Ipostaze muţunautice: uzurpator-de-şofer, amator de hip-hop, miştocar

- Giiizăs, ptiu! 

Da, mai nou sunt bilingvă. Dar doar în timp ce sar instinctiv înapoi, periclitând traficul, pen’ că m-am speriat văzând (când deschid grăbito-semi-absentă portiera) că scaunul şoferului e... ocupat! 

De Muţunau, desigur, strecurat fraudulos pe locul cu volan. Da’ nu oricum: de Muţunau care dansează-n timp ce ascultă (tare!) EuropaFM! (pe care şi l-a pornit, desigur, tot el).

Ghinion, RFI, ai ieşit din graţii.  

De fapt, Muţunau n-ar asculta EuropaFM, ci RadioZu, dar, cum acest post nu e (şi nu va fi prea curând...) memorat (iar junele nu s-a prins cum se petrece manevra asta, e posibil să creadă, pentru moment, că aşa s-a fabricat maşina, cu tot cu posturile radio cu pricina...), hai că merge. 

Acţiunea descrisă mai sus se tot petrece de vreo câteva zile, când ţopăi eu rapid să preiau te-miri-ce de te-miri-unde şi las temporar Muţunaul în maşină (el fiind pretins obosit / flămând / preocupat de alte cele / atins de lene / în general ne-dornic să mă însoţească). 

Muţunau, evident, rânjeşte. Primul şofer din trafic înjură sau se sperie (sau ambele) când vede că dau să sar înapoi, cu braţele deschise, Batman proiectat de vreo explozie. 

(am exersat şi de-acum înainte o să încerc să sar doar în sus)

Dar ce anume ascultă / preferă Muţunau?

E foarte captivat de Smiley. Există o lungime de undă comună. 

Sau poate ăsta e adevăratul public al cantautorului, şcolerii de primară? (da, am rânjit scriind asta). 

Culmea, îi place şi Adele. (pe care a crezut-o bărbat, ascultând Hello).

Dar melodia zilei este Locked away. 
Limba engleză, stai, venim!

Din fericire, cât ascultă radio, copilotul / uzurpatorul de şoferi stă locului şi, în afară de dansat cu patos, nu mai face nimic altceva (nu rupe, nu strică, nu sparge. nu deschide geamul . portiera, nu dă bani la săraci. deocamdată)

În rest, cântă şi creaţii proprii (varii aberaţii rimate) pe care, din păcate, nu le şi notează. Unele-ar merita, sunt curat dadaiste. 

***
Din capitolul „iată un cetăţean miştocar”, consemnăm, pentru posteritatea flămândă de astfel de ştiri extrem de crucial de importante, următoarele:

- Nămol. Hi-hi-hi, mama, nămol!
- Hă?
- Dartnămol!
- Nu pricep. 
- Darth Maul. Din StarWars, ăla cu sabia dublă, roşie.
Mutra mea tâmpă nu-şi schimbă expresia.
  - Darth Maul, mol, Darth Nă-Mol. Hi-hi-hi!!! 

Da, într-un final apoteotic am priceput. 

(Mai există şi Chip şi Dale transformaţi în Chip şi SanDale, Chip şi PeDale şi Chip şi Dale de gresie. Dacă aceste cioace scriso-fonetice au vreun nume, mie mi-a scăpat). 

Varianta de bază (aia adormită, când n-aş suspecta că intenţia era de-a emite glume...)
- Gogule, hai, trezeşte-te, c-am ajuns la văru-tău.
Muţunau adormise în maşină, în drum spre sărbătorit. 
- Nu. Du-te tu şi du-i cadoul, mormăie Somnorilă.
- Dar el pe tine vrea să te vadă!
- Fă-mi o poză cu telefonul şi du-i-o. 

Ei, da. 
Dar cum ajunge oare un copil să se exprime în acest hal? 
Em.... gândind aşa?
Mvai, dar cum... ? 
Eh... e mai greu să te opui combinaţiei de gene + expunere (că fix educaţie nu i-aş zice...)


- Mama! Îmi cumperi astea 2 seturi Lego? 
Acasă literalmente nu mai am pe unde călca de piese Lego (noroc că avem catalige) dar cererile tot curg.
- Nooo, îţi iau tot magazinul. Stai să mă duc după camion. Să avem cu ce le căra... 


- Mi-am pierdut buletinul, nu mai ştiu cine sunt, poţi să-mi dai buletinul tău, că nu se prinde nimeni! Ce tare e!
- Stai aşa. 
Notă: n-am nimic cu Smiley (da' nici nu-l ador...). La momentul scandării şansonului, ’abar n-aveam nici că e cântec ce emitea Muţunau. Dar am investigat:
- De unde ştii tu asta?
- De la radio! E tare!
- Ce anume, faptul că unu’ şi-a pierdut buletinul şi nu mai ştie pe ce lume trăieşte? Da’ cere actele altuia?
- Daaa!
- Un tâmpit. 

Da. Am reintrodus în vocabularul (propriu) de uz curent varii cuvinte ocolite ani buni. 
Dar despre asta, într-un episod viitor.

Muţunau interpelatorul

În drum spre Hibernoiul de Chitară (că noi aşa-i spunem) mă aventurez să parchez pe Monetăriei. Unde, evident, maşinile stăteau de parc-ar fi fost plantate direct din stratosferă - fleaura. 

Îmi încord vajnicii muşchi şofereşti spre a nimeri un loc rezonabil de parcare - nu stâlpi, nu alte maşini, nu pisici răzleţe cu vagi intenţii sinucigaşe, nu călare pe bodyguardul de vis-a-vis, nu de-a latul străzii, etc. 

Estimp, pe Muţunau îl trosnesc, desigur, cele mai importante întrebări din viaţă. 

- Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli? sare el pe bancheta din spate, de zguduie maşina. 

După ce mă calmez realizând că n-am izbit nimic, cum crezusem la momentul primelor sale zgâlţo-ţopăieli, pun, mental, pe lunga listă de „de făcut pentru maşină” şi schimbul de amortizoare şi apoi întreb ritos:

- Auzi? Ce fac eu acum?

- Parchezi! Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

- Parchez. Cu atenţie. Deci aşteaptă. 

- Bine. Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

Deeesiiiguur.

Între timp, Muţunau repeta a n-şpea oară întrebarea (n-şpe = 4)  în vreme ce pe mine mă orbesc temeinic farurile unei alte maşini. 

Ba mai trage şi de scaunul meu, să fie sigur că-l observ. 

Îmi sare muştarul. 

- Da’ lasă-mă-n plata Domnului!

Muţunau rânjeşte. Evident, nu e prima dată când avem conversaţia asta (eu parchez des. non stop, chiar). Ştie şi după ce replică a lui mă umflă râsul. 

- Deci te plăteşte domnu’? 

- Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, da, desigur. Şi acum lasă-mă să parchez, n-am multitaskingu' instalat. 

Muţunau tace. Mă gândesc câ meditează pe tema cuvântului multitasking, nou auzit. 

De fapt, pe el îl preocupă cu totul altă temă, drept care, după ce în sfârşit parchez, se-apleacă profund serios spre mine şi-ntreabă:

- Şi cât îţi dă? 

Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:

Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

De ce ne-a devenit simpatică Poliţia Română

(ştiam eu că mai rămăsese ceva de povestit din weekend!)


În creierii nopţii, control de rutină. Un poliţai extrem de vioi (cu, aparent, baterii noi, sau ceva de genul...), se apropie de maşină şi zice tare şi clar:
- Bună seara, sunt agentul cutărică, efectuăm un control de rutină, actele, vă rog frumos!

Şofereasa Mamiţuni, cu un deget la buze, îl admonestează discret, prin geamul prompt deschis:
- Şşşttt! Imediat, un pic mai încet, vă rog!

Poliţaiul bâţâie adolescentino-energic câteva secunde (timp în care Mamiţuni cotrobăie furibund după acte), apoi îl zăreşte pe Muţunau dormind pe bancheta din spate.

Mamiţuni se întoarce cu plastifiatele acte personale-n dinţi, ca să se scuze că mai durează un pic până poate scoate talonul, fix la momentul în care poliţaiul, cuprins de regrete&spaime, ducea mâna la gură, speriat c-ar putea trezi copilul.

- Poftim, dă Mamiţuni să-şi scoată buletinul dintre incisivi.

- Nu, nu, zice omul legii şi ordinii. Vă rog frumos să circulaţi, circulaţi, nu e nevoie!

Începe...

- Ce e asta? Asta, cu dublu-ve?
- Vo’vag’hien!
- Da’ asta cu romb?
- ’omb? ’Enău!
- Şi asta cu cercuri?
- Auuuudiiii!!!
- Dar cea cu leu?
- Beujot.