Se afișează postările cu eticheta Somn. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Somn. Afișați toate postările

luni, 14 martie 2016

Vizită la gadgeturile Bunicii



Final de săptămână. Mamiţuni, şcoler întârziat, se duce la oarece cursuri (şi seara, la oarece beri. nefiltrate).

Muţunau rămâne cu Bunica. Mai specific, Muţunau rămâne cu gadgeturile Bunicii, iar Bunica beneficiază din plin de mofturăriile muţunautice.
(nu ştiu de ce nu ne deschidem un magazin online de mofturi; am cam avea ce vinde, iar producţia de noi sortimente e cel puţin constantă, dacă nu chiar în creştere...)

La întoarcerea de la cursuri şi beri, Muţunau este, în mod semi-surprinzătoriu, adormit.
(semi, pentru că e răcit. altfel.... vade retro, somnule de după-amiază!)

Urmează tragerea de Muţunau, întru trezire şi plecare spre casa proprie.
Ei, aş. Cap sub pern
ă, pe loc.
 - Dorm! zice glasul distant din ţara lui Morfeu. 

Evident, intră pe fir Bunica. Peste dialogul iniţial, că doar aşa e-n familia noastră, nu putem trăi făr’ să ne băgăm unii peste alţii. Ce ascultare... ce politeţe... cum să te pui în calea raţiunii de a fi, şi anume băgatul în seamă? Constant?


- Vezi ce-a făcut cu telefonul meu, că mi-a depăşit la net şi a şi consumat vreo cinci euro şi ceva... peste abonament...
- Păi nu ţi-ai dezactivat traficul de date mobile?
- Nu am înţeles când mi-ai arătat cum.
- Nu ţi-am arătat cum. Ţi-am spus la telefon cum. Şi ţi-am spus să te duci la Răzvan
(zeul telefoanelor) să-ţi arate el cum, dacă nu reuşeşti.
- Dar eu nu văd ce scrie...
(pe Samsung, adică)

Până să se transforme discuţia în episodul X din Sport Sângeros, se aude brusc o voce (suspect de clar
ă)  de sub pernă:
- Eu am dat pe verde datele mobile, că fără ele nu mă lăsa să mă joc!

duminică, 22 noiembrie 2015

Să nu suprasolicităm copilul! Aşa... şi cu părinţii ce facem?


Părinţii sunt din tablă zincată, deci nu vor păţi nimic.

Cu un ochi la un Muţunau rupt de somn, care azi n-a avut de mers decât la patinoar, la cumpărături (că erau în drum), la film şi în parc (ultima, la solicitarea dumisale), cujet la marile probleme actuale cu care tot dăm nas (noi) în cap (sau zid. partea problemelor, adică). 

Muţunau, care face ochi pe la 7.00 - 7.30 şi închină steagul cam târzior, pe la 21.30 - 22.00, n-are aproape deloc timp de joacă „la liber”, nestructurată.

Petrece cel puţin o oră pe zi în maşină (chestie care mă scoate mărunt dar sigur din minţi), 10 ore la şcoală (din care în vreo două, după amiaza, se presupune că-s activităţile oarecum la alegerea lor...). 

De două ori pe săptămână bagă şedinţe de sală (a câte două ore), pe durata cărora insistă să n-asculte de instructor (bietul om îşi poate da doctoratul în psihologia sportului pe teme de cooperare cu copiii, la cât material didactic de Muţunau îndărătnic a avut de gestionat). 

De alte două ori pe săptămână se dă pe gheaţă (din fericire, cu tot cu patine). 
Asta la final de săptămână, dar, pe ceas, inadmisibil de devreme (în weekend, pentru mine, tot ce se petrece înainte de ora 3 după-amiază e inadmisibil de devreme).

La toate cele de mai sus îl car eu. 

Care nici eu nu stau bine cu timpul de joacă nestructurată, ca să zic aşa.

De dus, îl duc cu maşina, nu în spinare. Dar e timp pe care nu-l mai pot folosi pentru altceva, şi pe care copilul nu-l percepe ca pe o durată alocată lui (pentru că, atâta vreme cât nu sunt 100% atentă la el, n-are de ce). 

Lasă că aş avea şi alte planuri... şi pentru Muţunau, şi pentru mine. Deocamdată încercăm să scăpăm cu viaţă în registrul realist - fără a mai îndesa multe altele în program. (Kinodiseea, de pildă, a fost o maaaaare provocare, chit că n-am mers la filme în fiecare zi - am bifat, în total, 6 zile din cele 10 ale festivalului, şi din astea 6, 4 au fost de weekend...) 

Problema cu oboseala e că-i ca bulgărele de zăpadă - se tot adună. 

Pentru moment, o să-ncerc să-mi dau întâlnire cu somnul (mai devreme) măcar miercurea şi o s-aştept cu mare entuziasm ziua de 1 decembrie - în speranţa că voi putea dormi până când chiar îmi vine să mă trezesc... 


duminică, 4 mai 2014

Am obosit (iar)

Am obosit (iar).

De câteva luni încoace, urmez, pe pilot automat, cam aceeaşi rutină, care mă duce prea des spre momentul în care, odată ajunsă-n faţa calculatorului, cu blogul deschis, mă-mpiedic iremediabil de cine ştie ce pârleaz informatic (de cele mai multe ori, calitatea conexiunii e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. azi, de pilda, nu se afişa nimic legat de autentificare. şi dă-i, şi luptă, pe ocolite).


Estimp, ca să nu se strice media casei, Muţunau e din ce în ce mai atomic. Pe bază de ce, nu se ştie clar, având în vedere cât mănâncă. Puţin, adică. Acasă, vreau să zic, că-n deplasare înfulecă precum lupul, ursul şi alte varii animale sălbatice.
A, păi ăia gătesc mai bine.
O fi, am zis, luând şi la pachet.
Ăhă.
Probabil simpla intrare pe uşă egal moartea pasiunii culinare. Indiferent de preparat.
Noroc cu fotosinteza.



Capriciile sunt în toi. Plină expansiune / înflorire / explozie / toate la un loc.
De pildă:
- Vreau cartofi.
Fierb cartofii.
- Gata masa!
- A, cartofi? Păi nu mănânc cartofi. Eu vreau paste.
Trecuseră maxim 20 minute. Încep să-l suspectez de varii amnezii. Încă n-am ajuns să-l întreb cum îl cheamă. (mai bine-mi notez şi eu, mai întâi; preventiv)



Muţunaul, când (periodic) binevoieşte a dormi, vorbeşte prin somn. Asta ştiam, domnul e din părinţi campioni.
Da, dar mai nou, şi cântă!
Mă rog, fredonează, şi apoi explică, tot prin somn, că fredona. Mă aşteaptă un drum la farmacia homeopată (remedii de liniştire. pentru ambii...)


Reuşesc, după lupte seculare ce au implicat şi aspirarea saltelelor (cu desfăţarea şi înfăţarea aferentă, plus Muţunaul ubicuu-ţopăitor), să aranjez patul. (patul cel mare. atât de mare, că mai e şi depozit de te-miri-ce-uri).

- Uau, zice Muţunau, e aproape superb!

miercuri, 27 noiembrie 2013

Droguri


Cafeaua, hm.... mirosul aburitoro-aiuritor, cald şi intens, vizibil în aer...

Pfuf, şi, cu un zgomot de poartă ruginită, ochii se dezlipesc, totul se pune în mişcare, până şi goana matinală motorizată începe să pară suportabilă. De sub cămaşă se zăreşte discret tricoul de Superman. Superwoman. SuperMom. (super-orice, numai super-obo nu, tricoul acela s-a volatilizat brusc la contactul cu cafeaua).


Dulceee....
Ciocolată... miere... ori poate un fruct uber-dulce. Doza suplimentară de combustibil de rachetă menită să mă facă să par vie când o cafea în plus mi-ar lăsa în stomac urme de tip grenadă defensivă.


Mâncare...
Mmmm.... micul (mare?) duş postprandial de mulţumire interioară... da... lucrurile se văd acum în culori mai pastelate...


Muzică... ici şi colo, un firicel menit fie s-astupe zgomotele aiuritoare de fond, fie să mă teleporteze brusc într-o lume ceva mai bună. Fie şi numa’ preţ de 3-4 minute, poate-poate ’oi reuşi să mă concentrez.


Sunt obosită. Care oboseală e, la rândul ei, un drog, pentru că se aşează ca o draperie grea peste lucruri la care, altminteri, mi-e oricum greu să mă uit mai bine. E mai simplu ca, după ce dai bife pe toate marile realizări ale zilei (reale sau închipuite, dorite sau impuse) să calculezi doar câţi milimetri te despart de pat şi de un somn semi-letargic.


Estimp, drogul telecomandat dă de zor din cele 4 roţi pe gresia din bucătărie.

Lista ar putea fi (că e) mai lungă.

Nu atât enumerarea e esenţială - cât liniştea din spatele ei.



***

Mi-e dor de vremurile în care găseam nu doar momente, ci perioade-ntregi din zi în care să-ntreprind operaţiuni elaborate de tip cârpit (discret) şosete. De uitat pe geam, la maşini şi la cer. (de scris pe blog, dacă tot veni vorba...)


Aştept o vacanţă.

Doar c-o să mai dureze pentru că, atunci când te dai super-orice (mai puţin superobo) vacanţele tind să vină mai rar.

Şi să plece mai repede şi mai pe nesimţite.



Şi, până când vine, mă voi deda unui alt drog, de sezon - cadourileeeeeeee!

(mă rog, mai mult recomandări decât achiziţii propriu-zise, întrucât ariciul din portofel se-mpotriveşte din toate puterile. şi are şi prieteni la bancă...)

duminică, 17 noiembrie 2013

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Cârcoteli mamiţuneşti


Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

duminică, 3 noiembrie 2013

Muţunau cel vorbăreţ, Mamiţuni cea năucă şi compozitorul preistoric

- Un tesoro fabuloso! răcneşte oarecum fonfăit Muţunau, din bucătărie.
Un perete mai încolo, relativ incomplet trezită din somn, n-aud prea bine şi-n primul moment nu reuşesc să reconstitui replica.
- Poftim?
- Un tesoro fabuloso! reia musiu.
Încă lovită cu leuca, întreb:
- La ce te referi?
- Asta e în spaniolă, mă lămureşte, amabil, Muţunau. Eu nu ştiu spaniolă. Deci nu ştiu ce zic.

***
Amplitudinea loviturii de leucă (fenomen aparent cronicizat în ultima vreme, că tot nu opreşte nimeni Pământul ca să mă scobor eu, deşi am tot solicitat asta) se poate deduce din următorul exemplu: ne deplasăm întru petrecere helouinică de sâmbătă către una bucată casă primitoare (nu a noastră. a noastră nu e primitoare. a noastră e de revistă. la rubrica „aşa nu”).

La plecarea de acasă, îmi spun că e mai bine să mă încalţ cu pantofii albaştri (vag îmblăniţi) pentru c-ar putea fi cam cald pentru ghete. Execut plecarea simultan cu administrarea a şaptesute două'j'două de mii de comenzi către Muţunau (care funcţionează pe prinţipul fie mă aştepţi cât am eu chef, fie nu fac nimic decât când dai milităria jos din pod).

Pe drum, mă uit lung la reclama unui supermarket care anunţă (cel puţin la prima mea privire) „preţuri de dinozaur”.

De fapt, de discounter...

 La uşa oamenilor (a blocului lor, tehnic vorbind), mă prind că habar n-am care e numărul de la interfon. Îl uitasem.
- Da’ tu chiar că eşti senină, zice Muţunau, încă nedesprins de surzenia temporară care-l mai încearcă la pachet cu răcelile mucos-tuşitoare.

La plecarea de la petrecere, pe hol, nu-mi găsesc susnumiţii pantofi albaştri îmblăniţi şi mă holbez îndelung-bovin la perechea mea de ghete negre.

N-am nici cea mai mică amintire a faptului că le-aş fi încălţat.
De-aici pân’ la somnambulism zic că nu mai e mult...

***
Ne îndopăm de zor cu prăjiturele de la Fadel.

- Phuuu, pufneşte Muţunau în maşină, eu prima dată n-am auzit că pe cel de la Fadel îl cheamă Khaled, şi-am crezut că-l cheamă Valet!

***
Ne plimbăm prin parcul Operei şi Muţunau, deşi susţine că lui nu-i plac statuile, e de acord să ne apropiem de statuia din faţa Operei.
- Poţi vedea ce scrie, aici, în faţă?
- G, e, o, r, g, e, e, n, e, s, c, u.
- Deci?
- Gheorghenescu!
- George Enescu. E g-e, ge, nu g-h-e.
- Aha. Era om preistoric?
(probabil în urma vreunui episod didactic grădiniţesc, are o obsesie cu oamenii preistorici)
- Nu. Uite, are cravată şi pantofi. Te pot asigura că oamenii preistorici n-aveau nici cravate, nici pantofi.

***
Probabil voi reveni cu poze. Când găsesc cablul. Durata procesului e greu de estimat.

miercuri, 9 octombrie 2013

Despre ce n-am mai scris (V)

Despre moartea lui Kitty. Acum vreo lună.






Despre oboselile mele cronice. Despre faptul că, după n-şpe feluri de analize care-au concluzionat unanim că, la cât nisip car pe dinăuntru, îmi pot deschide lejer un complex de plaje private, tot somnul & 2 litri de apă pe zi par a mă scoate din belea.

Notă: dacă aveţi dureri difuze de şale, uşor de pus pe seama creşterii / variaţiilor de greutate, nu e rea o ecografie abdominală; s-ar putea să descoperiţi că sursa e cu totul alta...


Despre varii opere culinare zmeurite.
 

(blat aproximativ de pricomigdale, crema de mascarpone cu gălbenuşuri, plus pleaşca de zmeură)


Despre noile sporturi muţunautice, pentru care ne trebe d'astea (eu-s mare fan 2 in 1):



... şi de-astea:






Târâş, grăpiş, varii lucruri se mişcă. Unele chiar spre-nainte.

duminică, 30 iunie 2013

Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

sâmbătă, 23 martie 2013

Muţunau, gospodarul de weekend

În dimineţile de sâmbătă şi duminică (atunci când Mamiţuni nu trebuie cu niciun chip trezită, excepţie făcând, eventual, marile cataclisme-n prezenţa cărora e de aşteptat să se trezească şi singură, da’ pentru care ar aprecia şansa celor câteva minute de avans, pentru a se deghiza în om treaz), Muţunau se gospodăreşte remarcabil.



Îşi pregăteşte micul dejun, desfăcând batonul nou de mozzarella din frigider (că ăla deja deschis - de ieri - e, desigur, prea vechi, antichitate curată) şi forfecându-şi un sandviş vag tortilian (sau şaormist?) din susnmita moţarelă şi oarece lipii (preventiv puse facil la dispoziţie).

Ştie să se folosească de cuţit - mai precis, ca să nu-şi taie deştele (şi să şi aibă un succes monstru în societate, ulterior), ştie să taie folosindu-se de furculiţă şi cuţit.

E drept că s-a lăsat mai greu convins să taie încet, că nu-i fuge nicăieri mâncarea din farfurie... încă e circumspect în materie.



Ce e pe jos nu prea mai contează - dar cine să le mai numere...



Când s-a plictisit groaznic vine şi-şi pupă muma pe frunte, dându-i cu grijă la o parte pleata din ochi.

Când s-a uber-plictisit groaznic, pupă de două ori.



O cafea n-ar face şi el.

marți, 29 ianuarie 2013

Pastiluţe râd în soare

Magne B6 pentru oboseală.

Omega 3 pentru memorie. Cred, că mai uit să iau.

Spirulină pentru ... pentru aşa, în general, vitaminizare. Îhî.

Guarana ca să nu mai dau atât de des cu capul de tastatură. Când sunt pe punctul de a adormi, îmi cam cade capul. M-am gândit la un guler cervical, şi la un sistem de corzi de extensor, precum şi la un dispozitiv cu arc, dar mi-e neclar de un’ să le iau şi am tot uitat să caut.

Varii granule homeopate pro-imunizare. Par să meargă. Până acum.
Dar doar la mine, că Muţunaul a preferat s-o dea iar, după circa nici 3 săptămâni de pauză, în tuse şi-n muci. Răceala i-o fi pe final. Sper.

Aşaaaa... ce mai era? Sunătoare, pentru văzut viaţa în alte culori decât gri.

Sunt o gigantică jucărie zornăitoare, cu buzunarele pline de stimulente de sinteză & nu numai, care aşteaptă de luni întregi Sfârşitul Salvator de Săptămână, Plin de Somn.
Inutil de precizat că vine numai Sfârşitul de Săptămână Super-Buimac, mai obositor decât zilele de lucru, în care oameni vioi sună înainte de ora 10.00 (vade retro...) dorind să facă chestii sau doar să stea de vorbă. Pe care eu, apoi, desigur, uit a-i suna. Brrr.

Cred că mi-ar trebui vreo paişpe ani de vacanţă ca să-mi revin.

Cum n-am, voi lansa un nou regim - regimul celor Minim Şapte Ore de Somn pe Noapte.
(tehnic vorbind, am nevoie de un multiplu de 4, dar... de unde nu-i...)

Să vedem unde, în afară de dorinţa de şi mai mult somn, poate duce.


PS: estimp, Muţunaul vorbeşte prin somn. În spaniolă, dat fiind că asta-i limba-n care rulează pe youtube filmul lui preferat cu Tom şi Jerry. Alt odihnit.

joi, 6 septembrie 2012

Recapitulare, cu mofturi şi cărţi

Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură. Iar.

Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.

Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.

Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.


Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.

Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.


Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!


La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!



În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?

Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.

Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.

Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.

Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?



Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:

Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas



Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.

Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.

Ambele merită lectura.

luni, 6 august 2012

Somoros şi visător

Azi noapte Muţunau a dormit 14 ore.
A adormit de ... după amiază... pe la 17.00 şi s-a mai trezit dimineaţa, la 7.00.
Între timp, nu pipi, nu sete, nu nimic.
La 7.00 a venit să-mi spună:
- Helăăuuu, mami! Am visat că mergeam la mare cu două arteziene!
(uneori, e suspect de asemănător cu oracolul din Delphi)

Sunt invidioasă, estimp eu visasem numai autostrazi îmbârligate.

sâmbătă, 2 iunie 2012

Ştirile pe scurt, iar

Cu ce ne mai ocupăm noi:

Cu enervatu' pisicii, prin tundere (eu, pe persana Tipsy, cea mai dupuroasă pisică din lume - unde prin dup se va înţelege încâlceala pâsloasă de blană pe care-o mai fac animălurile lung-blănoase) şi cu pregătit lapte otrăvit (Muţunau. din fericire, în varianta prefăcuto-ludică).
De unde şi până unde lapte otrăvit, n-am idee. Suspectez oarece poveste grădiniţească (deşi, cu toate săpăturile, n-a ieşit nicio pistă concretă) ori, mai plauzibil, oarece desen animat.

Cu nedormitul (amândoi, căci junele nu se dă culcat nici cu forţele speciale).

 Cu cetitul.
(asta e chiar bună.


atenţie, e ditamai cărămida).


Cu suflat ambele nasuri proprii. Mult & des. Da, iar.


Cu olăritul.
Greu tare. Desigur, de ocupat mă ocup eu. 'Mnealui eventual pictează catastroperele rezultate.


Cu marionetitul - am găsit vulpea!
 Aici!

(şi-acu’, la vederea ei, mi se pare că am un prieten nou, cam beţiv şi veşnic vesel!)



Cu dormitul la Claie-Peste-Grămadă SRL.
Nu, nu prea mă-ntere părerile „autorizate” despre dormitul în pat cu copiii.
Mai curând aş face schimb de impresii despre dormitul în pat cu copii, pisici, o juma’ de câine, multe jucării de pluş, patru mii de perne şi vreo douăşpe şosete desperecheate.



Cu făcutul de progrese în drumul spre anarhie (Muţunau).

Mostra 1:
La preluarea junelui din maşina care-l aduce de la grădiniţă, se constată vizual şi auditiv (mai ales auditiv, cam de către juma’ de stradă), că ’mnealui clefăia de zor oarece bumboană albă şi moale (porcării din astea), generos oferită de şoferul cel pofticioso-darnic (care, când mă gândesc la dentist, îmi pare de-odată nu un necugetat oferitor de bumboane, ci ditamai traficantu’ de droguri)

Ţin (inutil) conferinţa de presă care să interzică (iar!) bumboanele.
- Nu sunt de acord cu niciun fel de bomboane, moi ori tari, şi cu niciun fel de caramele, gumate ori de care-or fi!
Muţunau, aflat în curs de coborâre din maşină, se-atârnă de portieră şi se întoarce majestuos către şofer:
- Eu sunt de acord.



Mostra 2:
Junele cere jocul x, aflat la mare înălţime. Mă zgrepţăn la altitudinea cu pricina şi i-l dau.
După nici trei minute, cere jocul y. (de asemenea, sus cocoţat. nu, n-are sens să i le dau jos. tot pe-alea de sus le va cere! aici nu e despre joc, ci despre exploatarea organizată a Ilustrei Mele Mamiţunimi)

- Da’ strânge-l pe primul!
Mai trec câteva zeci de secunde.
- Vreau jocul y!
- L-ai strâns pe primul?
Muţunau, preventiv îndoit de şale:
- Da’ gata, îl strâng, nu e cazul să faci o criză!


Întru disculparea-mi, dând timpul înapoi cu vreo 18 ore, vedem următorul film:
- Vreau apă! zice Muţunau, chioro-auto-trezit din somn.
- Poftim, i se întinde un benign pahar verde, de Ikea.
Brusc, se dezlănţuie Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, varianta bocit-chiţăito-sforăitoare:
- Năeeeaaaaaaahhhhh! Nuuuuuu! Eu vreau în paharul cu pai!
- Şi eu de unde era să ştiu? Păi, gata, mă duc şi ţi-l aduc! Linişteşte-te, nu e cazul să faci o criză din atâta lucru!



Cu declaratul emfatic:
- Eu sunt înnebunit după planete, arteziene, şi după parc!

A propos de planete, va trebui să călătorim pe toate, şi să ne stabilim pe Venus - cred. Nu-s prea sigură. De la ceva activitate grădiniţească plus sistemu’ solar demiurgic din dotare ni se trage.
Următoru’ pas spre acest măreţ ţel va-ncepe cu fabricarea unei rachete. Din carton. În curând pe micile ecrane. A se continua.

marți, 22 mai 2012

Discurs somnambulic

La trezire, în mod evident în starea de între - nici adormit, nici treaz.


- vbsdbfnsbngb mmrr sfhrhr sfhrhr eu sunt din realitate.

- Hă? (alt moment clar, multi-cotidian, de inteligenţă şi elocvenţă mamiţunească) Cum adică?

- Nu merg în pădure. Eu sunt din realitate, nu din poveste.


joi, 23 februarie 2012

Suntem bine

Poate un pic prea prinşi de lumile din afara calculatorului...

Poate un pic prea staţi pe la birou...

Poate un pic prea devreme treziţi dimineaţa, din motive de mers la noua grădi, care e depaaarteee...

Poate cu un pic prea multe pe cap...

Poate un pic mai atenţi la aici şi acum...

Prea prinşi într-un dans excentric al ţopăielilor cotidiene...

Poate acoperiţi un pic de zăpada nedezgheţată...

Poate cam obosiţi... un pic fornăiţi... dar bine.



Sau aşa ni se pare.

marți, 24 ianuarie 2012

Sub semnul celor 4 „s”

Bliiiiuffff, am revenit!
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!

O să revin trişor-retroactiv cu detalii.


Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).



În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.

(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)

A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.

luni, 17 octombrie 2011

Poveste fără sfârşit

Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.

Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.


Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)

Din capitolul descoperit apa rece:

Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.

Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.

Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.

Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?

miercuri, 12 octombrie 2011

Imagine & gând tembel & somn

Îngropată pân' la gât şi peste în bulendre (de dat, de spălat, de luat de / întins la uscat, de călcat, de-mpachetat, de vidat, de.. nu mai ştiu exact ce, de ceva), cărţi (de citit, de ordonat, de lipit, de recondiţionat, de înapoiat, de pus undeva), cumpărături (de sortat, de amplasat, de gătit, de mâncat) liste cu chestii de făcut şi nelipsitele jucării,

... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...

... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...

... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.

Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.

Somn uşor, deci.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Detalii... sau răbufneli

Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.

Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...

... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.

Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.


... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.


... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.

Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.

Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.

Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.

Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)

Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.