Care-i treaba cu fiinţele imaginare

După mii de ani (şi de bani) de purtat gutieră, dinţoii lui Muţunau s-au mai îndreptat oareşcum (greu, lent, dar vizibil), însă cel puţin unul din incisivii cei noi iese tot rechineşte (în spatele celui nepicat încă). Pentru că asta-nseamnă (după spusele doamnei doctor de dinţoi, respectiv conform dovezilor extrem de bine-ancorate şi greu extrase de la locul faptei) că rădăcina dintelui de lapte nu a fost „tocită” de cel definitiv, ia hai, pe această vreme minunată, să programăm vizite la dentist... Chestiune pentru care nu e clar unde vom putea parca, dat fiind că Bucureştiul se strâmtează când ninge, şi fix parcările (şi aşa insuficiente) dispar.

Da’ pân’ la dentist, se pune zilnic, mai pe seară, problema unde plantez maşina chiar pe lângă casă... 

Pentru că nu am fost în Bucureşti când a căzut marea ninsoare, n-am avut ocazia să mă şi distrez cu scosul maşinii - ci doar cu bâjbâitul pe drumul de întoarcere. 
Dar după întoarcere... (adică săptămâna trecută...)

- Ia să vedem, ne ajută Zâna Parcării să găsim vreun loc rezonabil? 
(notă: azi dimineaţă, la şcoală,  nu doar că nu ne-a ajutat, părea supărată tare pe noi)
- Ăăăă... mami... Zâna Parcării nu există, sper că ştii, da? 
(cam tolomacă mami asta)

***De Moş Crăciun nu se-ndoieşte. Cred şi eu, e convenabil să-ţi tot aducă acest individ (semi)cunoscut Lego-uri... 
Între noi fie vorba, şi-acum mă-ntreb cum stă, de fapt, Muţunau la capitolul atenţie. Ultimul său cadou „de Crăciun” era, anunţat dinainte, un joc Lego pe care urma să-l primească de la NanaManu. 
NanaManu, persoană generoasă de altfel, nu stă bine cu timpul, şi nici cu informaţiile detaliate despre Lego, aşa încât de achiziţionarea cadoului m-am ocupat eu. 
Cum nici eu nu stau grozav de bine la jonglatul cu toate activităţile posibile, n-am reuşit să pasez cadoul la vreme. 
Aşa încât, în seara rezervată pentru vizita la NanaManu, recte colectarea cadoului, na belea: cadoul nu e dus. Cum merg şi cu copil, şi cu cadou, fără ca junele să deie ochii cu pachetul? Ditamai cutioiul, de altfel. 

Em... să-ncercăm, să vedem ce iese. 
O pungă neagră avem?
Avem, da’ nu acoperă decât cel mult două treimi din cutie. 
Eh, dă-o-ncoa’. 

Ei bine, stimaţi telespectatori, a mers. Am mers cu Muţunau de mână, în timp ce cu ailaltă mână strângeam subsuoară cutioiul. 
Cum şi de ce nu l-a văzut în maşină şi pe stradă, pot pricepe - era atent la altele, alerga, etc. 
Cum şi de ce nu l-a văzut când am intrat în casă, iar ştiu - a intrat el primul şi-am putut pasa discret obectul.
Cum şi de ce nu l-a văzut în lift, mă depăşeşte. Aşa cum mă depăşea, transversal, cutia. (deşi nu mi-s tocmai mică, onor cutia plantată subsuoară se vedea simultan de pe dupe ambele mele extremităţi, oricum aş fi ţinut-o). 


Concluzia nu poate fi decât că Moş Crăciun există. (şi că, ori îţi ia minţile, ori îţi dă o doză de discreţie suspect de mare pentru vârsta ta).

***
Aşa... dar care-i, totuşi, treaba cu dinţii? Că ăştia-s reali...

- Mami, dar la mine n-a venit, ultimele două dăţi, Zâna Măseluţă... 
- Care ultimele două dăţi? 
- Când mi-au căzut dinţii de sus. La ăsta (toc-toc demonstrativ) eram la bunica, şi la ăsta (toc-toc bis) eram aici.
Ruşine mie, huooo, habar n-am când s-au petrecut aceste chestii. Am notat doar primii doi dinţoi. Cred.

 - Păi, uite, acum mai ai două ocazii: dintele pe care probabil ţi-l va extrage doamna doctor, că, dacă are rădăcina mare, nu-l poţi scoate tu, şi celălalt, care se clatină.
- Da.... sper... 

 Prin urmare: e clar care-i treaba cu fiinţele imaginare.
Cum dai bani, cum, desigur, exişti.
Şi te mai şi aşteptăm pe la noi!

Varii conversaţii muţunauto-mamiţunice

- Încă un Iohanis! zice Muţunau, pasager bine-centurizat pe bancheta din spate. A, uite-l şi pe Victor Ponta. De ce sunt atâtea poze pe toate stâlpurile?
Cum ziceam, Muţunau e, din când în când, ungur.

- Stâlpi, nu stâlpuri. E campanie electorală.
- Ce e aia?
Cum explic eu, pe scurt, porcăria...?

- Păi, la fiecare 5 ani, se schimbă preşedintele.
- Acum e Băsescu.
- Da. Însă anul acesta alegem pe altcineva pentru următoarea perioadă. Acum candidează, adică vor să fie preşedinte, 14 persoane. Şi pozele astea afişate pe stâlpi sunt una din modalităţile prin care vor ei să se facă şi mai cunoscuţi şi să câştige voturi.
- Ce sunt alea voturi?
Muţunau a mai fost cu mine la varii votări, dar nu mai ţine minte nimic despre niciuna.

- Votul este alegerea pe care o comunică fiecare adult. Eu o să merg la o secţie de votare (adică da. merg la vot. de obicei nu dădeam în brânci... Acum mi se pare imperativ să dau din ştampilă) şi o să indic, ştampilând un anumit pătrăţel, pe cine doresc eu în funcţia de preşedinte. Pe urmă, voturile vor fi numărate de persoanele din comisia de la secţie, şi apoi vor fi adunate, pe toată ţara, pentru fiecare candidat în parte.
- Şi n-o să greşească?
- Sper să nu....

Câteva intersecţii mai încolo, proaspăt instruitul epiloguieşte discuţia:
- Aha! Candidează şi Teodor Meleşcanu!


***

Peste vreo două seri, nişte băieţi lipesc, rapid şi neautorizat, afişe A4, color, cu candidatul X, pe uşa blocului, după care o rup de fugă (cu maşina...) în noapte.

Întrebare, cu un ochi la afiş, şi cu altul la băieţii care alergau de parcă urma să puşte:
- Ce-ar fi să-l rup?
(la sancţionat neautorizarea, înainteeee...)
- Ei, lasă-l şi pe el, acolo...

Ce-ar putea fi neobişnuit la acest dialog?
Că doar vandalisme muţunautice s-au mai văzut.
Emm... iniţiativa stricătoare îmi aparţine.


***

Marele amor tabletist continuă, post dezinstalare şi reinstalare de varii haplicaţii.

Ca o paranteză pornită de la aceste manevre tehnice, într-o zi, scoasă din sărite de varii deraieri muţunautice (trântea toate uşile, că doar uniţi salvăm...), l-am întrebat cum putem să dezinstalăm acest comportament, că eu, una, m-am săturat profund de efectele lui...

Episodul 1:
Îi explic că, dacă-i mai trebe joacă pe tabletă, să facă bine să demonstreze că se poate opri din joc după o perioadă de timp dinainte stabilită (1 oră). Că nu sare peste mese (şi nici nu le grăbeşte...) ca să se joace. Şi că vreau să văd că se comportă reflectând faptul că el e stăpânul tabletei, nu invers.

Muţunau (care, ulterior, a băgat la cap, de vreme ce s-a autoreglat în câteva situaţii, închizând tableta după intervalul de timp stabilit de el, cu el! Nota: dacă tot fixez cadre şi stabilesc reguli, să le notez undeva. Aşa, mi le amintesc şi eu şi află şi alţii de ele...), mă priveşte intens şi rosteşte apăsat:

- Tu chiar nu vrei ca eu să fiu fericit?


Episodul 2:
Anunţ (într-o sâmbătă) c-o să dau o fugă până la servici, unde am uitat nu’ş ce.
Muţunaului (care ştie că la birou am wifi... şi care mi-a şi lămurit unul dintre colegi, acum câtva timp, să-i dea acces şi tabletei dumisale la sursa de ambrozie ludică...) se ridică, brusc, cu ochii sclipindu-i pofticios:
- Merg şi eu! Şi mă joc Epic!

După mine, unele din joacele cu Angry Birds mai au sens, da’ Epic e profund idiot. (bum-bum, pleosc, puncte. poftim??? până şi praştiile aveau mai multă noimă...)
(pasiunea de rezervă a lui Muţunau, de a urmări pe Youtube sesiunile jucate şi înregistrate de alţii, nu mai spun cum mi se pare... )

- Mhmâm, mormăi eu absentă, cu nasu-n laptop.
... deci cu net...

Post 562,000 de cereri „da’ când mergem? da’ de ce nu mai mergem odată la birou?”, şi o explicaţie oarecum dezlânată privind dorinţele teroriste (tu vrei ca eu să fac ceva pentru dorinţa ta, aparent musai îndeplinibilă prin mine, fără nicio atenţie cu privire la posibilităţile şi interesele mele), musiu aduce artileria grea - logica:

- Dacă-mi pui acum Epic, scapi de terorizat.

Se zguduie camera cu mine de râs. De al meu, desigur.

Junele se indignează.
- N-ai niciun pic de respect!
- Pentru Epic, desigur, n-am.
- Da’ nici pentru mine!
- Pentru tine, da. Pentru mofturile tale, nu.
- Tot aia e.
- Nu cred. Tu eşti una (eşti o persoană), dorinţele tale sunt altceva. Eu fac diferenţa dintre ele.
- Eu nu.

Curat Kafka. Junior.


***

De sezon, mă trezesc să anunţ în familie că m-am apucat să-mi compun lista de cereri pentru Moş Crăciun.
(Mă tot uit pofticios la o anume poşetă şi la un ceas dăştept - e drept că la pagina de ceasuri mă uit puţin cruciş, că mă tentează două... unul clasic, bijuterie curată, extrem de scump, şi unul de ultimă oră, vârf de tehnologie de vârf.
Nu-mi trebe, de fapt, niciunul din aceste obecte. Da’ pân’ la urmă, de ce s-a inventat Moş Crăciun?)

Muţunau spune că el vrea telepoduri (nu’ş ce trompete angribărdsice, adică).

Bunica intervine, mai mult sau mai puţin oportun, şi spune că lui Muţunau deja i-a adus Moş Crăciun X bani în contul (de economii) din bancă.

- Ei, zic, foarte frumos, doar că pe ăia nu i-a adus deloc Moş Crăciun.
Nu-s adepta marelui şi clasicului trend „să păcălim copilul!”. Nu din exces de etică (lista de minciuni cu tentă de lubrifiere socială „nu, nu cred că vă stă rău tunsoarea” e lungă, largă şi des accesată), doar că mi se pare şi idiot, şi inutil, şi dăunător.
Şi, pe moment, pe Muţunau oricum îl doare la başcheţi de bani.

Când începusem eu să mă încrunt mai fioros, pe lungimea de undă a tuturor minciunilor tembele servite mie personal (memoria bună de la vârste mici poate prezenta anumite neajunsuri...) Muţunau salvează situaţia:

- Sigur că nu i-a adus Moş Crăciun! I-a adus Zâna Măseluţă!

Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:

Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

De sezon, vag dezlânat

Cele mai frumoase globuri sunt cele "prestate" manual, acasă, chit că treaba nu e nici pe departe una de echipă - ci, mai degrabă, una bazată pe comenzi emise de Muţunau, alternate cu ocheade galeş-admirativ-împăciuitoare, venite din aceeaşi sursă.

Pretextul? Setul Very Merry Ornaments, de la Alex Toys. Via Ookee.

Cele 6 globuri (de asamblat!) sunt admirabile, ideea e (cu folos & creativ!) replicabilă, doar că la pietricele era bine dacă foloseam adeziv suplimentar. Acu’ am papuci de casă cu cristale roşii, albastre şi mov, şi ele continuă să izvorască (pen’ că tot cad).



Într-un acces de piţiponcie, Muţunau şi-a lipit câteva pietricele inclusiv pe cârligul de pirat

(da, avem... 4 lei, de la Casa Retro... nu apare pe site, dar îl au... şi acu’ acelaşi Muţunau vrea să-i cumpăr şi un picior pierdut!).
Între timp, pietrele de pe cârlig au dispărut (de unde lipsa pozei doveditoare...).
Nu-i nimic, apar te miri când, in te miri ce locuri.


Am făcut brad.
Nu avem brad-brad, ci o arătare piticoată de plastic, care şade minunat pe măsuţa de cafea din sufragerie.

Vom avea în schimb o cunună din brad-brad, pen’ că, în cel mai pur stil atârnătoriu, am greblat de pe jos câteva rămurele. În faţa Bibliotecii Naţionale
(unde-am ajuns cu ocazia ultimei seri din Hibernelul / Hibernoiul / Hibernalul de chitară - primele două denumiri îi aparţin lui Muţunau, care a sforăit şi el pe-acolo în vreo două din seri; pentru că, da, părem a fi în tranziţia de depăşire a somnului de prânz şi, da, dacă, pe la vreun concert, sforăie sau tuşeşte careva - sau ambele - şansele sunt să fim noi. ne puteţi adresa personalizat ofuscările)
existau un brad şi vreo trei locuri de masacru pline de rămurele, cât să faci alţi (hai, nu cinci, dar măcar) trei brazi.

Îmi place mirosul de brad-brad.
Cel mai mult, în pădure.

Între noi fie vorba, intrările la Hibernal au fost gratuite, şi locaţia e minunată, dacă te aşezi strategic, o poţi zbughi discret când vrei; dar nimic nu egalează sentimentul din ziua-n care, anticipând frenetic spectacolul pentru care ai luat bilete acum o mie de ani, şi la care tânjeşti de o perioadă cel puţin triplă, constaţi... hm... simptome de varii boli... )


Nu avem brad, dară iubirea de moşie e un zid dar avem, în schimb, cinci kilometri de instalaţii. Care cu steluţe, care cu beculeţe...
La schimb pentru cea răposată relativ şocant sezonul trecut.

În rest: suntem bolnavo-convalescenţi, la analize ne apar şi dispar varii goange, ne-am reapucat sârguincios de tratamente alternative (aici includem supa-cremă portocalie - de morcovi cu cartofi dulci şi / sau dovleac plus usturoi, ghimbir şi ce-mi mai cade mie prin mână, supa (cremă sau nu) de roşii, desertul roz (frişcă producţie proprie plus zmeuri), desertul pretins-bleu (aceeaşi frişcă, da’ cu afine) şi alte chestii colorate), avem traume de Excel (mai mult eu... dar trecem peste...) şi provocăm varii încurcături şi neînţelegeri pentru care apoi ne scuzăm & muncim reparatoriu mii de ani.

Ne-am reapucat şi de gătit.
Ar fi de menţionat oarece turte dulci cu aluat de la Ikea (eşec), un tort cu zmeuri (succes), oarece macarons (eşec) şi o tartă cu bostan (prezumptiv succes).
Zic ne-am pentru că ne-am. Amândoi. Muţunau mai mult varsă, dar... după aia şterge!

Sau comentează.
- Uite, mami, acum nu s-a mai dus pe jos!
- Da’ pe unde, pe sus?
- Nu, la mine pe bluză.
- Vaaai, sare Bunica, pe bluza curată pe care ţi-am dat-o azi?
Nu era curată. Era proaspăt şi relativ inutil spălată. Bluza aia nu mai are nicio şansă să fie curată, poate doar dac-o vopsim...
- Nu e curată. E murdară ca porcu’, zice Muţunau.
Poate ar trebui să mă mai cenzurez...?



Muţunau anchetează din ce în ce mai articulat diverse chestii. Exemplu:
- Dar tu de unde ştii să faci aluat, bunica?
- De la mama mea.
- Şi ea de unde ştia?
- De la mama ei.
- Şi mama ei?
- S-a transmis, de la mamă la mamă.
- Şi prima mamă, de unde ştia?
- Din instinct, o dă de gard Bunica.


Am fi putut avea probleme legate de Moş Crăciun. (între noi fie vorba, e posibil să avem şi să nu mă prind eu... în ultima vreme, mai ratez chestii.)


Noroc că, în Franţa, văzusem, la rechinariu, oarece filmuleţ de desene animate cu Moş Crăciun care, bătrân fiind, îşi găsise un ucenic, pe Nicolas, pe care îl antrena într-ale Moş Crăciunitului.



Ocazie cu care am văzut tot felul de chestii folositoare, cum ar fi faptul că Moşul, care are un glob magic, fără de care nimic din magia Crăciunului nu ar exista, face hornuri, dăă, magice, pe care să intre (dacă eşti plicticos şi stai la bloc) şi, minunea minunilor, se antrenează de zor ca să nu fie surprins de niciun copil când aduce cadourile! (hihihi, m-am scos. anul ăsta nu mai aduc Moş! - păi, pe vremea mea, Moşul aducea şi pomul... (adică bradul). Aia muncă!)


Acelaşi Muţunau s-a repezit însă să dea cu magia de pământ când, la ultima vizită a Mătuşii-cu-acte-în-regulă, s-a năpustit să-i înmâneze cadoul de la Moş... în strigătele de protest ale împricinatei, care nu voia să se uite... deci e neclar cât s-a prins şi cât nu.
Oricum, a reţinut că se lasă cu cadoriseală.


Junele va fi, însă, dezamăgit într-o privinţă, pentru că fix jucăria pe care n-am vrut să dau douăj’ de euro în Franţa (un soi de cleşte-braţ, dubios şi galben) nu e de găsit aici...
Şi el doar pe aia o vrea. Ghinion - pentru că n-am avut inspiraţia să reţin numele agregatului, aşa încât doar ochiometric ştiu ce caut...)


A, şi nu merge netul. Adică se întrerupe conexiunea mobilă de cinci mii de ori. Ca de obicei. Întreruperea în sine n-ar fi o dramă. Faptul că reluarea conexiunii nu se face automat mă cam scoate din pepeni...
Ultimul episod, desigur, acum 20 de minute, când apăsam pe „publicaţi”.
Mrrr.

Să-l înfiinţez pe Moş Crăciun?

În spiritul harpagonez/sc/ic pe care-l întruchipez pân’ la os, aşa cum dovedeşte şi principiul Mama nu aduce, în calitate de mumă extenuată, eternel prim cărătoare de bagaje, recunosc că m-a cam durut la başcheţi de Moş.
Da, bine, am avut brad (a fost distracţia majoră a sărbătorilor trecute; ce altceva mai poţi trânti pe jos cu atâta farmec? ce poate fi mai interesant decât să smocăi metri întregi de beteală?)

Am avut chiar şi cadouri.
N-au fost de mare interes. Cutii ambalate colorat, acolo...

E drept că nu am avut vizibil şi Moş, cu vizită, poezii, poze, etc, pen’ că tot poporu’ care ar fi putut colabora la întruchiparea personajului ierea p’in alte localităţuri.
Deci, fără.

Aşa că, acu’, cetind la Ada despre strategiile de răspuns la provocarea cum că Moş Crăciun (nu) există, mă-ntreb, pentru cazul meu, dacă şi cum să-l înfiinţez.

Recunosc, mă bate gândul să optez pentru un Moş eluziv.
Există, da’ iaca nu l-am văzut. Ghinion.

Parcă aşa e mai multă magie.