Se afișează postările cu eticheta Timp. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Timp. Afișați toate postările
vineri, 6 mai 2016
Vând mofturi, calitatea I
Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)
Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!
Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...
***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!
A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.
Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.
Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.
***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.
(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!
***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?
Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
- Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!
marți, 11 noiembrie 2014
Călătorie-n ’89. Pe viu
Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe
tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin
şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru
comerţul socialist.
Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.
Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...
Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?
Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.
E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.
Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.
Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.
Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?
Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...
Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.
Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.
Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.
Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.
Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.
Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....
Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?
Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...
Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?
Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...
Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.
Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.
Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.
Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.
Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.
Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...
Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?
Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.
E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.
Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.
Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.
Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?
Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...
Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.
Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.
Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.
Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.
Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.
Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....
Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?
Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...
Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?
Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...
Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.
Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.
Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.
Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)
Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.
Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.
- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...
Asta, adică:
Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)
Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).
E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.
Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.
Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...
Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.
Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.
- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.
***
Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.
***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.
Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.
- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...
Asta, adică:
Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)
Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).
E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.
Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.
Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...
Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.
Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.
- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.
***
Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.
***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...
duminică, 13 octombrie 2013
Varii şcoleli pe cont propriu
Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.
Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?
Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon,
- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)
Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)
Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.
Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)
Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:
- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)
- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)
- învăţarea prin joc
- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil
- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)
- timp de „decantare”
- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)
- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.
Ce avem în brogram:
- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă
- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!
- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).
Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.
Vise.
duminică, 30 iunie 2013
Despre ce n-am mai scris (IV)
Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe
blog.
Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.
Despre cum s-a transformat Muţunau într-unomuleţ personaj în toată puterea
cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe
autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!
Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.
Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.
Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.
Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.
Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.
Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.
Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.
Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)
Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.
Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.
Despre cum s-a transformat Muţunau într-un
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!
Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.
Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.
Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.
Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.
Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.
Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.
Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.
Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)
Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.
duminică, 16 iunie 2013
Despre ce n-am mai scris (III)
Despre noile varii texte ale lui Muţunau
- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.
- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?
- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.
- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!
Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)
Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.
Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.
Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.
De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.
La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.
E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.
Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.
Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.
Iar la vedereaprognozei ştiinţifiei meteo pe următoarea săptămână am dat să
mă ascund sub pat (ceea ce n-are cum să-mi iasă) sau, şi mai bine, sub gresie.
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.
Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.
Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.
Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.
- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.
- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.
- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?
- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.
- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!
Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)
Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.
Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.
Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.
De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.
La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.
E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.
Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.
Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.
Iar la vederea
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.
Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.
Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.
Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.
- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.
sâmbătă, 8 iunie 2013
Despre ce n-am mai scris (II)
Despre cum am văzut (împreună) Narnia (primul film, cel cu dulapul) şi The Croods.
Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.
Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.
Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.
Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!
(Dintr-un variu motiv, Muţunau s-a bătut de zor cu ăia doi dinozauri).
Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.
Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.
Eu am luat 3 dintre ele, de la anticariatul Ex-Libris, cu, cred, 9.99. Sau 4.99.
Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.
Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.
Şi-nţeleg că mai au şi app.
Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!
Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.
Mai pitorească.
Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.
Are şi site, şi are şi blog.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.
Pozele nu-mi aparţin. Calul dungat e, deja, un imperiu în sine.
Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.
În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă
(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!
Asta spune tot.
Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.
Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.
Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.
Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!
Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.
Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.
Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.
Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.
Şi-nţeleg că mai au şi app.
Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!
Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.
Mai pitorească.
Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.
Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.
În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă
(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!
Asta spune tot.
joi, 6 septembrie 2012
Recapitulare, cu mofturi şi cărţi
Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de
somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu
oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură.
Iar.
Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.
Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.
Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.
Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.
Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.
Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!
La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!
În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?
Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.
Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.
Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.
Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?
Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:
Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas
Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.
Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.
Ambele merită lectura.
Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.
Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.
Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.
Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.
Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.
Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!
La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!
În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?
Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.
Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.
Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.
Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?
Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:
Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas
Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.
Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.
Ambele merită lectura.
duminică, 19 august 2012
Muţunau (sau Mamiţuni?) contra Noriel se întoarce!
Ziceam ici de şurubelele lipsă din marele agregat Făbricuţa de baloane.
Ce am omis e că respectivele şurubele vin în cinci milioane de punguţe sigilate. Deci la achiziţie e înţelept să arunci un ochi înăuntru (desfăcând atot-protectoarea folie cu bule).
Continuarea poveştii e de comedie bufă.
Mă duc să schimb cutia. (n-am inspiraţia să zic că vreau banii înapoi, sau alt joc).
Iau Făbricuţa 2. Număr şuruburile. Sunt toate (respectiv cinci). Număr şi arcurile. Trei, câte ar trebui.
Vânzătoarea se uită lung la mine, dar nu comentează.
Eu mă uit scurt la cutioaiele din spatele tejghelei. Pe una din ele scrie „Defecte”.
Schimbul decurge rapid şi natural, fără vreo problemă. Un biloi alb pentru Noriel, la faza asta.
(şi un gând cârcotaş că, de, logic...)
Ajung acasă, desfac cutia, mă uit atent la şuruburi şi-ncep să râd singură.
Din cinci, nu erau trei la fel.
Unul prea mic (prea subţire), două prea groase (înfiletabile, da’ cu emoţi...) şi două bune.
Hohot de râs în cinstea Republicii Populare Chineze.
Montez agregatu’.
Muţunau ţopăie exaltat, în aşteptarea efluviului de baloane.
Pornesc agregatul.
Muţunau sare de spaimă, urlă şi-şi duce mâinile la urechi.
Micul ventilator zgâria într-un loc (sau în mai multe...) cadrul.
Multe urări de sănătate şi fericire la adresa Republicii Populare Chineze.
Marele inginer amator Mamiţuni se scarpină ştiinţific în cap, mai trage, mai ia la pila (cu pila diamantata de unghii. cu aia obişnuită n-a mers. nu, nu mi-a ieşit Dacie, m-am oprit la timp), mai zice mai la stânga, mai la dreapta, mai sus, mai jos, mai hâţ, mai ... mă rog.
Zgomotul se opreşte.
Estimp, ce nu pornise deloc ierea roticica de baloane... Dat fiind că motoraşul dumisale - venit încapsulat, deci de care nu ma atinsesem, că n-aveam de ce - nu-nvârtea decât micul ventilator, fără să transmită, mai jos, ’fo altă mişcare).
Agregat declarat oficial semi-mort.
Muţunau declarat ultra-bosumflat.
Mai învârtim noi vreo 3 minute, de amorul artei, roticica de baloane...
Ridicare resemnată din umeri - de data asta în numele şi pe contu’ propriu.
După care bateriile dau semne de leşinăciune. Nu, bateriile nu fuseseră incluse.
Şi pe-alea folosite pentru primul joc am vaga impresie că i le-am dat lui Noriel, cu tot cu prima Făbricuţă defectă. Din căscăloşenie, desigur.
Acu’ întrebarea e: mă mai duc odată să schimb trăsnaia?
Am vaga senzaţie că tura asta-mi iau o Făbricuţă-n cap...
Ce am omis e că respectivele şurubele vin în cinci milioane de punguţe sigilate. Deci la achiziţie e înţelept să arunci un ochi înăuntru (desfăcând atot-protectoarea folie cu bule).
Continuarea poveştii e de comedie bufă.
Mă duc să schimb cutia. (n-am inspiraţia să zic că vreau banii înapoi, sau alt joc).
Iau Făbricuţa 2. Număr şuruburile. Sunt toate (respectiv cinci). Număr şi arcurile. Trei, câte ar trebui.
Vânzătoarea se uită lung la mine, dar nu comentează.
Eu mă uit scurt la cutioaiele din spatele tejghelei. Pe una din ele scrie „Defecte”.
Schimbul decurge rapid şi natural, fără vreo problemă. Un biloi alb pentru Noriel, la faza asta.
(şi un gând cârcotaş că, de, logic...)
Ajung acasă, desfac cutia, mă uit atent la şuruburi şi-ncep să râd singură.
Din cinci, nu erau trei la fel.
Unul prea mic (prea subţire), două prea groase (înfiletabile, da’ cu emoţi...) şi două bune.
Hohot de râs în cinstea Republicii Populare Chineze.
Montez agregatu’.
Muţunau ţopăie exaltat, în aşteptarea efluviului de baloane.
Pornesc agregatul.
Muţunau sare de spaimă, urlă şi-şi duce mâinile la urechi.
Micul ventilator zgâria într-un loc (sau în mai multe...) cadrul.
Multe urări de sănătate şi fericire la adresa Republicii Populare Chineze.
Marele inginer amator Mamiţuni se scarpină ştiinţific în cap, mai trage, mai ia la pila (cu pila diamantata de unghii. cu aia obişnuită n-a mers. nu, nu mi-a ieşit Dacie, m-am oprit la timp), mai zice mai la stânga, mai la dreapta, mai sus, mai jos, mai hâţ, mai ... mă rog.
Zgomotul se opreşte.
Estimp, ce nu pornise deloc ierea roticica de baloane... Dat fiind că motoraşul dumisale - venit încapsulat, deci de care nu ma atinsesem, că n-aveam de ce - nu-nvârtea decât micul ventilator, fără să transmită, mai jos, ’fo altă mişcare).
Agregat declarat oficial semi-mort.
Muţunau declarat ultra-bosumflat.
Mai învârtim noi vreo 3 minute, de amorul artei, roticica de baloane...
Ridicare resemnată din umeri - de data asta în numele şi pe contu’ propriu.
După care bateriile dau semne de leşinăciune. Nu, bateriile nu fuseseră incluse.
Şi pe-alea folosite pentru primul joc am vaga impresie că i le-am dat lui Noriel, cu tot cu prima Făbricuţă defectă. Din căscăloşenie, desigur.
Acu’ întrebarea e: mă mai duc odată să schimb trăsnaia?
Am vaga senzaţie că tura asta-mi iau o Făbricuţă-n cap...
duminică, 12 august 2012
Muţunau (sau Mamiţuni?) contra Noriel
Muţunau e toropit după baloane de săpun.
Nici Mamiţuni nu-i departe, ca dovadă că, după aruncarea pe fereastră a nu mai spunem câţi lei noi care circulă în ziua de azi, prin achiziţia de chistoale de baloane care crapă a doua zi după prima folosire, a perseverat în eroare, cumpând (e drept, cu oarece reducere) asta:
După un timp, când veni vremea să şi umblăm la "marea" jucărie, desfacem noi ce
desfacem multele ambalaje, pân’ ce, la un moment dat, nevăzând mica şurubelniţă inclusă în set (subiect de altfel apreciat pozitiv!),
Mamiţuni s-a dus s-aducă una din gospodăria proprie.
La întoarcere, constatarea a fost că lipsesc 3 şuruburi (din cele 5 indicate pe listă) şi 1 arc (din 3).
Mai montează dacă mai poţi. (şurubelniţe avem; de asemenea, oarece cuie; dar flecuşteţe mici, iaca, nu)
De obicei inventarierea pieselor componente din orice set proaspăt deschis e prima verificare pe care-o facem, dar în acest caz, pe fundal & din motive de răcnete extatic-nerăbdătoare, am omis, aşa că întrebarea emisiunii este: a greşit Noriel la numărătoare (posibil... caz în care mă-ntreb de ce-am greşit eu să cumpăr, că nu e chiar prima dată când regret...) sau Muţunau, în strânsă colaborare cu covorul cel lăţos, a contribuit la rătăcirea rapidă a celor câteva piesuţe? (perfect plauzibil, date fiind aptitudinile-i de coţofană vitezoman-uitucă).
Varianta de scris +/sau returnat +/sau schimbat (la care, evident, voi recurge) tot nu mă încântă, pentru că lipsa de piesuţe o fi remediabilă, dar timpul alocat subiectului, nu.
Nici Mamiţuni nu-i departe, ca dovadă că, după aruncarea pe fereastră a nu mai spunem câţi lei noi care circulă în ziua de azi, prin achiziţia de chistoale de baloane care crapă a doua zi după prima folosire, a perseverat în eroare, cumpând (e drept, cu oarece reducere) asta:
La întoarcere, constatarea a fost că lipsesc 3 şuruburi (din cele 5 indicate pe listă) şi 1 arc (din 3).
Mai montează dacă mai poţi. (şurubelniţe avem; de asemenea, oarece cuie; dar flecuşteţe mici, iaca, nu)
De obicei inventarierea pieselor componente din orice set proaspăt deschis e prima verificare pe care-o facem, dar în acest caz, pe fundal & din motive de răcnete extatic-nerăbdătoare, am omis, aşa că întrebarea emisiunii este: a greşit Noriel la numărătoare (posibil... caz în care mă-ntreb de ce-am greşit eu să cumpăr, că nu e chiar prima dată când regret...) sau Muţunau, în strânsă colaborare cu covorul cel lăţos, a contribuit la rătăcirea rapidă a celor câteva piesuţe? (perfect plauzibil, date fiind aptitudinile-i de coţofană vitezoman-uitucă).
Varianta de scris +/sau returnat +/sau schimbat (la care, evident, voi recurge) tot nu mă încântă, pentru că lipsa de piesuţe o fi remediabilă, dar timpul alocat subiectului, nu.
sâmbătă, 21 iulie 2012
Momo (Michael Ende)- desenul animat şi filmul
Desenul animat (care e foaaaaarte simpatic!), partea întâi:
Desenul animat, partea a doua:
Filmul (nu fix pe gustul meu...), prima parte:
Partea a doua:
Partea a treia:
Partea a patra:
Partea a cincea:
A şasea (şi ultima) parte
Desenul animat, partea a doua:
Filmul (nu fix pe gustul meu...), prima parte:
Partea a doua:
Partea a treia:
Partea a patra:
Partea a cincea:
A şasea (şi ultima) parte
sâmbătă, 19 mai 2012
Să ne giucăm!
Cu agregate (versiunea colorată & profund consumeristă):
Întâi, agregatele cu bile de la Quercetti.
Mare minunăţie.
Sunt genul de jucării din care (lacomii ca mine ştiu) vrei să ai TOATE variantele de joc/seturi, ca să ai cât mai multe piese, ca să le poţi combina creativ, cât mai faraonic cu putinţă, iuhuuu!
Desigur, am montat (la ăsta, Migoga run motor, cod 6575) de mi-au sărit deştele.
Domnul destinatar a fost extrem de captivant zile-n şir (nu putea dormi de grija lui...) iar biluţele din joc sunt, acum, probabil, sub pat.
Cred.
La un moment dat, Muţunau îşi manifestase intenţia să le-nghită, de dragi ce-i erau.
Sper că s-a răzgândit.
Noi nu le avem pe toate (cel puţin nu încă...). Astea sunt celelalte la care ne-am uitat. Lung.
Migoga marble run vortis (cod 6538)
Migoga marble run super (cod 6580)
Migoga marble run maxi (cod 6588)
Georello Kaleidogears (cod 2341) e veeeeechi... cam atât de vechi! Dar la fel de iubit & de folosit şi acum.
Georello Tech (cod 2389) ar fi frate-su' mai mare. Tot lung ne uităm spre el.
Cel mai lung şi mai lung ne uităm însă spre gama Skyrails:
Motivul e absolut banal- nu prea avem loc în casă (8 metri... fie ei şi-mbârligaţi... sunt mulţi!)
. Plus c-am o vagă bănuială c-am avea concurenţă intensă la jucat. Mai precis, concurenţă felină. Dacă eşti pisică, agregatu’ ăsta n-are cum te lăsa indiferentă!
Mai multe minuni se pot vedea aici şi aici. Eu zic că-s de văzut întâi fără copii (indiferent de vârstă) prin preajmă. Că, nu de alta, da’ uite aici cu ce s-ar putea juca şi băieţeii mari...
Intermediar: agregat folositor chestiilor vag studioase făcute împreună, cum ar fi capturarea, studierea & evacuarea insectelor nedorite:
Aspirator de insecte de la Imaginarium.
Desigur, plasa este acum la grădiniţă. Laolaltă cu haina de ploaie pe care toată lumea tot uită s-o ia.
Fără agregate: iaca, aici, o listă de 99 activităţi ce nu necesită (de cele mai multe ori) decât copil + părinte + spirit de gioacă.
Le redau:
1. Săritul (de pe o mini-trambulină, de pe un scaun pe canapea sau pe pat, etc - şi, adaug eu, de pe canapea în capul lui mami, sau (veche metodă mamiţunească) de pe dulap pe pat, cu umbrela, plus convingerea fermă că eşti Mary Poppins!)
2. Roaba - mers cu roaba (ţii copilul de picioare şi el, oblic faţă de sol, merge pe palme). Lista doamnei Mommy Poppins - de data asta - zice şi curse. Eu zic că pentru curse-ţi mai trebe oarece parteneri. Sau poate un cronometru...?
3. Ghionturi măgăreşti (care-s exact ce-am crede că sunt... să zicem că le numim, altfel, tumbe neterminate.
Că tot veni vorba, site-ul de unde am furgăsit poza merită ceva atenţie!
4. Flotări ABC - copilul face o flotare obişnuită, doar că-şi mai şi atinge pieptul cu câte-o mână, de fiecare dată ailaltă, zicând, pe rând, literele alfabetului (pe-asta cred c-o sărim, că eu una nu pot demonstra cum se face... cel puţin nu fără a da cu mecla de podea de cincizeci de ori)
5. Mersul ursului
6. Mersul crabului (cleamp, cleamp...)
7. Salturi de broscuţă
8. Flotări de bebeluş (când, mici fiind, îi pui pe burticile proprii ca să-i stimulezi să-şi ridice singuri bostănelele)
9. Împins de cărucioare (de jucărie ori de altele, roţi să aibă!). Sau de trollere. De preferinţă nu pline.
10. Căratul unui mic rucsac plin cu chestii proprii (jucării, cărticele) - ah, asta e una din favoritele mele!
11. Spartul unor cuburi de gheaţă în prealabil puse-n pungă (cu care apoi poţi face limonadă!)
12. Cafteală cu perne
13. Capturarea animalelor de pluş (o fi vorba de alea de la automatele cu gheare de prin mall-uri?). Mda, astea necesită recuzită suplimentară!
14. Atârnatul de bare aflate la nivelul bărbiei (genul de atârnat pe bară pentru care-ţi ridici genunchii, cred)
15. Legănatul pe mingi ţopăitoare (din alea cu mâner ori cu corniţe)
16. Tug-of-war - niciodată n-am ştiut care e unica şi singura traducere corectă-n română. Să-i zicem trasul de funie. Va fi, logic, nevoie de funie.
17. Şotron! Nici ideea asta nu e rea. Pe gresie, înainte marş, uraaa! Dar asta e părerea noastră, vecinii de dedesubt au alta.
18. Cafteală!!! (trântă? luptă? tăvăleală?
19. Gâdileli (maaaaaamiiii! gaaataaaaa! stoooooop! - contra zâmbet mefistofelic rânjit pe mutra mamiţunească)
20. Toboşăritul
21. Cântatul la oale şi tigăi (poate şi la pahare?)
22. Parada şi mărşăluitul
23. Ştersul mobilei de prin casă (ooo, daaaaa!)
24. Măturatul (alt strigăt de extaz mamiţunesc)
25. Mopuitul (datul cu mopul)
26. Ştersu’ prafului
27. Scoaterea rufelor din maşina de spălat (respectiv uscător)
28. Dusul gunoiului
29. Aruncarea şi prinderea de baloane de apă - model, aici. Necesită oarece recuzită, din care-o parte e din reciclări!
30. Jocul cu mingiuţe umplute (cu boabe de fasole, de ex). Model, aici.
31. Palme contra palme - îţi lipeşti palmele de cele ale copilului şi vă-mpingeţi cât de tare puteţi (de preferinţă fără trânteli...)
32. Urmele animalelor - copilul stă întins pe jos, numeşte un animal şi părintele, folosindu-şi degetele şi mâinile, imită atingerile pe care le-ar face animalul numit la trecerea peste spatele şi membrele copilului.
Activităţile cu impact vestibular (legănatul şi rotirile în jurul propriei axe) ofera input senzorial intens şi de lungă durată. E indicat să fie dozate, iar părinţii ar trebui să fie atenţi şi să observe cum reacţionează copiii lor la ele, ca să-i poată ajuta să gestioneze acest tip de senzaţii în mod echilibrat.
33. Legănatul - încercaţi diferite feluri de legănat, ca să vedeţi cum se simt - legănat în leagăn (de-ăla făcut dintr-o anvelopă...), legănatul pe sfoară ori datul în leagăn stând pe burtă (în loc de stând aşezat).
34. Învârtitul în jurul propriei axe - sau în jurul axei mami, după părerea lui Muţunau.
35. Alergatul în cercuri
36. Atârnatul cu capul în jos - una din fostele mele distracţii favorite. Acum aş ameţi în 3 milisecunde, pe vremuri putea sta cu capu-n jos timp de ere geologice, spre enervarea întregului popor adult înconjurător.
37. Învârtitul copilului pe care-l ţii de mâini sau de picioare. Având în vedere că povestea necesită oarece loc, de preferinţă vag capitonat anti-buşeli accidentale, merge şi învârtitul copilului pe care-l ţii de subţiori...
38. Târâtul copilului pus în cearşaf sau pătură - sau legănatul, dacă există patru mâini disponibile..
39. Legănatul în balansoar.
Input tactil - la care mulţi copii sunt excesiv de sensibili. Etichete, nasturi de pantalon (de-ăia mai mari) udarea mâinilor sau chiar şi senzaţiile date de alimentele ingerate (câtă vreme ele sunt încă în gură) îi pot face pe unii copii să se comporte eratic. Activităţile de mai jos pot fi de ajutor în a-i ajuta pe copii să se obişnuiască gradat cu stimularea tactilă şi pot fi amuzante pentru toţi copiii.
40. Faceţi un sendviş-cu-copil punându-l / punând-o între două perne ori perne de canapea.
41. Faceţi un burrito-cu-copil (sau poate o şaorma...) rulându-l / rulând-o strâns într-o pătură. (dacă la final derularea se face mai rapid, avem un Muţunau fericit!)
42. Neteziţi aluatul - luaţi o minge mari şi treceţi-o (ca şi când ar fi un sucitor!) apăsat peste spatele şi membrele copilului.
43. Faceţi-vă propria cutie cu nisip dintr-un bol plin cu fasole / boabe uscate ori alune de spumă poliuretanică.
44. Vărsaţi sare pe o foaie cerată pentru copt şi pictaţi cu degetele.
45. Împrăştiaţi fasole într-o tavă de copt ori într-o tigaie şi faceţi un şantier de construcţii pentru camioane. Îngropaţi în orez jucării mici şi puneţi-i să le caute.
46. Faceţi o excursie prin texturi - păşind desculţi pe suprafeţe cu textură diferită. Model, aici.
47. Organizaţi acasă o vânătoare de texturi (îmi place asta, o s-o încercăm!)
În baie: unii copii defensivi din punct de vedere senzorial urăsc să se ude, dar aceste activităţi transformă baia într-un moment distractiv pentru toţi copiii:
48. Adăugaţi coloranţi alimentari în apa de baie. (poate nu prea puternici, totuşi...!!!)
49. Folosiţi polonice, căniţe, strecurătoare, jucării care împroaşcă, pâlnii
50. Jucaţi-vă cu crema de ras (nu ştiu sigur dacă asta chiar o să bucure pe absolut toată lumea...
51. Folosiţi creioane de (din) săpun (reţete, aici şi aici) şi vopsele de baie - aici, un joc fain fix pentru asta.
52. Masaţi copilul cu diferite texturi în timpul băii, de la o pânză moale ori cretată la un burete loofah ori o perie de unghii.
53. Puneţi cremă de ras pe un suport
54. Amestecaţi cu mâinile goale aluat de gogoşi sau compoziţie de prăjituri.
55. Faceţi plastilină de casă.
56. Faceţi o carte de pipăit folosind materiale de diferite texturi pe care le aveţi în casă.
57. Puneţi câte un obiect într-o sacoşă şi încurajaţi copilul să ghicească obiectul.
58. Jucaţi-vă cu vopsele de faţă.
59. Transplantaţi plante în ghivece noi.
60. Folosiţi o periuţă de dinţi electrică
61. Beţi (sorbind) apă minerală
62. Lingeţi o lămâie.
Unii copii au nevoie de activităţi oral-motoare suplimentare, dar cele de mai jos tind să fie calmante pentru oricine.
63. Mestecaţi gheaţă.
64. Folosiţi ... chewelry (că nu mă prind ce înseamnă!)
65. Faceţi zmuti şi beţi-l cu paiul
66. Mestecaţi gumă şi faceţi baloane.
67. Folosiţi paie strâmbe
Respiraţia e în special importantă pentru copiii cu tonus muscular scăzut, dar cu toţii o putem folosi pentru a ne antrena plămânii şi pentru a beneficia de efectele terapeutice ale respiraţiilor profunde.
68. Fluieraţi.
69. Faceţi morişti şi suflaţi în ele.
70. Suflaţi pene de pe propria palmă.
71. Jucaţi fotbal de masă suflând într-o biluţă de bumbac; cine poate sufla ghemotocul până în partea cealaltă, în poarta partenerului de joacă, a înscris un gol!
72. Organizaţi o cursă de ghemotoace.
73. Faceţi munţi de bule într-un castronel folosind un pai şi apă cu săpun (asta-i bună!)
74. Suflaţi blând peste faţa celuilalt, şi vedeţi cine poate sufla mai mult.
Activităţi stimulative pe plan vizual, olfactiv şi auditiv:
75. Staţi liniştiţi şi ascultaţi sunetele naturii. Puteţi folosi şi înregistrări audio. (lui Muţunau asta cu statul liniştit o să-i iasă mai greu...)
76. Jucaţi un joc de ascultare. Staţi foarte liniştiţi şi încercaţi să ghiciţi de la ce provin sunetele pe care le auziţi (mai degrabă ăsta...)
77. Lăsaţi copilul să se joace cu butonul de volum al unui aparat audio ca să experimenteze cu sunete puternice şi slabe.
78. Jucaţi-vă la lumina lumânării.
79. Stingeţi luminile şi jucaţi-vă de-a v-aţi ascunselea cu lanterne.
80. Faceţi umbre pe pereţi - iaca aici cum.
81. Construiţi un fort sau un cort (nu cred că ar conta din ce!)
82. Ascundeţi-vă sub o pătură şi citiţi la lumina lanternei
83. Jucaţi prinsa cu un balon
84. Căutaţi ieşirea din labirinturi ori trasaţi linii folosind imagini pre-desenate de tip uneşte-punctele.
85. Desenaţi conturul corpului vostru ori al mâinilor
86. Purtaţi ochelari de soare.
Mirosuri.
87. Observaţi cum reacţioneaza diferit copilul dvs. la diferite mirosuri. Dacă descoperiţi că unele sunt liniştitoare sau, dimpotrivă, de natură să-l alerteze, folosiţi loţiuni, săpunuri sau lumânări parfumate pentru a „regla” dispoziţia copilului
88. Legaţi copilul la ochi şi puneţi-l să identifice diferite mirosuri.
89. Încercaţi să-i daţi copilului o bomboană foarte aromată înainte de a încerca să-i daţi să mănânce un nou fel de mâncare (nota mea: bomboane? huo. poate ceai. sau vreo mirodenie deja acceptată)
90. Mâncaţi „sendvişuri senzoriale” (genul de mâncare care te face atent la faptul c-o mănânci!)
91. Degetele gâdilici - treceţi-vă uşor degetele pe pielea copilului.
92. Daţi-vă cu cremă.
93. Mângăiaţi pisica (nu cu piciorul, aş adăuga eu...)
94. Daţi-vă pupici de fluturaşi (cu genele, adică)
95. Faceţi-vă masaj (Muţuunaaaauuu, treci încoa, ai treabă!)
96. Faceţi mutre (strâmbaţi-vă)
97. Exersaţi suflatul în lumânări puse pe torturi de plastilină.
98. Puneţi cocoloaşe de vopsea de culori diferite într-o pungă şi frământaţi punga ca să amestecaţi culorile
99. Creaţi un colţişor senzorial - un scaun cu boabe sau un teanc de perne, sub o lumină nu prea intensă, cu obiecte moi, liniştitoare, cum ar fi cărţile şi animalele de pluş, muzică la căşti şi o gustare.
De revenit cu lista proprie!
Întâi, agregatele cu bile de la Quercetti.
Mare minunăţie.
Sunt genul de jucării din care (lacomii ca mine ştiu) vrei să ai TOATE variantele de joc/seturi, ca să ai cât mai multe piese, ca să le poţi combina creativ, cât mai faraonic cu putinţă, iuhuuu!
Desigur, am montat (la ăsta, Migoga run motor, cod 6575) de mi-au sărit deştele.
Domnul destinatar a fost extrem de captivant zile-n şir (nu putea dormi de grija lui...) iar biluţele din joc sunt, acum, probabil, sub pat.
Cred.
La un moment dat, Muţunau îşi manifestase intenţia să le-nghită, de dragi ce-i erau.
Sper că s-a răzgândit.
Noi nu le avem pe toate (cel puţin nu încă...). Astea sunt celelalte la care ne-am uitat. Lung.
Migoga marble run vortis (cod 6538)
Migoga marble run super (cod 6580)
Georello Tech (cod 2389) ar fi frate-su' mai mare. Tot lung ne uităm spre el.
Motivul e absolut banal- nu prea avem loc în casă (8 metri... fie ei şi-mbârligaţi... sunt mulţi!)
. Plus c-am o vagă bănuială c-am avea concurenţă intensă la jucat. Mai precis, concurenţă felină. Dacă eşti pisică, agregatu’ ăsta n-are cum te lăsa indiferentă!
Mai multe minuni se pot vedea aici şi aici. Eu zic că-s de văzut întâi fără copii (indiferent de vârstă) prin preajmă. Că, nu de alta, da’ uite aici cu ce s-ar putea juca şi băieţeii mari...
Intermediar: agregat folositor chestiilor vag studioase făcute împreună, cum ar fi capturarea, studierea & evacuarea insectelor nedorite:
Desigur, plasa este acum la grădiniţă. Laolaltă cu haina de ploaie pe care toată lumea tot uită s-o ia.
Fără agregate: iaca, aici, o listă de 99 activităţi ce nu necesită (de cele mai multe ori) decât copil + părinte + spirit de gioacă.
Le redau:
1. Săritul (de pe o mini-trambulină, de pe un scaun pe canapea sau pe pat, etc - şi, adaug eu, de pe canapea în capul lui mami, sau (veche metodă mamiţunească) de pe dulap pe pat, cu umbrela, plus convingerea fermă că eşti Mary Poppins!)
2. Roaba - mers cu roaba (ţii copilul de picioare şi el, oblic faţă de sol, merge pe palme). Lista doamnei Mommy Poppins - de data asta - zice şi curse. Eu zic că pentru curse-ţi mai trebe oarece parteneri. Sau poate un cronometru...?
3. Ghionturi măgăreşti (care-s exact ce-am crede că sunt... să zicem că le numim, altfel, tumbe neterminate.
4. Flotări ABC - copilul face o flotare obişnuită, doar că-şi mai şi atinge pieptul cu câte-o mână, de fiecare dată ailaltă, zicând, pe rând, literele alfabetului (pe-asta cred c-o sărim, că eu una nu pot demonstra cum se face... cel puţin nu fără a da cu mecla de podea de cincizeci de ori)
5. Mersul ursului
6. Mersul crabului (cleamp, cleamp...)
7. Salturi de broscuţă
8. Flotări de bebeluş (când, mici fiind, îi pui pe burticile proprii ca să-i stimulezi să-şi ridice singuri bostănelele)
9. Împins de cărucioare (de jucărie ori de altele, roţi să aibă!). Sau de trollere. De preferinţă nu pline.
10. Căratul unui mic rucsac plin cu chestii proprii (jucării, cărticele) - ah, asta e una din favoritele mele!
11. Spartul unor cuburi de gheaţă în prealabil puse-n pungă (cu care apoi poţi face limonadă!)
12. Cafteală cu perne
13. Capturarea animalelor de pluş (o fi vorba de alea de la automatele cu gheare de prin mall-uri?). Mda, astea necesită recuzită suplimentară!
14. Atârnatul de bare aflate la nivelul bărbiei (genul de atârnat pe bară pentru care-ţi ridici genunchii, cred)
15. Legănatul pe mingi ţopăitoare (din alea cu mâner ori cu corniţe)
16. Tug-of-war - niciodată n-am ştiut care e unica şi singura traducere corectă-n română. Să-i zicem trasul de funie. Va fi, logic, nevoie de funie.
17. Şotron! Nici ideea asta nu e rea. Pe gresie, înainte marş, uraaa! Dar asta e părerea noastră, vecinii de dedesubt au alta.
18. Cafteală!!! (trântă? luptă? tăvăleală?
19. Gâdileli (maaaaaamiiii! gaaataaaaa! stoooooop! - contra zâmbet mefistofelic rânjit pe mutra mamiţunească)
20. Toboşăritul
21. Cântatul la oale şi tigăi (poate şi la pahare?)
22. Parada şi mărşăluitul
23. Ştersul mobilei de prin casă (ooo, daaaaa!)
24. Măturatul (alt strigăt de extaz mamiţunesc)
25. Mopuitul (datul cu mopul)
26. Ştersu’ prafului
27. Scoaterea rufelor din maşina de spălat (respectiv uscător)
28. Dusul gunoiului
29. Aruncarea şi prinderea de baloane de apă - model, aici. Necesită oarece recuzită, din care-o parte e din reciclări!
30. Jocul cu mingiuţe umplute (cu boabe de fasole, de ex). Model, aici.
31. Palme contra palme - îţi lipeşti palmele de cele ale copilului şi vă-mpingeţi cât de tare puteţi (de preferinţă fără trânteli...)
32. Urmele animalelor - copilul stă întins pe jos, numeşte un animal şi părintele, folosindu-şi degetele şi mâinile, imită atingerile pe care le-ar face animalul numit la trecerea peste spatele şi membrele copilului.
Activităţile cu impact vestibular (legănatul şi rotirile în jurul propriei axe) ofera input senzorial intens şi de lungă durată. E indicat să fie dozate, iar părinţii ar trebui să fie atenţi şi să observe cum reacţionează copiii lor la ele, ca să-i poată ajuta să gestioneze acest tip de senzaţii în mod echilibrat.
33. Legănatul - încercaţi diferite feluri de legănat, ca să vedeţi cum se simt - legănat în leagăn (de-ăla făcut dintr-o anvelopă...), legănatul pe sfoară ori datul în leagăn stând pe burtă (în loc de stând aşezat).
34. Învârtitul în jurul propriei axe - sau în jurul axei mami, după părerea lui Muţunau.
35. Alergatul în cercuri
36. Atârnatul cu capul în jos - una din fostele mele distracţii favorite. Acum aş ameţi în 3 milisecunde, pe vremuri putea sta cu capu-n jos timp de ere geologice, spre enervarea întregului popor adult înconjurător.
37. Învârtitul copilului pe care-l ţii de mâini sau de picioare. Având în vedere că povestea necesită oarece loc, de preferinţă vag capitonat anti-buşeli accidentale, merge şi învârtitul copilului pe care-l ţii de subţiori...
38. Târâtul copilului pus în cearşaf sau pătură - sau legănatul, dacă există patru mâini disponibile..
39. Legănatul în balansoar.
Input tactil - la care mulţi copii sunt excesiv de sensibili. Etichete, nasturi de pantalon (de-ăia mai mari) udarea mâinilor sau chiar şi senzaţiile date de alimentele ingerate (câtă vreme ele sunt încă în gură) îi pot face pe unii copii să se comporte eratic. Activităţile de mai jos pot fi de ajutor în a-i ajuta pe copii să se obişnuiască gradat cu stimularea tactilă şi pot fi amuzante pentru toţi copiii.
40. Faceţi un sendviş-cu-copil punându-l / punând-o între două perne ori perne de canapea.
41. Faceţi un burrito-cu-copil (sau poate o şaorma...) rulându-l / rulând-o strâns într-o pătură. (dacă la final derularea se face mai rapid, avem un Muţunau fericit!)
42. Neteziţi aluatul - luaţi o minge mari şi treceţi-o (ca şi când ar fi un sucitor!) apăsat peste spatele şi membrele copilului.
43. Faceţi-vă propria cutie cu nisip dintr-un bol plin cu fasole / boabe uscate ori alune de spumă poliuretanică.
44. Vărsaţi sare pe o foaie cerată pentru copt şi pictaţi cu degetele.
45. Împrăştiaţi fasole într-o tavă de copt ori într-o tigaie şi faceţi un şantier de construcţii pentru camioane. Îngropaţi în orez jucării mici şi puneţi-i să le caute.
46. Faceţi o excursie prin texturi - păşind desculţi pe suprafeţe cu textură diferită. Model, aici.
47. Organizaţi acasă o vânătoare de texturi (îmi place asta, o s-o încercăm!)
În baie: unii copii defensivi din punct de vedere senzorial urăsc să se ude, dar aceste activităţi transformă baia într-un moment distractiv pentru toţi copiii:
48. Adăugaţi coloranţi alimentari în apa de baie. (poate nu prea puternici, totuşi...!!!)
49. Folosiţi polonice, căniţe, strecurătoare, jucării care împroaşcă, pâlnii
50. Jucaţi-vă cu crema de ras (nu ştiu sigur dacă asta chiar o să bucure pe absolut toată lumea...
51. Folosiţi creioane de (din) săpun (reţete, aici şi aici) şi vopsele de baie - aici, un joc fain fix pentru asta.
52. Masaţi copilul cu diferite texturi în timpul băii, de la o pânză moale ori cretată la un burete loofah ori o perie de unghii.
53. Puneţi cremă de ras pe un suport
54. Amestecaţi cu mâinile goale aluat de gogoşi sau compoziţie de prăjituri.
55. Faceţi plastilină de casă.
56. Faceţi o carte de pipăit folosind materiale de diferite texturi pe care le aveţi în casă.
57. Puneţi câte un obiect într-o sacoşă şi încurajaţi copilul să ghicească obiectul.
58. Jucaţi-vă cu vopsele de faţă.
59. Transplantaţi plante în ghivece noi.
60. Folosiţi o periuţă de dinţi electrică
61. Beţi (sorbind) apă minerală
62. Lingeţi o lămâie.
Unii copii au nevoie de activităţi oral-motoare suplimentare, dar cele de mai jos tind să fie calmante pentru oricine.
63. Mestecaţi gheaţă.
64. Folosiţi ... chewelry (că nu mă prind ce înseamnă!)
65. Faceţi zmuti şi beţi-l cu paiul
66. Mestecaţi gumă şi faceţi baloane.
67. Folosiţi paie strâmbe
Respiraţia e în special importantă pentru copiii cu tonus muscular scăzut, dar cu toţii o putem folosi pentru a ne antrena plămânii şi pentru a beneficia de efectele terapeutice ale respiraţiilor profunde.
68. Fluieraţi.
69. Faceţi morişti şi suflaţi în ele.
70. Suflaţi pene de pe propria palmă.
71. Jucaţi fotbal de masă suflând într-o biluţă de bumbac; cine poate sufla ghemotocul până în partea cealaltă, în poarta partenerului de joacă, a înscris un gol!
72. Organizaţi o cursă de ghemotoace.
73. Faceţi munţi de bule într-un castronel folosind un pai şi apă cu săpun (asta-i bună!)
74. Suflaţi blând peste faţa celuilalt, şi vedeţi cine poate sufla mai mult.
Activităţi stimulative pe plan vizual, olfactiv şi auditiv:
75. Staţi liniştiţi şi ascultaţi sunetele naturii. Puteţi folosi şi înregistrări audio. (lui Muţunau asta cu statul liniştit o să-i iasă mai greu...)
76. Jucaţi un joc de ascultare. Staţi foarte liniştiţi şi încercaţi să ghiciţi de la ce provin sunetele pe care le auziţi (mai degrabă ăsta...)
77. Lăsaţi copilul să se joace cu butonul de volum al unui aparat audio ca să experimenteze cu sunete puternice şi slabe.
78. Jucaţi-vă la lumina lumânării.
79. Stingeţi luminile şi jucaţi-vă de-a v-aţi ascunselea cu lanterne.
80. Faceţi umbre pe pereţi - iaca aici cum.
81. Construiţi un fort sau un cort (nu cred că ar conta din ce!)
82. Ascundeţi-vă sub o pătură şi citiţi la lumina lanternei
83. Jucaţi prinsa cu un balon
84. Căutaţi ieşirea din labirinturi ori trasaţi linii folosind imagini pre-desenate de tip uneşte-punctele.
85. Desenaţi conturul corpului vostru ori al mâinilor
86. Purtaţi ochelari de soare.
Mirosuri.
87. Observaţi cum reacţioneaza diferit copilul dvs. la diferite mirosuri. Dacă descoperiţi că unele sunt liniştitoare sau, dimpotrivă, de natură să-l alerteze, folosiţi loţiuni, săpunuri sau lumânări parfumate pentru a „regla” dispoziţia copilului
88. Legaţi copilul la ochi şi puneţi-l să identifice diferite mirosuri.
89. Încercaţi să-i daţi copilului o bomboană foarte aromată înainte de a încerca să-i daţi să mănânce un nou fel de mâncare (nota mea: bomboane? huo. poate ceai. sau vreo mirodenie deja acceptată)
90. Mâncaţi „sendvişuri senzoriale” (genul de mâncare care te face atent la faptul c-o mănânci!)
91. Degetele gâdilici - treceţi-vă uşor degetele pe pielea copilului.
92. Daţi-vă cu cremă.
93. Mângăiaţi pisica (nu cu piciorul, aş adăuga eu...)
94. Daţi-vă pupici de fluturaşi (cu genele, adică)
95. Faceţi-vă masaj (Muţuunaaaauuu, treci încoa, ai treabă!)
96. Faceţi mutre (strâmbaţi-vă)
97. Exersaţi suflatul în lumânări puse pe torturi de plastilină.
98. Puneţi cocoloaşe de vopsea de culori diferite într-o pungă şi frământaţi punga ca să amestecaţi culorile
99. Creaţi un colţişor senzorial - un scaun cu boabe sau un teanc de perne, sub o lumină nu prea intensă, cu obiecte moi, liniştitoare, cum ar fi cărţile şi animalele de pluş, muzică la căşti şi o gustare.
De revenit cu lista proprie!
marți, 1 mai 2012
Despre timp, ritmuri şi vinovăţie
Pe scurt:
Îl trezesc dimineaţa la 7.00 - 7.15 şi-l terorizez toată ziua cu calculele şi temporizările mele.
Nasol.
Pe lung / larg / lat / etc:
Capul meu e un computer pe stil vechi din care ţâşnesc imaginar note pe care scrie: 1 broccoli = 5-15 min (5 pentru halit crud, 15 pentru preparat la aburi); cumpărat X din magazinul Y = 1-2 ore (seara, pot sta în cap şi-n nas, mersul la super-uber-hipermarket atâta-mi ia. mă mişc cu maximă viteză înăuntru, dar încă nu m-am apucat să spulber populaţia de la case. şi aia cere timp!), mers în parcul cutare egal... piu, piu, piu (astea, ultimele, fiind semnalele de varii avarii ale maşinăriei)
Unele din aceste rapoarte performante sunt şi verbalizate, pe un ton roboţesc, cu piuituri (sunt fan declarat R2D2).
Motiv pentru care bietul copil poate fi auzit, când vorbeşte prin somn, şi scuzându-se, respectiv argumentând că n-are timp.
Mda.
(pe fundal, imagine neclară cu Mamiţuni cărându-şi autodafeic pumni în cap)
Nu ştiu dacă am cum să-l învăţ să-şi asculte propriile ritmuri - mă vede atât de rar făcând asta...
(odată intrat în orice sistem ştiinţa lui originară de-a funcţiona pe bază de ritmuri a-nceput a se estompa...)
Şi mi se pare important s-o fac, pentru că n-aş vrea ca el, crescând, să devină unul din oamenii pe care îi poartă prin viaţă constrângerile profesionale şi financiare, mai degrabă decât să-şi conducă ei barca...
(da, condusul simţit al bărcii mici mi se pare mai important decât plimbarea pe transatlantic. de unde şi aplecarea spre aiureli rutiere)
Nu duc(em) o viaţă care să-i permită accesul direct şi nestingherit la ritmurile naturii - trăind în oraş, nu simţi cum respiră pământul cu şi sub tine.
(Poate pe ici, pe colo... că-n general, simţi cum duduie blocul când trec camioane şi cum transpiră crispat pe claxon lăboanţele şoferilor isterici).
Iar eu ştiu ce pierde(m).
N-am crescut chiar în mijlocul naturii, dar am apucat a-mi petrece-n aer liber destul timp, numărat în răsărituri şi apusuri de soare, bălăcit în pâraie, dormit sub cerul liber, mâncat fructe direct din copac (ăsta crudivorism, nu ăla cu blender de jde(zecide)mii de lei...) şi ţopăit prin băltoace şi mâl, în ploaie.
Nu ştiu cum aş putea face-n aşa fel încât să-i permit accestul la experienţele astea. Şi nu „din bucăţele”, pe furate (deşi contează fiecare pic), constant şi clar, reflectat în cum şi pentru ce trăim.
(Îmi pare, de fapt, că fac fix contratriul.)
Şi simt c-ar fi trebuit să ştiu, să pot şi s-o fi făcut deja.
Acestea fiind zise, vinovăţia-i gata.
Îl trezesc dimineaţa la 7.00 - 7.15 şi-l terorizez toată ziua cu calculele şi temporizările mele.
Nasol.
Pe lung / larg / lat / etc:
Capul meu e un computer pe stil vechi din care ţâşnesc imaginar note pe care scrie: 1 broccoli = 5-15 min (5 pentru halit crud, 15 pentru preparat la aburi); cumpărat X din magazinul Y = 1-2 ore (seara, pot sta în cap şi-n nas, mersul la super-uber-hipermarket atâta-mi ia. mă mişc cu maximă viteză înăuntru, dar încă nu m-am apucat să spulber populaţia de la case. şi aia cere timp!), mers în parcul cutare egal... piu, piu, piu (astea, ultimele, fiind semnalele de varii avarii ale maşinăriei)
Unele din aceste rapoarte performante sunt şi verbalizate, pe un ton roboţesc, cu piuituri (sunt fan declarat R2D2).
Motiv pentru care bietul copil poate fi auzit, când vorbeşte prin somn, şi scuzându-se, respectiv argumentând că n-are timp.
Mda.
(pe fundal, imagine neclară cu Mamiţuni cărându-şi autodafeic pumni în cap)
Nu ştiu dacă am cum să-l învăţ să-şi asculte propriile ritmuri - mă vede atât de rar făcând asta...
(odată intrat în orice sistem ştiinţa lui originară de-a funcţiona pe bază de ritmuri a-nceput a se estompa...)
Şi mi se pare important s-o fac, pentru că n-aş vrea ca el, crescând, să devină unul din oamenii pe care îi poartă prin viaţă constrângerile profesionale şi financiare, mai degrabă decât să-şi conducă ei barca...
(da, condusul simţit al bărcii mici mi se pare mai important decât plimbarea pe transatlantic. de unde şi aplecarea spre aiureli rutiere)
Nu duc(em) o viaţă care să-i permită accesul direct şi nestingherit la ritmurile naturii - trăind în oraş, nu simţi cum respiră pământul cu şi sub tine.
(Poate pe ici, pe colo... că-n general, simţi cum duduie blocul când trec camioane şi cum transpiră crispat pe claxon lăboanţele şoferilor isterici).
Iar eu ştiu ce pierde(m).
N-am crescut chiar în mijlocul naturii, dar am apucat a-mi petrece-n aer liber destul timp, numărat în răsărituri şi apusuri de soare, bălăcit în pâraie, dormit sub cerul liber, mâncat fructe direct din copac (ăsta crudivorism, nu ăla cu blender de jde(zecide)mii de lei...) şi ţopăit prin băltoace şi mâl, în ploaie.
Nu ştiu cum aş putea face-n aşa fel încât să-i permit accestul la experienţele astea. Şi nu „din bucăţele”, pe furate (deşi contează fiecare pic), constant şi clar, reflectat în cum şi pentru ce trăim.
(Îmi pare, de fapt, că fac fix contratriul.)
Şi simt c-ar fi trebuit să ştiu, să pot şi s-o fi făcut deja.
Acestea fiind zise, vinovăţia-i gata.
marți, 6 martie 2012
Porţioara de fericire
(postare scrisă & programată de duminică!)
Nen-tu Stuart Firestein a găsit de cuviinţă să-şi spuie, la BBC, în 60 de secunde, părerea despre cum s-ar putea schimba lumea.
S-a întâmplat să-l ascult.
Discursul e adorabil (merită descărcaţi ăia 3 mega).
Mărturisesc că nu m-aş apuca neapărat de beut la birou, contra-cronometru (deşi nici ideea asta nu e rea... da’ după aia aş avea de condus pân’ acasă, ceea ce presupune evitarea multor cratere recent apărute-n hasfalt, şi mai bine lăsăm beutul pe alt’dată!).
Dar, precum în bancu’ ăla („bani de-o maşină de-asta n-am, da’ portieră tot îmi cumpăr!”), poate chiar o oră liberă de orice altceva n-am în fiecare seară (din păcate) - dar 10 minute pentru ţopăială extatică, neîntreruptă de administrativisme gen spălat pe dinţi, echipat în pijama, citit poveste seara, tot om găsi!
Nen-tu Stuart Firestein a găsit de cuviinţă să-şi spuie, la BBC, în 60 de secunde, părerea despre cum s-ar putea schimba lumea.
S-a întâmplat să-l ascult.
Discursul e adorabil (merită descărcaţi ăia 3 mega).
Mărturisesc că nu m-aş apuca neapărat de beut la birou, contra-cronometru (deşi nici ideea asta nu e rea... da’ după aia aş avea de condus pân’ acasă, ceea ce presupune evitarea multor cratere recent apărute-n hasfalt, şi mai bine lăsăm beutul pe alt’dată!).
Dar, precum în bancu’ ăla („bani de-o maşină de-asta n-am, da’ portieră tot îmi cumpăr!”), poate chiar o oră liberă de orice altceva n-am în fiecare seară (din păcate) - dar 10 minute pentru ţopăială extatică, neîntreruptă de administrativisme gen spălat pe dinţi, echipat în pijama, citit poveste seara, tot om găsi!
luni, 16 ianuarie 2012
Zâna delfino-endorfină
Da, da, eu. (zgomot surd de bătaie cu cărămida-n chept)
Căci, deşi nimeni nu mai credea (juma’ de univers făcea pffff! dând din mână a pagubă, de fiecare dată când eu dădeam să spun pisci...nă!), am fost la bazin.
Am plutit din prima clipă de aparentă imponderabilitate nautică. N-am înotat, am acvaplanat non-stop.
Sau aproape..
Că data viitoare mă uit mai bine să văz când se termină brusc treptele, ca să nu mă mai trezesc băgată cu capu-n apă de un Muţunau vag timorat de alunecarea-mi cam bruscă & dornic de susţinere sporită fix la momentu' mai puţin oportun.
Sau mă bag la un antrenament intensiv de salvamar, că eu ştiu să mă ţin numa’ pe mine cu nasu’ deasupra apei, şi nu-s deloc competentă în a susţine, când bâldâbâcâi, şi-un copil, şi-un colac buclucaş de spumă.
Deşi poseda colac, s-a speriat; mi-au trebuit juma’ de oră şi-un număr record de tumbe, demn de Cirque du Soleil, secţia morse-orci-balene-ucigaşe, să-l conving să intre la loc.
După aia, s-a ocupat pe cont propriu de înghiţit apă, dat fiind că el tre’ să vorbească non-stop şi n-are activată opţiunea „închide gura!”.
Sunt gata să pornesc o nouă religie, bazată pe traiul eternizat în piscină. Cu, hai, dormitul pe marginea ei. (că tot veni vorba, după piscină & masă, Muţunau a căzut lat. puteai tăia lemne pe el. cu drujba. )
Sau... aş putea să mă mut în Bolivia. Au ăia acolo o piscină mai mare, în aer liber şi la oarece înălţime, locuibilă.
Sau, pur şi simplu, să mai merg la vreun bazin.
Îmi ţin pumnii să nu se lase cu dureri de urechi. Omu' a avut cască (o caşchetă de la Decathlon), dar, odată ajunşi acasă, de fiecare dată când cască a somn, duce mâinile la urechi. Nu-l doare, dar semnul nu-i prea bun...
(cu toată scufundăciunea de debut, eu n-am nimic, sunt din tablă zincată)
Căci, deşi nimeni nu mai credea (juma’ de univers făcea pffff! dând din mână a pagubă, de fiecare dată când eu dădeam să spun pisci...nă!), am fost la bazin.
Am plutit din prima clipă de aparentă imponderabilitate nautică. N-am înotat, am acvaplanat non-stop.
Sau aproape..
Că data viitoare mă uit mai bine să văz când se termină brusc treptele, ca să nu mă mai trezesc băgată cu capu-n apă de un Muţunau vag timorat de alunecarea-mi cam bruscă & dornic de susţinere sporită fix la momentu' mai puţin oportun.
Sau mă bag la un antrenament intensiv de salvamar, că eu ştiu să mă ţin numa’ pe mine cu nasu’ deasupra apei, şi nu-s deloc competentă în a susţine, când bâldâbâcâi, şi-un copil, şi-un colac buclucaş de spumă.
Deşi poseda colac, s-a speriat; mi-au trebuit juma’ de oră şi-un număr record de tumbe, demn de Cirque du Soleil, secţia morse-orci-balene-ucigaşe, să-l conving să intre la loc.
După aia, s-a ocupat pe cont propriu de înghiţit apă, dat fiind că el tre’ să vorbească non-stop şi n-are activată opţiunea „închide gura!”.
Sunt gata să pornesc o nouă religie, bazată pe traiul eternizat în piscină. Cu, hai, dormitul pe marginea ei. (că tot veni vorba, după piscină & masă, Muţunau a căzut lat. puteai tăia lemne pe el. cu drujba. )
Sau... aş putea să mă mut în Bolivia. Au ăia acolo o piscină mai mare, în aer liber şi la oarece înălţime, locuibilă.
Sau, pur şi simplu, să mai merg la vreun bazin.
Îmi ţin pumnii să nu se lase cu dureri de urechi. Omu' a avut cască (o caşchetă de la Decathlon), dar, odată ajunşi acasă, de fiecare dată când cască a somn, duce mâinile la urechi. Nu-l doare, dar semnul nu-i prea bun...
(cu toată scufundăciunea de debut, eu n-am nimic, sunt din tablă zincată)
vineri, 13 ianuarie 2012
Alienare
- Dar nu am timp, zice R. Practic, mă văd cu soţul meu doar în weekend - şi el munceşte mult, vine târziu... e drept, câştigă tot felul de premii, sunt mândră de el, ne prind bine şi banii... dar apucăm să vorbim doar la sfârşit de săptămână...
Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.
Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.
Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.
Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.
marți, 3 ianuarie 2012
Pentru că...
(acesta este un text postat cu data când ar fi trebuit să fie demult gata scris)
- Abia aştept să se termine anul ăsta, că m-am săturat de el, îmi zicea, la sfârşit de decembrie, prietena mea I., mamă de doi cetăţeni sub 3 ani.
- Da’ de ce?
- Păi... şi începe să toarne.
O mulţime (nu exagerez, mulţime) de poveşti triste de familie, legate de subiectul sănătate. O ascultam siderată. Când se întâmplaseră toate? De ce n-am apucat să vorbim despre ele?
Pentru că ne vedem de obicei la ocazii festive, când vorbim despre altele, mai vesele.
Pentru că atunci când vorbim la telefon ne mai urlă cel puţin alţii doi pe fundal. Alţii, mai mici, faţă de care nu vrei neapărat să discuţi suspiciuni medicale şi diagnostice prezumptive de tot felul.
Pentru că Muţunau a fost mai mereu răcit şi n-am avut inimă să mă prezint cu „cadouri” îmbolnăvitoare în preajma bebeluşului ei, deşi făcusem planuri în repetate rânduri.
Pentru că ea nu poate veni decât foarte însoţită la mine, iar eu, în timpul săptămânii, rarisim am timp seara.
Pentru că de câteva ori am fost pur şi simplu prea lată ca să mă mai gândesc măcar să sun, ştiind că, de azi pe azi, de obicei nu-şi poate schimba programul.
Pentru că, na poftim, atunci când, în sfârşit, la petrecerea de revelion, am stat una lângă alta, dimineaţa, cu cafeaua-n nas, vrând să stabilim când (repede! c-avem copiii cel puţin temporar sănătoşi!) ne vedem, am constatat că mai devreme de sfârşitul lui ianuarie nu ni se pupă oricum agendele, orice am face, dacă presupunem că vrem să ne vedem pentru mai mult de 30 de minute, altundeva decât la coadă la supermarket...
(asta în condiţiile-n care niciuna din noi nu-şi bate capul să aibă casa lună "pentru vizite"!)
Mă văd prea rar cu prietenii. Zău aşa.
Unele ne-ntâlniri sunt la limita anecdoticului, cum e cea cu V., cu care mi-a luat 1 an jumate pentru 1 întâlnire, sau cea cu C., căreia aş vrea să-i dau, pentru fiu-său, cadoul luat acum 2 ani (din fericire util şi acum), sau cea cu L., programată iniţial pentru hăt, demult, când eram gravidă în 5 luni, sau cea cu I. (altă I.) de la care am pătuţul pliant şi şapte mii de alte agregate (pentru că ne-am mai intersectat în context profesional...) dar care nu a apucat să-l vadă niciodată pe Muţunau.
Cam trist. Leşinato- patetic.
Ei las' că poate anu' ăsta schimbăm foaia!
- Abia aştept să se termine anul ăsta, că m-am săturat de el, îmi zicea, la sfârşit de decembrie, prietena mea I., mamă de doi cetăţeni sub 3 ani.
- Da’ de ce?
- Păi... şi începe să toarne.
O mulţime (nu exagerez, mulţime) de poveşti triste de familie, legate de subiectul sănătate. O ascultam siderată. Când se întâmplaseră toate? De ce n-am apucat să vorbim despre ele?
Pentru că ne vedem de obicei la ocazii festive, când vorbim despre altele, mai vesele.
Pentru că atunci când vorbim la telefon ne mai urlă cel puţin alţii doi pe fundal. Alţii, mai mici, faţă de care nu vrei neapărat să discuţi suspiciuni medicale şi diagnostice prezumptive de tot felul.
Pentru că Muţunau a fost mai mereu răcit şi n-am avut inimă să mă prezint cu „cadouri” îmbolnăvitoare în preajma bebeluşului ei, deşi făcusem planuri în repetate rânduri.
Pentru că ea nu poate veni decât foarte însoţită la mine, iar eu, în timpul săptămânii, rarisim am timp seara.
Pentru că de câteva ori am fost pur şi simplu prea lată ca să mă mai gândesc măcar să sun, ştiind că, de azi pe azi, de obicei nu-şi poate schimba programul.
Pentru că, na poftim, atunci când, în sfârşit, la petrecerea de revelion, am stat una lângă alta, dimineaţa, cu cafeaua-n nas, vrând să stabilim când (repede! c-avem copiii cel puţin temporar sănătoşi!) ne vedem, am constatat că mai devreme de sfârşitul lui ianuarie nu ni se pupă oricum agendele, orice am face, dacă presupunem că vrem să ne vedem pentru mai mult de 30 de minute, altundeva decât la coadă la supermarket...
(asta în condiţiile-n care niciuna din noi nu-şi bate capul să aibă casa lună "pentru vizite"!)
Mă văd prea rar cu prietenii. Zău aşa.
Unele ne-ntâlniri sunt la limita anecdoticului, cum e cea cu V., cu care mi-a luat 1 an jumate pentru 1 întâlnire, sau cea cu C., căreia aş vrea să-i dau, pentru fiu-său, cadoul luat acum 2 ani (din fericire util şi acum), sau cea cu L., programată iniţial pentru hăt, demult, când eram gravidă în 5 luni, sau cea cu I. (altă I.) de la care am pătuţul pliant şi şapte mii de alte agregate (pentru că ne-am mai intersectat în context profesional...) dar care nu a apucat să-l vadă niciodată pe Muţunau.
Cam trist. Leşinato- patetic.
Ei las' că poate anu' ăsta schimbăm foaia!
joi, 22 decembrie 2011
"Muţunau în acţiune" se întoarce
Corul:
- Ooo, brad frumooos / Ooo braaad frumooos / Cu cetina tot verdeeee...
Muţunau, nu doar în contratimp:
- O, brad frumos / O brad frumooos / Cu cetina verde închis...
Schimbare nocturnă de pijamale, pe motiv de pipiloi.
Post amplasare de nădragi uscaţi, Muţunau, trist:
- Acuma nu mai sunt asohrhtat!
Bine, Versace.
- Mami, de ce nu ai bani?
(întrebarea vine pe motiv de refuz de tras în raţe. raţe = bărcuţele de la Afi, tras = plimbat)
- Iaca, n-am. S-au terminat.
- De ce eşti cheltuitoare?
Lăsat în grija mătuşii cu acte în regulă, solicită noul fetiş alimentar, pastele fusilli (din care, desigur, a trebuit sa cumpar 5 metri cubi; fusilli, nu fahrhfalle, da?) cu pahrhmezan.
Se rade brânzoiul într-o farfurioară, după care Miss-acte-n-regulă dispare 3 nanosecunde din zonă.
La întoarcere, în farfurioară, pustiu şi vagi urme de linsoare. Pe botişorul Muţunaului, trei fire parmezanic-trădătoare.
- Ce-ai făcut, hoţomane?
- Eu nu sunt hoţoman. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan, un hoţ.
Mă duc să-i comand cărţi de vizită.
Pe notă Moş Crăciunică: am scăpat de Moş. Dar nu scap de brad!
Cel mic, de plastic, nu e bun. Ne trebe unul ma'ie, natural, adevăhrat, ca la ghrădi şi ca la mall.
(şpilul e că vrea să-l împodobească. chestie care presupune, nerealist, că eu aş mai şti cumva cam pe unde doamne iartă-mă ar putea fi globurile. nu-i nimic, facem noi altele... din fetru. desigur, dacă-l găsesc!)
Dar... văzând zvâcul acesta anti-refolosire oarecum ecologică, zic: dacă-l iau mai bine pe musiu la întrebări şi aflu că susţine (vade retro...) şi exploatarea mincinos-corporatistă de la Roşia Montană?
În rest:
Uh, o juma’ de zi şi gata, pot să respir.
Preţ de, uau, trei zile!!
(abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să nu fie nevoie să... nimic! măcar 3 minute... plănuiesc şi să mă ascund sub covor, la nevoie)
- Ooo, brad frumooos / Ooo braaad frumooos / Cu cetina tot verdeeee...
Muţunau, nu doar în contratimp:
- O, brad frumos / O brad frumooos / Cu cetina verde închis...
Schimbare nocturnă de pijamale, pe motiv de pipiloi.
Post amplasare de nădragi uscaţi, Muţunau, trist:
- Acuma nu mai sunt asohrhtat!
Bine, Versace.
- Mami, de ce nu ai bani?
(întrebarea vine pe motiv de refuz de tras în raţe. raţe = bărcuţele de la Afi, tras = plimbat)
- Iaca, n-am. S-au terminat.
- De ce eşti cheltuitoare?
Lăsat în grija mătuşii cu acte în regulă, solicită noul fetiş alimentar, pastele fusilli (din care, desigur, a trebuit sa cumpar 5 metri cubi; fusilli, nu fahrhfalle, da?) cu pahrhmezan.
Se rade brânzoiul într-o farfurioară, după care Miss-acte-n-regulă dispare 3 nanosecunde din zonă.
La întoarcere, în farfurioară, pustiu şi vagi urme de linsoare. Pe botişorul Muţunaului, trei fire parmezanic-trădătoare.
- Ce-ai făcut, hoţomane?
- Eu nu sunt hoţoman. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan, un hoţ.
Mă duc să-i comand cărţi de vizită.
Pe notă Moş Crăciunică: am scăpat de Moş. Dar nu scap de brad!
Cel mic, de plastic, nu e bun. Ne trebe unul ma'ie, natural, adevăhrat, ca la ghrădi şi ca la mall.
(şpilul e că vrea să-l împodobească. chestie care presupune, nerealist, că eu aş mai şti cumva cam pe unde doamne iartă-mă ar putea fi globurile. nu-i nimic, facem noi altele... din fetru. desigur, dacă-l găsesc!)
Dar... văzând zvâcul acesta anti-refolosire oarecum ecologică, zic: dacă-l iau mai bine pe musiu la întrebări şi aflu că susţine (vade retro...) şi exploatarea mincinos-corporatistă de la Roşia Montană?
În rest:
Uh, o juma’ de zi şi gata, pot să respir.
Preţ de, uau, trei zile!!
(abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să nu fie nevoie să... nimic! măcar 3 minute... plănuiesc şi să mă ascund sub covor, la nevoie)
marți, 20 decembrie 2011
Muţunau în acţiune
Muţunau în dialog cu baby-sitter-iţa de ocazie:
- Nu-i aşa că eşti inte’esată să schimbi bate’iile jucă’iei?
(sigur, în sinea ei, baby-sitter-iţa crăpa intens de nerăbdare, da’ nu-ndrăznea s-arate... noroc cu junele, care, perspicac, întreabă, îi arată de un’ să ia şurubelniţa şi bateriile şi o supraveghează micro-managerial până la terminarea „reparaţiei”)
... apoi, mai târziu, din senin, cu muma proprietară de baterii:
- Nu aveai nevoie de bate’ii pent’u nimic, nu-i aşa, mami?
La magazinuţul de cadouri tembele, unde intrasem să văz cât costă o mască veneţiană, da’ fără să mă gândesc să verific, înainte de-a târî copilul după mine, toate măgăriile expuse, cu atât mai puţin mulajul dintr-un colţ:
- Mami, ne luăm şi noi o pe’eche de ţâţe?
- Nu, c-avem.
Na, câteodată e bun şi fuzionalul la ceva.
Din seria „mama cumplită, da’ merge şi-aşa”:
- De ce se teme? întreabă medicul homeopat.
- Hă? Nu ştiu. De nimic. Nu ştiu să se teamă de nimic. (Muţunau, zis inimă de leu!)
- De întuneric? De păianjeni?
De sub patul de consultaţie se-aude o voce chiţăită:
- Mă tem de chrhocodili!
Acasă, coda:
- Mami!
- Da!
- Tu eşti un chrhocodil de jucăhrie!
- Mami! O să te tunzi scuhrht?
- Nu ştiu. Poate că da. Sau poate că nu! (că risc s-arăt ca un muflon)
- O să te tunzi scuhrht! Şi atunci o să fii băiat! Şi o să-ţi chrhrească puţă!
Acu’, descurcă-te şi răspunde:
/- Mami, ce e timpul?
- Nu-i aşa că eşti inte’esată să schimbi bate’iile jucă’iei?
(sigur, în sinea ei, baby-sitter-iţa crăpa intens de nerăbdare, da’ nu-ndrăznea s-arate... noroc cu junele, care, perspicac, întreabă, îi arată de un’ să ia şurubelniţa şi bateriile şi o supraveghează micro-managerial până la terminarea „reparaţiei”)
... apoi, mai târziu, din senin, cu muma proprietară de baterii:
- Nu aveai nevoie de bate’ii pent’u nimic, nu-i aşa, mami?
La magazinuţul de cadouri tembele, unde intrasem să văz cât costă o mască veneţiană, da’ fără să mă gândesc să verific, înainte de-a târî copilul după mine, toate măgăriile expuse, cu atât mai puţin mulajul dintr-un colţ:
- Mami, ne luăm şi noi o pe’eche de ţâţe?
- Nu, c-avem.
Na, câteodată e bun şi fuzionalul la ceva.
Din seria „mama cumplită, da’ merge şi-aşa”:
- De ce se teme? întreabă medicul homeopat.
- Hă? Nu ştiu. De nimic. Nu ştiu să se teamă de nimic. (Muţunau, zis inimă de leu!)
- De întuneric? De păianjeni?
De sub patul de consultaţie se-aude o voce chiţăită:
- Mă tem de chrhocodili!
Acasă, coda:
- Mami!
- Da!
- Tu eşti un chrhocodil de jucăhrie!
- Mami! O să te tunzi scuhrht?
- Nu ştiu. Poate că da. Sau poate că nu! (că risc s-arăt ca un muflon)
- O să te tunzi scuhrht! Şi atunci o să fii băiat! Şi o să-ţi chrhrească puţă!
Acu’, descurcă-te şi răspunde:
/- Mami, ce e timpul?
luni, 17 octombrie 2011
Poveste fără sfârşit
Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
