... şcoală...

- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.
Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimentală, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD. 
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(sursa foto)

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 
Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.
 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 

I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 

- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 

Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 
Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...

Exmatriculatul

Apel matinal de la cadrul didactic:
- Mama lu’ Muţunau, da’ Muţunau iar a pocnit un copil la şcoală! 
Între noi fie vorba, nu ador cadrul didactic în chestiune.

Nu după ce am auzit-o spunând că ea ar vrea s-o iubească elevii (da’ ia-ţi, madam, un adult. sau mai mulţi. terapeut, gigolo, ambele) şi, de asemenea, să-i respecte autoritatea. Da’ aşa, din proprie iniţiativă, din bun simţ, de cum intră pe uşă, fără vreun demers din partea dumisale.
(Faptul că astea două se bat cap în cap nu pare s-o deranjeze la dialectică.)

Autoritatea se câştigă - cea pur ierarhică însă e o convenţie şi atât. Respecţi funcţia, dar nu persoana. 

Autoritatea relevantă şi respectată e cea dată de expertiză / experienţă, care se vede prin ghidaj. 
Respecţi experienţa, pe de o parte, când crezi că există. 

Respecţi persoana, pe de alta, prin ceea ce face concret, în relaţia cu tine, nu pentru ceea ce pretinde sau predică. Cu alte cuvinte, respecţi cadrul didactic în cadrul creat şi clar comunicat (rareori în afara cadrului, aia e dresură sau docilitate) şi asta când şi dacă ai încredere în ce face şi (semnificativ mai puţin relevant) în ce zice.

Modelul clar de verificare a precizării de mai sus sunt grupurile de adulţi: în contexte puţin familiare, cu reguli neclare (sau clare, dar şi mai clar încălcate) sau percepute ca opresive (sau inutil restrictive) câţi adulţi sunt „cuminţi”?

Punând peste asta tendinţa copiiilor de-a explora, na, uite de ce e bine să tot repeţi că râdem, glumim, dar în incintă.... şi să-ţi mai temperezi aşteptările profund idealiste.
Laşi acas’ bagheta de zână.
Nu de alta, dar nu lucrezi cu elevi imaginari, ci cu copii reali, cu stări, mofturi şi suceli proprii.

Muţunau nu e la curent cu lipsa mea de admiraţiune, dar cadrul didactic, m-aş mira să nu. Căci, dacă adoraţia e ce cauţi, îţi e extrem de clar când n-o ai. O simţi la venă. Ce venă, la mitocondrie!

Deci toate comunicările dintre noi au ... un „ton”. Subtil, desigur, căci dacă vrei adoraţie / acceptare, doar n-o să rişti dezaprobare. Dar ce la îndemână e să te foloseşti de orice detaliu legat de copil...


Aşadar, na poftim, epopeea scatoalcelor continuă. După urechelile şi păruielile de anul trecut (implicând, nota bene, alt cadru didactic), copchilul, silitor nevoie mare, a băgat la cap ce şi cum se face şi s-a apucat să împartă şi el, că, dă, dacă ăsta-i modelul... Un an şi jumătate a fost, când şi când, victimă. Acu’ a sărit de partea cealaltă a baricadei...

Pe scurt, s-a gândit să-şi pocnească o colegă, în timp ce coborau pe scări, el în spatele ei. Fata nu i-a făcut nimic, nici pe scări, nici mai înainte, dar lui Muţunau i-a „venit” s-o altoiască, deci jap, una după cap.
Conferinţă de presă, acasă:
- Îţi interzic să mai dai în fete, acum sau vreodată, cu excepţia cazului în care eşti în legitimă apărare, respectiv în pericol de moarte din cauza persoanei respective! Clar???
- Clar....
- ... şi fără alte pocneli! Clar?
- Clar...

Îhî. Vezi să nu.
Clar ca noaptea, cum ar veni.

E drept, când s-a mai luat ulterior de-o altă fată, respectiva îl ghiontise ea, perseverent, până când Muţunau s-a-ntors, a-mpins-o, ea s-a dezechilibrat şi el „s-a urcat pe gâtul meu”.
Fătuca a reclamat insistent la mama dumisale, mama în chestiune m-a abordat, şi, taman când propusesem să-i confruntăm pe împricinaţi  da’ nu stabilisem când, am dat nas în nas matinal, la şcoală... şi-am pus-o ad-hoc de-o reconstituire...


Muţunau negase ferm agresiunea:
- Nu i-am făcut nimic! Ne înţelegem bine! Ne-am şi pupat!
Hă?
- Gogule, sigur n-ai împins-o şi-ai uitat, cum eşti tu, prins doar de ale tale?
- Eu cred că nu! 
Eh. 

La reconstituire, nu prea m-am prins ce şi cum, victima povestea neclar, iar agresorul se zbătea intens în braţele mele, deloc dornic să participe la anchetă.
- Da’ cum s-a întâmplat? Erai întinsă pe jos? Era el pe măsuţă? Că, altfel, nu pricep cum şi s-ar fi putut urca pe gât.
- Eu îl necăjeam (ghionturi), el mi-a spus să mă opresc, nu m-am oprit, şi el s-a întors, m-a împins, şi eu am căzut în genunchi, şi el s-a urcat pe gâtul meu.  

M-am încruntat, nepricepând, în continuare, cum te poţi urca pe gâtul cuiva. Poate... aşa?



Fătuca mi-a interpretat greşit apocaliptica strâmbătură şi s-a grăbit să adauge:
- Dar l-am iertat, acum suntem prieteni!
Na, desfă iţele...

Iar următoarele incidente semnalate de şcoală (care nu pare să ştie sau să nu-i pese de incidentul cu a doua fată) au fost cu R., unul dintre băieţi.

La o primă ciocnire, R. s-a-ntins peste Muţunau, care tocmai încerca să-şi escrocheze un alt coleg, dotat cu o bancnotă de 10 lei.
R. voia, după toate aparenţele şi mărturiile părţilor, să smulgă el banii.
Muţunau, negociator ghiontit, l-a împins pe R., care a căzut. Zbang, incident. (e drept, R. putea cădea peste măsuţe şi scaune, se putea lăsa cu consecinţe nasoale...)

La a doua, R. se ocupa cu turmentarea verbală a Muţunaului (n-am reţinut pe ce temă). Personajul agresat verbal a răbdat cât a răbdat, după care, sătul de insulte, jap, i-a şters o palmă peste ochi vorbitorului.

Ne-ntoarcem la adorabila discuţie cu adorabilul cadru didactic:

- Şi Muţunau şi F au şi făcut mizerie în baie, au împrăştiat toate şerveţelele şi au murdărit pereţii băii cu albastru....
 
Ăsta fiind cu totul alt episod. Da’ matale ce păzeai, dacă nu te superi? 

- Cum de au scăpat neobservaţi?  Că presupun că mâzgâlirea totală a băii a implicat ceva timp, nu două minute jumate...
- Păi nu avem cum să-i observăm pe toţi...
- Siguranţa elevilor, la şcoală, e în sarcina personalului şcolii. Cum plănuiţi să îi observaţi mai bine?
- Pornim de la ideea că respectă regulile. Chiar nu avem cum să-i controlăm mereu pe toţi.  
Iuhuuu, imaginarul la putere. Copiii respectă regulile! Mmm, ce de-a porci zburau planat azi, pe sus...
- Nu vorbesc de control, vorbesc de monitorizare. Măcar să ştiţi cine unde e şi de cât timp. Acum s-au ţinut de boacăne. Dacă i se face unuia dintre ei rău, cât vă ia până observaţi?
- ...
- Nu e OK.
- Aş prefera să vorbim despre asta mai mult când ne vedem. 
Sigur, dă-o cotită. Dacă tu crezi că-s mai suavă în persoană... 

- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri s-a întâmplat asta, dar nu am apucat să sun, am avut foarte multă treabă... Dar acum, mai ales că l-a pocnit pe R., Muţunau va trebui să rămână trei zile acasă. 
Mai cu întârziere, c-a avut cadrul didactic treabă.
(Notă: la after-ul inclus în program, la aceeaşi şcoală, culmea, asistentele de după amiază au mereu timp să-mi spună sau să-mi dea bilet, în caz de boacăne. Da, da’ ele-s cu picioarele pe pamânt, nu aşa pătrunse de propria importanţă....) 
 

Şi aşa a ajuns Muţunau exmatriculat.
De ce?
Păi iei pericolul public din plan social. Şi-l trimiţi acasă, unde tre’ să se gândească la ce a făcut şi să regrete. Profund.

Îhî. Vezi să nu.
Muţunau a citit toată ziulica (toate ziulicile...), a stat echipat cum l-a tăiat capul (mai dezbrăcăţel, aşa...), a făcut toate mofturile posibile şi imposibile şi şi-a exasperat profund însoţitorii.
Nu, nu e un înger. Aureola cre’ c-a rămas, de mult, în crengile vreunui copac în care se căţăra... 
(e, mai curând, domnul Goe!)

Exmatricularea temporară (lăsând la o parte gravitatea, mai mult sau mai puţin discutabilă, a incidentelor numărate pân’ la trei) e mai curând o pedeapsă pentru părinte. 
Nu are rol reglator - contravenientului i se adaugă, cel mult, o durere de başcheţi în plus...şi, mă tem, şi oarece energie distructivă suplimentară. 


Următoarele detenţii se lasă cu muncă silnică. 
În imaginarul meu, şi pentru copchil, şi pentru cadrul didactic.  

Iaca, am revenit

Pe scurt: după o vacanţă de vis (coclauri bucovinene & coclauri scoţiene - pentru că rimează, nu de alta) avangardist petrecută separat (proletarii să rămână la muncă, da?), am revenit, fain frumos, cam tot de unde plecasem. 

Muţunau, acum ceva mai ’năltuţ şi mai tălpos (pare a se îndrepta vijelios spre 31, deşi nu protestează deloc dacă-l strâng încălţările, ceea ce mă face, simultan, să-l suspectez de ADN de prinţesă Song şi să mi-l imaginez, cu 40 la picior, perseverând în a purta tot ghetele actuale...), merge la aceeaşi şcoală (unde, de data asta, avem oarece speranţe că smocăielile vor înceta) şi este, în continuare, dinamită curată. 

Diferenţa majoră faţă de ’mai an e că pare să se mai fi făcut loc pentru ceva raţiune în comportamentul jupânaşului. Nu multă, să nu stricăm firma, dar acolo, un fir, un ecou.

Eu, la fel de obosită, o iau iar (şi iar) de pe la diverse capete - printre care şi blogul. 

Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...

Muţunau şi Mamiţuni în clasa I

Da. Muţunau la şcoală, Mamiţuni la ID (căci, nu-i aşa, nu mai puteam fără încă o licenţă şi m-a mâncat în fund ca pe Zambilica).

Pentru Muţunau pare să fie simplu - după câteva săptămâni vag haotice la început de an, acum perspectiva de-a nu merge o zi la şcoală bate orice altă posibilă sancţiune.

Pentru subsemnata... nu tocmai, unul din motive fiind că susnumita şcoleală se petrece în alt oraş. (am băgat, în total, până acum, de la prima vizită şi pân’ la primele restanţe, inclusiv, nişte mii de kilometri. în continuare cred c-am să mă trag cu trenul, sperând să-nţepenesc mai puţin în timp ce...)

În rest, sunt în profundă depresie pe tema instruirii universitare. Cursuri incomplete, cu greşeli de toate felurile (virgule între subiect şi predicat, câte-ncape, verificarea dactilografierii - sublimă dar lipseşte cu desăvârşire, prostii de conţinut - mai puţine, da’ parcă n-ar fi trebuit să fie niciuna...), mult balast pur teoretic, aiurea condensat şi complet lipsit de valoare practică.

Într-un elan muncitoresc imaginar, m-am şi văzut re-redactând manualele, salvând, astfel, învăţământul românesc (şi, de altfel, toată planeta).
Mi-am revenit rapid (şi definitiv, cred!) din reverie, cu ocazia intrării unuia dintre profi în aulă, la 20 de minute de la ora la care ar fi trebuit să înceapă examenul la materia dumisale.

Nu „bună-ziua”, nu „regret, am fost reţinut, sper că întârzierea mea nu vă provoacă prea multe probleme” (nota bene, e învăţământ la distanţă; deci poate ai în sală oameni care scapă trenu’ dacă tu întârzii...) nu nimic, doar subiectele de examen. A, şi precizarea că el punctează şi aspectele de limbă română, dar, nu de alta, cei de la zi nu ştiu să scrie, şi deci...
(admiterea a fost pe bază de dosar. nu mă mir c-ar putea avea semianalfabeţi, nu e deloc exclus).

Ce-are ...  aia cu prefectura, nu mai contează. Punctul de legătură e proful, incontestabilul ombelico del mundo, supremul punct de vedere auto-referenţial.

Da.... nu terminasem de citit a doua oară cursul (despre care am ferma convingere că-i redactat de două persoane, ambele, distincte de dom’ profesor, că prea-s mari diferenţele de toate felurile, de la topică şi structură până la stil), aşa c-am prestat cu onor & la superlativ 1 subiect din 3 (din lecturile complementare, nu din curs...) şi varii pospaiuri la celelalte 2.

Barem?
A, nu, nu ştim, n-avem.

No, ce notă am luat, dat fiind că să scriu ştiu? (e drept că, de mână, scrisu-mi cam seamănă cu electrocardigrama unei maimuţe turbate, da’ acuma na....)

10, desigur.
(n-am conservat elanul pentru tot restul sesiunii, am două restanţe).


Deci, ce e greşit cu învăţământul (universitar...) din România?
Presupunând (forţat) experienţa mea drept eşantion reprezentativ, aproape tot.

De la admitere discutabilă la cursuri prost scrise şi deseori şi mai prost comunicate studenţilor semi-absenţi (pentru ID te poţi aştepta şi să-ţi doarmă oamenii în sală, dacă-n noaptea anterioară au dormit 2 ore, că restu’ fuseseră alocate şofatului...), la examene nerelevante (prea uşoare sau prea grele, concentrate pe chiţibuşăreli teoretice, complet nejustificabile în raport cu scopul presupus al predării...), cu bareme necomunicate (asta dacă chiar există...), cu corectură la mişto, cu aere de mare severitate profesorală (nu copiaţi, că să ştiţi că vă ţin eu minte şi veţi avea de furcă la următoarele 6-7 examene cu mine...), cu (paradoxal...?) multe posibilităţi de-a trişa, cu zero interes pentru utilitatea celor predate, cu materii dublate şi inutil aduse în discuţie, cu texte şi perspective vetust-prăfuite
şi cu o lipsă de respect pentru studenţi de ţi se-ncreţeşte carnea pe tine.

- Stai! Nu intra în sală! Tu eşti dintre cei care n-au nota afişată?
Da, dă din cap studentul la zi, puţin blocat de cursul situaţiei.
- A, păi nu intra acum în examen, stai că afişăm încă o dată azi sau mâine dimineaţă. Tu vii mâine dimineaţă şi, dacă n-ai trecut sau vrei mărire, intri în examen de la 11.00.

Bravo, doamna profesoară care vorbeşte cu duhu’ din lampă, că doar studentul se materializează doar când vrei tu, în rest el nu există şi n-are drept să aibă alte planuri, mai ales în sesiune. Ce dacă programarea examenelor era alta...


Cea mai mare preocupare nu e legată nici de paşii post-facultate, nici de înţelegerea conţinuturilor predate, nici de nimic consistent - e, desigur, privitoare la „cum trecem examenul”. Eventual cu notă mare (pentru cei de la zi, ca să nu pierzi bursa).

În Românica nu se face şcoală, se face, cel mult, o risipă groaznică de energie, oarece poliţie academică şi multă bursă de note.
Salut excepţiile şi le doresc să se înmulţească - dar când aţi auzit, ultima dată, de vreun curs atât de bun sau atât de bine ţinut încât să fie asaltat de auditori, chiar şi din afara facultăţii?

Pentru că realitatea tristă e că, până nu ajungem înapoi la astfel de situaţii, şi pentru conţinut de curs, nu pentru tehnica actoricească de livrare, nu e nicio performanţă în nicio şcoală, indiferent de nivel.

Şi nu stufoşenia manualelor sau ifosele examinatorilor or să ne scoată la liman.

Părinţi, beuturică, matematică şi concluzii

Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit (economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem fără restricţii legate de ore de deplasare... )

Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.

Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi cafteli.

Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi, când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!), vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!

(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez, da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două Transformers. Filme, nu doar maşinării).

Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a 4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.

În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că, matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona arondată...
... e bineeeee!

Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege. Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă săturaţi odată.)

Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!

Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii, pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de la tine, da?)

N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de kafkian.


Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...

Nu glumesc. Aş vrea eu.

Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali  şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.

Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).

Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!

- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai ştiu câţi ani.

Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.

Pe scurt, progres, progres, da’ ho.

Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.

- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’ vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?

Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că l-aş adopta.

Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.

A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)

***

Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.

Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.

- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)

Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ alternativ. Poală de bani lunar.

Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.


Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!

Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.

Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
 Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?

- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!

(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)


Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.

(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)



Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).

- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.

Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!

Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:

- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.

Supriză la capătul firului.

Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.

Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!

Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.

Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.

După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.

- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...

Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.


Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.

În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.

(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”

De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )


Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una,  ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)

În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.

Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.


Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.

Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...

Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.

Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.

Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)

Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie - despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data asta.

Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)

- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?

- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?

- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...



Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?

- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!

Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.

Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)


Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...

Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.

Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...

Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.

Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.



Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?

Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?

Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?

De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?

De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?

N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)

Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă,  şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)

Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.

Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!

Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)


Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)

Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)


Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...

Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!

Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la  mine.

Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!

Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)


Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)

Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)



Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.

Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.

Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.

Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.

Ia hai să vedem, puteţi?

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)

Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.

Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!


Nu la fel stau lucrurile cu geografia.

De ce?
Simplu.

- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.

Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.


Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)

- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...

Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?

Desigur, linişte.


Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.

Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.


E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.

E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )

E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.

E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)

E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.

După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...


Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de  aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)


Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.

Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.

Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.


Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.


Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.

Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.

Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.

Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.

Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.

Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.

Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.

Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.


Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.

Ne batem capul cu şpaga?

Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.

Varii şcoleli pe cont propriu

Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.

Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?

Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon, îndesată-n destinatari predată.

- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum vai steaua ei lipsită de un număr spectaculos de teme imperios necesare existenţei în social - de la aspectele IT&C până la teme financiare. Da, poate n-oi vrea să-i înveţi despre derivative din clasa I, da’ poate vrei sa te asiguri că pricep teme de care se lovesc indirect în fiecare zi. Cum arată banii, la ce folosesc, de unde vin...
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)


Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)


Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.

Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)

Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:

- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)

- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)

- învăţarea prin joc

- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil

- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)

- timp de „decantare”

- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)

- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.



Ce avem în brogram:

- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă

- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!

- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).


Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.

Vise.

Despre şcoli şi alţi demoni

- Aşaaa... zice prietena mea (persoană importantă, nu dăm nume).
Şi ne ducem noi să stăm de vorbă şi cu vreo două şcoli de stat, care au şi ele prezentare...
Şi învăţătoarea îi spune lui R. cum or să facă ei nu-ştiu-ce activitate....
R. stă şi ascultă, apoi întreabă: dar în ce scop facem această activitate?


R. e un copchil de 5 ani, step-by-stepuit la grădiniţă. Ăia, step-by-stepii, de fiecare dată când introduc o activitate, zic de ce anume o fac, în ce constă, şi despre ce aspecte vor discuta la finalul ei.

Nişte netrebnici sabotori, zic. Nici nu mă pot gândi cum au tupeul să facă aşa ceva.

***

Nu ştiu ce e azi în şcolile româneşti. Nu direct.

Ştiu despre ghiozdane agabaritice, despre şapte milioane de concursuri inutile, cu medalii tăblăgite, despre cotizare intens-nesfârşită la fondul clasei, despre insulta supremă adusă de întrebările simple de tip „de ce?” / „cum?”, despre lezmajestatea de-a colora depăşind liniile (la propriu! pe hârtie, adică), despre competiţie prostească în clase şi-n pauze, despre îndesări grăbite de „învăţătură” complet ruptă de context, despre scurte traininguri ţinute la budă într-ale şcolii vieţii.


Nu ştiu nimic despre colaborare, compasiune, exersarea de aspecte practice strict necesare - cum acorzi primul ajutor, de pildă; cum abordezi o dispută; cum baţi două cuie; cum te comporţi lângă un câine / mâţ; cum asculţi şi cum te asculţi.

Or fi existând şi nu ştiu eu.


Pă vremea mea, maică, ’nainte de anu’ op’ş’nouă, ierea mare jmecherie să ai capu’ pătrat de ştiinţă. Nu neapărat corect articulată. Nu de alta, dar multe alte ocupaţii legale şi benigne nu prea erau.

No, şi-aşa ajungeai, de pildă, la nişte aberaţii: să ştii pe dinafară toate masivele muntoase, cu toate vârfurile lor, fără să fi văzut vreo poză a vreunuia anume ori, ferit-a Sfântu’, vreo hartă c-un traseu. Sau puteai traduce lejer mici pasaje din Balzac (hai să nu zic nimic despre seceriş, lanurile patriei şi ziua recoltei), dar erai perfect incapabil(ă) să comanzi mai mult de un croissant şi-un cafe-au-lait la restaurant.

Nu, nene, băgai la cap via scris negru pe alb, punct. Scuipai la cerere informaţia, bingo, bravo, 10.

Dac-aveai vreun prof bun care suplinea toate astea, bafta ta. Dacă nu, nu.



Memorarea intensă părea a fi singura scăpare permisă şi, dacă e să mă iau după nişte repere personale (cetăţeni anume, reali), atingea rapid şi des proporţii de delir.

De conformare şi înţepenire-n bancă nu mai zic nimic, că-i inutil.

Mă uit în urmă la ce minuni obosite băgam la cap şi constat cam cât am pierdut vremea. Înclin să le dau dreptate cetăţenilor subversivi care ori insinuează, ori zic pe de-a dreptul că şcoala nu e decât un mod de-a-nchide copiii departe de părinţi, pentru ca ăştia din urmă să poată să presteze cu spor varii munci spre a duce nu e clar ce pe noi culmi. Progresu'? Capitalismul? Ceva.


Dincolo de paseismul inerent oricărei instrucţii academice, n-am sentimentul că şcoala, aşa cum e ea acum, poate pretinde că pregăteşte pe careva pentru lumea reală. Pentru vreun construct abstract de genii multilateral dezvoltate (sau ocupate...), poate...



Na experiment. Cât din săptămâna trecută (ori viitoare, la o adică) a fost bazat pe chestii învăţate în şcoală, cât pe lucruri deprinse acasă, cât pe autodidacticie şi cât pe instruire profesională, formală sau ad-hoacă, post-angajare?



Că eu, din şcolărisme, mă folosesc curent strict de uzul (relativ) corect al românei, de aritmetica de şcoală primară şi... stai să mă gândesc, că parcă mai era ceva... Nu, atât.

Nu dau drumul vreunei bile pe plan înclinat.
Nu-mi trebe integrale.
Nici măcar nu ridic la putere.
Nu fac nici desen tehnic şi, ciudat, nu vorbesc latină. Deşi m-aş putea (re)apuca.
De izotopi şi izomeri n-am mai auzit de mult.
Nu cânt - deşi nici asta nu e o idee rea.

A, stai, că mai urc pe scări...



Îmi bat însă capul cu vorbitul clar şi calm, cu gestionarea timpului, cu planificarea activităţilor, cu ascultatul atent, cu tabele Excel şi varii comunicari pe varii dispozitive care de care mai îmbârligate. Şi (dar asta rămâne între noi) cu gânditul.


Motiv pentru care, uşor ajutată de faptul că nu ne-a venit încă efectiv rândul, tind să privesc toată alergătura şcoleră ca fiind kafkian-absurdă. Nu un rău necesar, nu o investiţie în viitorul copilului (uităndu-ne-napoi cu vreo 25-30 de ani... ca reper... chiar poate spera careva să ştie care e?), nu ca pe o necesară conformare socială.
Pur absurdă.

Aşa cum tot absurde-mi par şi zilnicele-mi excursii matinale de cărat copil, când, lăsat în pace, el ar dormi ca ursu’ încă vreo oră jumate pe zi. Cel puţin.

Nu văd şcoala, cel puţin nu pe cea tradiţională ca pe o evoluţie. În general, că nu mă refer aici la şcoala românească în particular. Ce se întâmplă la noi e, cred, rezultatul neomogen al suprapunerii mai multor tendinţe - dintre care pe mine mă-nervează suprem slugărnicia.

Nu văd şcoala ca pe un partener al părintelui. Aş vedea-o, de pildă, dac-ar avea, măcar, locuri civilizate de luat masa. Hai să nu pretind cantine, alea au nevoie de spaţiu & alte condiţii, iaca, n-avem.

Nu văd şcoala ca pe un ocrotitor al copilului. Nici ca pe un educator. Vorba unui cadru didactic cu vechime, din păcate, n-avem vreme de educaţie, nu ne permite programa, e prea încărcată.

Nu văd şcoala utilă. O văd impusă şi greşită, stricătoare.
Un vis urât colectiv, cel puţin sub aspectul programei prostesc încărcate cu ce i-o mai fi trecut prin cap cui e mare om pe materia X.


Cât din şcoala actuală te-ndeamnă şi te-ajută să ştii cum să înveţi?

Nu e atât de complicat, doar că necesită o radicală schimbare de sistem, momentan prea puţin înţeleasă ori dorită.



Drept care zic că nu-mi rămâne decât să-mi deschid propria Universitate Centrală Mamiţunească. (sau Supremă, mai cujet).

Între noi fie vorba, complet dictatorial, i-am decis deja viitorul omuleţului - va fi magician!
Profesie respectabilă, veche de mii de ani, cu potenţial de extindere-n esoterisme şi nu numai, la modă, deci, de viitor.

El vrea să se facă pompier. Să zicem că le-am putea armoniza. Dacă greşeşti ceva la numărul cu flăcări, e util să ţi le poţi stinge singur, cu calm, cap şi program. Eventual să şi poţi pretinde dup-aia c-ai dat un pic de plusvaloare serii.



Lucrez la programă. Mă gândesc şi la extensia-n online!

Zicerile cam directe ale lu' Mamiţuni către directorii de şcoală şi/sau grădiniţă

(vorbesc de mediul privat, educaţie alternativă)

Înţeleg că formarea educatorilor / învăţătorilor / profesorilor tăi costă. Mult.
Înţeleg că eşti la conducerea unei afaceri care, deşi are rulaj mare, nu e neapărat dintre cele mai profitabile, şi în niciun caz rapid profitabile.
Înţeleg că deschiderea unei grupe / clase noi se va recupera greu & lent, peste ani - şi-n niciun caz mai devreme de un ciclu primar.

Dacă tot doreşti să susţin eu o parte din aceste costuri, iată ce ajută şi ce nu în expunerea problemei.
Nu sunt citate, sunt descrieri ale unor stări de fapt / atitudini.


Nu ajută inflexibilitatea - „aşa am calculat eu, sigur nu se poate mai bine”.

Nu ajută impunerile - „ori cum zic eu, ori deloc, că eu pot să nu deschid, o fac pentru voi”.
Şi eu ştiu că mai sunt alţi părinţi care, din varii motive, ţi-ar da tot bănetul cerut, în avans.
Şi tu ştii că mai există alte şcoli - unele foarte bune şi semnificativ (20% - 30%) mai ieftine. Eşti şcoală primară, nu facultate de Ivy League.
Şi amândouă ştim că nu eşti organizaţie non-profit.

Nu ajută să nu răspunzi la întrebări. Dacă nu-ţi comunici clar (sau deloc...) raţionamentele, eu nu văd în capul tău, sau pe vreun ecran magic aferent, cum ai ajuns la cererile pe care mi le expui. Habar n-am de câte ori ai întors pe toate părţile (sau nu...) tema asupra căreia te-ntreb eu.
Când comunici clar, n-o să pun decât, eventual, întrebări care să-mi verifice mie înţelegerea.

Nu ajută să nu accepţi sugestii. Înţeleg că dacă-ţi spun că hotelul se plăteşte după ce s-a-ncheiat perioada de cazare, nu înainte, şi că poţi cere plata la un termen şi mai extins, te inflamezi. Nu văd cu ce e de folos.

Nu ajută să ceri bani (mulţi!) în avans cu mai bine de un an fără să admiţi, măcar, că asta poate fi o problemă serioasă pentru părinţi. Mai ales când anunţi că vrei de nşpe ori salariul mediu, de azi în 8 săptămâni (unde nşpe e zdravăn mai mare decât 2...)

Nu ajută (de fapt, încurcă groaznic) să te bazezi pe vreo postură curentă de monopol.



Nu ajută să faci confuzii / suprapuneri între:
- încrederea pe care o am în metodologia pe care o reprezinţi
- încrederea pe care o am în capacitatea ta de a pune corect în practică paradigma cu pricina
- eventuala încredere în capacităţile tale manageriale (de unde ştiu că te pricepi să-ţi eficientizezi costurile? creşterea afacerii pe seama cererii nu e o dovadă suficientă. de unde ştiu că gestionezi bine fluxurile de capital? dacă mă urc cu tine-n barcă şi pe la mijlocul drumului constat că e muuuultă apă de scos din ea?)
- disponibilitatea mea de-a investi alături de tine, transformându-mă din client în partener
- capacitatea imediată de a pompa sume mai de bani, cu mult înainte, c-aşa le ceri tu.


Mi le ceri pe toate. Pen’ că le presupui, cumva, garantate deja.
Zici că, dacă îţi acord capitalurile de încredere, e logic să te şi plătesc când şi cât vrei. Păi nu, că şi încrederea e tot ceva ce primeşti. Tot de la mine.
În plus, pot să doresc să te susţin financiar (că de fapt asta vrei, să-ţi fiu sursă de fonduri nerambursabile) dar să nu pot pe loc vira banii.


Mai bine ne uităm la:

Planul tău de business pentru grupa / clasa care mă interesează.
Dacă-mi ceri bani ca unui partener / investitor, poartă-te cu mine ca atare. Dă-mi să văd măcar fluxurile de capital pentru primul semestru, arată-mi cum sunt structurate costurile imediate sau premergătoare anului şcolar, răspunde-mi la întrebări, ceva... N-am căzut din copac ieri (am căzut alaltăieri) aşa încât poate-mi sare-n ochi ceva ce ţie, pen’ că stai de mii de ani cu nasu-n aceleaşi cifre, nu ţi s-a arătat.

Compensaţiile (de orice fel) pe care le acorzi pentru plata în avans.
Pentru că n-am cum să plătesc în avans în „schimbul” încrederii pe care tot eu ţi-o acord.

Plata în mai multe rate mai mici.
Doresc o şcoală bună pentru copilul meu. N-o să m-apuc însă de vândut organe pentru asta. Că şi dacă m-aş apuca, tot mi-ar lua timp.

Aspectele specifice pentru care ai nevoie de suport / ajutor / asistenţă.
Nu te suspectez c-ai avea 4 mâini şi nu m-aştept să poţi fi în mai multe locuri odată. Poate te ajută cineva cu căutarea unei locaţii noi, cu amenajarea ei, cu strângerea de fonduri... Da’ cere!!!

Şi recunoaşte contribuţiile, nu le lua majestuos de bune...

Suplică

Textul original, Supplique d’un enfant à ses enseignants, provine de aici şi îi aparţine lui Jacques Salomé.

Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.

Il y a une urgence vitale.





Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.

Învăţă-mă entuziasmul.

Predă-mi (lecţii despre) entuziasmul de a descoperi.

Nu aduce numai răspunsurile tale.

Trezeşte-mi întrebările.

Primeşte-mi mai ales interogaţiile.

Învaţă-mă să respect viaţa.

 

Învaţă-mă să fac schimburi, să împart, să dialoghez.

Arată-mi posibilităţile pe care le deschide punerea în comun (comunicarea).

Nu-ţi adu doar ştiinţa.

Trezeşte-mi foamea de a fi.

Primeşte-mi (găzduieşte-mi) contradicţiile şi tatonările.

Cheamă-mă să îmbogăţesc viaţa.

Învaţă-mă ce e mai bun din mine.

Arată-mi cum să privesc, cum să explorez şi cum să ating ceea ce nu se poate spune.

Nu-ţi adu doar ştiinţa de-a face lucrurile.

Trezeşte-mi gustul de-a mă angaja.

Primeşte-mi (fă loc pentru) creativitatea mea, ca să-mi pot marca devenirea.

Cheamă-mă să contribui la îmbogăţirea vieţii.

Cheamă-mă să iau parte la întâlnirea cu Lumea.

Arată-mi cum să înţeleg ce e dincolo de aparenţe.

Nu-ţi adu numi coerenţa şi frânturile de adevăruri, trezeşte-mă şi pune-mă în căutarea sensului.

Acomodează-mi rătăcirile şi greşelile.

Cheamă-mă să intru într-o viaţă ardentă.

 

E o urgenţa vitală.

 

 

Dacă măcar aş şti eu toate astea...

Ca să ţi le pot transmite trăite.

 



Muţunau, Mamiţuni şi prima zi de şcoală

Trecând planat peste faptul că nu m-am prins la timp că şcoala n-a-nceput pe 10, când m-am trezit eu prima dată şi mai cu noaptea-n cap, ca să evităm aglomeraţia, ci pe 17, avem (deşi e profund prematur) frisoane şcolăreşti.

În avanpremieră.


- Mami, eu când merg la şcoală?
Nu ştiu de unde-a prins preocuparea şi nici de ce îşi bate capul.
- Peste doi ani.
- Adică mai merg doi ani la grădi şi apoi la şcoală?
- Da.
- Nu. Mai merg un an la grădi şi apoi la şcoală!
Nu uita să-ţi conservi entuziasmul. Poate-mi revine şi mie o porţie, la un moment dat.



La un alt moment dat, Muţunaul prinde din zbor faptul că la şcoală nu se doarme. De prânz, adică. Clipă din care-l pocnesc, nu tocmai corect formulate, presupunerile cu privire la imperativul scurtării zilei mele de muncă:
- ... pentru că eu am nevoie de tine ca să ajung la şcoală, mami!



... şi stau şi mă-ntreb: numa’ mie mi se pare abrutizanto-aberant sistemul şcolar actual?

Cu stat ţeapăn şi incomod în bancă.

Fără masă de prânz (cornul şi laptele ăla UHT care numai lapte nu mai e, ci eventual aracet mai puţin vâscos, sunt nişte trompete sinistre, stil coji-de-cartofi-la-purcel), fără loc de masă de prânz - că doar e tare greu să faci rost de-o sală pe post de cantină.

Cu reguli neexplicate şi, eventual, ne-explicabile.

Fără somn de prânz.

Cu lecţii cât China.

Fără joacă - joacă la şcoală, ca parte a procesului de învăţare.

Cu ghiozdane grele.

...şamd, ideea de bază fiind proslăvirea sistemului care, de perfect & autosuficient ce e, a stabilit imperturbabil că un copchil de 6-7 ani n-are de ce să mănânce corespunzător la prânz / peste zi ori să mai doarmă.



Da, sunt din cei care au mers la şcoală cu cheia de gât. Mă duceam şi mă întorceam singură.

Şcoala era peste stradă, la 5 minute de mers pe jos. Pentru că toată lumea făcea asta (era tare ciudat, pe atunci, să vezi vreun copil adus de părinte la şcoală; era semn că-i ceva în neregulăăă....), părea bine.
Şi nu e.
Pur şi simplu nu e.
Nu, nu dezvoltă autonomia la şase ani, e pur şi simplu lipsită de sens. O sumă de aspecte omise, halite ca atare timp de decenii.
Nu e bine.



După cum nu e bine nici să presupui că părintele are, de undeva, din pământ, din iarbă verde, resurse pentru supravegherea imediat ulterioară orelor. Bunici / vecini îndatoritori sau bani de after-school.

Şi nici să te doară la başcheţi pentru că aşa a fost şi când eram noi mici, şi, ce, uite, am ieşit bine!

Bine după standarde ipocrite sau înguste la minte sau ambele.





Imagini:

Dimineaţa, un copiluţ de şcoală primară (dar mai curând de clasa a treia, decât de a-ntâia), mergea singur, pe jos, pe trotuar, cu un ghiozdan vizibil prea greu în spate, somnoros, bosumflat şi resemnat.

Tot dimineaţa, liceeni fumători, arătări lungane, vag dezarticulate, sfidătoare sau timide, ambele categorii cu semne de pubertate pe feţe, ţopăind întârziaţi spre liceu.



Seara, la poarta şcolii, doamne profesoare schimbând impresii în drum spre casă, cu florile puse ca prazul, în sacoşele.
Nu, nu în braţe. În sacoşă.

Nu sunt pregătită

Nu sunt pregătită. Nu pentru ceea ce aud de la alţi părinţi c-ar fi normele (statutare au ba) a ceea ce numim, eufemistic, interacţiune socială - cu copchilul adiacent cu tot.

Îmi lipsesc „bunele maniere de parc” - protocolul după care tu, părinte, teoretic adult manierat şi responsabil, te încaieri din senin, mai mult sau mai puţin fizic, având întipărită cu majuscule-n frunte dorinţa (frustrarea?) de-a te prezanta drept cel mai bun părinte din galaxie (de-a nu putea să exprimi altfel decât dând pe alţii că nu ştii cum să te bucuri de timpul petrecut cu copilul tău).
Cel protocol conform căruia se dau zilnic tone de lecţii de ce-ar trebui să nu facă un copil. Un copil al altora. Cel propriu e rupt din soare. Măcar până decizi să-i altoieşti (preventiv, corectiv...) una.
Mi se pare mai practic să mă concentrez să-mi ajut copilul să se simtă bine, să exploreze, să înveţe chestii noi, fără să se lovească ori să-i rănească pe alţii.
Numai pentru asta îmi (mai) ajunge energia.

Îmi lipsesc politeţurile de sistem educaţional tembel, şchiop şi cerşetor - arta de a nu da pe loc cu capul de perete profesorul sau, respectiv, îngrijitorul care nu respectă restricţiile alimentare ale copilului (ce dacă i-ai dat certificat medical pe care scrie „alergie”, „nu-i daţi să mănânce aia şi aia şi nici aia”) ori care-l/o pedepseşte după bunul plac. Că doar trebuie să se înveţe cu greul. Dumneavoastră nu-i vreţi binele? Cum credeţi c-o să se descurce aşa, răzgâiat(ă)? etc.
N-am ajuns încă aici, aşa că nu-mi dau seama pe de-a-ntregul nici cu ce-am să mă confrunt, nici cum m-aş descurca. Ci doar că nu-s pregătită.

Nu mi-a „crescut” (cel puţin, nu încă) arta de a face compromisuri inutile din dorinţa (pacifistă, de altfel) de a nu-mi expune copilul unor răutăţi absolut gratuite.
Tot cu şcoala are legătură. Şi cu faptul că nu am nici un chef să cotizez prosteşte la tot felul de aiureli „la modă” în relaţia cu nişte domni profesori deosebiţi, care se exprimă elegant, după tiparul avem bani decât pentru asta.
La de-astea simt nevoia imperioasă să dau o replică de genul de ce, doar avem deloc neuroni.
Ceea ce... nu prea corespunde cu peisaju'.

Poate c-o să mă ajute întrucâtva faptul că, dacă nu-s chioară de somn (şi, implicit, destul de irascibilă & intolerantă), am răbdare să ascult si mecla-mi e capabilă să mimeze oarece interes.
(Problema ar fi că asta a avut loc, recent, extrem de rar.)
Că uneori pun la timp întrebările esenţiale - alea de au darul să pună, delicat & ferm, punctuleţul pe i. Că, de pildă, cu medicii reuşesc să mă înţeleg rezonabil.

Poate c-o să-mi descopăr (cultiv?) în timp mari aptitudini.
Dar acum nu sunt pregătită.
În caz că e, vreodată, careva dintre noi.