De sezon, vag dezlânat

Cele mai frumoase globuri sunt cele "prestate" manual, acasă, chit că treaba nu e nici pe departe una de echipă - ci, mai degrabă, una bazată pe comenzi emise de Muţunau, alternate cu ocheade galeş-admirativ-împăciuitoare, venite din aceeaşi sursă.

Pretextul? Setul Very Merry Ornaments, de la Alex Toys. Via Ookee.

Cele 6 globuri (de asamblat!) sunt admirabile, ideea e (cu folos & creativ!) replicabilă, doar că la pietricele era bine dacă foloseam adeziv suplimentar. Acu’ am papuci de casă cu cristale roşii, albastre şi mov, şi ele continuă să izvorască (pen’ că tot cad).



Într-un acces de piţiponcie, Muţunau şi-a lipit câteva pietricele inclusiv pe cârligul de pirat

(da, avem... 4 lei, de la Casa Retro... nu apare pe site, dar îl au... şi acu’ acelaşi Muţunau vrea să-i cumpăr şi un picior pierdut!).
Între timp, pietrele de pe cârlig au dispărut (de unde lipsa pozei doveditoare...).
Nu-i nimic, apar te miri când, in te miri ce locuri.


Am făcut brad.
Nu avem brad-brad, ci o arătare piticoată de plastic, care şade minunat pe măsuţa de cafea din sufragerie.

Vom avea în schimb o cunună din brad-brad, pen’ că, în cel mai pur stil atârnătoriu, am greblat de pe jos câteva rămurele. În faţa Bibliotecii Naţionale
(unde-am ajuns cu ocazia ultimei seri din Hibernelul / Hibernoiul / Hibernalul de chitară - primele două denumiri îi aparţin lui Muţunau, care a sforăit şi el pe-acolo în vreo două din seri; pentru că, da, părem a fi în tranziţia de depăşire a somnului de prânz şi, da, dacă, pe la vreun concert, sforăie sau tuşeşte careva - sau ambele - şansele sunt să fim noi. ne puteţi adresa personalizat ofuscările)
existau un brad şi vreo trei locuri de masacru pline de rămurele, cât să faci alţi (hai, nu cinci, dar măcar) trei brazi.

Îmi place mirosul de brad-brad.
Cel mai mult, în pădure.

Între noi fie vorba, intrările la Hibernal au fost gratuite, şi locaţia e minunată, dacă te aşezi strategic, o poţi zbughi discret când vrei; dar nimic nu egalează sentimentul din ziua-n care, anticipând frenetic spectacolul pentru care ai luat bilete acum o mie de ani, şi la care tânjeşti de o perioadă cel puţin triplă, constaţi... hm... simptome de varii boli... )


Nu avem brad, dară iubirea de moşie e un zid dar avem, în schimb, cinci kilometri de instalaţii. Care cu steluţe, care cu beculeţe...
La schimb pentru cea răposată relativ şocant sezonul trecut.

În rest: suntem bolnavo-convalescenţi, la analize ne apar şi dispar varii goange, ne-am reapucat sârguincios de tratamente alternative (aici includem supa-cremă portocalie - de morcovi cu cartofi dulci şi / sau dovleac plus usturoi, ghimbir şi ce-mi mai cade mie prin mână, supa (cremă sau nu) de roşii, desertul roz (frişcă producţie proprie plus zmeuri), desertul pretins-bleu (aceeaşi frişcă, da’ cu afine) şi alte chestii colorate), avem traume de Excel (mai mult eu... dar trecem peste...) şi provocăm varii încurcături şi neînţelegeri pentru care apoi ne scuzăm & muncim reparatoriu mii de ani.

Ne-am reapucat şi de gătit.
Ar fi de menţionat oarece turte dulci cu aluat de la Ikea (eşec), un tort cu zmeuri (succes), oarece macarons (eşec) şi o tartă cu bostan (prezumptiv succes).
Zic ne-am pentru că ne-am. Amândoi. Muţunau mai mult varsă, dar... după aia şterge!

Sau comentează.
- Uite, mami, acum nu s-a mai dus pe jos!
- Da’ pe unde, pe sus?
- Nu, la mine pe bluză.
- Vaaai, sare Bunica, pe bluza curată pe care ţi-am dat-o azi?
Nu era curată. Era proaspăt şi relativ inutil spălată. Bluza aia nu mai are nicio şansă să fie curată, poate doar dac-o vopsim...
- Nu e curată. E murdară ca porcu’, zice Muţunau.
Poate ar trebui să mă mai cenzurez...?



Muţunau anchetează din ce în ce mai articulat diverse chestii. Exemplu:
- Dar tu de unde ştii să faci aluat, bunica?
- De la mama mea.
- Şi ea de unde ştia?
- De la mama ei.
- Şi mama ei?
- S-a transmis, de la mamă la mamă.
- Şi prima mamă, de unde ştia?
- Din instinct, o dă de gard Bunica.


Am fi putut avea probleme legate de Moş Crăciun. (între noi fie vorba, e posibil să avem şi să nu mă prind eu... în ultima vreme, mai ratez chestii.)


Noroc că, în Franţa, văzusem, la rechinariu, oarece filmuleţ de desene animate cu Moş Crăciun care, bătrân fiind, îşi găsise un ucenic, pe Nicolas, pe care îl antrena într-ale Moş Crăciunitului.



Ocazie cu care am văzut tot felul de chestii folositoare, cum ar fi faptul că Moşul, care are un glob magic, fără de care nimic din magia Crăciunului nu ar exista, face hornuri, dăă, magice, pe care să intre (dacă eşti plicticos şi stai la bloc) şi, minunea minunilor, se antrenează de zor ca să nu fie surprins de niciun copil când aduce cadourile! (hihihi, m-am scos. anul ăsta nu mai aduc Moş! - păi, pe vremea mea, Moşul aducea şi pomul... (adică bradul). Aia muncă!)


Acelaşi Muţunau s-a repezit însă să dea cu magia de pământ când, la ultima vizită a Mătuşii-cu-acte-în-regulă, s-a năpustit să-i înmâneze cadoul de la Moş... în strigătele de protest ale împricinatei, care nu voia să se uite... deci e neclar cât s-a prins şi cât nu.
Oricum, a reţinut că se lasă cu cadoriseală.


Junele va fi, însă, dezamăgit într-o privinţă, pentru că fix jucăria pe care n-am vrut să dau douăj’ de euro în Franţa (un soi de cleşte-braţ, dubios şi galben) nu e de găsit aici...
Şi el doar pe aia o vrea. Ghinion - pentru că n-am avut inspiraţia să reţin numele agregatului, aşa încât doar ochiometric ştiu ce caut...)


A, şi nu merge netul. Adică se întrerupe conexiunea mobilă de cinci mii de ori. Ca de obicei. Întreruperea în sine n-ar fi o dramă. Faptul că reluarea conexiunii nu se face automat mă cam scoate din pepeni...
Ultimul episod, desigur, acum 20 de minute, când apăsam pe „publicaţi”.
Mrrr.

Decoraţiuni, cidru, întrebări, tunsoare şi definiţia pasiunii copileşti

(mobilă şi durere, cum ar veni)

Cu ocazia lu’ faptu’ c-am (re)devenit oficial (re)obsedată de amenajări interioare (normal ar fi să ne mutăm, că nu prea mai încăpem, numai că pentru asta tre’ să mai ai şi bani), iaca, pentru posteritate şi nu numai, nişte referinţe utile la casa omului:

- Ikea Hackers - înţeleg că oamenii fie se inspiră din cataloagele Ikea, fie cumpără chestii ikea-eşti şi le modifică după gust/plac/nevoi. Unele rezultate sunt absolut admirabile. Altele... na...

- Terapia dă prin apartament, unde se pot găsi alte varii idei de reamenajat bârlogu’.

- Rolodex, blogul decoraţionist al californiencei Anna

- Blogul lui Emery Jo

(constat că, mai nou, blogspot e idiot şi trânteşte extensia .ro oricărui blog pe care-l deschid. asta, sau, brusc, toată lumea şi-a dat seama că e din România, etern suprinzăreaţă şi profund atotcuprinzătoare)


Cidru (de mere) - de ce nu?
De la poza asta mi s-a tras.




Sau varianta al-co-ho-ho-lică:



Sau cea cu caramele. Nu-s prea sigură că vreau să pun chiar toate ingredientele menţionate acolo, că iese o chestie de şapte mii de calorii.

Dar pe cele care promit a fi precum cidrul de la Starbucks (asta & asta) chiar le-aş încerca.


Listă de întrebări încuietoare, aici.
Nu mai ţin minte dacă Muţunau chiar a atacat vreuna. Ale lui, de dată mai recentă, sunt mai degrabă din categoria „ghici ce vreau să te întreb de fapt, indiferent că te prinzi sau nu că mie nu-mi ajunge timpul petrecut cu tine şi-s extrem de nervos pe subiect”.

Da’ m-am trezit eu întrebându-mă zilele trecute „bre, da’ delfinii cum dorm?”.
Că, nu de alta, la ei respiratu’ se petrece puţin diferit faţă de cel uman - de vreme ce noi nu tre’ să ieşim la suprafaţa apei pentru asta.
Dorm cam stresant (după criteriile mele...), dacă e să mă iau după răspunsurile astea. (cu video cu tot, aici; să ştiţi să nu mai treziţi delfinu’ din somn data viitoare, da?)
Sau bine-miersî, dacă mă uit aici. Cu această ocazie am aflat (de la tante Wikipedia) că delfinii se şi mănâncă... sub formă de sashimi... ceea ce mi-a trezit oarece sentimente profund neplăcute la adresa întregului lanţ uman implicat în subiect.

Că tot vorbim de somn, aici se găseşte şi poza unui cangur în-plin-proces-de.
(ca o maximă ironie, postarea asta e scrisă într-un puseu insomniac. nu de cangur)


Faza cu tunsoarea se împarte în două - una, mă tot gândesc & răzgândesc periodic să mă tund scurt. Foarte scurt. Mai-scurt-decât-Muţunau scurt.
Acu’ pleata-mi prezintă avantajul de a putea fi rapid colectată-ntr-o coadă fără prea mari pretenţii, dar m-am cam săturat de lungimi (şi, între noi fie vorba, şi de fire căzute).
Problemu’ este că, odată scurtat, periu-mi va sta fix model claie. Mini-claie, eventual mini-claie după tsunami, mă rog, dar tot aia e. (eu-s modelul de vis neîmplinit din fimu’ „ce bine i-ar sta cu păr lung”)

Estimp, pleata lui Muţunau a atins, cred, recordul anului (post-tunsoare maşinuţească) şi cre’ că are samsonica lungime de 4.5 cm. Doar că... numa’ ieri a venit întins, cerând ferm: „vreau să mă tunzi, mami!”

Încă n-am căzut de acord. Eu aş mai fi aşteptat.
Iar viteza răzgândirilor lui Muţun au este atât de mare, că mi-e să nu mă grăbesc a-ndeplini o cerere deja uitată...


Aşaaaa... şi definiţia pasiunii copileşti.

Copileşti versus părinteşti, desigur.

Copilească e, spre deosebire de piticii proprii spre care trebuie să-l (s-o) tot împingi sistematic, pasiunea aia răbufnitoare şi (eventual) eternel prezantă, pisălog-intruziv expusă, pe care n-o pricepi mai deloc, pentru care-ţi iei, dupe caz şi imaginaţie, notiţe, din timp, ori ca să dai informaţii, ori ca să nu fii complet pe dinafară când mai debutează, fulgurant-buimăcitor, vreo discuţie.

Şi, da, poate să-nceapă şi de la patru ani. Şi e irelevant cât de verbalizat e copchilul în chestiune. (dacă stăpâneşte bine limbajul, va fi cu atât mai terorist).

Torturi cu animăluri

Pentru cine are chef de gătit... sau doar de privit.. trii ş’una de idei de torturi, din care douăzeci cu animăluri, dupe cum urmează:


- animalu’ secret de fermă (de fapt, un hambar...)
- familionul de broscaleţi verzulii
- broască ţestoasă
- bufniţă
- cal
- calmar
- căţeluş
- dinozaur
- iepure (roz!?!)
- leu
- maimuţă
- mâţoi
- păsăret (mai precis, cuşca aferentă)
- peşti (de fapt, acvariu)
- pinguin
- brioşe cu purcei
- rechin
- şarpe
- ursulachele brun
- domnu' urs koala

Şi, bonus, (dar doar imaginea...) tort cu Grumpiloi.

Să-mi zică şi mie cineva care ar fi variantele crude, respectiv fără gluten, ale operelor de mai sus.

Despre mâncare (dar altfel) şi despre un iepure

Cetind eu în oarece carte despre felul de mâncare al împărătesei X, ca şi, tot acolo, despre legenda descoperirii mătăsii (gogoaşa care cade în ceaiul fierbinte, convenabilo-coincidento-miraculos beut sub dud), m-am dus cu gândul la tradiţiile şi imitaţiile culinare.

Gătim, la ocazii şi nu numai, feluri tradiţionale. Pe care, uneori, le leagă doar numele, respectiv câte-o parte a listei de ingrediente. (în copilările, vizitând intens, la fiecare rundă de sărbători, varii case, am putut observa din plin ce diferenţe, nu mici, se-nregistrau de la un cozonac la altul ori de la o pască la alta).

Gătim mâncăruri regionale & sezoniere - date de disponibilitatea momentană a ingredientelor locale.

Mâncăruri vindecătoare (de la urzici până la ciorba de pui).

Pe cele preferate - ale celor pe care-i iubim, ale noastre, ale altcuiva.

Pe cele atractive, pe care le-ncercăm de curiozitate ori din setea (foamea?) experienţei.

Unele noi, gustate ici şi colo.

Pe cele cu poze interesante.

Cu ingrediente parcă sortit disponibile-n casă.

Pe cele uşor / rapid / simplu de făcut - ori, dimpotrivă, pe cele (uneori aproape duşmănos de) elaborate.

Pe cele demult deprinse, cu tot cu amintirile lor.

În spatele fiecărui fel de mâncare e o poveste. Care marchează întrucâtva (sau ar putea..) momentul în care mâncarea devine hrană.

Care e magia care consacră o reţetă, un fel de mâncare?
(pizza, de pildă, e, evident, felul sporit de mâncare al unor oameni fără prea mari resurse (în alte vorbe, mâncare de sărac); franţuzeasca supă de ceapă e cam compusă din resturi, nici ele dând pe-afară de bunăstare - ceapă, pâine tare şi brânză veche...)

Şi cum apare miracolul care ne face creatori de hrană?

Nu doar gătitori perseverenţi ai felului X, ci inventatori (eventual cu patent de familie) ulterior menţionaţi te miri unde.

Există o ştiinţă a gătitului - ce cu ce se amestecă şi cum se prepară cel mai bine.

Din altă perspectivă, şi o artă - căci de-aia te pocnesc extazele estetice la prima privire-n anumite farfurii.

Găsim şi-o disciplină, ori că e-n prospeţime şi durată, ori că e-n numărul de porţii.

Dar există şi o magie. Cea care te poate face să vezi în spatele crustei frumos colorate şi să citeşti istorii lungi şi uneori triste în aburii denşi ai ciorbei.

Dacă ar fi să las vreo moştenire culinară, care-ar putea fi felul de mâncare care să mă reprezinte (lăsând la o parte faptul că moştenirea nu e cea pe care o las eu, ci cea pe care o preiau, în fapt, primitorii)?
Probabil, vreun zmuti ori vreo chestie aromată, cât mai simplu de făcut cu putinţă.
Sau poate vreo mâncare de creveţi.


De unde mi-a venit toată povestea?
Nu, nu de la tradiţionalele îndopări de sezon, am evadat din subiect şi-am sărit peste.

Cu ocazia La-Fel-De-Tradiţionalei-Călătorii-de-Paşte, pe drumul de întoarcere, tocmai când mă-ntrebam eu, printre multe alte chestii, unde-or fi piperul şi Trinidad Moruga Scorpionu’ vieţii (căci de sare de mult lăsatu-m-am), farurile maşinii au binevoit să-nfigă-n cadrul filtrului meu de percepţie câtamai iepuranu’ aflat cu treabă (părea foarte prins într-ale lui), la vreme de noapte, la margine de şosea.

L-am avut în vizor preţ de nişte milisecunde (drum european, viteză mare, monşer), cât să-mi pară, după culoarea blănii, a fi de casă, nu de câmp (e drept însă că habar n-am ce culoare-ar trebui să aibă-n sezonu’ ăsta, primăvară-vară, blănetul iepuranilor de câmp).

Jur că, dacă scotea de undeva vreun joben ori vreo pancartă cu o invitaţie la ceai, nu era cu mult mai suprinzător.

De la el mi s-o trage.

Unde rămăsesem?

A, la momentul apoteotic al îndopării cu antibiotic.

Am făcut TOATE efectele secundare indicate în prospect (e drept că nu în forme la fel de intense) şi încă vreo câteva, pe care încă mă mai gândesc dacă să le declar, atât de stranii au fost.

Desigur, secundarele au trecut - care tratate cu indiferenţă, care cu 2 doze de granule homeopate.

De data asta n-am avut destulă răbdare din prima pentru homeopate - dar, avand în vedere experienţa prezentă, declar c-am schimbat definitiv foaia.



Mi-a mai ars de foarte puţine lucruri pe lângă acest captivant subiect. Nu eram ocupată să tuşesc decât de 3-4 ori pe minut (adică am avut 2 zile în care numai asta am făcut, am tuşit non-stop. inclusiv noaptea. când m-a lăsat tusea şi-am sperat că voi putea să dorm, mi s-a-nfundat nasul. Am mai dormit ziua, timp în care progenitura cea plictisită a compus chestii care-au dat vaste-nţelesuri noi noţiunii de curăţenie generală. Da, mă declar oficial o mamă rea, absent-adormită & neglijatoare. Bine că musiului nu i-a dat prin cap să descuie uşa şi s-o şteargă la vreo plimbare...)



În materie de răceală, susnumita progenitură a scăpat ceva mai ’eftin.

Doar că la două zile după liniştirea post-ultim acces de tuse a făcut altă formă de răceală. O luăm de la capăt.

Motiv să-mi amintesc (cu tot cu spumele aferente de nervi) ce an „superb” a fost 2011, cu Muţunau răcit non-stop din ianuarie până în noiembrie, cu două mici pauze în august şi respectiv septembrie.



Urăsc bolile. Au ajuns primele pe lista mea de antipatii - adică l-au detronat pe Morfeu, ceea ce e foarte mare lucru! (sunt convinsă că Morfeu e-acum în hiper-ventilaţie de-atâta respirat de uşurare).

Am hotărât să le desfiinţez. Încă mai cujet cum anume.





Cu ocazia măreţei duble îmbolnăviri, după două zile de declarat cu mândrie şoferului de la grădi, în loc de „Bună dimineaţa!” „Am făcut pipi în pat! De două ori! O dată seara şi a doua oară acum, de dimineaţă!” ne-am întors la purtat chiloţanii absorbanţi de noapte. Mă rog, el, nu eu. Eu doar îi „montez”.

Regresul e uşor suprinzător.



În ultima vreme, Muţunaul a continuat accelerat procesul de transformare într-un omuleţ cu propriile-i sisteme de referinţă („eu pe copiii mei n-o să-i pun niciodată să poarte şosete, să ştii!”). Poate chiar prea accelerat pentru gustu-i, de unde şi recursul la reasigurări.



Între 3 şi 3 ani şi jumătate am asistat la achiziţii peste achiziţii de tot felul. Schimbarea nu se compară însă cu cea survenită de la 3 ani şi jumătate încoace - sau, mai precis, de la 3 şi 8 luni încoace, timp în care lumea lui de preocupări şi percepţii a explodat exponenţial.

Mai nou, omuleţul are planuri, păreri, amintiri surprinătoare ca durată, perioadă şi precizie, ca să nu mai zic nimic de interpretările post-hoc, o agendă proprie suprinzător de structurată şi nişte fiţe la-mbrăcat, ceva de groază. Adio, vremi de luat haine pe gustu-mi, la reduceri!

Are mici găşti, prieteni, propriul să univers din ce în ce mai diferit de al nostru.

Şi e foarte interesat de beciuri şi de orice fel de pasaje - existente sau imaginare.



Lumea e deja un loc mic.

Şi capacitatea mea de-a furniza distracţie conform aşteptărilor, minusculă. Noroc că omu’ e-ngăduitor.



Din punct de vedere gastronomic, după ce-am construit doi pereţi la o anume pizzerie (ăia, nu pereţii, angajaţii! mai că nu sar în sus de bucurie când le intră Muţunau pe uşă, atât de tare s-au împrietenit), am mai construit încă unul la Nordsee, pe teme de creveţi. Am reuşit să deturnez atenţia spre creveţi preparaţi acasă (dat fiind că prăjelile Nordsee-ului nu mă inspiră-n mod deosebit...) şi recordul e de 2 pungi (cam 300g) mâncate într-o seară.

Adică, profitând de faptul că vorbeam la telefon, a înfulecat şi porţia mea. Nu, (în mod total suprinzător!) nu i s-a făcut rău. O fi ajutat faptul că-nainte se-nfundase şi c-un macaron gigantic de la Paul.



Pe aceeaşi notă, pot informa pe oricine că masa de Paşte este compusă din: oă, cozonac şi iepuraş.



Tot e bine că nu conţine şi marile specialităţi muţunautice numite ciorbă de interfon cu cuie care înţeapă şi nu-mai-ştiu-ce cu sos de fermoar. Bucătărie fusion, ţin-te bine, pân’ aici ţi-a fost. Marele bucătar-şef Muţunau vine cu noi reţete care vor face istorie.



Nu l-am putut covinge să-şi declare secretele, deci deocamdată aceste măreţe preparate nu-s oferite de nicio cârciumă - nici măcar de una cu circuit închis.



Am zis că-s iar în urmă cu somnul şi că m-aşteaptă oarece sute de kilometri de pedalat cu ocazia serbătorilor de Paşte?

Nu-i nimic. Mami, îmi iei cu noi cât de multe jucării poţi tu!

Cum găteşte Mamiţuni - azi, azvârlitură de praz

Avertisment: postare  meteosensibilă (sub influenţa sezonului...)

Cum a dat soarele pe la 13.00, cum m-am mai înveselit niţel (în adâncul sufletului, trebuie c-oi fi un crocodil uriaş).
(pen’ că azi, desigur, am stat acasă, post noapte pe tavan. s-au dus ... în altă zi programările la dentist (eu), psiholog (el) şi (probabil) job. trebuie neapărat să câştig la loto, c-aşa nu se mai poate. toată treaba e, ca-n banc, să şi joc)

Drept care, în vreme ce Muţunau vărsa toate şampoanele din baie ca să se joace cu spumă (ştiu asta pentru că încă nu s-a şmecherit destul cât să le şi pună la loc) şi post refuz omletă, spanac, fulgi de porumb, iaurt şi alte patruj’ de feluri de mâncare dedicate domniei sale, m-am apucat să prepar de-acum faimoasa azvârlitură de praz.

Notă: eu-s un mare creator gastro. Gătesc numa’ chestii unicat. (Aproape) toate, după principiul ce mai e prin casă, repede, să nu expire. Pe lângă asta, pentru că pun suflet, nimeni nu ştie exact cât din alte ingrediente se mai află în strachină / cratiţă /etc.

Aşadar: se-nhaţă cele două tulpini de praz achiziţionate seral la preţ redus de la nu mai ştiu care magazinoi, se spală, se curăţă corespunzător de prima piele şi de talpă (ce de-a termeni tehnici!), se taie rondele late de vreun centimetru-doi, inclusiv partea verde deschis (aia mai fragedă), şi se azvârl în tigaie (cratiţă) dimpreună cu o oarecare doză de vin. Alb. Moscat otonel basarabean, de Bostavan (o poşircuţă degradată instant post-degustare la rang de vin de gătit pen’ că are mai degrabă gust de tablă zincată decât de muscat).
Şi cu: juma’ de plic de usturoi praf (c-atât mai aveam), un rest de uscătură sărată italienească perenă (nu i-am găsit termenul de garanţie; ştiu precis c-am cumpărat-o acum oarece ani de pe Coasta Amalfi) prezentată drept materie primă de sos de spaghetti, oarece mărar uscat (să tot fie vreo 2 linguriţe pline-ochi) şi ... cam atât.

Se dă la foc mic, timp în care se taie rondele patruj’ de măsline gigantice, cvasi-nesărate.

În timpul rondelatului, pe la măslina 26, cu ocazia mirosului caracteristic de numa-puţin ars venit dinspre aragaz, se mai azvârle în tigaie nişte vin.
Se taie şi măslina 40. Ne oprim aici pen’că între timp Muţunau zbiară indignat din baie că nu mai are şampon. Nici eu.
Apoi se desface o cutie de 400 de roşii în suc propriu. Evident, şi conţinutul ăsteia se azvărle în tigaie, unde se şi amestecă.

După un schimbat de Muţunau (dat jos echipamentul de jucat cu apă, echipat în pijama, certat zdravăn pe motiv de pocnit mamă proprie, „afectuos” & surprinzător de ferm, peste clavicula dreaptă, cu crosa de golf (mini set de plastic), încălzit & livrat lapte), se adaugă şi măslinele. Şi un rest de vin roşu (Cabernet Sauvignon de Tomai, bun, bun, dar nu’ş ce mi-a venit...).
Acestea fierb cu toatele acolo nu mai ştiu cât, dar toată povestea se încheie la fix o oră de când am scos prazu’ din pungă.

Ar fi fost chiar comestibil, dacă în loc de două tone de piper (alb, roşu, negru, cu lămâie) aş fi pus maxim una.

N-am făcut poze. Eram prea ocupată (între două runde de scos flăcări pe nas) să-mi bandajez deştul pe care l-am tăiat încercând să stâlcesc conserva de roşii întru o mai uşoară reciclare.

Costul estimat al tărăşeniei: 3 lei praz, 2 şi-un pic conserva de roşii, vreo 8 măslinele, nu mai ştiu cât vinul plus mirodeniile - din partea casei. Ar fi ajuns pentru 4 persoane nu prea lacome, dacă n-aş fi dat gata deja o porţie dublă.

Între timp, Muţunau, supus astăzi unei intense hidratări cu ceai concentrat de cătină şi măceşe, prin metoda „alerg după tine prin casă cu cana”, şi temporat aderent la mişcarea raw vegan (n-a vrut să mănânce decât nişte roşii-cireaşă- aşa, vreo juma’ de kil) a adormit de prânz...