România se folosesc în exces antisepticele: furazolidonul (care e potenţial hepatotoxic) şi chlorquinaldolul (Saprosan - potenţial neurotoxic...). Nu e de mirare, într-o ţară unde juma’ de populaţie nu are acces la apă curentă şi la canalizare... Sunt eficiente şi cu acţiune rapidă, nimic de zis, câtă vreme-s prescrise cum trebuie, dar nu-s lipsite de efecte secundare.
Întrebaţi medicul dacă există alternative la ele. Fraza magică este „şi dacă nu-l găsesc pe ăsta, ce să-i dau?”
Să nu vă mânce’ limba să daţi voi explicaţii medicale, mai ales dacă n-aveţi o relaţie strânsă cu specialistu’, c-atât vă trebe’! (se lasă cu spume la gură)
Cu ce trec iritaţiile de popou:
- creme cu dexpanthenol (Bepanthen)
- creme de gălbenele
- ulei Sanosan cu gălbenele (da, cel de dat după baie!)
- ulei de floarea soarelui fiert la bain-marie şi răcit
- creme cu oxid de zinc, ca barieră protectoare
- aer liber (fund gol)
- spălat cu apă caldă în loc de şters cu şerveţele umede
- schimbat des
- schimbat marca de chiloţi absorbanţi, eventual
- la copii mai mari, schimbat marca de chiloţi - se recomandă bumbac 100%, modele fără danteluţe, decoraţiuni, chestii. uneori copiii de mai irită de la materialele sintetice...
Toate deodată.
Vă doresc să nu aveţi nevoie de informaţiile de mai sus!
Este, alături de pneumonie, cel mai mare ucigaş de copii. Pe plan mondial, unele surse o indică drept cauză a morţii (prin deshidratare) a 2.2 milioane de copii în fiecare an. UNICEF dă 1.5 milioane. În 2002, un studiu indicase 300.000. S-a susţinut apoi că numărul real ar fi fost, de fapt, de cel puţin 3 ori mai mare. Problema e că tot creşte.
Şi totuşi, nu e o boală. E un simptom al unei palete extrem de variate de afecţiuni, de la infecţii bacteriene şi virale, intoleranţe alimentare ori reacţii secundare la unele medicamente până la alte boli extrem de grave.
Definiţia de manual o descrie ca fiind anunţată de prezenţa a mai mult de 3 scaune lichide pe zi.
Simplificând un pic clasificările, diareea poate fi:
- infecţioasă - provocată de vreun virus (cel mai frecvent la copiii sub 5 ani e rotavirusul, dar lista e destul de lungă - include, de pildă, şi hepatita virală), vreo bacterie (Campylobacter, Salmonella, Shigella ori Escherichia coli) ori vreun parazit (varii amibe, giardii, criptosporidii); de regulă, e însoţită de febră şi fecalele miros mai intens şi mai nasol decât de obicei; e nevoie însă de analize, coprocultură şi antibiogramă, înainte de a se administra antibiotice!
- dată de hipermotilitatea intestinală, când mâncarea nu mai ajunge, practic, să fie complet digerată, pentru că nu apucă să stea destul în intestin; se vede, de obicei, cu ochiul liber, dar tot trebuie confirmată de medic! se tratează cu un inhibitor de motilitate (atenţie, medicamentele de adult sunt prea puternice pentru copii; trebuie forma specială, pediatrică!); ceaiurile calmante ajută şi ele.
- provocată de un dezechilibru al florei intestinale (disbacterioză): intestinul e populat, via laptele matern, de bacterii „prietenoase” (cum ar fi lacto şi bifido bacilii) ca şi de bacterii patogene (unele tulpini de Clostridium, etc), în proporţii bine stabilite, în aşa fel încât să se realizeze procesele necesare absorbţiei nutrienţilor şi respectiv excreţiei; antibioticele, de pildă, distrug acest echilibru; putem arăta cu degetul şi erupţiile dentare, din pricina pH-ului modificat al salivei!
Alăptarea e cu atât mai importantă tocmai pentru că populează corect (echilibrat) intestinele, de la bun început. Tocmai de aceea este neobişnuit ca bebeluşii alăptaţi exclusiv să sufere de diaree (atenţie, scaunele explozive nu sunt diaree!)
Se tratează cu probiotice. Lista potenţialelor opţiuni e lungă. Important este ca medicamentul să se poată administra copilului, pe grila de vârstă.
Ca idee, probioticele cu mai multe lanţuri de bacterii sunt mai bune decât cele cu unul singur. (tre’ să scrie pe cutie ce conţin)
- osmotică: intestinele nu reuşesc să absoarbă toată cantitatea de lichid ajunsă în ele.
Aici Smecta face minuni. Sau orezul fiert al dente. Sau amândouă. Ideea e ca un agent (aliment sau medicament) să înglobeze (să absoarbă) apa, reţinând-o mai mult timp în intestin.
Nasol este că pot fi prezente simultan combinaţii de tipuri de diaree!
Şi ce faci când e vorba de copilul/copiii din dotare?
N-o să stai niciodată să numeri scaunele lichide, o să sari în sus cam 5 metri de la primul, mai ales că se lasă cu iritaţii urâte!
Uitându-te la ea/el, ori direct în depozitele din chiloţi, n-ai cum să deduci corect şi complet de care din tipurile de diaree e vorba. Şi e important, pentru că se tratează diferit. De-aia e cazul să mergeţi la medic.
Regula e ca, în caz de diaree la bebeluş (caca ca pipi) să te duci imediat cu el la doctor. De la primul scaun lichid. Viteza cu care se deshidratează bebeluşii este îngrozitor de mare. De neimaginat. Nu aşteptaţi!
Dacă e vorba de un copil mai mare, atenţie la semnele următoare, care impun deplasarea urgentă la spital:
- sânge în fecale (melenă) sau puroi
- temperatură
- scaune lichide de mai mult de 24 de ore (chiar dacă nu consecutive!)
- simptome de deshidratare: sete (mai mult decât de obicei), urinări mai puţin frecvente (de exemplu nici un pipi timp de 3 ore), urină mai închisă la culoare (mai concentrată, semn că organismul se străduieşte să reţină apa), piele uscată, paloare, oboseală, apatie, ochi înfundaţi în orbite, gura şi limba uscate, iritabilitate, piele care nu-şi revine (nu se întinde) după ce e uşor pişcată.
Ce se poate face, ca metode de prim ajutor, până ajunge copilul la medic:
- musai, hidrataţi copilul; ceaiul de tei, cel de sunătoare şi/sau cel de mentă sunt opţiuni foarte bune; se fierbe apa, dacă e de la robinet, cel puţin 20 min; (la aia îmbuteliată e suficient un clocot)
- până la diagnostic şi tratament, pentru copiii alimentaţi mixt, repaus alimentar; excepţiile ar fi:
- laptele matern (care nu se exclude decât la indicaţia expresă a medicului, dacă şi mama zace lată de boală!),
-sărurile de rehidratare orală (dar nu le luaţi după ureche, trebuie să vă fi fost prescrise, sunt foarte importante vârsta şi greutatea copilului!)
- sucul de morcovi,
- mucilagiul de orez;
pentru cei alăptaţi exclusiv, cu mamă fără simptome, alăptarea nu se întrerupe!
- înveliţi cumva burtica bebeluşului. îl/o mai consolează...
Pregătiţi-vă să-i spuneţi doctorului ce a mâncat copilul în ultimele 24-48 de ore (cel puţin). Este posibil sa descoperiţi astfel sursa problemei!
Dacă prescrie antibiotic, rugaţi să vi se prescrie şi probiotic. Antibioticele „rad”, odată cu bacteriile, şi flora intestinala. Ieşi dintr-una, dai în alta...
Ar trebui, indiferent de tipul de diaree, să vi se prescrie şi săruri de rehidratare orală - indiferent că se indică un produs sau vă explică pediatrul cum să pregătiţi faimosul mucilagiu de orez.
Întrebaţi medicul în cât timp ar trebui să se observe îmbunătăţirea stării copilului! Ca idee, semnele de deshidratare ar trebui să dispară în cel mai scurt timp; tratamentele cu antibiotic şi cele cu inhibitor de motilitate intestinală dau rezultate mai rapide (şi par a fi „mai bune”) decât Smecta sau probioticele (unde poate dura şi 2-3 zile pâna la restabilirea completă).
Nu renunţaţi să hidrataţi bine copilul şi câteva zile după dispariţia simptomelor!
În România se folosesc în exces antisepticele: furazolidonul (care e potenţial hepatotoxic) şi chlorquinaldolul (Saprosan - potenţial neurotoxic...). Nu e de mirare, într-o ţară unde juma’ de populaţie nu are acces la apă curentă şi la canalizare... Sunt eficiente şi cu acţiune rapidă, nimic de zis, câtă vreme-s prescrise cum trebuie, dar nu-s lipsite de efecte secundare.
Întrebaţi medicul dacă există alternative la ele. Fraza magică este „şi dacă nu-l găsesc pe ăsta, ce să-i dau?”
Să nu vă mânce’ limba să daţi voi explicaţii medicale, mai ales dacă n-aveţi o relaţie strânsă cu specialistu’, c-atât vă trebe’! (se lasă cu spume la gură)
Cu ce trec iritaţiile de popou:
- creme cu dexpanthenol (Bepanthen)
- creme de gălbenele
- ulei Sanosan cu gălbenele (da, cel de dat după baie!)
- ulei de floarea soarelui fiert la bain-marie şi răcit
- creme cu oxid de zinc, ca barieră protectoare
- aer liber (fund gol)
- spălat cu apă caldă în loc de şters cu şerveţele umede
- schimbat des
- schimbat marca de chiloţi absorbanţi, eventual
- la copii mai mari, schimbat marca de chiloţi - se recomandă bumbac 100%, modele fără danteluţe, decoraţiuni, chestii. uneori copiii de mai irită de la materialele sintetice...
Toate deodată.
Vă doresc să nu aveţi nevoie de informaţiile de mai sus!
vineri, 13 noiembrie 2009
...şi cam ce să mănânc...?
1. Cât eşti gravidă... mănânci ce poţi. (câteodată, şi cât poţi. deşi n-ar trebui - în sensul că nu e cazul să te îndopi)
Povestea se învârte, după caz, în jurul poftelor /disgravidiei /greţurilor /arsurilor stomacale /gusturilor &preferinţelor modificate /variilor probleme intestinale. Fiecare cu povestea proprie.
Ideal ar fi fără pâine. Da, ideal.
Un sincer adio către conservanţi, coloranţi, aditivi (adică o să stai la supermarket ca la bibliotecă până te prinzi, citind şi răscitind etichete, ce poţi mânca fără grijă).
La capitolul lichide: aloooo, 2 litri de apă pe zi nu ajung! E nevoie de cel puţin 3, dacă nu chiar de 4!
Apa e unul din „ingredientele-cheie” pentru diviziunea celulară; având în vedere că pasagerul clandestin creşte şi tot creşte, iar tu tot ai de eliminat toxine, nu e aşa greu de dedus de ce riscul de deshidratare e mai ridicat...
Iei mătăluţă frumuşel la purtător una bucată sticloanţă de plastic de 0.5 sau 1 l pe care o reumpli periodic, peste zi. Uite-aşa împuşti doi iepuri - ţii socoteala şi îţi şi aduci aminte să (tot) bei.
2. După naştere, cât alăptezi, e posibil să-ţi vină să te tai cu lama (şi) pe teme alimentare.
„Nu mâncaţi fructe şi nici legume cu seminţe.” Alooooo, dacă nu m-a minţit pe mine, demult, botanica, cam toate fructele au seminţe!!! Şi nesimţitele alea de legume, la fel!
„Adică trebuie să curăţ seminţele şi să mănânc numai pulpa, nu?” Mi s-a răspuns că nu, e bine să le evit complet. Am înghiţit în sec. Eu una mi-s ierbivoră, mi se limitau dramatic opţiunile...
„Anumite proteine din laptele de vacă trec în laptele matern şi e posibil ca bebeluşul să nu le poată tolera.” Da. Aşa e. Cu precizarea că intoleranţa asta poate fi temporară. Se rezolvă trecând pe brânzeturi şi iaurt (nu ştiu exact de ce; presupun că fermentarea mai schimbă din datele iniţiale ale proteinelor cu pricina...), şi/sau lapte de capră (dacă îţi place gustul... ceea ce nu e tocmai controlabil...)
„Alimentaţi-vă bine, ca să daţi lapte mult/bun!” (în traducere, mâncaţi zdravăn. non-stop, dacă se poate!)
„Vă trebuie cel puţin cinci mese pe zi!” Sincer, eu cred ca se exagerează. 500 de calorii în plus nu înseamnă neapărat încă două mese. Şi nu văd de ce nu aş încerca să-mi ascult propria poftă de mâncare, numa’ pentru că o serie de doamne dolofane mă încurajează să mă îndop ca porcu’, poate-poate ajung cât ele şi intru în sfârşit în rându’ lumii.
„Ia cu pâine”. „De ce te temi să nu te îngraşi?” (da’ chiar? pentru că primesc numa’ porţii cu echivalentul a 6000 de calorii???)
Ca să nu intrăm în subiecte delicate legate de comentariile pe care le-am primit / emis, iată ce-am reţinut pozitiv cu privire la dieta mamei care alăptează:
Bei cel puţin 4 litri de apă - pentru că 750ml-1litru „pleacă” spre destinatarul lăpticului, ca parte din produsul finit.
Cu alimentaţia, faci cum simţi / crezi / ţi se pare potrivit şi comfortabil. Nu e, cu siguranţă, momentul pentru regim de slăbire. Dar trebuie să nu sari calul şi să mănânci echilibrat. Ia să vedem şi ce:
- dacă nu ai nici un „pitic” legat de mâncat carne, grătarele de pui cu salată verde sunt o opţiune minunată, care va ferici pe toată lumea, deşi, după mine, e cam prea monotonă;
- altfel, o sursă bună de proteine animale sunt lactatele, iar proteine vegetale se găsesc din plin în legume (năut, linte, soia, anghinare (de evitat însă, din cauza gustului amar...) broccoli, sfeclă roşie (foarte bună, e şi sursă de fier), castraveţi, vinete (eu le-am evitat), ceapă, ardei gras, salată verde (am mâncat cel puţin 3 hectare), ciuperci, cartofi, spanac, roşii (fie şi numai pulpa...), dovlecei, zucchini), cereale (orez, mai ales cel brun şi cel sălbatic, ovăz, quinoa, orz, germeni de grâu), fructe (mere, banane, cantalup, struguri, papaya, pere, ananas), nuci şi seminţe (migdale (excelente din toate punctele de vedere!), cashew, arahide (le-am evitat), seminţe de susan (la greu!), nuci.
- de inclus în meniu: oarece grăsimi - fie animale (unt, brânză grasă), fie vegetale (nucile şi seminţele mai sus menţionate, stafidele, uleiul de măsline) şi glucide (ciocolată albă cu cocos... bun, bun!! sau miere. mierea e interzisă pentru bebeluşi, pe temeri de botulism, dar nu şi pentru mame)
- de evitat: cofeina (dacă nu vrei istericale!), alimentele picante şi cele cu gust prea pregnant (de exemplu anghinarea...) şi/ sau cele prea „grele” pentru ficat (care munceşte, nu glumă, în perioada asta...), conservanţii, coloranţii, aditivii şi tooot neamuuul looor...
3. După înţărcare: în sfârşit, cura de slăbire! (nu credeam c-am să ajung să zic vreodată asta!)
Există o veste bună şi una proastă.
Vestea bună e că absolut oricine poate slăbi, dacă ţine cont de regulile potrivite.
Vestea proastă e că nu există dietă. Există stil de viaţă. Asta trebuie schimbat.
Visul secret al tuturor dolofanilor de pe planetă (inclusiv al meu) nu e să slăbească (asta e doar pretenţia); visul este să se poată îndopa oricât rămânând supli - fără să se îngraşe deloc; fără să-şi bată capul cu consecinţele răsfăţurilor alimentare...
Sanchi.
Nu se poate.
Iaca, în lipsa miracolelor periodic necesare, lista de şmecherii utile (să te şi poţi ţine de ele este o cu totul altă poveste) pentru noi, poporu’. Ordinea prezentării e aleatorie.
- jurnalul alimentar (notezi tot ce bagi în tine. nu trişa. ar fi ridicol!). aşa afli care ţi-s dezechilbrele (prea mult / concentrat excesiv pe o grupă de nutrienţi)
- adio sucuri. serios. bun venit apă, ceai. cafeaua e permisă.
- adio conservanţi, coloranţi, aditivi (adică n-o să stai mult la supermarket, că ştii deja ce să alegi!)
- excluderea zahărului din alimentaţie. într-o primă fază, din ce pregăteşti tu (de pildă în ceai, cafea, budinci, înlocuieşte cu miere dacă nu poţi omite complet), pe urmă, şi din ingredientele cumpărate.
- hidratarea: când te încearcă foamea, bea un pahar de apă înainte de a sări la masă. câteodată, mai ales în cazul persoanelor cu diete dezordonate, creierul confundă senzaţiile (e rezultatul unor studii, nu concluzia mea).
- managementul culinar - planifică (săptămânal) meniurile şi nu cumpăra alte ingrediente decât cele necesare - decât dacă-s fructe sau legume. atât. fără biscuiţi, chiscuiţi, cioco, chipsuri (huooooo!!!)
- evitarea tentaţiilor: cară-ţi mâncarea cu/la tine (fructe, punguţa cu migdale, sticluţa cu smoothie).
- substituirea: dacă pocneşti de foame/nervi, etc, măcar „fă-ţi plinul” cu chestii neregretabile. ronţăie morcovi. au meritul că taie/redefinesc pofta de dulce (au destule zaharuri cât să re-educe gustul). merele sunt o altă opţiune.
- rigurozitatea: nu fă excepţii. nu e cazul să ragi de foame, da’ nu-ţi fă concesii peste concesii... mai ales din cele pe care „omiţi” să le treci în jurnal.- (un fel de) detoxifiere(a): exclude periodic din alimentaţie anumite substanţe/categorii, cum ar fi, de exemplu, glutenul şi amidonoasele, fie şi numai pentru 2 zile pe săptămână. adică: în loc de pâine, rondele de orez; fără cartofi; fără biscuiţi, prăjituri, etc...
- simplificarea: nu te stresa cu cântăritul. greutatea oricărui adult variază, pe parcursul unei singure zile, cu cel puţin 2 kilograme - are sens, dacă ne gândim fie şi numai la aportul de lichide!
- limitarea orară: încearcă să nu mai mănânci după ora 18.00 (pentru antrenament, prima săptămână, după ora 20.00)
Iată 3 reţete mega-simple (pentru că talentul meu culinar e cel mai bine rezumat de expresia „cum îţi fac eu un lapte fiert, nu-ţi face nimeni!”), potrivite pentru oricare din cele trei etape:
1.Smoothie de banane: se amestecă în blender 2 banane potrivite + 500ml lapte (de vacă, de capră sau de soia) + 2 cuburi de gheaţă + 1 vârf de cuţit de nucşoară (condiment „bun”, acceptat). E şi uşor laxativ.
2. Smoothie de migdale: peste juma’ de cană de migdale prăjite se toarnă lapte până se umple cana (migdalele pot fi cojite, decojite, nu contează; nici unde sunt prăjite, în tigaie de teflon sau de fontă (fără ulei!) sau la cuptor). Minunata cană se lasă peste noapte în frigider. (migdalele se vor îmbiba de lapte, devenind mai moi, uşor crocante).
Se pot amesteca în blender - da’ asta presupune o răbdare pe care eu n-am avut-o niciodată (m-am repezit sistematic să le ronţăi direct!).
3. Roşii cu mozzarella şi oregano: tăiate rondele, aranjate alternativ, stropite cu un pic de ulei de măsline şi presărate darnic cu oregano.
duminică, 6 septembrie 2009
Alăptarea. De ce reuşim!
Pentru că (înainte de naştere):
- suntem hotărate să alăptam, din perioada sarcinii. Sau, eventual, dintotdeauna.
(sau) - suntem măcar dispuse sa încercăm.
- ne informăm non-stop, şi din cărti, şi din experientele altor mame, cu generozitate împărtăşite şi aici, aici, aici, aici, aici, AICI.
- suntem împăcate cu ideea că vom fi, o vreme (minim 6 luni), la stăpân. Asta a fost, pentru Mamiţuni, foarte (dacă nu cel mai) dificil.
- ne pregătim logistic pentru alăptare: cumpăram sutiene speciale (din bumbac! cu barete solide, or să aibă ce susţine!), bluze comode care se deschid hăăt, încolo, cu fermoar (cam incomod), nasturi sau capse; pompă de sân, discuri absorbante pentru sâni, (mult) unguent cu (dex-)panthenol; capă pentru alăptat, sling, pernă pentru alaptat (se poate şi fără), scaun-balansoar (fantezii de filme americane...evident că se poate fără).
- ne pregătim în materie de suport domestic: anunţăm pe toată lumea din jur că vom fi/ suntem maşinuţe de dat lapte. Asta e fişa postului. Punct. Vom fi (vom fi oricum, şi dacă alăptam, şi dacă nu), în situaţia de-a întârzia într-una, de a nu putea pleca zile întregi nicăieri, deşi trebuie, pentru că bebe pare a vrea ţinut la sân non stop. De-a nu putea, temporar, găti, mânca, face curat, spăla rufe, ţine casa, răspunde la telefon (de fapt, s-ar putea să uităm că-l avem), primi musafiri, etc. De-a nu avea vreme să ne spălam pe cap/schimbăm de haine.
Găsim, dacă se poate, voluntari (cât mai mulţi!) care să ne răspundă pozitiv şi prompt la solicitările de ajutor prin casă.
- căutăm (până găsim) suport medical adecvat.
În România există Comitetul National de Promovare a Alaptarii . Poate nu ştiaţi unde vi-s banii din impozite - întrebaţi la maternitate; în teorie, fiecare gravidă doritoare (înainte de naştere), şi fiecare mămică (după naştere) este şcolită, indiferent de al câtălea copil e vorba, în materie de tehnici de alăptare (în practică... doar dacă le sari de gât asistentelor sau dacă e vreuna mai inimoasă), şi, în plus, în "spitalele judeţene şi de specialitate din Arad, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj, Iaşi, Maramureş, Mureş, Sibiu, Timiş, Bucureşti", cel puţin o asistentă per maternitate e consilier de alăptare - şi poţi merge la ea (sau, uşor cointeresată, poate veni ea la tine acasă) să te sustină/înveţe, dacă e nevoie, sa alăptezi - de la tehnici de prindere a sânului până la poziţii de alăptare. Doamnele consilier nu sunt rupte din soare, chiar deloc. Dar există.
Bizar, deşi unele declaraţii de presă ale comitetului se refereau la alăptarea până la 2 ani, la un moment dat un obiectiv al MS (obiectivul 10) vorbea de "Încurajarea gravidelor şi a mamelor cu copii în vârstă de 0-1 an să opteze pentru alimentaţia naturală a copiilor".
- ne informăm (de la obstetrician, în primul rând, de la toată lumea, în al doilea), cu privire la dieta mamei care alăptează, şi alegem, din cele universal permise, ce ni se potriveşte. (Mamiţuni este ierbivoră=nu papă carne, şi n-au fost probleme din cauza asta. e drept că a suferit, o vreme, din pricină că nu-şi mai putea savura tona zilnică de ciocolată).
N-ar strica să mâncăm fără E-uri... conservanţi... coloranţi... şi alte trăsnăi... Dacă nu cumva facem asta deja din perioada sarcinii, s-o facem măcar acum, o vreme! Ajută.
- avem modele pozitive (trecute sau prezente) în familie / prin preajmă - lucru mare.
- pentru că perseverăm. (recordul documentat al lui Mamiţuni e de alăptat de 100 de ori într-o săptămână, pe vremea când ţinea jurnal-de-bebe iar Muţunau avea în jur de o lună. pe urmă, nimeni n-a mai ţinut scorul iar jurnalul a fost, total neceremonios, scăpat sub pat. acum, e tot acolo. aşteptăm să-l descopere Muţunau, când s-o face arheolog de apartament.)
Pentru că (după naştere):
- ştim (avem, realmente, certitudinea supremă) că e cel mai bine pentru copil să fie alăptat.
- ne cumparăm alte sutiene pentru alăptat, mai mari, care să ne şi vină :)).
- alăptăm la cerere şi, mai ales în primele 4 săptămâni, până se instalează lactaţia, terminăm treaba şi golim sânul după alăptare (dacă nu cumva dormim de mult când bebe-şi termină masa).
- pentru început, cât avem colostru, alăptăm din ambii sâni la fiecare "şedinţă"; după aceea, cam până pe la vreo 3 luni, 1 alăptat=1 sân; după 3 luni (sau poate chiar mai devreme, în funcţie de apetitul copilului), termină un sân, ne mutam la altă masă=sânul celălalt.
- când nu există contraindicaţie medicală fermă, îi dăm înainte cu tupeu şi trecem peste neliniştile de tip "nu am lapte" - la 12/24/36 ore după naştere.... E-adevărat că suntem diferite, avem nivele hormonale diferite, da' dacă există cazuri documentate de femei care-au alăptat fără să fi născut niciodată, şi există, hai, că se poate!!!
- ştim cum şi vrem să ne stimulăm lactaţia; ştim că laptele se produce non-stop, şi că producţia depinde direct de alăptare/muls.
- vedem (de câteva ori pe zi!) cum copilul ne stimulează lactaţia :)
-respectăm dieta - de la faimoasele ceaiuri de chimen, fenicul şi anason (cu gust suav de cizme şi şosete răscoapte) până la calciu, lapte, unt &co. Mamiţuni, amatoare de crudităţi, ar fi ajuns să se creadă iepuroi-şef de la câtă salata verde - singura unanim permisă...- a mâncat, doar că urecheaţii nu o ronţăie unsă gros cu unt! Tot Mamiţuni taaaaare ar mai vrea să vadă, cândva, şi un model de dietă a mamei care alăptează, făcută responsabil, de un nutriţionist. Din câte ştim, în România nu se bagă nimeni. Da' poate nu ştim bine...
- ştim că somnul e sfânt, şi că odihna e printre cele mai bune stimulente de lactaţie. Deci dormim, da?? (fireşte, dacă putem... de regulă, cel puţin la primul copil, se mai poate... Mamiţuni şi-a băgat minţile-n cap şi s-a pus întrucâtva pe somn după primul cap dat zdravăn de peretele pe care, deşi-l privea direct, nu-l văzuse venind spre ea. de fapt, nu-l văzuse deloc).
- suntem perseverente şi-o ţinem pe-a noastră, că da, vom continua să alăptăm. Gogule de la patru, probleme pe tema asta?
- profităm de perioadele cu lactaţie abundentă (dacă există vremuri când avem mai mult lapte decat pofteşte ţocăilă) şi facem provizii de lapte pe care îl punem frumuşel (etichetat cu dată) la congelator. E bun încă 6 luni. Cand vrem să-l folosim, (la vreme de secetă, tratamente cu contraindicaţie la alăptare ori la absenţă prelungită) trebuie scos din congelator şi lăsat în frigider cam 12 ore, până se dezgheaţă, şi apoi la temperatura camerei, încă vreo oră-două; pe urmă se încălzeşte (se pune recipientul cu lapte într-un recipient cu apă fierbinte).
- ţinem laptele praf departe de copil. Departe, adică, preferabil, la magazin.
- ţinem, pe cât posibil, biberonul departe de copil - dacă-i musai supliment, se dă cu linguriţa (e drept că pe urmă are ce râgâi...); sau cu siringa (fără ac!) ţintită în obraz, nu pe limbă ori în gât, ca să nu se înece.
- când/dacă îi dăm totuşi biberon, să fie de muncă, frate, mai ceva ca la sân (Muţunau a primit biberon pentru nou-născuţi, cu un singur orificiu mic, până pe la vreo 7 luni, în loc de 4 săptămâni... şi tot aşa.)
-ştim că un biberon nu înseamnă capitulare, sfârşitul automat şi tragic al alăptării. Nici chiar un biberon pe zi! Din practica altora, nici chiar 10 zile de biberon.
- ştim că să încetezi alăptarea poate fi, uneori, mai dificil decât s-o începi. Sincer!
- ştim că faptul că n-ai alăptat la un copil nu înseamnă că n-o să poţi la următorul!
- ştim că nu contează ce vârstă ai, poţi.
- nu ne e jenă să cerem ajutor - şi insistăm să-l obţinem!
- suntem dispuse să încercăm şi alte variante - de la pozitiile nefamiliare de alăptat până la scoala de alăptat (unde, da, e posibil ca tot felul de străini ciudaţi să-ţi manipuleze nu tocmai delicat sânii; nu-i pocni. urlă la ei!)
- ştim că nu durează o veşnicie.
De ce a ales Mamiţuni să alăpteze:
- era moca. (vezi, e bine să fii zgârciob)
- faza cu sterilizatul sticluţelor e realmente enervantă, ca să nu mai zic că ia timp (şi Mamiţuni a ajuns să se frigă de minim paişpe mii de ori) şi nu ai, peste tot pe unde umbli, condiţii să sterilizezi.
- da, poţi să bei zilnic 2 litri de ceai. (Ai auzit, mami-de-prinţesă-Muhi-care-nu-bei-ceai?) Mamiţuni, mai setoasă, băga 4 litri... 2 de ceai de CFA şi 2 de apă...
- e pe placul şi la stimularea "clientului".
- linişteşte copilul.
- poate avea loc oricând şi oriunde, cu minime preparative (ăăă... un loc pe scaun/bancă/pat, un scârţâit de fermoar şi un click de sutien?) Mamiţuni n-a avut capă pentru alăptare, dar nici apăsări pe tema asta, drept care a alăptat fără în parcare, în parc, pe marginea drumului, în scara blocului, la cârciumă (cu ocazia botezului!) şi răcorea instantaneu comentatorii prea-holbaţi ori prea-"spirituali" cu suav formulata întrebare "ce anume n-aţi mai văzut, copil, sau ţâţă?".
- te ajută să slăbeşti (Mamiţuni a refuzat să se mai cântărească de prin luna a şasea. Când luase deja, uraaaa, 17 kile. La 6 săptămâni de la naştere, era mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. Fără alt sport decat mămitul. A, şi stresatul - dacă poate fi considerat sport. Dacă da, Mamiţuni ar fi fost campioană olimpică. E drept că mai uita să mănânce. Dar şi-a reamintit! Cu brio, din păcate :) )
- legatura dintre mamă şi copil e cu adevărat fabuloasă
- s-a prins, până la urmă, că e important să stea şi ea comod când alăptează (tante consiliera de alăptare insista terorist pe statul în fund, ceea ce lui Mamiţuni nu i-a prea reuşit o vreme...)
De ce a ales Mamiţuni, când a dat de greu*, să persevereze:
(*greu= aerofagie severă de bebeluş + (consecinţă) lactaţie semnificativ redusă cantitativ+ noduli cât cireşele pietroase, la ambii sâni, odată la două-trei zile, timp de vreo două luni mai lungi ca veacul; cum scăpai de unii, cu algoritmul 1.compresă caldă-mulge/alăptează-compresă rece, redus la 2.compresă caldă-mulge/alăptează, apoi iar, imediat, compresă caldă-mulge/alaptează-până scapi, cum veneau alţii... )
- au funcţionat destul de bine ceaiurile de chimen (7 linguriţe rase la litru), anason (între 2 şi 4 linguri pline la litru) şi fenicul (tot între 2 şi 4 linguri pline la litru). 2 litri pe zi. Zilnic, timp de 9 luni.
- la fel, ciocolata albă (deşi nu e nicăieri indicată - e drept, nici contraindicată), mărarul (pus generos în aproape toate mâncărurile), schinduful (trigonella foenum graecum, zis şi fenugreek), alfalfa (adică lucerna albastră; cu vestea că lui Mamiţuni alfalfa/lucerna îi dădea o fenomenală poftă de mâncare!)
- copilul este mai bun decât pompa de sân Avent (şi Mamiţuni realmente iubeşte pompa de sân Avent, despre care crede, din pricina nodulilor, că a salvat-o de n-şpe ori de la mastită).
- ocitocina pusă în "circulaţie" de alăptat plus statul la soare, dimineaţa, în balconul oarecum orientat spre est au scăpat-o de una bucată depresie majoră.
- a ştiut, zice ea, să-şi testeze laptele, după metoda lui Mami de Mic Urecheat: cam 30ml de lapte matern se lasă la temperatura camerei, câteva ore, într-un pahar de tequila (!!! nota bene, fără tequila. într-un pahar mic.) Când se ridică la suprafaţă grăsimile, se poate aprecia foarte uşor calitatea laptelui. E prea subţire (adică nu pare să aiba deloc "smântână"? Mâncăm rapid unt, smântână şi brânzeturi grase. Şi glucide. Arată gras? Ne băgăm minţile-n cap. E bun. Copil, la treabă!
- a fost de părere că şi o masă de lapte matern pe zi e bună - oricum, mai bună decât deloc.
De ce n-a reuşit totuşi Mamiţuni să alăpteze exclusiv până la 6 luni şi s-a lăsat la 9:
- s-a uitat ca fraiera la ceas când alăpta, în loc să lase copilu-n pace, nestresat.
- nu s-a putut adapta la vreme la o misterioasă schimbare de ritm bebeluşesc: în primele 2 săptămâni de viaţă, Muţunau era supercopilul-model: supt competent, 20 minute, ca la carte, golit sân, dormit neîntors 3-4 ore, o splendoare! pe urmă, nu mai ştim de ce (da' presupunem că tre' sa fi fost vreun motiv... dacă nu mai multe!) s-a transformat într-un leneşuc care sugea timp de câte 5-10 minute la fiecare 40 de minute... ceea ce a contribuit întrucâtva la transformarea mumă-sii în zombie şi a dus, încet-încet, pe fondul lipsei de disciplină la muls, la scăderea lactaţiei
- când Muţunau avea 3 luni şi i s-a organizat cumătrie, Mamiţuni-organizatoarea n-a fost în stare să pună piciorul in prag şi să delege cu mână de fier (în mănuşă de catifea sau nu) parte din responsabilităţile organizatorice, deşi s-ar fi putut - aşa încât a ajuns să se ducă ea personal la gară după câţiva musafiri, deşi mai erau şi maşini, şi şoferi apt-combatanţi, şi taxiuri; să coordoneze tot; să rezolve toate pretenţiile alintăcioase (cum a fost a Bunicului, care-şi dorea porumbul fiert la cârciumă şi nu s-a putut duce personal 10m până in bucatarie, să aranjeze/supervizeze singur, că era musafir...) şi să se enerveze de la tot soiul de prostii. Ceea ce, evident, a dus la o pauză de lapte... de vreo zi. Da'ntre timp Muţunau, rupt de foame, acceptase sticluţa de lapte din lapte praf... care nu i s-a mai luat înapoi.
- n-a eliminat laptele praf în perioada (scurtă...) când a avut iar lapte mai mult (că ştii că nu se satură scumpişorul)
- măsurând, pe la 8 luni, într-o deplasare, cât lapte are, a ajuns să constate că în 24 ore uzina produce, în total, numai 100ml... ceea ce i s-a părut nesemnificativ, prea puţin spre nimic.
- Muţunau, "diversificat" de la 6 luni, mânca deja sârguincios de toate.
- de Paşte, epuizată, Mamiţuni pur şi simplu a uitat (pentru că nu s-a trezit...) să-l mai alăpteze peste noapte pe Muţunau, care, mare minune, dormise şi el, o dată, non-stop. Ocazie cu care a constatat că nu i s-a angorjat nimic şi s-a hotărât, tot la oboseală, ca "e momentul" şi sistează. Că şi aşa nu prea mai era lapte... Chestie care acu' e încadrată la categoria regrete. Pentru că, de fapt, se mai putea continua.
Ce vrem să facem data viitoare? (pentru că, da, sperăm naiv/curajos că va mai fi o dată viitoare)
Tot ce a mers acum şi, corectat, tot ce ştim (cu soluţie!) de ce n-a mers. Ca să ne iasă alăptat exclusiv până la 6 luni! (şi, completat, cel puţin pană la 12. dacă nu 18 :)) )
Muţunau, să nu fii gelos, da?
PS. Anămărie, nici asta n-am fi reuşit fără tine.
- suntem hotărate să alăptam, din perioada sarcinii. Sau, eventual, dintotdeauna.
(sau) - suntem măcar dispuse sa încercăm.
- ne informăm non-stop, şi din cărti, şi din experientele altor mame, cu generozitate împărtăşite şi aici, aici, aici, aici, aici, AICI.
- suntem împăcate cu ideea că vom fi, o vreme (minim 6 luni), la stăpân. Asta a fost, pentru Mamiţuni, foarte (dacă nu cel mai) dificil.
- ne pregătim logistic pentru alăptare: cumpăram sutiene speciale (din bumbac! cu barete solide, or să aibă ce susţine!), bluze comode care se deschid hăăt, încolo, cu fermoar (cam incomod), nasturi sau capse; pompă de sân, discuri absorbante pentru sâni, (mult) unguent cu (dex-)panthenol; capă pentru alăptat, sling, pernă pentru alaptat (se poate şi fără), scaun-balansoar (fantezii de filme americane...evident că se poate fără).
- ne pregătim în materie de suport domestic: anunţăm pe toată lumea din jur că vom fi/ suntem maşinuţe de dat lapte. Asta e fişa postului. Punct. Vom fi (vom fi oricum, şi dacă alăptam, şi dacă nu), în situaţia de-a întârzia într-una, de a nu putea pleca zile întregi nicăieri, deşi trebuie, pentru că bebe pare a vrea ţinut la sân non stop. De-a nu putea, temporar, găti, mânca, face curat, spăla rufe, ţine casa, răspunde la telefon (de fapt, s-ar putea să uităm că-l avem), primi musafiri, etc. De-a nu avea vreme să ne spălam pe cap/schimbăm de haine.
Găsim, dacă se poate, voluntari (cât mai mulţi!) care să ne răspundă pozitiv şi prompt la solicitările de ajutor prin casă.
- căutăm (până găsim) suport medical adecvat.
În România există Comitetul National de Promovare a Alaptarii . Poate nu ştiaţi unde vi-s banii din impozite - întrebaţi la maternitate; în teorie, fiecare gravidă doritoare (înainte de naştere), şi fiecare mămică (după naştere) este şcolită, indiferent de al câtălea copil e vorba, în materie de tehnici de alăptare (în practică... doar dacă le sari de gât asistentelor sau dacă e vreuna mai inimoasă), şi, în plus, în "spitalele judeţene şi de specialitate din Arad, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj, Iaşi, Maramureş, Mureş, Sibiu, Timiş, Bucureşti", cel puţin o asistentă per maternitate e consilier de alăptare - şi poţi merge la ea (sau, uşor cointeresată, poate veni ea la tine acasă) să te sustină/înveţe, dacă e nevoie, sa alăptezi - de la tehnici de prindere a sânului până la poziţii de alăptare. Doamnele consilier nu sunt rupte din soare, chiar deloc. Dar există.
Bizar, deşi unele declaraţii de presă ale comitetului se refereau la alăptarea până la 2 ani, la un moment dat un obiectiv al MS (obiectivul 10) vorbea de "Încurajarea gravidelor şi a mamelor cu copii în vârstă de 0-1 an să opteze pentru alimentaţia naturală a copiilor".
- ne informăm (de la obstetrician, în primul rând, de la toată lumea, în al doilea), cu privire la dieta mamei care alăptează, şi alegem, din cele universal permise, ce ni se potriveşte. (Mamiţuni este ierbivoră=nu papă carne, şi n-au fost probleme din cauza asta. e drept că a suferit, o vreme, din pricină că nu-şi mai putea savura tona zilnică de ciocolată).
N-ar strica să mâncăm fără E-uri... conservanţi... coloranţi... şi alte trăsnăi... Dacă nu cumva facem asta deja din perioada sarcinii, s-o facem măcar acum, o vreme! Ajută.
- avem modele pozitive (trecute sau prezente) în familie / prin preajmă - lucru mare.
- pentru că perseverăm. (recordul documentat al lui Mamiţuni e de alăptat de 100 de ori într-o săptămână, pe vremea când ţinea jurnal-de-bebe iar Muţunau avea în jur de o lună. pe urmă, nimeni n-a mai ţinut scorul iar jurnalul a fost, total neceremonios, scăpat sub pat. acum, e tot acolo. aşteptăm să-l descopere Muţunau, când s-o face arheolog de apartament.)
Pentru că (după naştere):
- ştim (avem, realmente, certitudinea supremă) că e cel mai bine pentru copil să fie alăptat.
- ne cumparăm alte sutiene pentru alăptat, mai mari, care să ne şi vină :)).
- alăptăm la cerere şi, mai ales în primele 4 săptămâni, până se instalează lactaţia, terminăm treaba şi golim sânul după alăptare (dacă nu cumva dormim de mult când bebe-şi termină masa).
- pentru început, cât avem colostru, alăptăm din ambii sâni la fiecare "şedinţă"; după aceea, cam până pe la vreo 3 luni, 1 alăptat=1 sân; după 3 luni (sau poate chiar mai devreme, în funcţie de apetitul copilului), termină un sân, ne mutam la altă masă=sânul celălalt.
- când nu există contraindicaţie medicală fermă, îi dăm înainte cu tupeu şi trecem peste neliniştile de tip "nu am lapte" - la 12/24/36 ore după naştere.... E-adevărat că suntem diferite, avem nivele hormonale diferite, da' dacă există cazuri documentate de femei care-au alăptat fără să fi născut niciodată, şi există, hai, că se poate!!!
- ştim cum şi vrem să ne stimulăm lactaţia; ştim că laptele se produce non-stop, şi că producţia depinde direct de alăptare/muls.
- vedem (de câteva ori pe zi!) cum copilul ne stimulează lactaţia :)
-respectăm dieta - de la faimoasele ceaiuri de chimen, fenicul şi anason (cu gust suav de cizme şi şosete răscoapte) până la calciu, lapte, unt &co. Mamiţuni, amatoare de crudităţi, ar fi ajuns să se creadă iepuroi-şef de la câtă salata verde - singura unanim permisă...- a mâncat, doar că urecheaţii nu o ronţăie unsă gros cu unt! Tot Mamiţuni taaaaare ar mai vrea să vadă, cândva, şi un model de dietă a mamei care alăptează, făcută responsabil, de un nutriţionist. Din câte ştim, în România nu se bagă nimeni. Da' poate nu ştim bine...
- ştim că somnul e sfânt, şi că odihna e printre cele mai bune stimulente de lactaţie. Deci dormim, da?? (fireşte, dacă putem... de regulă, cel puţin la primul copil, se mai poate... Mamiţuni şi-a băgat minţile-n cap şi s-a pus întrucâtva pe somn după primul cap dat zdravăn de peretele pe care, deşi-l privea direct, nu-l văzuse venind spre ea. de fapt, nu-l văzuse deloc).
- suntem perseverente şi-o ţinem pe-a noastră, că da, vom continua să alăptăm. Gogule de la patru, probleme pe tema asta?
- profităm de perioadele cu lactaţie abundentă (dacă există vremuri când avem mai mult lapte decat pofteşte ţocăilă) şi facem provizii de lapte pe care îl punem frumuşel (etichetat cu dată) la congelator. E bun încă 6 luni. Cand vrem să-l folosim, (la vreme de secetă, tratamente cu contraindicaţie la alăptare ori la absenţă prelungită) trebuie scos din congelator şi lăsat în frigider cam 12 ore, până se dezgheaţă, şi apoi la temperatura camerei, încă vreo oră-două; pe urmă se încălzeşte (se pune recipientul cu lapte într-un recipient cu apă fierbinte).
- ţinem laptele praf departe de copil. Departe, adică, preferabil, la magazin.
- ţinem, pe cât posibil, biberonul departe de copil - dacă-i musai supliment, se dă cu linguriţa (e drept că pe urmă are ce râgâi...); sau cu siringa (fără ac!) ţintită în obraz, nu pe limbă ori în gât, ca să nu se înece.
- când/dacă îi dăm totuşi biberon, să fie de muncă, frate, mai ceva ca la sân (Muţunau a primit biberon pentru nou-născuţi, cu un singur orificiu mic, până pe la vreo 7 luni, în loc de 4 săptămâni... şi tot aşa.)
-ştim că un biberon nu înseamnă capitulare, sfârşitul automat şi tragic al alăptării. Nici chiar un biberon pe zi! Din practica altora, nici chiar 10 zile de biberon.
- ştim că să încetezi alăptarea poate fi, uneori, mai dificil decât s-o începi. Sincer!
- ştim că faptul că n-ai alăptat la un copil nu înseamnă că n-o să poţi la următorul!
- ştim că nu contează ce vârstă ai, poţi.
- nu ne e jenă să cerem ajutor - şi insistăm să-l obţinem!
- suntem dispuse să încercăm şi alte variante - de la pozitiile nefamiliare de alăptat până la scoala de alăptat (unde, da, e posibil ca tot felul de străini ciudaţi să-ţi manipuleze nu tocmai delicat sânii; nu-i pocni. urlă la ei!)
- ştim că nu durează o veşnicie.
De ce a ales Mamiţuni să alăpteze:
- era moca. (vezi, e bine să fii zgârciob)
- faza cu sterilizatul sticluţelor e realmente enervantă, ca să nu mai zic că ia timp (şi Mamiţuni a ajuns să se frigă de minim paişpe mii de ori) şi nu ai, peste tot pe unde umbli, condiţii să sterilizezi.
- da, poţi să bei zilnic 2 litri de ceai. (Ai auzit, mami-de-prinţesă-Muhi-care-nu-bei-ceai?) Mamiţuni, mai setoasă, băga 4 litri... 2 de ceai de CFA şi 2 de apă...
- e pe placul şi la stimularea "clientului".
- linişteşte copilul.
- poate avea loc oricând şi oriunde, cu minime preparative (ăăă... un loc pe scaun/bancă/pat, un scârţâit de fermoar şi un click de sutien?) Mamiţuni n-a avut capă pentru alăptare, dar nici apăsări pe tema asta, drept care a alăptat fără în parcare, în parc, pe marginea drumului, în scara blocului, la cârciumă (cu ocazia botezului!) şi răcorea instantaneu comentatorii prea-holbaţi ori prea-"spirituali" cu suav formulata întrebare "ce anume n-aţi mai văzut, copil, sau ţâţă?".
- te ajută să slăbeşti (Mamiţuni a refuzat să se mai cântărească de prin luna a şasea. Când luase deja, uraaaa, 17 kile. La 6 săptămâni de la naştere, era mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. Fără alt sport decat mămitul. A, şi stresatul - dacă poate fi considerat sport. Dacă da, Mamiţuni ar fi fost campioană olimpică. E drept că mai uita să mănânce. Dar şi-a reamintit! Cu brio, din păcate :) )
- legatura dintre mamă şi copil e cu adevărat fabuloasă
- s-a prins, până la urmă, că e important să stea şi ea comod când alăptează (tante consiliera de alăptare insista terorist pe statul în fund, ceea ce lui Mamiţuni nu i-a prea reuşit o vreme...)
De ce a ales Mamiţuni, când a dat de greu*, să persevereze:
(*greu= aerofagie severă de bebeluş + (consecinţă) lactaţie semnificativ redusă cantitativ+ noduli cât cireşele pietroase, la ambii sâni, odată la două-trei zile, timp de vreo două luni mai lungi ca veacul; cum scăpai de unii, cu algoritmul 1.compresă caldă-mulge/alăptează-compresă rece, redus la 2.compresă caldă-mulge/alăptează, apoi iar, imediat, compresă caldă-mulge/alaptează-până scapi, cum veneau alţii... )
- au funcţionat destul de bine ceaiurile de chimen (7 linguriţe rase la litru), anason (între 2 şi 4 linguri pline la litru) şi fenicul (tot între 2 şi 4 linguri pline la litru). 2 litri pe zi. Zilnic, timp de 9 luni.
- la fel, ciocolata albă (deşi nu e nicăieri indicată - e drept, nici contraindicată), mărarul (pus generos în aproape toate mâncărurile), schinduful (trigonella foenum graecum, zis şi fenugreek), alfalfa (adică lucerna albastră; cu vestea că lui Mamiţuni alfalfa/lucerna îi dădea o fenomenală poftă de mâncare!)
- copilul este mai bun decât pompa de sân Avent (şi Mamiţuni realmente iubeşte pompa de sân Avent, despre care crede, din pricina nodulilor, că a salvat-o de n-şpe ori de la mastită).
- ocitocina pusă în "circulaţie" de alăptat plus statul la soare, dimineaţa, în balconul oarecum orientat spre est au scăpat-o de una bucată depresie majoră.
- a ştiut, zice ea, să-şi testeze laptele, după metoda lui Mami de Mic Urecheat: cam 30ml de lapte matern se lasă la temperatura camerei, câteva ore, într-un pahar de tequila (!!! nota bene, fără tequila. într-un pahar mic.) Când se ridică la suprafaţă grăsimile, se poate aprecia foarte uşor calitatea laptelui. E prea subţire (adică nu pare să aiba deloc "smântână"? Mâncăm rapid unt, smântână şi brânzeturi grase. Şi glucide. Arată gras? Ne băgăm minţile-n cap. E bun. Copil, la treabă!
- a fost de părere că şi o masă de lapte matern pe zi e bună - oricum, mai bună decât deloc.
De ce n-a reuşit totuşi Mamiţuni să alăpteze exclusiv până la 6 luni şi s-a lăsat la 9:
- s-a uitat ca fraiera la ceas când alăpta, în loc să lase copilu-n pace, nestresat.
- nu s-a putut adapta la vreme la o misterioasă schimbare de ritm bebeluşesc: în primele 2 săptămâni de viaţă, Muţunau era supercopilul-model: supt competent, 20 minute, ca la carte, golit sân, dormit neîntors 3-4 ore, o splendoare! pe urmă, nu mai ştim de ce (da' presupunem că tre' sa fi fost vreun motiv... dacă nu mai multe!) s-a transformat într-un leneşuc care sugea timp de câte 5-10 minute la fiecare 40 de minute... ceea ce a contribuit întrucâtva la transformarea mumă-sii în zombie şi a dus, încet-încet, pe fondul lipsei de disciplină la muls, la scăderea lactaţiei
- când Muţunau avea 3 luni şi i s-a organizat cumătrie, Mamiţuni-organizatoarea n-a fost în stare să pună piciorul in prag şi să delege cu mână de fier (în mănuşă de catifea sau nu) parte din responsabilităţile organizatorice, deşi s-ar fi putut - aşa încât a ajuns să se ducă ea personal la gară după câţiva musafiri, deşi mai erau şi maşini, şi şoferi apt-combatanţi, şi taxiuri; să coordoneze tot; să rezolve toate pretenţiile alintăcioase (cum a fost a Bunicului, care-şi dorea porumbul fiert la cârciumă şi nu s-a putut duce personal 10m până in bucatarie, să aranjeze/supervizeze singur, că era musafir...) şi să se enerveze de la tot soiul de prostii. Ceea ce, evident, a dus la o pauză de lapte... de vreo zi. Da'ntre timp Muţunau, rupt de foame, acceptase sticluţa de lapte din lapte praf... care nu i s-a mai luat înapoi.
- n-a eliminat laptele praf în perioada (scurtă...) când a avut iar lapte mai mult (că ştii că nu se satură scumpişorul)
- măsurând, pe la 8 luni, într-o deplasare, cât lapte are, a ajuns să constate că în 24 ore uzina produce, în total, numai 100ml... ceea ce i s-a părut nesemnificativ, prea puţin spre nimic.
- Muţunau, "diversificat" de la 6 luni, mânca deja sârguincios de toate.
- de Paşte, epuizată, Mamiţuni pur şi simplu a uitat (pentru că nu s-a trezit...) să-l mai alăpteze peste noapte pe Muţunau, care, mare minune, dormise şi el, o dată, non-stop. Ocazie cu care a constatat că nu i s-a angorjat nimic şi s-a hotărât, tot la oboseală, ca "e momentul" şi sistează. Că şi aşa nu prea mai era lapte... Chestie care acu' e încadrată la categoria regrete. Pentru că, de fapt, se mai putea continua.
Ce vrem să facem data viitoare? (pentru că, da, sperăm naiv/curajos că va mai fi o dată viitoare)
Tot ce a mers acum şi, corectat, tot ce ştim (cu soluţie!) de ce n-a mers. Ca să ne iasă alăptat exclusiv până la 6 luni! (şi, completat, cel puţin pană la 12. dacă nu 18 :)) )
Muţunau, să nu fii gelos, da?
PS. Anămărie, nici asta n-am fi reuşit fără tine.
vineri, 4 septembrie 2009
Alăptarea. De ce ne dăm bătute?
De ce eşuează alăptarea?
De ce ajung mămici deştepte, informate, citite, bine intenţionate să "suplimenteze" sânul din primele săptămâni de viaţă şi/sau să renunţe de-a binelea la alăptat? De ce, când vine vorba de alăptare, ajungem să ne dam bătute?
Uooo, ce vehemenţă. Da' de la ce ne-om fi luat? Păi, iacătă:
Mamiţuni, care a alăptat numai până de Paşte, când Muţunau avea - ia să numărăm... aproape 9 luni, taman ce-a fost în vizită la mami de prinţesă Muhi şi au pocnit-o (rău!) deja-vu-urile. Prinţesa Muhi, în vârstă de 5 săptămani - în balon - papă deja supliment. Mami de prinţesă Muhi, prinsă de multe chestii administrative, mobilat noua casă, alergături, aranjamente, etc, a precizat fugitiv că azi Muhi e fussy şi nu pare să se sature, şi-a ascultat cu juma' de ureche turuielile lui Mamiţuni cu privire la alăptat. Sau poate cu mai mult, dar Mamiţuni are încă senzaţia cam nasoală că a vorbit la pereţi. Care nu luau notiţe!
Separat de povestea lui Muhi, hai să vedem mai bine despre ce eşec vorbim: cazurile în care copilul nu e alăptat exclusiv până la 6 luni, acolo unde mama nu are probleme medicale.
Definiţie după care Mamiţuni se clasează, fără drept de apel, în categoria eşecuri. Pentru că Muţunau, deşi alăptat pân'la 9 luni (iar, un regres faţă de cele minim 12 pe care le aveam din start propuse), a început să halească sistematic lapte praf de pe la 3 luni. Puţin câte puţin... spre mult. Iar de la 7 luni, laptele matern se livra exclusiv la masa/mesele de noapte.
Prin urmare: de ce eşuează, în unele cazuri, alăptarea?
De vină o fi spitalul unde nou-născuţii primesc glucoză sau lapte praf? (Sau şi, şi?) Hai, că ăia nu vin acasă cu tine. Deşi va conta mult ce auzi de la medici: de familie, ginecolog/obstetrician şi respectiv pediatru.
Lipsa de informare? Faptul că n-ai citit/aflat/înţeles? Ca oricât credeai că ştii, nu pare să fie destul? Ori că informaţia la care ai acces nu e de calitate? Câte bordeie, atâtea obiceie? (de-ţi vine să-ti iei câmpii încercând să filtrezi şi să structurezi ce-ai găsit...)
Surprizele? Faptul, nu tocmai de neglijat, că, de cele mai multe ori, cel putin la început, până se desfundă canalele, alăptarea doare şi se poate lăsa cu sânge până pe pereţi?(Mamiţuni, in sublima dumisale ignoranţă informată, habar n-a avut. Deşi ulterior i-a picat fisa că dăduse demult peste o cărticică anume a cărei autoare bâiguia ceva despre urcatul pe pereţi... "prima gură agonică de lapte". Bănuia aşadar Mamiţuni ceva legat de oţâr' de disconfort. Da' cam atât. Aha, de aia erau pe toate gardurile campanii fanatico-dogmatice cu "alăptatul e primul lui drept"... )
"Certitudinea" că "eu n-am lapte"? Şi nici nu ştiu cum şi cu ce să stimulez lactaţia?
Problema alimentaţiei? Unde ai parte de-un copleşitor belşug de sfaturi contradictorii? Unde ce e recomandat ici e strict interzis colo?
Varietatea halucinantă de sfaturi băbeşti de la colţul blocului? Toate rubedeniile şi ne-rubedeniile venite şi neavenite dar uber-sfătuitoare care doresc, eventual imperativ, să-şi valideze prin proaspăta mămică propriile experienţe, indiferent care ar fi acestea? (Mamiţuni are o verişoară pe care a fost, în repetate rânduri, pe punctul de a o pocni cu levierul. Doamna, de altminteri duios-recapitulativă, cam limitată informativ dar nu neapărat rău întenţionată şi minunat de mămoasă, insista delirant cu expertiza ei în trecut doi copii pe lapte praf de la 2 luni. Şi cu diversificarea de la 3-4!!!)
Sufocarea instinctului? Dată de tendinţa şcolărească de a căuta sfaturi şi păreri "de specialist", de a le aplica instant, mai mult sau mai puţin pe negândite, fără verificarea de bun-simţ?
Lozincile tâmpite debitate sacadat de unii membri ai personalului medical, eventual vizibil plictisiţi de propriul discurs referitor la "detalii" de tipul "suptul are loc la 3-4 ore; trebuie să dureze între 10 şi 20 de minute"? Şi dacă suge mai mult, să-l penalizez, îi tai din alocaţie? Sau să smulg pur şi simplu copilul de la sân când bate gongul?
Şi dacă bebe vrea mai des la sân, să-l lăsăm să ragă de foame? "Nu e bine să se amestece laptele deja supt, digerat parţial, cu laptele supt după numai încă o oră." Na, că iar am călcat în străchini, îi mai dădeam.
Sau... e ceva mai mult?
Pe lângă stresul fizic şi memorabilele experienţe adiacente naşterii, mai mult sau mai puţin uşor suportabile, Mamiţuni e perfect de acord cu ideea că, din punctul de vedere al autonomiei personale, naşterea e un şoc. Hiroshimic şi nagasakic. Gravidă fiind, mai ales cu primul copil, poate că ai impresia că viaţa nu ţi s-a schimbat cine ştie ce. C-o să reiei tot, desigur, de unde a rămas. Da, devenişi buricul pământului (ceea ce, sincer, nu e tocmai rău), scapi pe jos toate alea, te mişti ca un elefant în reluare, mai ales spre final, te-ai îngrăşat, deşi restul lumii jură că nu, deloc, (sau chiar nu te-ai îngrăşat cine ştie ce, un motiv în plus să crezi în neschimbare), ai un al doilea job part time în a te informa şi a te duce punctual la medic, eşti altfel. Dar, dacă nu ai probleme de sănătate, încă depinzi tot doar de tine. Copleşită sau nu, te mai controlezi. Faci planuri de fitness şi altele asemenea. Şi nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru apariţia micului şef tiranic care-ţi va ghida draconic toate mişcările in următoarele (multe!) luni.
Sarcina e una. Maternitatea, cu totul altceva. Într-un fel, schimbarea de viteze pe care ajungi s-o faci echivalează cu o subită zbughire prin parbriz. Iar alăptatul, uneori, ia forma unei frâne simbolice, uşor de înlăturat. Deja am făcut şi fac destul, ce mai vreţi de la mine, şi asta? Uite, reclamele ne spun că se poate şi fără.
După naştere, lovită complet în aripă, cu casa de cele mai multe ori incomplet sau incorect aranjată, terorizată de buric, cu hăinuţe pe care ţi-e eventual frică să le tragi pe cap celui mic, ai de băgat la capul tău tehnicalităţi gen conduita de spital e diferită de cea ulterioară, de acasă, în ceea ce priveşte alăptarea şi tot felul de alte minuni absconse care nu par a avea nici un fel de legatură cu tine.
Te trezeşti irevocabil priponită de micul ţocăitor, bătută în cuie de un program de pârnaie. Nici la baie, se pare, nu mai poţi merge când vrei.
Aproape exclusă din lumea adulţilor - mai ales dacă alăptatul în public îţi/le ridică probleme.
Ai senzaţia (justificată!) că nu mai poţi face nimic pentru tine.
Nu ai voie să ţii dietă ca să dai jos burta/ afurisitele alea de kile adunate pe tine pe vremea când, conştiincioasă, mâncai pentru doi.
Toată lumea te bate la cap să mănânci aia. Şi ailaltă! Eşti, non-stop, literalmente sufocată cu mâncare, "ca să dai lapte".
Nu te poţi ţine de nici un alt program.
Ai des sentimentul că nu eşti bună de nimic. De mamă, cu atât mai puţin.
Eşti chioară de somn. Nu, nu eşti chioară de somn. Halul de decompensare în care te poate aduce privarea de somn când ai copil mic pur şi simplu nu are nume. (Mamiţuni, bazându-se pe experienţe haiduceşti de tip nedormit-36-de-ore-timp-în-care-am-şi-condus-de-la-Bucureşti-la-Berlin credea că ştie ce e oboseala. Greşit. Foarte greşit.) Rectificăm, eşti într-un hal fără nume. Ceea ce nu e foarte încurajator.
Ajungi să crezi că şi să regreţi că "a, păi de aia se mai trezeşte încă noaptea, pentru că e alăptat".
Ai frisoane de ordin fizic, cu sâni lăsaţi şi altele de profil. (ehe, tardiv. şi greşit. sarcina singură ţi-a dat deja lovitura. chiar şi fără să alăptezi, în privinţa sânilor nu vei mai fi ca înainte - ca în, sincer, nici o alta. maternitatea transformă. dacă ai noroc, transfigurează. poate o să te simţi şi o să arăţi mai bine. fix ca înainte, însă, nu. împacă-te cu asta. da, cosmo minte.)
Te saturi de scaunele explozive de sugar hrănit exclusiv la sân şi de insinuările că "are diaree" (=tu, mamă nevrednică, n-ai avut grijă de el, de-aia are diaree) -în vreme ce sugarii hrăniţi cu lapte praf fac numai nişte admirabile pietricele.
Când ceri sfaturi (dacă te apuci să...) ori când ţi se pare că e ceva în neregulă, ajungi rapid să regreţi c-ai deschis gura. Ori n-ai nici o apăsare, bagă-ţi mintile in cap, ce e asta, e simplu, ori se rezolvă cu antibiotice, ori toată lumea a trecut prin aşa ceva, deci mai scuteşte-ne şi rabdă (ca şi noi...). Tendinţa e să ţi se toarne sfaturi atot-ştiutoare, nu să fii întrebată fir-a-păr ce şi cum. Senzatia de cabală mistică e, din start, că toată lumea ştie tot, ştie perfect, e foarte simplu, ce să mai discutăm, numa' tu, habarnisto, incapabilo, incompetento, nu prinzi din zbor şi nu poţi face. Nu vei face.
Din nou, aici se insinuează tip-til ideea că poţi, fără probleme, să renunţi. Asta e acceptabil.
Te terorizează generalităţile.
Alăptatul e natural.
De acord. Nu trebuie să-mi montez catalizator ca să alăptez.
Sau trebuie?
Fir-ar, iar nu mai înţelegem nimic. (Mamiţuni simţea din nou plutind aici, gata s-o înhaţe şi s-o devoreze pofticios, omniprezentul spectru al vinovăţiei. Dacă nu-ţi iese, esti naşpa, ar trebui să-ţi iasă, e natural.)
Eliminaţi stresul.
-Stresule, ai auzit, ia hai, pleacă, pa.
Şi alte minuni atât de general formulate, încât, rămase făra aplicabilitate, pierd orice relevanţă şi orice farâmă de adevăr.
Şi-atunci? Pai, să-ncercăm să ne inspirăm de la alţii. Noroc cu istoriile împărtăşite, şi cu memoria care ţi le livrează la timp, eventual uşor editate favorabil.
Cine au fost eroinele lui Mamiţuni?
Lavinia. Mamică de prematur, s-a muls (manual!) timp de vreo 3 luni, până când princhindoaţa a putut suge singură. A continuat să alăpteze, cu toate că s-a întors la muncă şi mai şi pleca în deplasări, încă vreo 9-10 luni.
Paula. Mamică de copil ultra-alergic, şi-a prelungit lactaţia mult după ce prichindote trecuse de 1 an jumate (după aia am pierdut firul). Laptele rezultat era folosit la gătit, dat fiind ca orice altul era, ca multe alte alimente, complet exclus. Cu toate frisoanele legate de alăptat/muls care trebuie să fi rezultat de aici, îşi alăptează, acum, şi copilul numărul doi.
Tanya. Sub tratament cu antibiotice, deşi toată lumea o sfătuia să renunţe, pentru că avea deja copil mare (6 luni) a ales să se mulgă şi să arunce laptele (la ghiveciul de flori!), până când a terminat zilele de tratament şi antibioticele s-au "dus" din sistem. A perseverat apoi cu alăptatul, întru renunţare la biberon, iar bebe cel mare s-a întors la sân.
Mama lu' Micu' Urecheat. Mamică de copil nr. 3 la 40 ani. Pe care Mamiţuni, porc sinistru, pe vremea aceea fără urmasi şi fără speranţa de-a avea vreodată, dar oricum savantă, a întrebat-o "delicat", pe când Micu' Urecheat sărise binişor de cele 12 luni standard: "auzi, da' tu-l înţarci până dă bacu'?. Tardiv, scuzoaiele noastre scuze, şi pe această cale. Noroc că Mama lu' Micu' Urecheat, puţin blazată, a ales să ignore suveran intervenţia.
Joanne. A reuşit să alăpteze numai până la vreo 3 luni. Pentru că se uita mereu pe ceas, aşa o sfătuise o pediatră. Când Muţunau avea 2 luni, Joanne i-a spus lui Mamiţuni, (pe atunci înnebunită de posibilitatea mastitei), cu regretul întipărit (în filigran!) pe faţă şi în voce, că "nu trebuie să te simţi vinovată, nu e o mare problemă dacă eşti nevoită să-l treci pe lapte praf, dar, dacă există cea mai mică şansă, încearcă să-ţi menţii lactaţia". Paradoxal, ideea că e acceptabil să renunţe a ambiţionat-o pe Mamiţuni. Şi lecţiile despre eşec şi regrete au făcut-o să continue.
Elementele cheie comune situaţiilor de mai sus? Perseverenţa. Hotărârea. Dedicarea. Din asta a ales atunci să se inspire Mamiţuni.
No binie. Şi-atunci, ce, pentru data viitoare?
Ei, despre asta, în episodu' viitor, c-acu' plecăm şi noi la plimbare...
De ce ajung mămici deştepte, informate, citite, bine intenţionate să "suplimenteze" sânul din primele săptămâni de viaţă şi/sau să renunţe de-a binelea la alăptat? De ce, când vine vorba de alăptare, ajungem să ne dam bătute?
Uooo, ce vehemenţă. Da' de la ce ne-om fi luat? Păi, iacătă:
Mamiţuni, care a alăptat numai până de Paşte, când Muţunau avea - ia să numărăm... aproape 9 luni, taman ce-a fost în vizită la mami de prinţesă Muhi şi au pocnit-o (rău!) deja-vu-urile. Prinţesa Muhi, în vârstă de 5 săptămani - în balon - papă deja supliment. Mami de prinţesă Muhi, prinsă de multe chestii administrative, mobilat noua casă, alergături, aranjamente, etc, a precizat fugitiv că azi Muhi e fussy şi nu pare să se sature, şi-a ascultat cu juma' de ureche turuielile lui Mamiţuni cu privire la alăptat. Sau poate cu mai mult, dar Mamiţuni are încă senzaţia cam nasoală că a vorbit la pereţi. Care nu luau notiţe!
Separat de povestea lui Muhi, hai să vedem mai bine despre ce eşec vorbim: cazurile în care copilul nu e alăptat exclusiv până la 6 luni, acolo unde mama nu are probleme medicale.
Definiţie după care Mamiţuni se clasează, fără drept de apel, în categoria eşecuri. Pentru că Muţunau, deşi alăptat pân'la 9 luni (iar, un regres faţă de cele minim 12 pe care le aveam din start propuse), a început să halească sistematic lapte praf de pe la 3 luni. Puţin câte puţin... spre mult. Iar de la 7 luni, laptele matern se livra exclusiv la masa/mesele de noapte.
Prin urmare: de ce eşuează, în unele cazuri, alăptarea?
De vină o fi spitalul unde nou-născuţii primesc glucoză sau lapte praf? (Sau şi, şi?) Hai, că ăia nu vin acasă cu tine. Deşi va conta mult ce auzi de la medici: de familie, ginecolog/obstetrician şi respectiv pediatru.
Lipsa de informare? Faptul că n-ai citit/aflat/înţeles? Ca oricât credeai că ştii, nu pare să fie destul? Ori că informaţia la care ai acces nu e de calitate? Câte bordeie, atâtea obiceie? (de-ţi vine să-ti iei câmpii încercând să filtrezi şi să structurezi ce-ai găsit...)
Surprizele? Faptul, nu tocmai de neglijat, că, de cele mai multe ori, cel putin la început, până se desfundă canalele, alăptarea doare şi se poate lăsa cu sânge până pe pereţi?(Mamiţuni, in sublima dumisale ignoranţă informată, habar n-a avut. Deşi ulterior i-a picat fisa că dăduse demult peste o cărticică anume a cărei autoare bâiguia ceva despre urcatul pe pereţi... "prima gură agonică de lapte". Bănuia aşadar Mamiţuni ceva legat de oţâr' de disconfort. Da' cam atât. Aha, de aia erau pe toate gardurile campanii fanatico-dogmatice cu "alăptatul e primul lui drept"... )
"Certitudinea" că "eu n-am lapte"? Şi nici nu ştiu cum şi cu ce să stimulez lactaţia?
Problema alimentaţiei? Unde ai parte de-un copleşitor belşug de sfaturi contradictorii? Unde ce e recomandat ici e strict interzis colo?
Varietatea halucinantă de sfaturi băbeşti de la colţul blocului? Toate rubedeniile şi ne-rubedeniile venite şi neavenite dar uber-sfătuitoare care doresc, eventual imperativ, să-şi valideze prin proaspăta mămică propriile experienţe, indiferent care ar fi acestea? (Mamiţuni are o verişoară pe care a fost, în repetate rânduri, pe punctul de a o pocni cu levierul. Doamna, de altminteri duios-recapitulativă, cam limitată informativ dar nu neapărat rău întenţionată şi minunat de mămoasă, insista delirant cu expertiza ei în trecut doi copii pe lapte praf de la 2 luni. Şi cu diversificarea de la 3-4!!!)
Sufocarea instinctului? Dată de tendinţa şcolărească de a căuta sfaturi şi păreri "de specialist", de a le aplica instant, mai mult sau mai puţin pe negândite, fără verificarea de bun-simţ?
Lozincile tâmpite debitate sacadat de unii membri ai personalului medical, eventual vizibil plictisiţi de propriul discurs referitor la "detalii" de tipul "suptul are loc la 3-4 ore; trebuie să dureze între 10 şi 20 de minute"? Şi dacă suge mai mult, să-l penalizez, îi tai din alocaţie? Sau să smulg pur şi simplu copilul de la sân când bate gongul?
Şi dacă bebe vrea mai des la sân, să-l lăsăm să ragă de foame? "Nu e bine să se amestece laptele deja supt, digerat parţial, cu laptele supt după numai încă o oră." Na, că iar am călcat în străchini, îi mai dădeam.
Sau... e ceva mai mult?
Pe lângă stresul fizic şi memorabilele experienţe adiacente naşterii, mai mult sau mai puţin uşor suportabile, Mamiţuni e perfect de acord cu ideea că, din punctul de vedere al autonomiei personale, naşterea e un şoc. Hiroshimic şi nagasakic. Gravidă fiind, mai ales cu primul copil, poate că ai impresia că viaţa nu ţi s-a schimbat cine ştie ce. C-o să reiei tot, desigur, de unde a rămas. Da, devenişi buricul pământului (ceea ce, sincer, nu e tocmai rău), scapi pe jos toate alea, te mişti ca un elefant în reluare, mai ales spre final, te-ai îngrăşat, deşi restul lumii jură că nu, deloc, (sau chiar nu te-ai îngrăşat cine ştie ce, un motiv în plus să crezi în neschimbare), ai un al doilea job part time în a te informa şi a te duce punctual la medic, eşti altfel. Dar, dacă nu ai probleme de sănătate, încă depinzi tot doar de tine. Copleşită sau nu, te mai controlezi. Faci planuri de fitness şi altele asemenea. Şi nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru apariţia micului şef tiranic care-ţi va ghida draconic toate mişcările in următoarele (multe!) luni.
Sarcina e una. Maternitatea, cu totul altceva. Într-un fel, schimbarea de viteze pe care ajungi s-o faci echivalează cu o subită zbughire prin parbriz. Iar alăptatul, uneori, ia forma unei frâne simbolice, uşor de înlăturat. Deja am făcut şi fac destul, ce mai vreţi de la mine, şi asta? Uite, reclamele ne spun că se poate şi fără.
După naştere, lovită complet în aripă, cu casa de cele mai multe ori incomplet sau incorect aranjată, terorizată de buric, cu hăinuţe pe care ţi-e eventual frică să le tragi pe cap celui mic, ai de băgat la capul tău tehnicalităţi gen conduita de spital e diferită de cea ulterioară, de acasă, în ceea ce priveşte alăptarea şi tot felul de alte minuni absconse care nu par a avea nici un fel de legatură cu tine.
Te trezeşti irevocabil priponită de micul ţocăitor, bătută în cuie de un program de pârnaie. Nici la baie, se pare, nu mai poţi merge când vrei.
Aproape exclusă din lumea adulţilor - mai ales dacă alăptatul în public îţi/le ridică probleme.
Ai senzaţia (justificată!) că nu mai poţi face nimic pentru tine.
Nu ai voie să ţii dietă ca să dai jos burta/ afurisitele alea de kile adunate pe tine pe vremea când, conştiincioasă, mâncai pentru doi.
Toată lumea te bate la cap să mănânci aia. Şi ailaltă! Eşti, non-stop, literalmente sufocată cu mâncare, "ca să dai lapte".
Nu te poţi ţine de nici un alt program.
Ai des sentimentul că nu eşti bună de nimic. De mamă, cu atât mai puţin.
Eşti chioară de somn. Nu, nu eşti chioară de somn. Halul de decompensare în care te poate aduce privarea de somn când ai copil mic pur şi simplu nu are nume. (Mamiţuni, bazându-se pe experienţe haiduceşti de tip nedormit-36-de-ore-timp-în-care-am-şi-condus-de-la-Bucureşti-la-Berlin credea că ştie ce e oboseala. Greşit. Foarte greşit.) Rectificăm, eşti într-un hal fără nume. Ceea ce nu e foarte încurajator.
Ajungi să crezi că şi să regreţi că "a, păi de aia se mai trezeşte încă noaptea, pentru că e alăptat".
Ai frisoane de ordin fizic, cu sâni lăsaţi şi altele de profil. (ehe, tardiv. şi greşit. sarcina singură ţi-a dat deja lovitura. chiar şi fără să alăptezi, în privinţa sânilor nu vei mai fi ca înainte - ca în, sincer, nici o alta. maternitatea transformă. dacă ai noroc, transfigurează. poate o să te simţi şi o să arăţi mai bine. fix ca înainte, însă, nu. împacă-te cu asta. da, cosmo minte.)
Te saturi de scaunele explozive de sugar hrănit exclusiv la sân şi de insinuările că "are diaree" (=tu, mamă nevrednică, n-ai avut grijă de el, de-aia are diaree) -în vreme ce sugarii hrăniţi cu lapte praf fac numai nişte admirabile pietricele.
Când ceri sfaturi (dacă te apuci să...) ori când ţi se pare că e ceva în neregulă, ajungi rapid să regreţi c-ai deschis gura. Ori n-ai nici o apăsare, bagă-ţi mintile in cap, ce e asta, e simplu, ori se rezolvă cu antibiotice, ori toată lumea a trecut prin aşa ceva, deci mai scuteşte-ne şi rabdă (ca şi noi...). Tendinţa e să ţi se toarne sfaturi atot-ştiutoare, nu să fii întrebată fir-a-păr ce şi cum. Senzatia de cabală mistică e, din start, că toată lumea ştie tot, ştie perfect, e foarte simplu, ce să mai discutăm, numa' tu, habarnisto, incapabilo, incompetento, nu prinzi din zbor şi nu poţi face. Nu vei face.
Din nou, aici se insinuează tip-til ideea că poţi, fără probleme, să renunţi. Asta e acceptabil.
Te terorizează generalităţile.
Alăptatul e natural.
De acord. Nu trebuie să-mi montez catalizator ca să alăptez.
Sau trebuie?
Fir-ar, iar nu mai înţelegem nimic. (Mamiţuni simţea din nou plutind aici, gata s-o înhaţe şi s-o devoreze pofticios, omniprezentul spectru al vinovăţiei. Dacă nu-ţi iese, esti naşpa, ar trebui să-ţi iasă, e natural.)
Eliminaţi stresul.
-Stresule, ai auzit, ia hai, pleacă, pa.
Şi alte minuni atât de general formulate, încât, rămase făra aplicabilitate, pierd orice relevanţă şi orice farâmă de adevăr.
Şi-atunci? Pai, să-ncercăm să ne inspirăm de la alţii. Noroc cu istoriile împărtăşite, şi cu memoria care ţi le livrează la timp, eventual uşor editate favorabil.
Cine au fost eroinele lui Mamiţuni?
Lavinia. Mamică de prematur, s-a muls (manual!) timp de vreo 3 luni, până când princhindoaţa a putut suge singură. A continuat să alăpteze, cu toate că s-a întors la muncă şi mai şi pleca în deplasări, încă vreo 9-10 luni.
Paula. Mamică de copil ultra-alergic, şi-a prelungit lactaţia mult după ce prichindote trecuse de 1 an jumate (după aia am pierdut firul). Laptele rezultat era folosit la gătit, dat fiind ca orice altul era, ca multe alte alimente, complet exclus. Cu toate frisoanele legate de alăptat/muls care trebuie să fi rezultat de aici, îşi alăptează, acum, şi copilul numărul doi.
Tanya. Sub tratament cu antibiotice, deşi toată lumea o sfătuia să renunţe, pentru că avea deja copil mare (6 luni) a ales să se mulgă şi să arunce laptele (la ghiveciul de flori!), până când a terminat zilele de tratament şi antibioticele s-au "dus" din sistem. A perseverat apoi cu alăptatul, întru renunţare la biberon, iar bebe cel mare s-a întors la sân.
Mama lu' Micu' Urecheat. Mamică de copil nr. 3 la 40 ani. Pe care Mamiţuni, porc sinistru, pe vremea aceea fără urmasi şi fără speranţa de-a avea vreodată, dar oricum savantă, a întrebat-o "delicat", pe când Micu' Urecheat sărise binişor de cele 12 luni standard: "auzi, da' tu-l înţarci până dă bacu'?. Tardiv, scuzoaiele noastre scuze, şi pe această cale. Noroc că Mama lu' Micu' Urecheat, puţin blazată, a ales să ignore suveran intervenţia.
Joanne. A reuşit să alăpteze numai până la vreo 3 luni. Pentru că se uita mereu pe ceas, aşa o sfătuise o pediatră. Când Muţunau avea 2 luni, Joanne i-a spus lui Mamiţuni, (pe atunci înnebunită de posibilitatea mastitei), cu regretul întipărit (în filigran!) pe faţă şi în voce, că "nu trebuie să te simţi vinovată, nu e o mare problemă dacă eşti nevoită să-l treci pe lapte praf, dar, dacă există cea mai mică şansă, încearcă să-ţi menţii lactaţia". Paradoxal, ideea că e acceptabil să renunţe a ambiţionat-o pe Mamiţuni. Şi lecţiile despre eşec şi regrete au făcut-o să continue.
Elementele cheie comune situaţiilor de mai sus? Perseverenţa. Hotărârea. Dedicarea. Din asta a ales atunci să se inspire Mamiţuni.
No binie. Şi-atunci, ce, pentru data viitoare?
Ei, despre asta, în episodu' viitor, c-acu' plecăm şi noi la plimbare...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
