Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare
şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit
(economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor
prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem
fără restricţii legate de ore de deplasare... )
Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în
dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a
doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.
Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră
la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi
cafteli.
Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi,
când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci
asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!),
vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!
(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de
bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez,
da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două
Transformers. Filme, nu doar maşinării).
Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a
4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la
un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.
În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că,
matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona
arondată...
... e bineeeee!
Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au
preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege.
Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen
de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar
fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi
nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă
săturaţi odată.)
Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după
concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!
Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii
minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii,
pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de
la tine, da?)
N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de
kafkian.
Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul
anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...
Nu glumesc. Aş vrea eu.
Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de
sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.
Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de
minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte
dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).
Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!
- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă
de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai
ştiu câţi ani.
Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.
Pe scurt, progres, progres, da’ ho.
Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.
- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi
transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’
vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea
tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie
abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un
sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?
Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de
pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu
pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că
l-aş adopta.
Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu
problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.
A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La
matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor
la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)
***
Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei
plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă
despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci
numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.
Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi
intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.
- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi
aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”
Se afișează postările cu eticheta Şcoala de acasă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Şcoala de acasă. Afișați toate postările
vineri, 28 noiembrie 2014
joi, 23 octombrie 2014
Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)
Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ
alternativ. Poală de bani lunar.
Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.
Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!
Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.
Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?
- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!
(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)
Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.
(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)
Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).
- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.
Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!
Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:
- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.
Supriză la capătul firului.
Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.
Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!
Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.
Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.
După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.
- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...
Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.
Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.
În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.
(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”
De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )
Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una, ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)
În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.
Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.
Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.
Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...
Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.
Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.
Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.
Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!
Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.
Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?
- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!
(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)
Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.
(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)
Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).
- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.
Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!
Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:
- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.
Supriză la capătul firului.
Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.
Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!
Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.
Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.
După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.
- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...
Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.
Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.
În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.
(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”
De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )
Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una, ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)
În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.
Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.
Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.
Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...
Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.
Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.
duminică, 5 octombrie 2014
Aşa-ţi trebuie!
Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”
Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...
Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...
Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.
Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.
Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)
Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).
Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.
Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”
Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)
Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?
Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)
Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...
Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)
Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?
E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?
Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?
Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul) e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.
Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.
Gigel a dat cu capul de gard?
Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.
Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)
Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?
Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...
Nici eu nu m-aş fi gândit...
Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.
Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.
Calea spre normalitate cam asta e.
PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.
Pam-pam!
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”
Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...
Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...
Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.
Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.
Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)
Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).
Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.
Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”
Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)
Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?
Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)
Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...
Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)
Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?
E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?
Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?
Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul) e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.
Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.
Gigel a dat cu capul de gard?
Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.
Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)
Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?
Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...
Nici eu nu m-aş fi gândit...
Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.
Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.
Calea spre normalitate cam asta e.
PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.
Pam-pam!
duminică, 28 septembrie 2014
Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)
Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie
- despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data
asta.
Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)
- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?
- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?
- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...
Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?
- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!
Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.
Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)
Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...
Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.
Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...
Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.
Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.
Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?
Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?
Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?
De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?
De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?
N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)
Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă, şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)
Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.
Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!
Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)
Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)
Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)
Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...
Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!
Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la mine.
Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!
Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)
Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)
Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)
Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.
Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.
Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.
Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.
Ia hai să vedem, puteţi?
Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)
- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?
- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?
- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...
Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?
- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!
Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.
Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)
Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...
Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.
Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...
Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.
Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.
Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?
Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?
Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?
De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?
De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?
N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)
Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă, şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)
Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.
Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!
Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)
Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)
Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)
Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...
Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!
Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la mine.
Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!
Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)
Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)
Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)
Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.
Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.
Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.
Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.
Ia hai să vedem, puteţi?
vineri, 26 septembrie 2014
Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)
Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.
Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!
Nu la fel stau lucrurile cu geografia.
De ce?
Simplu.
- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.
Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.
Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)
- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...
Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?
Desigur, linişte.
Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.
Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.
E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.
E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )
E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.
E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)
E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.
După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...
Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)
Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.
Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.
Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.
Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.
Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.
Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.
Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.
Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.
Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.
Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.
Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.
Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.
Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.
Ne batem capul cu şpaga?
Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.
duminică, 13 octombrie 2013
Varii şcoleli pe cont propriu
Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.
Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?
Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon,
- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)
Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)
Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.
Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)
Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:
- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)
- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)
- învăţarea prin joc
- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil
- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)
- timp de „decantare”
- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)
- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.
Ce avem în brogram:
- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă
- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!
- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).
Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.
Vise.
marți, 5 martie 2013
Suplică
Textul original, Supplique d’un enfant à ses enseignants, provine de aici şi îi
aparţine lui Jacques Salomé.
Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.
Il y a une urgence vitale.
Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.
Dacă măcar aş şti eu toate astea...
Ca să ţi le pot transmite trăite.
Apprenez-nous l’enthousiasme.
Enseignez-nous l’étonnement de découvrir.
N’apportez pas seulement vos réponses.
Réveillez nos questions.
Accueillez surtout nos interrogations.
Appelez nous à respecter la vie.
Apprenez-nous à échanger, à partager, à dialoguer.
Enseignez-nous les possibles de la mise en commun.
N’apportez pas seulement votre savoir.
Réveillez notre faim d’être.
Accueillez nos contradictions et nos tâtonnements.
Appelez nous à grandir à la vie.
Apprenez-nous le meilleur de nous-mêmes.
Enseignez-nous à regarder, à explorer, à toucher l’indicible.
N’apportez pas seulement votre savoir faire.
Réveillez en nous le goût de l’engagement.
Accueillez notre créativité pour baliser un devenir.
Appelez nous à enrichir la vie.
Apprenez-nous la rencontre avec le monde.
Enseignez nous à entendre au-delà des apparences.
N’apportez pas seulement de la cohérence et des bribes de vérités, éveillez en nous la quête du sens.
Accueillez nos errances et nos maladresses.
Appelez-nous à entrer dans une vie plus ardente.
Il y a une urgence vitale.
Iaca şi traducerea-mi, pe care am decis, din motive care mă privesc (în ochi, dând din gene), în mamiţuneasca-mi unanimitate proprie şi personelă, s-o adaptez prin trecere la singular (chit că-şi are rostul salomeic la pliuralul originel) & nu numai.
Învăţă-mă entuziasmul.
Predă-mi (lecţii despre) entuziasmul de a descoperi.
Nu aduce numai răspunsurile tale.
Trezeşte-mi întrebările.
Primeşte-mi mai ales interogaţiile.
Învaţă-mă să respect viaţa.
Învaţă-mă să fac schimburi, să împart, să dialoghez.
Arată-mi posibilităţile pe care le deschide punerea în comun (comunicarea).
Nu-ţi adu doar ştiinţa.
Trezeşte-mi foamea de a fi.
Primeşte-mi (găzduieşte-mi) contradicţiile şi tatonările.
Cheamă-mă să îmbogăţesc viaţa.
Învaţă-mă ce e mai bun din mine.
Arată-mi cum să privesc, cum să explorez şi cum să ating ceea ce nu se poate
spune.
Nu-ţi adu doar ştiinţa de-a face lucrurile.
Trezeşte-mi gustul de-a mă angaja.
Primeşte-mi (fă loc pentru) creativitatea mea, ca să-mi pot marca devenirea.
Cheamă-mă să contribui la îmbogăţirea vieţii.
Cheamă-mă să iau parte la întâlnirea cu Lumea.
Arată-mi cum să înţeleg ce e dincolo de aparenţe.
Nu-ţi adu numi coerenţa şi frânturile de adevăruri, trezeşte-mă şi pune-mă în
căutarea sensului.
Acomodează-mi rătăcirile şi greşelile.
Cheamă-mă să intru într-o viaţă ardentă.
E o urgenţa vitală.
duminică, 10 februarie 2013
Vulcanice
După planete şi oarece geografie puzzle-istică, următoarea pasiune care s-ar
putea anunţa este ... (ta-na-na-naaaam....) vulcanologia. (pe Muţunau îl
interesează, de fapt, "doar" vulcanii, dar cu atâta (caracteristică) temeinicie, de zici că e Haroun Tazieff-Doi...)
Pentru că am de răspuns instant la multiple întrebări, cum ar fi:
- Da’n România mai sunt vulcani? (da, da’ stinşi. Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, dacă-mi amintesc eu bine litania şcoleră...)
- Da’ unde mai sunt vulcani activi? (în mai multe locuri...)
- Da’ câţi vulcani noroioşi avem? (te duc îndată să-i numeri tu personal...)
- Da’ există şi vulcani submarini? (de la varii poze ni se trage perspectiva...)
- Da’ ce e lava, piatră topită?
- Da’ de ce arată lava asta ca un copac?
- Da’ de unde apare cenuşa?
iată bibliografia recent adunată:
- de la Weather Kids (site pentru meteorologii amatori...) Are şi link către planuri de lecţii! şi varii experimente!
- de la Universe Today
- de la Enchanted Learning, dotat, de asemenea, cu chestii de colorat
- de la Think Quest, care ne dă şi desene cu tipurile de vulcani
- de la Science Project Lab, (unde e plin şi de alte proiecte)
- de la Science with me
- de la Harvard, desigur.
Pentru că am de răspuns instant la multiple întrebări, cum ar fi:
- Da’n România mai sunt vulcani? (da, da’ stinşi. Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, dacă-mi amintesc eu bine litania şcoleră...)
- Da’ unde mai sunt vulcani activi? (în mai multe locuri...)
- Da’ câţi vulcani noroioşi avem? (te duc îndată să-i numeri tu personal...)
- Da’ există şi vulcani submarini? (de la varii poze ni se trage perspectiva...)
- Da’ ce e lava, piatră topită?
- Da’ de ce arată lava asta ca un copac?
- Da’ de unde apare cenuşa?
iată bibliografia recent adunată:
- de la Weather Kids (site pentru meteorologii amatori...) Are şi link către planuri de lecţii! şi varii experimente!
- de la Universe Today
- de la Enchanted Learning, dotat, de asemenea, cu chestii de colorat
- de la Think Quest, care ne dă şi desene cu tipurile de vulcani
- de la Science Project Lab, (unde e plin şi de alte proiecte)
- de la Science with me
- de la Harvard, desigur.
duminică, 14 octombrie 2012
Geografic-giucător-învăţătoare
Se ia un puzzle. Ăsta, să zicem, de la Gigamic.
Semidesfăşurat întru reclamă arată cam aşa:
La Casa Retro e 35 lei.
Nu, nu e pe site, dar în magazinul de pe Intrarea Geneva e.
Variante de gioacă cu obectu' (alternative, nu succesive):
Se lasă copchilul să planteze pe cont propriu piesele din pazăl. Opţional, se citesc numele ţărilor şi se explică de ce p-aia o cheamă aşa în franceză şi altfel în română. (sau engleză, sau ...etc)
Se iexplică copchilului să înceapă cu colţurile şi cu laturile. Se mai explică, dupe caz, o dată sau de câte ori ie necesar. (opţional, se abandonează şi se lasă copchilu’ să facă el personal ce-l taie capu’)
Se împart piesuţele pe continente, după ştiinţa & îndemânarea parentală, şi apoi se fac separat două continente, ca să se îmbine împreună.
Se lucră după modelul de pe cutie.
Se lucră la pura inspiraţiune ochiometrică.
Se cetesc şi capitalele, odată cu ţările (e indicată documentarea prealabilă ori simultană - ocazie cu care copchilu’ învaţă şi să scociorască pe Wikipedia.)
Alternativa mai costisitoare (aşa, cam cât un salariu minim pe economie) poate fi asta:
Care se gioacă uite-aşe:
Alternativa (teoretic) mai ’eftină decât ambele: se ia o hartă politică a lumii. Mai mărişoară, aşa, nu chiar A3... mai mare!
Color. Alb negru ar fi plicticos din calea-afară.
Se mai iau:
- neşte lipici,
- o bucată de carton cam cât harta,
- una-două piese de puzzle din alt joc, drept model,
- un creon,
- un obect de tăiat hârtie şi carton, nu şi masa (lamă, cutter, brici, de-astea...)
- un suport anti-tăiat masa.
Se lipeşte harta pe carton.
Se aşteaptă corespunzătoriu ca lipitura să se permanentizeze.
Se desenează pe hartă, cu creionul, după model au ba, schema tăierilor. Nu-i nevoie ca piesele să fie identice, şi e de dorit ca viitoarea tăietură să respecte conturul ţărilor; da’ nu e cazul să tăiem pentru fiecare ţară câte o piesă...
Se taie piesele. Nu şi deştele, dacă se poate.
Desigur, dupe ce ansamblul fuse pus pe suportul anti-tăiat masă.
Se gioacă puzzlereşte, eventual ad nauseam.
Se mai pot manufactura, dupe chef, timp & loc, şi steaguri mici pentru capitale, cu nume cu tot. (1 scobitoare + o bucăţică de hârtie pe care se scrie numele capitalei. dacă e loc, şi al ţării. atenţie la spaţiu, nu numai Antananarivo e lung....)
Tot din carton se poate face şi un puzzle pe etaje - întâi continentele şi oceanele, pe urmă harta politică a lumii, pe urmă aia geografică, eventual, şamd.
Poate oferi ocazia unui joc de echipă - cu copchil cu tot.
Semidesfăşurat întru reclamă arată cam aşa:
La Casa Retro e 35 lei.
Nu, nu e pe site, dar în magazinul de pe Intrarea Geneva e.
Variante de gioacă cu obectu' (alternative, nu succesive):
Se lasă copchilul să planteze pe cont propriu piesele din pazăl. Opţional, se citesc numele ţărilor şi se explică de ce p-aia o cheamă aşa în franceză şi altfel în română. (sau engleză, sau ...etc)
Se iexplică copchilului să înceapă cu colţurile şi cu laturile. Se mai explică, dupe caz, o dată sau de câte ori ie necesar. (opţional, se abandonează şi se lasă copchilu’ să facă el personal ce-l taie capu’)
Se împart piesuţele pe continente, după ştiinţa & îndemânarea parentală, şi apoi se fac separat două continente, ca să se îmbine împreună.
Se lucră după modelul de pe cutie.
Se lucră la pura inspiraţiune ochiometrică.
Se cetesc şi capitalele, odată cu ţările (e indicată documentarea prealabilă ori simultană - ocazie cu care copchilu’ învaţă şi să scociorască pe Wikipedia.)
Alternativa mai costisitoare (aşa, cam cât un salariu minim pe economie) poate fi asta:
Alternativa (teoretic) mai ’eftină decât ambele: se ia o hartă politică a lumii. Mai mărişoară, aşa, nu chiar A3... mai mare!
Color. Alb negru ar fi plicticos din calea-afară.
Se mai iau:
- neşte lipici,
- o bucată de carton cam cât harta,
- una-două piese de puzzle din alt joc, drept model,
- un creon,
- un obect de tăiat hârtie şi carton, nu şi masa (lamă, cutter, brici, de-astea...)
- un suport anti-tăiat masa.
Se lipeşte harta pe carton.
Se aşteaptă corespunzătoriu ca lipitura să se permanentizeze.
Se desenează pe hartă, cu creionul, după model au ba, schema tăierilor. Nu-i nevoie ca piesele să fie identice, şi e de dorit ca viitoarea tăietură să respecte conturul ţărilor; da’ nu e cazul să tăiem pentru fiecare ţară câte o piesă...
Se taie piesele. Nu şi deştele, dacă se poate.
Desigur, dupe ce ansamblul fuse pus pe suportul anti-tăiat masă.
Se gioacă puzzlereşte, eventual ad nauseam.
Se mai pot manufactura, dupe chef, timp & loc, şi steaguri mici pentru capitale, cu nume cu tot. (1 scobitoare + o bucăţică de hârtie pe care se scrie numele capitalei. dacă e loc, şi al ţării. atenţie la spaţiu, nu numai Antananarivo e lung....)
Tot din carton se poate face şi un puzzle pe etaje - întâi continentele şi oceanele, pe urmă harta politică a lumii, pe urmă aia geografică, eventual, şamd.
Poate oferi ocazia unui joc de echipă - cu copchil cu tot.
duminică, 7 octombrie 2012
Decoraţiuni, cidru, întrebări, tunsoare şi definiţia pasiunii copileşti
(mobilă şi durere, cum ar veni)
Cu ocazia lu’ faptu’ c-am (re)devenit oficial (re)obsedată de amenajări interioare (normal ar fi să ne mutăm, că nu prea mai încăpem, numai că pentru asta tre’ să mai ai şi bani), iaca, pentru posteritate şi nu numai, nişte referinţe utile la casa omului:
- Ikea Hackers - înţeleg că oamenii fie se inspiră din cataloagele Ikea, fie cumpără chestii ikea-eşti şi le modifică după gust/plac/nevoi. Unele rezultate sunt absolut admirabile. Altele... na...
- Terapia dă prin apartament, unde se pot găsi alte varii idei de reamenajat bârlogu’.
- Rolodex, blogul decoraţionist al californiencei Anna
- Blogul lui Emery Jo
(constat că, mai nou, blogspot e idiot şi trânteşte extensia .ro oricărui blog pe care-l deschid. asta, sau, brusc, toată lumea şi-a dat seama că e din România, etern suprinzăreaţă şi profund atotcuprinzătoare)
Cidru (de mere) - de ce nu?
De la poza asta mi s-a tras.
Sau varianta al-co-ho-ho-lică:
Sau cea cu caramele. Nu-s prea sigură că vreau să pun chiar toate ingredientele menţionate acolo, că iese o chestie de şapte mii de calorii.
Dar pe cele care promit a fi precum cidrul de la Starbucks (asta & asta) chiar le-aş încerca.
Listă de întrebări încuietoare, aici.
Nu mai ţin minte dacă Muţunau chiar a atacat vreuna. Ale lui, de dată mai recentă, sunt mai degrabă din categoria „ghici ce vreau să te întreb de fapt, indiferent că te prinzi sau nu că mie nu-mi ajunge timpul petrecut cu tine şi-s extrem de nervos pe subiect”.
Da’ m-am trezit eu întrebându-mă zilele trecute „bre, da’ delfinii cum dorm?”.
Că, nu de alta, la ei respiratu’ se petrece puţin diferit faţă de cel uman - de vreme ce noi nu tre’ să ieşim la suprafaţa apei pentru asta.
Dorm cam stresant (după criteriile mele...), dacă e să mă iau după răspunsurile astea. (cu video cu tot, aici; să ştiţi să nu mai treziţi delfinu’ din somn data viitoare, da?)
Sau bine-miersî, dacă mă uit aici. Cu această ocazie am aflat (de la tante Wikipedia) că delfinii se şi mănâncă... sub formă de sashimi... ceea ce mi-a trezit oarece sentimente profund neplăcute la adresa întregului lanţ uman implicat în subiect.
Că tot vorbim de somn, aici se găseşte şi poza unui cangur în-plin-proces-de.
(ca o maximă ironie, postarea asta e scrisă într-un puseu insomniac. nu de cangur)
Faza cu tunsoarea se împarte în două - una, mă tot gândesc & răzgândesc periodic să mă tund scurt. Foarte scurt. Mai-scurt-decât-Muţunau scurt.
Acu’ pleata-mi prezintă avantajul de a putea fi rapid colectată-ntr-o coadă fără prea mari pretenţii, dar m-am cam săturat de lungimi (şi, între noi fie vorba, şi de fire căzute).
Problemu’ este că, odată scurtat, periu-mi va sta fix model claie. Mini-claie, eventual mini-claie după tsunami, mă rog, dar tot aia e. (eu-s modelul de vis neîmplinit din fimu’ „ce bine i-ar sta cu păr lung”)
Estimp, pleata lui Muţunau a atins, cred, recordul anului (post-tunsoare maşinuţească) şi cre’ că are samsonica lungime de 4.5 cm. Doar că... numa’ ieri a venit întins, cerând ferm: „vreau să mă tunzi, mami!”
Încă n-am căzut de acord. Eu aş mai fi aşteptat.
Iar viteza răzgândirilor lui Muţun au este atât de mare, că mi-e să nu mă grăbesc a-ndeplini o cerere deja uitată...
Aşaaaa... şi definiţia pasiunii copileşti.
Copileşti versus părinteşti, desigur.
Copilească e, spre deosebire de piticii proprii spre care trebuie să-l (s-o) tot împingi sistematic, pasiunea aia răbufnitoare şi (eventual) eternel prezantă, pisălog-intruziv expusă, pe care n-o pricepi mai deloc, pentru care-ţi iei, dupe caz şi imaginaţie, notiţe, din timp, ori ca să dai informaţii, ori ca să nu fii complet pe dinafară când mai debutează, fulgurant-buimăcitor, vreo discuţie.
Şi, da, poate să-nceapă şi de la patru ani. Şi e irelevant cât de verbalizat e copchilul în chestiune. (dacă stăpâneşte bine limbajul, va fi cu atât mai terorist).
Cu ocazia lu’ faptu’ c-am (re)devenit oficial (re)obsedată de amenajări interioare (normal ar fi să ne mutăm, că nu prea mai încăpem, numai că pentru asta tre’ să mai ai şi bani), iaca, pentru posteritate şi nu numai, nişte referinţe utile la casa omului:
- Ikea Hackers - înţeleg că oamenii fie se inspiră din cataloagele Ikea, fie cumpără chestii ikea-eşti şi le modifică după gust/plac/nevoi. Unele rezultate sunt absolut admirabile. Altele... na...
- Terapia dă prin apartament, unde se pot găsi alte varii idei de reamenajat bârlogu’.
- Rolodex, blogul decoraţionist al californiencei Anna
- Blogul lui Emery Jo
(constat că, mai nou, blogspot e idiot şi trânteşte extensia .ro oricărui blog pe care-l deschid. asta, sau, brusc, toată lumea şi-a dat seama că e din România, etern suprinzăreaţă şi profund atotcuprinzătoare)
Cidru (de mere) - de ce nu?
De la poza asta mi s-a tras.
Sau varianta al-co-ho-ho-lică:
Sau cea cu caramele. Nu-s prea sigură că vreau să pun chiar toate ingredientele menţionate acolo, că iese o chestie de şapte mii de calorii.
Dar pe cele care promit a fi precum cidrul de la Starbucks (asta & asta) chiar le-aş încerca.
Listă de întrebări încuietoare, aici.
Nu mai ţin minte dacă Muţunau chiar a atacat vreuna. Ale lui, de dată mai recentă, sunt mai degrabă din categoria „ghici ce vreau să te întreb de fapt, indiferent că te prinzi sau nu că mie nu-mi ajunge timpul petrecut cu tine şi-s extrem de nervos pe subiect”.
Da’ m-am trezit eu întrebându-mă zilele trecute „bre, da’ delfinii cum dorm?”.
Că, nu de alta, la ei respiratu’ se petrece puţin diferit faţă de cel uman - de vreme ce noi nu tre’ să ieşim la suprafaţa apei pentru asta.
Dorm cam stresant (după criteriile mele...), dacă e să mă iau după răspunsurile astea. (cu video cu tot, aici; să ştiţi să nu mai treziţi delfinu’ din somn data viitoare, da?)
Sau bine-miersî, dacă mă uit aici. Cu această ocazie am aflat (de la tante Wikipedia) că delfinii se şi mănâncă... sub formă de sashimi... ceea ce mi-a trezit oarece sentimente profund neplăcute la adresa întregului lanţ uman implicat în subiect.
Că tot vorbim de somn, aici se găseşte şi poza unui cangur în-plin-proces-de.
(ca o maximă ironie, postarea asta e scrisă într-un puseu insomniac. nu de cangur)
Faza cu tunsoarea se împarte în două - una, mă tot gândesc & răzgândesc periodic să mă tund scurt. Foarte scurt. Mai-scurt-decât-Muţunau scurt.
Acu’ pleata-mi prezintă avantajul de a putea fi rapid colectată-ntr-o coadă fără prea mari pretenţii, dar m-am cam săturat de lungimi (şi, între noi fie vorba, şi de fire căzute).
Problemu’ este că, odată scurtat, periu-mi va sta fix model claie. Mini-claie, eventual mini-claie după tsunami, mă rog, dar tot aia e. (eu-s modelul de vis neîmplinit din fimu’ „ce bine i-ar sta cu păr lung”)
Estimp, pleata lui Muţunau a atins, cred, recordul anului (post-tunsoare maşinuţească) şi cre’ că are samsonica lungime de 4.5 cm. Doar că... numa’ ieri a venit întins, cerând ferm: „vreau să mă tunzi, mami!”
Încă n-am căzut de acord. Eu aş mai fi aşteptat.
Iar viteza răzgândirilor lui Muţun au este atât de mare, că mi-e să nu mă grăbesc a-ndeplini o cerere deja uitată...
Aşaaaa... şi definiţia pasiunii copileşti.
Copileşti versus părinteşti, desigur.
Copilească e, spre deosebire de piticii proprii spre care trebuie să-l (s-o) tot împingi sistematic, pasiunea aia răbufnitoare şi (eventual) eternel prezantă, pisălog-intruziv expusă, pe care n-o pricepi mai deloc, pentru care-ţi iei, dupe caz şi imaginaţie, notiţe, din timp, ori ca să dai informaţii, ori ca să nu fii complet pe dinafară când mai debutează, fulgurant-buimăcitor, vreo discuţie.
Şi, da, poate să-nceapă şi de la patru ani. Şi e irelevant cât de verbalizat e copchilul în chestiune. (dacă stăpâneşte bine limbajul, va fi cu atât mai terorist).
duminică, 22 iulie 2012
Muţunau, copil-problemă, se întoarce
Ziceam aici despre marile nenorociri pe care părea să le provoace Muţunau la grădi de demult -
alerga prin clasă, alerga prin curte, refuza uneori să participe la activităţi,
avea tot felul de interpretări neortodoxe ale felului în care trebuie! folosite
jucăriile (de exemplu, Doamne fereşte, spunea despre un cub că ar fi o maşinuţă!
groaznic!), se mai încăiera tovărăşeşte cu alt copil (cu care se încaieră
tovărăşeşte şi-n ziua de azi, când ne mai întâlnim, pentru ca după 30 de secunde
să fie iar cei mai uni prieteni!) şi se-apucase de muşcat şi de plesnit.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.
Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.
De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.
Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.
Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.
Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.
Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.
În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).
Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.
E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.
Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!
E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.
E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.
La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.
(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)
În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.
Ce îţi doreşti pentru copilul tău?
Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?
Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).
Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.
Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.
- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.
Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.
Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.
Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.
Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.
Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.
De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.
Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.
Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.
Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.
Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.
În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).
Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.
E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.
Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!
E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.
E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.
La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.
(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)
În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.
Ce îţi doreşti pentru copilul tău?
Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?
Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).
Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.
Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.
- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.
Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.
Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.
Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.
Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.
sâmbătă, 12 noiembrie 2011
Muţunau, copil problemă
La cererea expresă a directoarei, Muţunau va fi retras de la grădinilă.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)
Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.
Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.
Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)
(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)
Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...
Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?
Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)
Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.
Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.
Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)
(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)
Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...
Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?
Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
