Se afișează postările cu eticheta Tâmpenii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tâmpenii. Afișați toate postările
miercuri, 22 aprilie 2015
Realism românesc de sezon
- Ai auzit? Vor să facă vaccinurile obligatorii!
- Da?
- Da! Şi să facă părinţii închisoare dacă nu-s vaccinaţi copiii!
Mmm, interesant. Numa’ unu’? Amândoi? E prea mult loc liber prin pârnăi? Copilul ce face în timpul ăsta? Eu zic să-l închidem şi pe el. Eventual, îl confiscăm la scurt timp după naştere. Cum, asta se face deja?
- Mbine.
- Cum, nu zici nimic?
- Nu. Nu cred că-i cazul să m-agit.
Mi se pare idioată măsura?
Cu spume. E ridicol de neimplementabilă. Aproape c-aş vrea să ştiu care cap luminat n-a avut recent treabă şi s-a gândit să se bată autoritaro-important (şi autoflatant...) cu cărămida-n’ chept ca să vază UniuneaIeuropeană / OMeSe-ul cât muncim noi, eroii patriei.
Să văz şi eu cum arată unu' cu IQ-ul mumificat, nu de alta....
(da, sunt naşpa. omul o fi vreun simpatic şi vreun cult. n-are bunul simţ şi pragmatismul la el, dar di ce atâta grabă....)
Cuvântul obligatoriu e cel faţă de care mă declar iritată, mai ales în contextul în care implementarea poveştii ăsteia, vizibil sforăitor concepută, are cam tot atâtea şanse de succes ca interzicerea scuipatului pe jos. Sau ca impunerea obligativităţii lui, la o adică...
(dacă vrei să obţii nivele crescute de vaccinare, nu constrângerile prosteşti sunt cheia...)
De ce stau liniştită?
Simplu. Ca-n orice situaţie-n care statul are de prestat şi el în sprijinul unei idei / înţelegeri, nu se va întampla nimic. Că doar n-o să se sancţioneze pe el însuşi...
În plus, e mult mai distractiv să stai deoparte, ca baba pe şanţ, spărgând ielegant seminţe, şi să te uiţi cum îşi scot ochii varii onlineri, unu’ mai vajnic decât altul. Poţi învăţa profund şi structurat logica - uitându-te atent la absenţa ei din "dezbateri"...
- Ştiai? (referinţa e la acest articol).
- Nu.
- Şi atunci....?
- Păi trăiesc aici de ceva timp.
vineri, 28 noiembrie 2014
Părinţi, beuturică, matematică şi concluzii
Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare
şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit
(economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor
prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem
fără restricţii legate de ore de deplasare... )
Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.
Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi cafteli.
Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi, când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!), vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!
(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez, da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două Transformers. Filme, nu doar maşinării).
Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a 4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.
În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că, matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona arondată...
... e bineeeee!
Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege. Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă săturaţi odată.)
Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!
Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii, pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de la tine, da?)
N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de kafkian.
Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...
Nu glumesc. Aş vrea eu.
Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.
Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).
Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!
- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai ştiu câţi ani.
Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.
Pe scurt, progres, progres, da’ ho.
Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.
- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’ vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?
Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că l-aş adopta.
Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.
A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)
***
Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.
Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.
- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”
Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.
Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi cafteli.
Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi, când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!), vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!
(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez, da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două Transformers. Filme, nu doar maşinării).
Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a 4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.
În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că, matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona arondată...
... e bineeeee!
Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege. Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă săturaţi odată.)
Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!
Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii, pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de la tine, da?)
N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de kafkian.
Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...
Nu glumesc. Aş vrea eu.
Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.
Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).
Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!
- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai ştiu câţi ani.
Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.
Pe scurt, progres, progres, da’ ho.
Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.
- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’ vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?
Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că l-aş adopta.
Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.
A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)
***
Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.
Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.
- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”
duminică, 5 octombrie 2014
Aşa-ţi trebuie!
Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”
Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...
Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...
Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.
Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.
Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)
Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).
Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.
Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”
Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)
Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?
Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)
Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...
Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)
Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?
E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?
Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?
Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul) e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.
Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.
Gigel a dat cu capul de gard?
Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.
Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)
Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?
Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...
Nici eu nu m-aş fi gândit...
Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.
Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.
Calea spre normalitate cam asta e.
PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.
Pam-pam!
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”
Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...
Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...
Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.
Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.
Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)
Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).
Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.
Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”
Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)
Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?
Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)
Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...
Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)
Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?
E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?
Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?
Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul) e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.
Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.
Gigel a dat cu capul de gard?
Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.
Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)
Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?
Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...
Nici eu nu m-aş fi gândit...
Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.
Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.
Calea spre normalitate cam asta e.
PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.
Pam-pam!
marți, 30 septembrie 2014
„Luaţi-vă bărbaţi care să vă educe". Cam câţi, aşa...?
Pe ce mi-a mai căşunat:
Ceva divă (identitatea precisă realmente nu importă, m-am şocat văzând reacţia publică oţâr’ cam intens aprobatoare versus text) a zis (sau e apocrif, iar, nu importă) oarece opere, din care circulă intens pe net „[...] luaţi-vă bărbaţi de la care să aveţi ce învăţa, care să vă educe, care să vă fascineze când vorbesc, care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”.
Opera continuă, dar m-am oprit deja din citit.
Emm.... io n-am înţeles prea bine, drept care am oarece întrebări.
„luaţi-vă bărbaţi”. Îhâm. Cam câţi, aşa...? Apartamentul meu nu e cine ştie ce mare...
„care să vă educe”. Sigur, profund logic, de vreme ce eu, până acum, am locuit sub o piatră, într-o peşteră din fundul pădurii, stând cu capul înfiletat adânc în permafrost, şi, precum bebeluşii, sunt uimită şi la vederea propriilor mele mâini!
„care să vă fascineze când vorbesc”. Bine că nu când respiră. Şi aşa îmi trebe 3 zile să-mi revin după ce-mi zice „auzi, dă şi tu ziaru’ ”
„care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”. Cam multe subordonate la subordonate, dacă-mi permiteţi. În fine, cu versiunea, 400.0 e bună? Cam ce frecvenţă de upgradare şi devirusare recomandaţi? De sistemul de operare nu prea am curaj să-ntreb. Mi-e clar însă că tre’ să funcţionez şi pe mobil, şi pe tabletă.
***
Ar părea amuzant, dar nu e.
Povestea punctează amar inferioritatea femeii, nu doar presupusă, ci asumată cu surle şi trâmbiţe de, desigur, toate doamnele sensibiloase şi degrabă-fluturătoare de gene, mânuţe suave şi evantaie cu modele florale....
Aspiraţional, aşa, sub pretextul evoluţiei, îmbunătăţirii continuu-evoluţioniste, bla-bla.
Auzi, şi dacă-ţi iei un animal de casă tot înveţi ceva de la el. Nu tre’ să fie neapărat biped.
(Povestea lui Pygmalion e, după mine, mai degrabă reflectarea unui triumf ingineresc)
Rostul unui partener nu e să te educe. De asta se presupune că s-au ocupat părinţii tăi.
Sau că, în cel mai râu caz, ai luat tu, direct, frâiele, că doar e viaţa ta, nu a vecinului Costică, şi te-ai apucat de investigat autonom în interior şi-n exterior.
Da, dacă matale crescuseşi oarecum sălbăticuţă, la mănăstire, aşa cum se obişnuia prin varii culturi & epoci, şi ieşeai pe poarta instituţiei doar când te măritai, bărbat’tu (cu mii de ani mai mare, care mai şi administra banii) trebuia, eventual, să-ţi ia profesor, ca să zic aşa.
Sper că vremea aia a trecut. De tot.
Sper.
Deşi, când mă uit în jur şi văd fetiţe cărora li se cere doar să fie zâne şi să se poarte frumos, că dacă ne vede lumea, în vreme ce ele ar sări în prima baltă şi s-ar cocoţa de zor în copaci, începe să mi se-arate de unde valul de aplauze extaziate de parcurgerea textului cu pricina.
(a nu se înţelege că nu văd şi băieţi la fel de ţinuţi în lesă ori fetiţe mega-răzbătăreţe ...)
Şi, ştii ceva, eu, mamă de băiat, refuz profund ideea că fiul meu va avea de educat o femeie, alta decât fiică-sa.
Păi, ce facem aici, ore suplimentare?!?
Îi doresc să aibă o parteneră deja educată, stăpână pe ea, autonomă, care să ştie pe ce lume trăieşte şi pe care dintre propriile dorinţe şi le vrea transformate în realitate, de ea personal sau şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă vrea mimoză, sunt destule la ghiveci.
O persoană cu care să aibă un proiect de viaţă comun, o relaţie frumoasă şi echilibrată, şi cu care să funcţioneze în parteneriat, nu de pe postura de educator / adult - educat / frumuseţea suavă & profund infantilă.
O fiinţă care să fi avut o copilărie întreagă, echilibrată, potrivită ritmurilor ei, nestingherită şi neîncorsetată de „dar eşti fată.... ”. Care să fi jucat fotbal sau să fi reparat maşinuţe dacă asta îşi dorea. Care să nu simtă nici nevoia de-a câştiga ea marea luptă între sexe, nici că mai bine tace, acceptă şi rabdă, dacă vrea să-şi ţină prietenul / soţul / familia.
Un alt adult, nu un copil încremenit în proiectul „floare-n glastră”.
(are, de altfel, un vag iz de pedofilie povestea din textul pe care-l comentez... nu doar pe ăla patriarhal... )
Nu de alta, dar cal alb Muţunau n-are.
(am încercat, dar n-a-ncăput în lift)
joi, 11 aprilie 2013
O reacţie
Am citit zilele astea varii articole despre medicii şpăgaro-arestaţi de la Grigore. Am mai citit şi articolul lui Vlad Mixich despre Laura. Şi-am terminat de citit, cu chiu, cu vai, o carte numită „De ce se îmbolnăvesc oamenii” (de nervi!! da’ de ce nu?) despre care tare mi-ar plăcea să pot scrie curând.
Din ce-am parcurs eu pe tema grigoristă, reacţiile variază de la „păi da’ e normal să fie recompensaţi, ştii cât de greu e să ajungi / să fii medic?”, „da’ cum vrei să trăim cu salariile astea, am şi eu dreptul să trăiesc decent” până la „uraa, s-a făcut dreptate” şi eventual „să fie arestat şi alibi-ul!” „băgaţi-i pe toţi la pârnaie!”.
„da’ eu de ce plătesc asigurări de sănătate”
„dar or să plece toţi”
„dar cine te-a pus să te faci medic”
„dar să plece, poate scăpăm de ei”
Hm.
Există o linie (deloc fină) între multele lucruri amestecate în discuţia pe tema asta.
Pentru început, ce se întâmplă între medic şi pacient nu e deloc o situaţie echilibrată şi corectă. Nu e dau ca să dai-ul juridic. E şantaj penal, e un abuz tanchist de pe poziţii de forţă.
Condiţionarea actului medical (eventual urgent) de plata în avans e un act violent şi sordid.
Sordidul n-o fi pedepsit de lege, dar violenţa, da.
Şi merită.
Pentru că una e când eu aleg să-ţi dau ţie bani după intervenţia medicală de orice fel şi cu totul altceva când mă şantajezi (explicit sau voalat, nu importă) s-o fac.
Iar refuzul unei intervenţii esenţiale ori imperative pe motiv de neplătit şpaga merită un drum în beci. Sau chiar mai multe.
Nu ştiu ce merită însă impunerea unei intervenţii făcute de mântuială pentru care ai impus, în prealabil, şpagă. Pardon, sponsorizare, să-şi publice dom’ profesor doctor chirurg cartea. Sau să-şi mai pună oarece pavele în grădină, sau ambele.
Damnarea eternă?
(e posibil să fie-n alt departament, oarece nori mai sus. sau oarece nivele catranice mai jos)
Marile şpăgi, de mii de euro, nu se iau direct la buzunar, ca la Grigore (ăştia doi par nişte amatori) - ci indirect, prin intermediari, în locuri conspirative, ca să nu existe urme.
Dar asta nu îi face pe micii şpăgari scuzaţi. Pentru că n-are cum scuza pe nimeni.
N-am fost în situaţia de a mi se condiţiona vreun act medical de plata în avans. Asta pentru că n-am fost în situaţia de-a avea nevoie de vreo ceva mai amplu decât un set de analize şi consultaţii aproape de rutină.
Exemplul de mai sus nu-mi aparţine. Am fost doar martoră la răbufnirea de furie şi frustrare post prima rundă de dat şpagă conspirativ, via nea Vasile, valetul lu’ dom’ doctor.
Când şi dacă mi se va cere, sper să am destulă prezenţă de spirit cât să înregistrez povestea, fie şi doar audio. Pentru că să folosesc mai apoi înregistrarea am.
Am dat bani, însă după. Totdeauna privind primitorul în ochi. Şi banii nu au fost niciodată în plic. Iaca, nu am plicuri. Nu-ţi place, fă-ţi suport de notă de plată, ca la cârciumă. Nu vrei să-i accepţi? Sigur? Nu-i bai.
După cum, la fel de bine, pot spune că am dat şi ţepe Zeului Şpagă. Prima, involuntară, ecografistului care mi-a confirmat sarcina cu Muţunau. Eram atât de entuziasmată la vederea şi auzul micii inimi care bătea, şi vizibil atât de zăpăcită, încât am zbughit-o fără să-mi mai bat capul cu altceva. Tind să cred că nu mi-a luat-o în nume de rău. Prea era şi el sincer căzut în admiraţia inimioarei şi prea vizibil amuzat de mutra mea transfigurată.
Următoarele omisiuni de-a da au fost, cu o sigură excepţie discretă, ostentativ intenţionate. Inclusiv la Grigore.
Nu mă tem că flagranturile or să-i facă pe toţi medicii să plece, sau să nu mai opereze, sau să se reconvertească profesional brusc în dansatoare de samba.
Pentru că mai există şi altă opţiune - să aleagă cealaltă cale.
A renunţării la abuz.
Nu e un artificiu semantic. Nici o distincţie facilă, menită să conserve puţintel şlefuit starea de fapt. Nu e să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.
E o poartă mare şi grea între violenţă şi viaţă. În esenţă, între moarte şi viaţă.
Alooo, non nocere, careva?
Ce simţi când ţi se impune sau ştii tu că trebuie să dai dinainte?
Şi ce simţi după intervenţie?
Când se lasă cu gheare în stomac, cu noduri în gât şi cu gusturi amare, şi când respiri uşurat ori sari în sus de bucurie sau din recunoştinţă?
Cam câtă ranchiună e-n cine cere dinainte?
Câţi ar mai ajunge să primească şi câţi nu, dacă ar dispărea plata ca la curve?
Ce s-ar schimba, esenţial, în interacţiunile aferente actelor medicale?
Sordid e să ţi se impună şpaga. Sordid e s-o dai, cu plic sau fără.
Şi sordid e s-o scuzi. Sau să dai vina pe sistem.
Dac-aş fi medic, mi s-ar părea că resemnarea în faţa imperativului şpăgii mă condamnă la eternă vinovăţie.
Nu banii sunt problema.
Ci acceptarea inutilă unei mult prea împuţite stări de fapt.
De către toate părţile.
Iar perpetuarea ei... ei bine, mi se pare absolut imbecilă.
Uneori cred că reflexul ăsta al datului e un reziduu fantasmatic al cotizaţiei de partid. Combustibil pervers dat iluziei. Care? Oricare.
Niciun cumul de şpagă nu va compensa vreodată gherlele de sistem sanitar. Nu face decât să prelungească spasmodic agonia.
Eu cotizez în continuare la stat pentru asigurarea de sănatate. Dar caut metode (licite) de-a mă opri. Dacă n-o să le găsesc, mă voi apuca de scris scrisori de tip răbufnici. Şi, în acelaşi timp, mă voi asigura că, în puţinele ocazii în care beneficiez de calitatea de asigurat, mi se respectă toate drepturile. Mai ales cel la informare.
Atât cât pot, evit sistemul. Îi ajut şi pe alţii, pe cât se poate, să-l evite - via prevenţie, via sistem privat sau via Farmacia Naturistă a Doctorului Mărar-şi-Pătrunjel.
Când nu pot evita sistemul, mă uit direct în ochii omului care aşteaptă sau ar putea cere sau cere.
Mă uit lung.
Tac.
Trec peste primele două-trei zvâcniri de stinghereală.
Tac, prelungind suspansul .
Dau, fără plic.
Şi continui să mă uit, măsurând omul cu privirea, şi relativ mult după.
Hei, ai primit şi-o ocheadă gratis, e pentru tine, unde pleci aşa...
sâmbătă, 2 martie 2013
Viaţă versus fonfleuri
La o zi după naşterea lui Muţunau, am ajuns, în căutarea pompei electrice a maternităţii, să vizitez salonul de prematuri.
Ce n-am scris (deloc, cred) atunci, este că-n respectivul salon de prematuri erau şi doi copiluţi ale căror mame muriseră la naştere.
Asta mi-a venit mie prima dată în minte când am dat peste opera completă (de fapt, caricatura absolut jenantă....) cu privire la „rătăcirea de fiinţă”.
Şi faptul că pretinşilor/pretinselor port-drapele de valori (eventual mimat / taliban-creştine) nu le-ar strica, pe lângă scoaterile din cauză operat-arbitrare cu care-şi încep tentativele leşinate de diatribe, întâlnirea cu compasiunea.
Ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cum şi dacă vorbesc, după aia, despre deviaţii şi despre familia monoparentală a unui prematur cât o lingură, a cărui mamă a murit dându-i viaţă.
Ce n-am scris (deloc, cred) atunci, este că-n respectivul salon de prematuri erau şi doi copiluţi ale căror mame muriseră la naştere.
Asta mi-a venit mie prima dată în minte când am dat peste opera completă (de fapt, caricatura absolut jenantă....) cu privire la „rătăcirea de fiinţă”.
Şi faptul că pretinşilor/pretinselor port-drapele de valori (eventual mimat / taliban-creştine) nu le-ar strica, pe lângă scoaterile din cauză operat-arbitrare cu care-şi încep tentativele leşinate de diatribe, întâlnirea cu compasiunea.
Ca să poată alege în cunoştinţă de cauză cum şi dacă vorbesc, după aia, despre deviaţii şi despre familia monoparentală a unui prematur cât o lingură, a cărui mamă a murit dându-i viaţă.
duminică, 3 februarie 2013
Despre competitivitate şi alţi demoni
Dintr-un variu motiv, când aud pe oricine făcându-şi griji că poate nu-ş ce
instrucţie / şcoala copilului nu e destul de competitivă (sau nu-l pregăteşte
suficient cât să fie competitiv, sau cam aşa ceva), mă gândesc mereu că
preocuparea nu este, de fapt, despre copil, ci despre unul sau mai multe dintre
regretele auto-referenţiale ale persoanei în chestiune.
Despre oarece moment, demult trecut, dar niciodată uitat, când presupusul părinte din prezent s-a simţit, cumva, inadecvat. Iar eticheta cea mai uşor de pus a fost, eventual, cea de tipul „am pierdut”. Sau, şi mai trist, „am pierdut şi am fost respins / neiubit / exclus”.
Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate. Garantat, asta ne va face bine, ne vom recupera toate tarele şi vom trăi fericiţi până la adânci betraneţi.
Indubitabil, este de absolută extremă importanţă să vrei să fii primul, eventual întruna. Eventual fără să mai ştii şi de ce.
Să câştigi mereu tot, de să léşine de admirăţiune tătie babele din cartier (nu doar cele de pe scara ta), şi eventual s-o facă şi cel mai repede, şi cel mai des şi să-şi revină şi cel mai greu, chit că ele n-au înţeles exact la ce eşti matale campion.
Căci, da, Sfânta Competitivitate are, nu se ştie de ce, alura unei zeităţi hinduse cu multe mâini, şi categoriile i se tot ramifică.
Recunoaşte că vrei să fii prima / primul care plăteşte întreţinerea la bloc. Hai, recunoaşte.
Omul-care-ia-prima-pâine. (lasă că, tehnic vorbind, asta e cvasi imposibil de urmărit)
Culegătorul primului spic (eventual neroditor, da’ acu' cine să le mai numere... ).
Colecţionarul de cartoane şi bleahuri care, peste mult mai puţini ani decât ai crede, nici nu mai ştie când, unde, de ce şi pentru ce le-a câştigat (sau ce ştia când le câştigase...)
În cazul fericit.
În cazul nefericit, nu le mai ştie decât pe-alea.
Şi ele, ca şi ea/el, sunt doar umbre. Conserve de vitrină / pod / debara.
În câte situaţii nevoia declarată de clasamente nu e, de fapt, decât ilustrarea fricii de-a nu-nţelege şi/sau de a pierde ceva? (fie şi din vedere... ştiut fiind că, în orice societate care se respectă, pierderea e in-ad-mi-si-bi-lă!!!)
Concret, cât din ce face în viaţa profesională şi-n cea personală un adult e de natură competitivă şi cât e fundamental bazat pe cooperare?
În procente.
Am vaga senzaţie că-n majoritatea covârşitoare a cazurilor balanţa-nclină spre cooperare şi că, în cele ostentativ sau nevoit declarate competitive, undeva acolo-n spate, eventual într-o ierahie, stă careva care s-a gândit c-ar avea de câştigat mai mult punând oamenii să se-ncaiere. Fie şi simbolic.
Culmea e că n-are dreptate. Dar de obicei are putere, şi nici o ştiinţă despre altă manieră de-a opera.
Dacă ai fost dresat de mic că trebe să câştigi, că nu trebuie să renunţi niciodată (ce e în faţă? o groapă. ş'ce dacă. noi îl avem drept model pe soldatul sovietic care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă! cu toată viteza înainteee!!!) ce şanse ai să-i poţi transmite unui copil altceva?
Desigur, presupunând că vrei. Chestie care presupune şi ea, la rândul ei, c-ai înţeles deja că s-ar putea şi altfel.
Presupunând că înţelegi că niciuna din rănile tale trecute nu se vindecă prin pasarea prezentă, simbolică şi/ sau concretă, a responsabilităţii de a le repeta - sau a imperativului de a nu o face.
Păi... bine... dar şcoala? Dar notele? Dar premiile? Dar vânătăile de pe cheptul familiei?
Dar sentimentul de atotputernicie care mă îmbată când am ajuns primu’ la semafor? (nu contează că fix la acelaşi semafor, fix acu’ 3 minute, era un alt primu’)
Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate.
Patroana eternei nesiguranţe (niciodată pe deplin asumată).
După dumneavoastră. Eu mai am nişte altă treabă, vreo 50-60 de ani....
Vedeţi numai s-ajungeţi primii.
Despre oarece moment, demult trecut, dar niciodată uitat, când presupusul părinte din prezent s-a simţit, cumva, inadecvat. Iar eticheta cea mai uşor de pus a fost, eventual, cea de tipul „am pierdut”. Sau, şi mai trist, „am pierdut şi am fost respins / neiubit / exclus”.
Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate. Garantat, asta ne va face bine, ne vom recupera toate tarele şi vom trăi fericiţi până la adânci betraneţi.
Indubitabil, este de absolută extremă importanţă să vrei să fii primul, eventual întruna. Eventual fără să mai ştii şi de ce.
Să câştigi mereu tot, de să léşine de admirăţiune tătie babele din cartier (nu doar cele de pe scara ta), şi eventual s-o facă şi cel mai repede, şi cel mai des şi să-şi revină şi cel mai greu, chit că ele n-au înţeles exact la ce eşti matale campion.
Căci, da, Sfânta Competitivitate are, nu se ştie de ce, alura unei zeităţi hinduse cu multe mâini, şi categoriile i se tot ramifică.
Recunoaşte că vrei să fii prima / primul care plăteşte întreţinerea la bloc. Hai, recunoaşte.
Omul-care-ia-prima-pâine. (lasă că, tehnic vorbind, asta e cvasi imposibil de urmărit)
Culegătorul primului spic (eventual neroditor, da’ acu' cine să le mai numere... ).
Colecţionarul de cartoane şi bleahuri care, peste mult mai puţini ani decât ai crede, nici nu mai ştie când, unde, de ce şi pentru ce le-a câştigat (sau ce ştia când le câştigase...)
În cazul fericit.
În cazul nefericit, nu le mai ştie decât pe-alea.
Şi ele, ca şi ea/el, sunt doar umbre. Conserve de vitrină / pod / debara.
În câte situaţii nevoia declarată de clasamente nu e, de fapt, decât ilustrarea fricii de-a nu-nţelege şi/sau de a pierde ceva? (fie şi din vedere... ştiut fiind că, în orice societate care se respectă, pierderea e in-ad-mi-si-bi-lă!!!)
Concret, cât din ce face în viaţa profesională şi-n cea personală un adult e de natură competitivă şi cât e fundamental bazat pe cooperare?
În procente.
Am vaga senzaţie că-n majoritatea covârşitoare a cazurilor balanţa-nclină spre cooperare şi că, în cele ostentativ sau nevoit declarate competitive, undeva acolo-n spate, eventual într-o ierahie, stă careva care s-a gândit c-ar avea de câştigat mai mult punând oamenii să se-ncaiere. Fie şi simbolic.
Culmea e că n-are dreptate. Dar de obicei are putere, şi nici o ştiinţă despre altă manieră de-a opera.
Dacă ai fost dresat de mic că trebe să câştigi, că nu trebuie să renunţi niciodată (ce e în faţă? o groapă. ş'ce dacă. noi îl avem drept model pe soldatul sovietic care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă! cu toată viteza înainteee!!!) ce şanse ai să-i poţi transmite unui copil altceva?
Desigur, presupunând că vrei. Chestie care presupune şi ea, la rândul ei, c-ai înţeles deja că s-ar putea şi altfel.
Presupunând că înţelegi că niciuna din rănile tale trecute nu se vindecă prin pasarea prezentă, simbolică şi/ sau concretă, a responsabilităţii de a le repeta - sau a imperativului de a nu o face.
Păi... bine... dar şcoala? Dar notele? Dar premiile? Dar vânătăile de pe cheptul familiei?
Dar sentimentul de atotputernicie care mă îmbată când am ajuns primu’ la semafor? (nu contează că fix la acelaşi semafor, fix acu’ 3 minute, era un alt primu’)
Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate.
Patroana eternei nesiguranţe (niciodată pe deplin asumată).
După dumneavoastră. Eu mai am nişte altă treabă, vreo 50-60 de ani....
Vedeţi numai s-ajungeţi primii.
joi, 11 octombrie 2012
Ghici ghicitorile mele...
1. Pentru că nu se poate nuntă fără slută şi, dacă tot mi-am amintit de ceva ce n-apucasem
să scriu la vreme...
Ce companie (isteaţă-clei) de import şi distribuţie de suplimente alimentare are produse pentru care nu-şi informează deloc (nu că nu la vreme, deloc!) angajaţii şi partenerii de distribuţie (şi ăia, alţi deştepţi cu spume care nu citesc etichetele de produs, că-s ocupaţi să fugărească gândacii din magazin/depozit; etichetele alea originale, că pe cele traduse... Dumnezeu cu mila!) cu privire la faptul că gama X trebe păstrata la frigider?
Dintotdeauna, nu doar de la deschidere?
Că doar n-are frigider în interior şi nici presurizată nu e? (nu c-ar conta, când temperatura, nu contactul cu aerul, păstrează sau strică produsul?)
După calculele mele estimative, un stoc de câteva zeci de mii de sticloanţe cu preţ final de vânzare apropiat de 100 RON fiecare au fost vândute absolut inutil.
Zeci de mii = 2.000 puncte de desfacere în ţară (magazine naturiste şi farmacii) x 10 sticloanţe.
În ţară nu-s atâtea puncte de desfacere din cele enumerate. Sunt mai multe.
Ăhă. Aia e.
Apoi să nu le urezi un sincer cap în nas (i)responsabilului de produs, ălora de la înregistrări, şamd?
Să te mai miri, după aia, ce opere complete publicitare scot?
Note:
Citiţi măcar eticheta produsului înainte de-a scoate banii. Originala, dac' se poate.
Prin lege, farmaciile tre’ să vă lase să citiţi prospectul înainte de cumpărare. N-or fi drogheriile mai cu moţ...
Pentru cine are mare încredere în sfatul specialistului de la tejghea şi nu caută confirmarea scrisă despre subiect, am eu un medicament de mare succes, cu un istoric folcloric şi chiar ştiinţific, ştiut de toată lumea, impresionant. Aqua chiorensis. Sunaţi la xxxx xxx xxx, vând ieftin.
Şi ţineţi cont de faptul că probioticele, cu foarte puţine excepţii, trebuie păstrate la frigider. De la o temperatură încolo, bacteriile alea (pretins vii în preparat) cam mor.
Rip.
2. Mai... vesel... să zicem...
Ce făceau, acum câteva nopţi, pe la 1, (ante meridian) Muţunau şi Mamiţuni?
Răspunsul e profund exotic. Iată câteva variante ajutătoare:
- timbilding?
- implementare de planuri de contingenţă = limitare rapidă şi eficientă de pagube domestice?
- exerciţiu de apărare civilă de apartament, în capitolul instalaţii sanitare de baie?
- preveneau o inundaţie (şi mai mare...)?
- se felicitau pen’ că ţin în casă tot felul de furtunuri şi fitinguri de rezervă, cu care se mai şi descurcă să umble?
- toate cele de mai sus?
Notă: merită să păstrezi chestii de rezervă în casă. Pe toate. Poate chiar şi o altă casă în sine.
Ce companie (isteaţă-clei) de import şi distribuţie de suplimente alimentare are produse pentru care nu-şi informează deloc (nu că nu la vreme, deloc!) angajaţii şi partenerii de distribuţie (şi ăia, alţi deştepţi cu spume care nu citesc etichetele de produs, că-s ocupaţi să fugărească gândacii din magazin/depozit; etichetele alea originale, că pe cele traduse... Dumnezeu cu mila!) cu privire la faptul că gama X trebe păstrata la frigider?
Dintotdeauna, nu doar de la deschidere?
Că doar n-are frigider în interior şi nici presurizată nu e? (nu c-ar conta, când temperatura, nu contactul cu aerul, păstrează sau strică produsul?)
După calculele mele estimative, un stoc de câteva zeci de mii de sticloanţe cu preţ final de vânzare apropiat de 100 RON fiecare au fost vândute absolut inutil.
Zeci de mii = 2.000 puncte de desfacere în ţară (magazine naturiste şi farmacii) x 10 sticloanţe.
În ţară nu-s atâtea puncte de desfacere din cele enumerate. Sunt mai multe.
Ăhă. Aia e.
Apoi să nu le urezi un sincer cap în nas (i)responsabilului de produs, ălora de la înregistrări, şamd?
Să te mai miri, după aia, ce opere complete publicitare scot?
Note:
Citiţi măcar eticheta produsului înainte de-a scoate banii. Originala, dac' se poate.
Prin lege, farmaciile tre’ să vă lase să citiţi prospectul înainte de cumpărare. N-or fi drogheriile mai cu moţ...
Pentru cine are mare încredere în sfatul specialistului de la tejghea şi nu caută confirmarea scrisă despre subiect, am eu un medicament de mare succes, cu un istoric folcloric şi chiar ştiinţific, ştiut de toată lumea, impresionant. Aqua chiorensis. Sunaţi la xxxx xxx xxx, vând ieftin.
Şi ţineţi cont de faptul că probioticele, cu foarte puţine excepţii, trebuie păstrate la frigider. De la o temperatură încolo, bacteriile alea (pretins vii în preparat) cam mor.
Rip.
2. Mai... vesel... să zicem...
Ce făceau, acum câteva nopţi, pe la 1, (ante meridian) Muţunau şi Mamiţuni?
Răspunsul e profund exotic. Iată câteva variante ajutătoare:
- timbilding?
- implementare de planuri de contingenţă = limitare rapidă şi eficientă de pagube domestice?
- exerciţiu de apărare civilă de apartament, în capitolul instalaţii sanitare de baie?
- preveneau o inundaţie (şi mai mare...)?
- se felicitau pen’ că ţin în casă tot felul de furtunuri şi fitinguri de rezervă, cu care se mai şi descurcă să umble?
- toate cele de mai sus?
Notă: merită să păstrezi chestii de rezervă în casă. Pe toate. Poate chiar şi o altă casă în sine.
marți, 20 martie 2012
Completări la o anume reacţie
Ia'n să revenim on pic la tema asta.
Presupunând despre prăvălia cu pricina (aia cu nume de istorică pârnaie) că e realmente prietenoasă cu copiii, nu doar cu banii părinţilor lor, comunicatul corect de PR al ar fi sunat cam aşa:
Ne cerem scuze pentru cele întâmplate. Ne bucurăm să vă avem drept clienţi şi dorim să ne vizitaţi împreună cu copiii şi pe viitor. Ce am fi vrut să comunicăm era că, dacă ne anunţaţi din timp că intenţionaţi să organizaţi o întâlnire la noi, ne putem pregăti să vă primim cât mai bine, în aşa fel încât dumneavoastră şi copiii să vă bucuraţi cât mai mult de ieşirea la ceai.
Vă oferim, împreună cu scuzele, şi o trataţie din partea casei, pe data de... , la ora de..., (eventual în sumă de...)
Acu’, nu mi-s atât de naivă încât să-i suspectez pe cei de la locaţia de glorioasă amintire cum că:
- ar fi realmente prietenoşi cu copiii (reacţiile piarului mă fac să cred că au contraire)
- au bun simţ
- ştiu la ce se referă aspectele legate de relaţii cu clienţii
- sunt în stare să-şi repare propriile gherle
- îţi cer să faci rezervare când vrei să vii cu copiii şi în alt scop decât să-ţi poată spune că nu mai au locuri.
Cred că-s doar o prăvălie lansato-deschisă cu ifose 'telectualo-şmechere & captivată de propria-ncercare (leşinată şi deloc înţeleasă, da’ percepută ca reuşită) de-a se diferenţia.
Cetăţeni, dacă voi nu vă înţelegeţi atributele de promovare, e cam nasol. Pentru că asta, în esenţă, înseamnă că nu ştiţi nici de ce faceţi ce faceţi cu/în locul ăla, nici care vă e, de fapt, identitatea de prăvălie. Pe termen uneori suprinzător de scurt, consecinţa logică a acestui gen de necunoaştere e lacătul pe uşă.
Nu pentru că v-ar boicota cineva, ci pentru că, din confuzie-n confuzie, vă faultaţi singurei pân’ la comă.
Cât priveşte băgătorii de seamă profund deranjaţi: priviţi-vă înlăuntrul.
Amintiţi-vă gustul primei interdicţii nejustificate care v-a fost adresată.
Al primului refuz resimţit ca abuziv.
Al falsei satisfacţii date de aprobarea unui comportament cuminte. Al căptuşelii ei, îndoiala cu privire la cât de iubit(ă) eşti, de fapt.
Senzaţiile cutremurător de distrugătoare ale contemplării condiţionării iubirii.
Nu, nu-s deloc departe. Le-aveţi miasmele în cerul gurii. De-acum, deja tatuate adânc, dureros, veşnic nevindecat. Ascunse sub bandajul murdar al celebrei normări.
Transferarea impunerii ori/sau a sancţiunii nu vindecă. (dac-ar fi fost aşa, durerea v-ar fi trecut de mult...).
E doar o repetare compulsivă a unui gest vechi, făcută din dorinţa de, pe cât posibil, a-nţelege. Şi dintr-o tentativă imposibilă de-a repara de-acum arhaica ruptură.
E pura furie neexprimată.
E un urlet mut care pretinde desfigurarea tuturor, după chipul durerii voastre.
Şi-i cu atât mai trist şi mai patetic cu cât e, pentru voi, doar un drog inutil.
A, încă o chestie: la toate mişeliile din comentariul pe care l-am lăsat la Raluca se va mai adăuga una: ăia merită un scris pe păreţi. Cu carioca veşnică.
Textul va fi, desigur, suntem child-friendly.
Presupunând despre prăvălia cu pricina (aia cu nume de istorică pârnaie) că e realmente prietenoasă cu copiii, nu doar cu banii părinţilor lor, comunicatul corect de PR al ar fi sunat cam aşa:
Ne cerem scuze pentru cele întâmplate. Ne bucurăm să vă avem drept clienţi şi dorim să ne vizitaţi împreună cu copiii şi pe viitor. Ce am fi vrut să comunicăm era că, dacă ne anunţaţi din timp că intenţionaţi să organizaţi o întâlnire la noi, ne putem pregăti să vă primim cât mai bine, în aşa fel încât dumneavoastră şi copiii să vă bucuraţi cât mai mult de ieşirea la ceai.
Vă oferim, împreună cu scuzele, şi o trataţie din partea casei, pe data de... , la ora de..., (eventual în sumă de...)
Acu’, nu mi-s atât de naivă încât să-i suspectez pe cei de la locaţia de glorioasă amintire cum că:
- ar fi realmente prietenoşi cu copiii (reacţiile piarului mă fac să cred că au contraire)
- au bun simţ
- ştiu la ce se referă aspectele legate de relaţii cu clienţii
- sunt în stare să-şi repare propriile gherle
- îţi cer să faci rezervare când vrei să vii cu copiii şi în alt scop decât să-ţi poată spune că nu mai au locuri.
Cred că-s doar o prăvălie lansato-deschisă cu ifose 'telectualo-şmechere & captivată de propria-ncercare (leşinată şi deloc înţeleasă, da’ percepută ca reuşită) de-a se diferenţia.
Cetăţeni, dacă voi nu vă înţelegeţi atributele de promovare, e cam nasol. Pentru că asta, în esenţă, înseamnă că nu ştiţi nici de ce faceţi ce faceţi cu/în locul ăla, nici care vă e, de fapt, identitatea de prăvălie. Pe termen uneori suprinzător de scurt, consecinţa logică a acestui gen de necunoaştere e lacătul pe uşă.
Nu pentru că v-ar boicota cineva, ci pentru că, din confuzie-n confuzie, vă faultaţi singurei pân’ la comă.
Cât priveşte băgătorii de seamă profund deranjaţi: priviţi-vă înlăuntrul.
Amintiţi-vă gustul primei interdicţii nejustificate care v-a fost adresată.
Al primului refuz resimţit ca abuziv.
Al falsei satisfacţii date de aprobarea unui comportament cuminte. Al căptuşelii ei, îndoiala cu privire la cât de iubit(ă) eşti, de fapt.
Senzaţiile cutremurător de distrugătoare ale contemplării condiţionării iubirii.
Nu, nu-s deloc departe. Le-aveţi miasmele în cerul gurii. De-acum, deja tatuate adânc, dureros, veşnic nevindecat. Ascunse sub bandajul murdar al celebrei normări.
Transferarea impunerii ori/sau a sancţiunii nu vindecă. (dac-ar fi fost aşa, durerea v-ar fi trecut de mult...).
E doar o repetare compulsivă a unui gest vechi, făcută din dorinţa de, pe cât posibil, a-nţelege. Şi dintr-o tentativă imposibilă de-a repara de-acum arhaica ruptură.
E pura furie neexprimată.
E un urlet mut care pretinde desfigurarea tuturor, după chipul durerii voastre.
Şi-i cu atât mai trist şi mai patetic cu cât e, pentru voi, doar un drog inutil.
A, încă o chestie: la toate mişeliile din comentariul pe care l-am lăsat la Raluca se va mai adăuga una: ăia merită un scris pe păreţi. Cu carioca veşnică.
Textul va fi, desigur, suntem child-friendly.
sâmbătă, 3 martie 2012
Despre Etică şi Morală. Când ar trebui să fie, de fapt, despre Viaţă
Desigur că am citit articolul.
Prima data mi-a căzut sub ochi versiunea-n limba engleză, iar reacţia iniţială mi-a fost de tipul „ăştia altă treabă chiar n-au”. Cu punct, nu cu semnul întrebării.
Pe urmă, când am cetit cam pe diagonală textu’, am dat instant flit noţiunii de „irelevant din punct de vedere moral”- pentru că dacă-mi vorbeşte cineva despre „dreptul moral la viaţă” eu o să întreb cine i-a dat noţiunii ăsteia dreptul moral de-a exista, şi-am sfârşi-o, ca să zic aşa, într-o buclă nesfârşită, colţ cu galeria oglinzilor infinite - şi m-am oprit un pic la punerea semnului de egalitate între încetarea de sarcină şi infanticid şi ceva mai mult la multiplele fracturi de logică ale poveştii.
A doua oară am citit versiunea tradusă-n română. Şi, dincolo de imbecilitatea titlului (Uciderea nou-născutilor nu este diferită de avort şi ar trebui permisă - revista de etică medicală asociată Oxford, editată de un român - ca şi când asta ar fi esenţial, dragi patrioţi!), mi s-a ridicat literalmente părul din cap la vederea unora dintre comentarii.
Încep să cred că poate n-ar fi rău ca vreo publicaţie de etică să ia-n discuţie şi moralitatea datului compulsiv cu părerea. Calitatea rezultatului e, zău aşa, mai mult decât îndoielnică.
Dar dincolo de toate astea m-am ales iar cu nişte întrebări (da, e sport preferat în ultima vreme) şi cu o concluzie amară.
Întrebările:
Cine a validat premisa că numai o persoană are dreptul la viaţă?
(şi de ce-ar trebui să accept eu definiţia aia anume a persoanei? poate pentru mine o persoană e şi mâţa, pentru că respiră; de ce se presupune că eu-s automat de acord cu orice aberaţii construite pe fondul unor titluri academice ori pe-al unor teme vehiculate de x ani?)
De unde ştim că un nou născut nu-şi poate atribui propriei existenţe o serie de valori de bază?
Că nu ştim. Noi l-om fi-ntrebat, da’ sigur n-am priceput clar ce răspunde.
De ce nu par oamenii ăia, auctorii de articole preluatoare, să fi auzit de adopţie?
Că n-o pomenesc. Apare-n textul complet al lui Minerva & Giubilini. Prost (=fragmentat-negativist) menţionată, ce e drept, şi fără calitatea unei premise logic valabile.
De ce se pune (implicit, nu explicit) semnul egal între viaţă şi un anume nivel (atenţie! nedefinit!) de calitate a vieţii?
De ce se porneşte de la ideea că a creşte un copil cu vreo dizabilitate (şi, mă-ntorc la atenţie!, eu n-am văzut nicio detaliere pe tema asta; da’ dacă are şase degete la picioare, în loc de cinci, în ce categorie intră? sau responsabilitatea se pasează, Pilat-din-Pont-ic, părinţilor?) e o povară pentru familie şi, respectiv, pentru societate?
Să creşti un copil oricum nu-i fix o plimbare pe plajă cu pleata-n briză şi eu una n-am în mod deosebit senzaţia că societatea dă-n brânci de suportivă. Mai mult, n-am nici măcar senzaţia că-n viaţa reală există vreun caracter unitar al societăţii. Eu văd, mai degrabă, fragmentare. Tabere. Multe tabere. Triburi, vorba lu’ nen-tu’ Godin, indiferent dacă „grupaţii” ştiu sau nu asta, şi mai curând antagonism decât acord.
Iar simplul fapt că pot interacţiona cu alţi oameni e, pentru mine, oglinda valorii create de ei. Şi uneori e mai mare când sunt dizabilităţi la mijloc. Să nu pomenesc decât de lecţia implicită despre toleranţă.
Să continuăm.
Cine şi pe ce bază stabileşte care e numărul de zile după care infanticidul (re)devine inacceptabil?
N-am văzut nicio menţiune despre asta.
Cu ce e diferită premisa articolului faţă de nenorocirea de la Tarniţa?
Unde e umanitatea noastră, în toată discuţia asta?
Cumva sub stratul gros de moloz al r-e-g-u-l-i-l-o-r?
De ce s-or fi străduind atâţia oameni să tragă linii groase şi deseori artificiale de demarcaţie între ce e şi ce nu e „corect”? (moral, etic, legal, acceptabil, care îngraşă sau nu).
Aşa o fi de greu să accepţi ideea că din când în când tre’ să gândeşti cu capul din dotare şi să-ţi asumi responsabilităţile aferente procesului?
Ce răspunzi la întrebarea „ai vrea să ţi se dea dreptul de-a-ţi putea ucide nou-născutul?”
Că despre asta e vorba.
Nu despre vreo regulă absolută pe care nişte capete mai mult sau mai puţin pătrate pretind c-o dezbat. Ci despre consecinţele individuale ale acceptării ei.
Cât despre concluzia amară, undeva textul articolului original zice:
„To bring up such children might be an unbearable burden on the family [and on society as a whole, when the state economically provides for their care].”
Fragmentul invariabil esenţial este „To bring up such children might be an unbearable burden on the family” (partea ailaltă fiind un variabil retoric augmentativ care nu-i practic prezent în toate cazurile ce-ar putea fi citate).
Înlocuiţi „to bring up such children” cu orice altă construcţie de tip „a vrea să-ţi alăptezi în public / şcoleşti acasă / creşti fără violenţă copilul”.
Eu zic că normele sociale actuale-s problema.
Prima data mi-a căzut sub ochi versiunea-n limba engleză, iar reacţia iniţială mi-a fost de tipul „ăştia altă treabă chiar n-au”. Cu punct, nu cu semnul întrebării.
Pe urmă, când am cetit cam pe diagonală textu’, am dat instant flit noţiunii de „irelevant din punct de vedere moral”- pentru că dacă-mi vorbeşte cineva despre „dreptul moral la viaţă” eu o să întreb cine i-a dat noţiunii ăsteia dreptul moral de-a exista, şi-am sfârşi-o, ca să zic aşa, într-o buclă nesfârşită, colţ cu galeria oglinzilor infinite - şi m-am oprit un pic la punerea semnului de egalitate între încetarea de sarcină şi infanticid şi ceva mai mult la multiplele fracturi de logică ale poveştii.
A doua oară am citit versiunea tradusă-n română. Şi, dincolo de imbecilitatea titlului (Uciderea nou-născutilor nu este diferită de avort şi ar trebui permisă - revista de etică medicală asociată Oxford, editată de un român - ca şi când asta ar fi esenţial, dragi patrioţi!), mi s-a ridicat literalmente părul din cap la vederea unora dintre comentarii.
Încep să cred că poate n-ar fi rău ca vreo publicaţie de etică să ia-n discuţie şi moralitatea datului compulsiv cu părerea. Calitatea rezultatului e, zău aşa, mai mult decât îndoielnică.
Dar dincolo de toate astea m-am ales iar cu nişte întrebări (da, e sport preferat în ultima vreme) şi cu o concluzie amară.
Întrebările:
Cine a validat premisa că numai o persoană are dreptul la viaţă?
(şi de ce-ar trebui să accept eu definiţia aia anume a persoanei? poate pentru mine o persoană e şi mâţa, pentru că respiră; de ce se presupune că eu-s automat de acord cu orice aberaţii construite pe fondul unor titluri academice ori pe-al unor teme vehiculate de x ani?)
De unde ştim că un nou născut nu-şi poate atribui propriei existenţe o serie de valori de bază?
Că nu ştim. Noi l-om fi-ntrebat, da’ sigur n-am priceput clar ce răspunde.
De ce nu par oamenii ăia, auctorii de articole preluatoare, să fi auzit de adopţie?
Că n-o pomenesc. Apare-n textul complet al lui Minerva & Giubilini. Prost (=fragmentat-negativist) menţionată, ce e drept, şi fără calitatea unei premise logic valabile.
De ce se pune (implicit, nu explicit) semnul egal între viaţă şi un anume nivel (atenţie! nedefinit!) de calitate a vieţii?
De ce se porneşte de la ideea că a creşte un copil cu vreo dizabilitate (şi, mă-ntorc la atenţie!, eu n-am văzut nicio detaliere pe tema asta; da’ dacă are şase degete la picioare, în loc de cinci, în ce categorie intră? sau responsabilitatea se pasează, Pilat-din-Pont-ic, părinţilor?) e o povară pentru familie şi, respectiv, pentru societate?
Să creşti un copil oricum nu-i fix o plimbare pe plajă cu pleata-n briză şi eu una n-am în mod deosebit senzaţia că societatea dă-n brânci de suportivă. Mai mult, n-am nici măcar senzaţia că-n viaţa reală există vreun caracter unitar al societăţii. Eu văd, mai degrabă, fragmentare. Tabere. Multe tabere. Triburi, vorba lu’ nen-tu’ Godin, indiferent dacă „grupaţii” ştiu sau nu asta, şi mai curând antagonism decât acord.
Iar simplul fapt că pot interacţiona cu alţi oameni e, pentru mine, oglinda valorii create de ei. Şi uneori e mai mare când sunt dizabilităţi la mijloc. Să nu pomenesc decât de lecţia implicită despre toleranţă.
Să continuăm.
Cine şi pe ce bază stabileşte care e numărul de zile după care infanticidul (re)devine inacceptabil?
N-am văzut nicio menţiune despre asta.
Cu ce e diferită premisa articolului faţă de nenorocirea de la Tarniţa?
Unde e umanitatea noastră, în toată discuţia asta?
Cumva sub stratul gros de moloz al r-e-g-u-l-i-l-o-r?
De ce s-or fi străduind atâţia oameni să tragă linii groase şi deseori artificiale de demarcaţie între ce e şi ce nu e „corect”? (moral, etic, legal, acceptabil, care îngraşă sau nu).
Aşa o fi de greu să accepţi ideea că din când în când tre’ să gândeşti cu capul din dotare şi să-ţi asumi responsabilităţile aferente procesului?
Ce răspunzi la întrebarea „ai vrea să ţi se dea dreptul de-a-ţi putea ucide nou-născutul?”
Că despre asta e vorba.
Nu despre vreo regulă absolută pe care nişte capete mai mult sau mai puţin pătrate pretind c-o dezbat. Ci despre consecinţele individuale ale acceptării ei.
Cât despre concluzia amară, undeva textul articolului original zice:
„To bring up such children might be an unbearable burden on the family [and on society as a whole, when the state economically provides for their care].”
Fragmentul invariabil esenţial este „To bring up such children might be an unbearable burden on the family” (partea ailaltă fiind un variabil retoric augmentativ care nu-i practic prezent în toate cazurile ce-ar putea fi citate).
Înlocuiţi „to bring up such children” cu orice altă construcţie de tip „a vrea să-ţi alăptezi în public / şcoleşti acasă / creşti fără violenţă copilul”.
Eu zic că normele sociale actuale-s problema.
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
Cetite pe ici, pe colo.
Varii articolaşe cetite pe ici, pe colo - sau: "Cum facem curat pe ecranu' calculatorului".
Oxitocina, drogul dragostei.
Cică nişte maimuţe au devenit mai amabile după ce-au fost şpreiate-n nas cu oxitocină. Are cineva cumva mai multă, să dau şi eu prin oraş?
12 simptome care nu trebuie ignorate.
E vorba de simptome manifestate de copii. Comentariile merită şi ele citite.
Purtăm după noi, tot restul vieţii, stresul copilăriei?
Pe mine, una, fie şi numa’ întrebarea asta mă cam stresează.
Varianta basarabeană (prescurtată?) a teoriei disciplinei.
Lăsând la o parte „impunerea”, prima frază mi-a sunat vag bine.
Material orientativ pentru stimularea dezvoltării copilului de la naştere la 3 ani.
Via grădiniţa Webster, despre care nu ştiu nimic, apud Ministeru’ Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, versiunea 2008.
O bucată de traducere din The Connected Child: Bring Hope and Healing to Your Adoptive Family .
O compilaţie de teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.
... şi una bucată tentativă de manipulare absolut grosolană, marca Edukid.
Ultimul lor titu de newsletter:
Cât valorează educaţia copilului tău?
De ce, vă oferiţi să plătiţi voi?
Şi parte din text:
Vrei să ai un copil deştept? Vrei să-l ajuţi să-şi dezvolte abilităţile intelectuale? Şi astfel să îi fie mai uşor în timpul şcolii?
Ah, vechea măgărie „te voi face să te simţi foarte vinovat dacă nu cumperi de la mine”.
Tactica e următoarea:
Prima întrebare e mereu una la care, aparent, să nu poţi răspunde decât „da” (că doar n-ai să te faci bou singur!)
Pe urmă vin altele, care să adâncească aparenta gravitate a problemei.
Pe urmă, „invitaţia” de-a cumpăra. Ah, vechiul truc bisericesc cu indulgenţele...
Ce lipseşte (şi-ar fi fost esenţial să existe) e legătura cu vânzătorul.
De ce fix ce cumpăr de la tine rezolvă marea problemă pe care ai indicat-o, subliniat-o şi exagerat-o? Şi de ce tre’ să cumpăr fix de la tine?
Mostră de răspuns pe potriva măgăriei: dar eu am un copil deştept, mulţumesc. Hm, ce lipsă de educaţie să insinuezi altceva! Cum îţi permiţi? (maimuţoiule!)
(înţeleg că recursul la exagerări e soluţia facilă... iaca, e şi riscantă.)
Băi, voi ăştia. Nu jucăriile educă. (nu, Chucky!)
Oxitocina, drogul dragostei.
Cică nişte maimuţe au devenit mai amabile după ce-au fost şpreiate-n nas cu oxitocină. Are cineva cumva mai multă, să dau şi eu prin oraş?
12 simptome care nu trebuie ignorate.
E vorba de simptome manifestate de copii. Comentariile merită şi ele citite.
Purtăm după noi, tot restul vieţii, stresul copilăriei?
Pe mine, una, fie şi numa’ întrebarea asta mă cam stresează.
Varianta basarabeană (prescurtată?) a teoriei disciplinei.
Lăsând la o parte „impunerea”, prima frază mi-a sunat vag bine.
Material orientativ pentru stimularea dezvoltării copilului de la naştere la 3 ani.
Via grădiniţa Webster, despre care nu ştiu nimic, apud Ministeru’ Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, versiunea 2008.
O bucată de traducere din The Connected Child: Bring Hope and Healing to Your Adoptive Family .
O compilaţie de teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.
... şi una bucată tentativă de manipulare absolut grosolană, marca Edukid.
Ultimul lor titu de newsletter:
Cât valorează educaţia copilului tău?
De ce, vă oferiţi să plătiţi voi?
Şi parte din text:
Vrei să ai un copil deştept? Vrei să-l ajuţi să-şi dezvolte abilităţile intelectuale? Şi astfel să îi fie mai uşor în timpul şcolii?
Ah, vechea măgărie „te voi face să te simţi foarte vinovat dacă nu cumperi de la mine”.
Tactica e următoarea:
Prima întrebare e mereu una la care, aparent, să nu poţi răspunde decât „da” (că doar n-ai să te faci bou singur!)
Pe urmă vin altele, care să adâncească aparenta gravitate a problemei.
Pe urmă, „invitaţia” de-a cumpăra. Ah, vechiul truc bisericesc cu indulgenţele...
Ce lipseşte (şi-ar fi fost esenţial să existe) e legătura cu vânzătorul.
De ce fix ce cumpăr de la tine rezolvă marea problemă pe care ai indicat-o, subliniat-o şi exagerat-o? Şi de ce tre’ să cumpăr fix de la tine?
Mostră de răspuns pe potriva măgăriei: dar eu am un copil deştept, mulţumesc. Hm, ce lipsă de educaţie să insinuezi altceva! Cum îţi permiţi? (maimuţoiule!)
(înţeleg că recursul la exagerări e soluţia facilă... iaca, e şi riscantă.)
Băi, voi ăştia. Nu jucăriile educă. (nu, Chucky!)
sâmbătă, 22 octombrie 2011
Mesaj (inutil) către toţi proprietarii, directorii şi angajaţii de instituţii destinate părinţilor şi copiiilor
Toate paragrafele de mai jos încep cu NU (în loc de "dacă X, se întâmplă Y....") pentru că-s la nivel de urgenţă imediată, nu de exerciţiu de educare.
Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.
Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.
Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.
Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.
Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.
A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.
Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.
Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.
Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.
Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.
Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.
A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.
marți, 23 noiembrie 2010
Alăptarea, altfel
În medie, pierzi anual aproape o lună din viaţă pregătind, aşteptând şi spălând sticluţele de lapte praf.
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)
Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.
Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.
Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.
Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)
Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.
Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.
Se adună. Rău.
Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.
Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.
Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.
Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.
Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?
Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?
Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.
Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.
Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:
- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.
- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)
- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.
- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)
Ce e de făcut?
Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.
Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)
Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!
Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.
La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?
PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)
Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.
Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.
Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.
Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)
Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.
Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.
Se adună. Rău.
Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.
Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.
Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.
Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.
Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?
Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?
Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.
Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.
Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:
- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.
- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)
- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.
- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)
Ce e de făcut?
Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.
Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)
Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!
Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.
La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?
PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )
sâmbătă, 15 mai 2010
Timp pentru copii. Anti campanie
Să calculăm. Calculim. Calculatăm. Căci n-am ieşit complet din vria anti.
Cazul 1
Copil care stă acasă cu bonă/bunic/etc, părinte chior de somn care se clatină de oboseală pe drumul spre servici.
În dreptul părintelui scriem:
- ore de muncă: 8, plus pauza de prânz, 9.
- ore de pedalat pe drum: să zicem numai 1 jumate. 45 minute la dus, 45 la întors.
- timp de „pregătit” pentru părinte (duş, echipat, scris pe faţă cu dermatograful / lama de ras) 30 min.
- timp de „dat ziua jos” - 15 min.
- poate mai şi doarme: 8 ore.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi ies, pân’ acum, ca rezultat al adunării, vreo 19 ore 15 min. Tocate exclusiv departe de copil - sau, cel puţin, nu dedicate lui.
Până la 24 mai sunt aproape 5, în care trebuie să mai bagi şi gătit, mâncat, făcut curat prin casă. Nu, nu te uiţi liniştit la televizor. Bagă-ţi minţile-n cap.
Aspiratorul este un aparat electrocasnic cel puţin la fel de interesant - chit că nu prinde Eurosport.
Nu, nu mergi la sală.
Acum, să privim mai atent la ceas(uri).
Dacă programul tău de lucru începe la 9 iar călătoria până la locul de muncă ia 45 min, reiese că ieşi din casă pe la 8 - 8.15. Echipat şi pomădat. În timp record, deghizarea în adult responsabil şi autonom îţi ia 15-30 min. (te invidiez. mie-mi trebe minim o oră, timp în care sunt extrem de ocupată să strâng tot ce demolez din greşeală.)
Să zicem că, nesănătos fiind, nu mănânci dimineaţa. Deci faci ochi pe la 7.30 -7.45.
Ghici ce face, între 7.30 - 8.15, copilul acasă şezător.
Doarme.
(asta-n cazul fericit în care nu desfăşoară manifestaţii de protest la adresa ta, fin’că pleci).
Zrrruum, trece ziua.
Cele 9 ore de muncă + deplasarea te aduc înapoi acasă la 18.45.
Ca să-ţi iasă şi orele (cele 8) de somn, va trebui să sforăi (instantaneu) de pe la 23.30 - 23.45.
Uau, ai timp de copil, ai aproape 5 ore!!! Mirobolant.
Până la ce oră ţii copilul treaz?
Mmm?
Îl culci la 22.00, şi cele multe ore se fac 3 şi-un sfert.
Îl culci la 21.00, că e mic, rămân 2. Şi un sfert. (ceea ce-ţi poate da timp de sport, acasă. poate fi disciplina olimpică a strânsului jucăriilor, alergarea pe aparatele din dotare sau pedalatul pe net)
Cazul 2:
Merge la grădi.
Mai adunăm timpul de trezit, urlat, echipat, transportat, preluat.
Hai că, pe drum, zicem că petrecem timp împreună. Se pune.
Îl dai la opţionale? Ups, ţi-a scăzut durata timpului stat cu copilul...
Cazul 3:
Când e copilul mai mare şi le are şi el pe ale lui - lecţii, prieteni, sport, chestii.
Alt timp „pierdut”.
Despre ce Doamne-iartă-mă vorbim când dăm ochii peste cap la citirea sondajului Gallup??? Despre pus ipocrit botul???
Că mie-mi scapă.
Oi fi greşit la calcule?
În plus:
Câţi putem pleca la 17.00 - 17.30 de la birou?
Câţi petrecem mai puţin de 1 oră pe zi în trafic?
Cât timp ne ia mersul la cumpărături? De câte ori pe săptămână?
Cât dormim / gătim / ...?
Unde mai încape „porţia” de inserţie socială a părintelui? Timpul pentru lucrurile pe care ar vrea să le facă şi pentru el?
De unde aş putea obţine un aparat de dilatat ziua?
(de ce oi fi tot urlând eu că părinţii de copii mici ar trebui să poată avea opţiunea adevărată de a lucra 6 ore sau 4 ore? protejată corespunzător prin lege)
Îhî.
Şi-acu’ vine grav, pompos şi fals responsabil, nimeni altcineva decât romtilifon, cu o campanie, cică socială, care, cu mari aere, dă în capul părinţilor care petrec (zice Gallup) prea puţin timp cu copiii lor. 1 oră pe zi.
Înainte să-i întreb dacă nu cumva recomandă să-mi sun copilul (evident, în reţeaua lor) ca să bifez c-am petrecut „timp calitativ” cu el, aş vrea să ştiu cine şi câte ore de muncă a prestat în spatele campaniei ăsteia. Câte chestii s-au cerut din scurt, cât timp personal al angajaţilor implicaţi s-a halit aiurea (că, nu-i aşa, ne grăbim) şi câţi copii au fost puşi să ierte încă o întârziere.
Aş vrea să mi se poată răspunde, cu mâna pe inimă, „nici una”. „nici o oră peste 17.00”. „nici un copil”.
Să ne-nţelegem.
Trebuie să fii lângă copilul tău.
Este motivul pentru care am ales, în final, un venit mai mic, în favoarea timpului în afara serviciului.
Dar eu nu am rate de plătit. Nici un leu. Sunt îngrozitor de zgârcioabă, aşa că nu mi-e greu să strâng, în ce mă priveşte, cureaua. Am noroc cu o bonă pe care nu o plătesc generos. (de fapt, o exploatez cu nesimţire).
Cât vor dura condiţiile astea?
Câţi sunt ca mine? (câţi îşi permit? câţi au de ales?)
Nu e relevant nici cine a compus campania, nici pentru cine.
Premiza & pretenţiile mi se par inadmisibile.
Cred că e complet greşit, ca să nu zic de-a dreptul sinistru, să baţi monedă pe sentimentul de culpabilitate al părinţilor care nu-şi permit să procedeze ca mine.
Care răspund sincer că alocă doar o oră pe zi - din moment ce tocmai am calculat că nu văd de unde ai putea scoate, în cele mai bune condiţii, mai mult de 2. Hai, maxim 3.
Cel puţin în Bucureşti.
Da, un copil are doi părinţi. Dacă programele de lucru diferă şi lucrezi la sincronizare, să zicem că poţi număra mai multe ore alocate direct şi nemijlocit copilului.
Dar de-aici şi până la a te lovi intens cu cărămida-n piept că uite ce nedreptate socială repari tu, mare companie sensibiloasă... e cale lungă.
M-aş fi bucurat să văd banii ăia (tocaţi cu campania) valorificaţi în alt fel.
Un centru de activităţi, o sală sportivă, un site constructiv de informare.
Modele sau consilere de proiecte de afaceri pentru părinţii care ar vrea să lucreze de acasă.
Un proiect de lege pentru programe de lucru flexibile - şi protecţie socială pentru părinţii care le solicită, şi facilităţi fiscale pentru companiile care le acordă. Că (angajând oameni în plus) mai şi taie din şomaj, nu de alta.
Nu o campanie esenţialmente corporatistă.
Noroc că nu sunt client al minunatei companii tilifonice.
Aş fi pierdut din timpul meu de stat cu copilul, în timp ce le reziliam contractul.
Cazul 1
Copil care stă acasă cu bonă/bunic/etc, părinte chior de somn care se clatină de oboseală pe drumul spre servici.
În dreptul părintelui scriem:
- ore de muncă: 8, plus pauza de prânz, 9.
- ore de pedalat pe drum: să zicem numai 1 jumate. 45 minute la dus, 45 la întors.
- timp de „pregătit” pentru părinte (duş, echipat, scris pe faţă cu dermatograful / lama de ras) 30 min.
- timp de „dat ziua jos” - 15 min.
- poate mai şi doarme: 8 ore.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi ies, pân’ acum, ca rezultat al adunării, vreo 19 ore 15 min. Tocate exclusiv departe de copil - sau, cel puţin, nu dedicate lui.
Până la 24 mai sunt aproape 5, în care trebuie să mai bagi şi gătit, mâncat, făcut curat prin casă. Nu, nu te uiţi liniştit la televizor. Bagă-ţi minţile-n cap.
Aspiratorul este un aparat electrocasnic cel puţin la fel de interesant - chit că nu prinde Eurosport.
Nu, nu mergi la sală.
Acum, să privim mai atent la ceas(uri).
Dacă programul tău de lucru începe la 9 iar călătoria până la locul de muncă ia 45 min, reiese că ieşi din casă pe la 8 - 8.15. Echipat şi pomădat. În timp record, deghizarea în adult responsabil şi autonom îţi ia 15-30 min. (te invidiez. mie-mi trebe minim o oră, timp în care sunt extrem de ocupată să strâng tot ce demolez din greşeală.)
Să zicem că, nesănătos fiind, nu mănânci dimineaţa. Deci faci ochi pe la 7.30 -7.45.
Ghici ce face, între 7.30 - 8.15, copilul acasă şezător.
Doarme.
(asta-n cazul fericit în care nu desfăşoară manifestaţii de protest la adresa ta, fin’că pleci).
Zrrruum, trece ziua.
Cele 9 ore de muncă + deplasarea te aduc înapoi acasă la 18.45.
Ca să-ţi iasă şi orele (cele 8) de somn, va trebui să sforăi (instantaneu) de pe la 23.30 - 23.45.
Uau, ai timp de copil, ai aproape 5 ore!!! Mirobolant.
Până la ce oră ţii copilul treaz?
Mmm?
Îl culci la 22.00, şi cele multe ore se fac 3 şi-un sfert.
Îl culci la 21.00, că e mic, rămân 2. Şi un sfert. (ceea ce-ţi poate da timp de sport, acasă. poate fi disciplina olimpică a strânsului jucăriilor, alergarea pe aparatele din dotare sau pedalatul pe net)
Cazul 2:
Merge la grădi.
Mai adunăm timpul de trezit, urlat, echipat, transportat, preluat.
Hai că, pe drum, zicem că petrecem timp împreună. Se pune.
Îl dai la opţionale? Ups, ţi-a scăzut durata timpului stat cu copilul...
Cazul 3:
Când e copilul mai mare şi le are şi el pe ale lui - lecţii, prieteni, sport, chestii.
Alt timp „pierdut”.
Despre ce Doamne-iartă-mă vorbim când dăm ochii peste cap la citirea sondajului Gallup??? Despre pus ipocrit botul???
Că mie-mi scapă.
Oi fi greşit la calcule?
În plus:
Câţi putem pleca la 17.00 - 17.30 de la birou?
Câţi petrecem mai puţin de 1 oră pe zi în trafic?
Cât timp ne ia mersul la cumpărături? De câte ori pe săptămână?
Cât dormim / gătim / ...?
Unde mai încape „porţia” de inserţie socială a părintelui? Timpul pentru lucrurile pe care ar vrea să le facă şi pentru el?
De unde aş putea obţine un aparat de dilatat ziua?
(de ce oi fi tot urlând eu că părinţii de copii mici ar trebui să poată avea opţiunea adevărată de a lucra 6 ore sau 4 ore? protejată corespunzător prin lege)
Îhî.
Şi-acu’ vine grav, pompos şi fals responsabil, nimeni altcineva decât romtilifon, cu o campanie, cică socială, care, cu mari aere, dă în capul părinţilor care petrec (zice Gallup) prea puţin timp cu copiii lor. 1 oră pe zi.
Înainte să-i întreb dacă nu cumva recomandă să-mi sun copilul (evident, în reţeaua lor) ca să bifez c-am petrecut „timp calitativ” cu el, aş vrea să ştiu cine şi câte ore de muncă a prestat în spatele campaniei ăsteia. Câte chestii s-au cerut din scurt, cât timp personal al angajaţilor implicaţi s-a halit aiurea (că, nu-i aşa, ne grăbim) şi câţi copii au fost puşi să ierte încă o întârziere.
Aş vrea să mi se poată răspunde, cu mâna pe inimă, „nici una”. „nici o oră peste 17.00”. „nici un copil”.
Să ne-nţelegem.
Trebuie să fii lângă copilul tău.
Este motivul pentru care am ales, în final, un venit mai mic, în favoarea timpului în afara serviciului.
Dar eu nu am rate de plătit. Nici un leu. Sunt îngrozitor de zgârcioabă, aşa că nu mi-e greu să strâng, în ce mă priveşte, cureaua. Am noroc cu o bonă pe care nu o plătesc generos. (de fapt, o exploatez cu nesimţire).
Cât vor dura condiţiile astea?
Câţi sunt ca mine? (câţi îşi permit? câţi au de ales?)
Nu e relevant nici cine a compus campania, nici pentru cine.
Premiza & pretenţiile mi se par inadmisibile.
Cred că e complet greşit, ca să nu zic de-a dreptul sinistru, să baţi monedă pe sentimentul de culpabilitate al părinţilor care nu-şi permit să procedeze ca mine.
Care răspund sincer că alocă doar o oră pe zi - din moment ce tocmai am calculat că nu văd de unde ai putea scoate, în cele mai bune condiţii, mai mult de 2. Hai, maxim 3.
Cel puţin în Bucureşti.
Da, un copil are doi părinţi. Dacă programele de lucru diferă şi lucrezi la sincronizare, să zicem că poţi număra mai multe ore alocate direct şi nemijlocit copilului.
Dar de-aici şi până la a te lovi intens cu cărămida-n piept că uite ce nedreptate socială repari tu, mare companie sensibiloasă... e cale lungă.
M-aş fi bucurat să văd banii ăia (tocaţi cu campania) valorificaţi în alt fel.
Un centru de activităţi, o sală sportivă, un site constructiv de informare.
Modele sau consilere de proiecte de afaceri pentru părinţii care ar vrea să lucreze de acasă.
Un proiect de lege pentru programe de lucru flexibile - şi protecţie socială pentru părinţii care le solicită, şi facilităţi fiscale pentru companiile care le acordă. Că (angajând oameni în plus) mai şi taie din şomaj, nu de alta.
Nu o campanie esenţialmente corporatistă.
Noroc că nu sunt client al minunatei companii tilifonice.
Aş fi pierdut din timpul meu de stat cu copilul, în timp ce le reziliam contractul.
duminică, 21 martie 2010
Afluenza
Această carte m-a scos din sărite într-un mare stil (lucru care transpare ultra-clar din tonul celor scrise mai jos). Mărturisesc că n-am terminat-o încă de citit (sunt abia la pag. 205).
O cronicăresc oarecum prematur pentru că, pe de-o parte, nu mă mai pot abţine (sper să pot ajuta măcar o singură persoană să nu dea aiurea bani pe ea! împrumutaţi-o, fraţilor, trebuie să existe destui naivi care să se fi lăsat păcăliţi de prezentările pompoase făcute operei!) şi, pe de alta, insist totuşi s-o termin de citit, în speranţa că voi găsi ceva de bun simţ, corect argumentat, în ea.
Dacă vreţi o altă părere, mai echilibrat exprimată, citiţi aici.
Recenzia Ioanei Ristea e, sincer, prea bună cu cartea - şi, în acelaşi timp, mult mai bine scrisă decât Afluenza.
Eu, fiinţă naşpa, despre (h)Afluenza zic aşa:
E o vărzucă* uşor sinistră compusă exclusiv din pretenţii:
- dorit metaforice (vezi definiţia afluenzei - "virusul constă într-un set de valori [...]" ?!?!),
- fals ştiinţifice (omu' citează intens, la metru cub, aparent riguros, tot felul de studii, de-altminteri sublime, da' dincolo de care e numa' ce insistă să vadă el şi numai el, fără nici un fel de altă legătură cu subiectul cărţii sale, ori cu cazurile prezentate; dacă dai pe spate de cantitatea de bibliografie, foarte bun, aşa rămâi, leşinat de admiraţie; dacă te-apuci şi cauţi conţinutul studiilor citate... constaţi că James a înţeles, de cele mai multe ori, ceva ce autorii studiilor nici nu scriseseră - pagina 168 oferă un exemplu cât se poate de elocvent).
Aşa cum e el dezvoltat (epic) de autor, subiectul nu merita mai mult decât spaţiul unui (cel mult!) articol de ziar, iar logica n-are nici o legătură cu povestea perseverent scrijelită în aproape 500 pagini.
Ăsta a ucis mulţi copaci. Degeaba.
Întristător este că i s-a spus de la început că demersul său e... ca să zic aşa, din categoria "mai bine te laşi" (chiar din 2005, de către doamna Jemima Biddulph (relatare la pag. 495!), iar O. James a ales să ignore evidenţa şi a perseverat (degeaba!) întru completarea şi rescrierea operei. Plimbându-se prin toată lumea pe banii unor generoşi tăntălăi - printre care şi British Council.
Îngrozitor e faptul că auctorele e psiholog şi ... tratează alte persoane... Pe bani!!!
Ca să nu mă mai gândesc ce somitate o fi ajuns post scrierea şi promovarea cărţoiului. Grădina lui Dumnezeu e mare, zău.
- dorit metaforice (vezi definiţia afluenzei - "virusul constă într-un set de valori [...]" ?!?!),
- fals ştiinţifice (omu' citează intens, la metru cub, aparent riguros, tot felul de studii, de-altminteri sublime, da' dincolo de care e numa' ce insistă să vadă el şi numai el, fără nici un fel de altă legătură cu subiectul cărţii sale, ori cu cazurile prezentate; dacă dai pe spate de cantitatea de bibliografie, foarte bun, aşa rămâi, leşinat de admiraţie; dacă te-apuci şi cauţi conţinutul studiilor citate... constaţi că James a înţeles, de cele mai multe ori, ceva ce autorii studiilor nici nu scriseseră - pagina 168 oferă un exemplu cât se poate de elocvent).
Aşa cum e el dezvoltat (epic) de autor, subiectul nu merita mai mult decât spaţiul unui (cel mult!) articol de ziar, iar logica n-are nici o legătură cu povestea perseverent scrijelită în aproape 500 pagini.
Ăsta a ucis mulţi copaci. Degeaba.
Întristător este că i s-a spus de la început că demersul său e... ca să zic aşa, din categoria "mai bine te laşi" (chiar din 2005, de către doamna Jemima Biddulph (relatare la pag. 495!), iar O. James a ales să ignore evidenţa şi a perseverat (degeaba!) întru completarea şi rescrierea operei. Plimbându-se prin toată lumea pe banii unor generoşi tăntălăi - printre care şi British Council.
Îngrozitor e faptul că auctorele e psiholog şi ... tratează alte persoane... Pe bani!!!
Ca să nu mă mai gândesc ce somitate o fi ajuns post scrierea şi promovarea cărţoiului. Grădina lui Dumnezeu e mare, zău.
Revin cu alte detalii la finalizarea cetirii. Uuuf... un' te poate duce setea de lecturi...
* zic vărzucă pentru că nici măcar o varză în toată puterea cuvântului nu reuşeşte să fie!
* zic vărzucă pentru că nici măcar o varză în toată puterea cuvântului nu reuşeşte să fie!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
