Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Istoria se repetă. Şi se adnotează.

Avem un anarhist. Mic.
De ce anarhist?

Poi. E cam ca-n bancul cel cu cuşca decorată cu perdeluţe roz bombon: „sunt câine rău pentru că nu vreau să pap tot”.
Ceea ce vrea să spună că Muţunau e cel mai puţin compliant exemplar de pe faţa pământului când vine vorba de băut ceai (din cană, din sticlă, din ce-o fi). Acceptă liniştit siropurile, chiar şi medicamentele cu gust groaznic, câtă vreme sunt servite din mers, la seringă. (caut una mare, de ORL, ca mi-a cam ajuns alergătura!)

Încercând să negocieze beutul ceaiurilor, Mamiţuni, adepta explicaţiunilor detaliate, s-a lansat în următoarea discuţie (pierzătoare):
- Uite, dacă bei ceai, te faci bine. Şi putem pe urmă să mergem la piscină. Nu putem merge la piscină dacă suntem bolnavi.
- Ba putem!
- Omuleţule, trebuie ca mai întâi să te faci bine. Nu ne primeşte nimeni aşa, au şi cei de la piscină reguli, vor să fie ordine...
- Mami!
- ... să nu se îmbolnăvească nimeni...
- Mami!
- Da!
- Mami! Să nu fie o’dine! Să nu fie o’dine, mami, să fie bine!


Anarhistul mai este şi alergăreţ, degrabă nerăbdătoriu şi poznaş.
Materia primă ideală pentru pierdut prin mall.

(De pierdut, îl pierd şi la teatru - doar că acolo a devenit un obicei ca domnia sa, mai uşor de strecurat, să evadeze dintre bănci şi s-o rupă de fugă înaintea mea, prin mulţime. Sunt două locuri unde poate fi re-găsit: afară, la baloane, sau pe scenă. Deci, tehnic vorbind, nu e chiar la fel.)

Lecţia învăţată azi e că, dacă ’mnealui mai dărâmă ceva (chiar o juma' de magazin), nu mai stau să pun singură la loc.

Am avut o pauză de atenţie de 10-20 de secunde. Credeam că l-am urmărit (sonor), dar ... se vede treaba că nu.
Bodyguard-ul de la intrarea magazinului în care eram nu l-a oprit, aşa că, în timp record, Muţunau a ajuns în partea cealaltă a mall-ului (din fericire relativ pustiu la ora cu pricina). N-am reconstituit exact filmul acţiunii (dacă l-a oprit un bodyguard sau dacă s-a dus Muţunau la organ - înclin să cred că mai degrabă prima variantă...pe teme de oarece zurbageli), doar dialogul.
- Cum te cheamă pe tine?
- Pe mine mă cheamă Muţunau!
- Şi unde e mami?
- Mmmm.... mami chied că s-a pie’dut de mine!

Anarhistul, de altfel zâmbitor, vorbăreţ („asta e mami! am găsit-o!”) şi docil (a dedus el de undeva că nu-i a bună...) a fost recuperat (la timp pentru mutra mea deja vineţiu colorată) în mustăcelile amuzate ale agenţilor mai tinerei şi sub privirea ostentativ mustrătoare a agentului cu aer de bunic. Muţunau, în spirit echitabil, i-a ajutat să-şi şteargă instant rânjetele când, post-îmbrăţişare, a zbughit-o ca racheta chiar de sub nasul tuturor.

O mică grămadă ordonată formată din 3 voluntari a fost, din fericire, eficientă întru placarea zurbagiului şi depunerea dumisale în braţele mumei celei împovărate de rucsac, haine, ani grei şi alte regrete de sezon.


Şi legătura?

Mamiţuni, la vreo 3 ani, poate 3 jumate (deci un an peste Muţ), porneşte campestru, cu Bunica din dotare (Străbunica lui Muţ, cum ar veni), într-o vizită.
La nu’ş ce cot de poteca, pe motive de cules flori, au loc:
1. smulgerea din mâna bunicească
2. tradiţionala rupere de fugă (dublată, desigur, de surzenie).

Urmează, pe de o parte, un contemplativo-activ cules-ales luuung (decretat, spre final, drept oarecum plicticos) şi, pe de alta, o goană disperato-frisonată prin tot satul, în căutarea culegătorului pierdut.

Taman când se părea că s-au epuizat toate posibilităţile, căutata şi căutătoarea dau nas în nas, pe o potecă şerpuindă, la mijloc de deal. Gura mare, evident, n-o avea adultul.
- Da’ un’ie umbli, Bunííí, că de când te caut!

Povestea are mai bine de trej’ de ani...
Repetiţia e proaspătă, caldă, de azi.

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

Dacă-i duminică, avem di tăti

Ieri seară Muţunau a făcut prima lui baie în cadă. (iu-huuuu!!!)
Da, l-am mai spălat până acum. (e drept, cu precădere la marile sărbători...)
Instanţa maternelă l-ar fi pus direct în cadă din fragedă bebeluşie, dar instanţa bunicească, panicardă de meserie (cu centură neagră-ntr-ale văleu-ului) s-a opus (aiuristic) cu străşnicie. Acest rezbel a fost considerat inutil de adresat (erau deschise multe alte fronturi, la fel de aberante), aşa încât abia ieri s-a produs minunea.

Azi, pauză (am zis-o pe aia cu marile sărbători..). Pauză din motive de mega-uber-ultra-terra vânătaie pe şold, datorată contactului brutal dintre ’mnealui şi-o masă. Mică, joasă. De sufragerie. Aflată dintotdeauna acolo. Daaar... invizibilă când matale te fugăreşti de zor cu oarece urmăritori adolescenţi şi, ca de obicei, nu te uiţi pe unde calci.
Din pricina trosnetului apocaliptic (izbeala a antrenat blide şi bliduţe, tot tacâmul), am crezut că şi-a rupt piciorul. De unde. Hematom cât casa, ce e drept. Lung, colorat... ca la carte. Urlete câteva minute. Lacrimi de crocodil. Spectatori isterici. Comprese cu cartofi & verze zdrobite. O oră mai târziu, Dârzone insista că el nu se trage cu liftul, el urcă pe scări. L-am domolit după 3 etaje de escaladă.

Deci (uuuf!) nu şi-a rupt nimic!


Tot azi (post-răceala, ne-a pocnit vioiciunea şi s-a rupt conducta cu dume. Şi/sau are un puseu de dezvoltare, că prea le scoate, de-o vreme...):

Mamiţuni îşi pune o mască veneţiană. Masca, dotată veneţieneşte cu oarece sclipiciuri (ornamente aurite), flutură, de obicei, pe undeva prin bibliotecă (şade atârnată de panglici, undeva, la vedere, pe lângă lampioane. da, avem o bibliotecă... eclectică!)
- Ce am pe faţă?
- O lampă!

La geam, contemplând fromoseţea de vreme de-afară, Mamiţuni se găseşte să continue o discuţie didactică despre plin şi gol, folosindu-se de o sticlă de lapte aproape beută şi de una goală. Discuţia ajunge la conţinutu’ sticlei.
- Aşaa. Şi înăuntrul sticlei ăsteia este...
- ...
- Lap...
- Lapoviţă!


Mamiţuni se dezechipează de pijamale. Muţunau, în trecere, comentează:
- Mami, eşti în şosetele goale!

Mamiţuni se echipează cu hainele de zi. Muţunau, ca mielul după oaie. Urmează o lecţie despre haine. Muţunau identifică bluza, ciorapii, pantalonii. Ajungem la şosete.
- Astea ce sunt?
- Cu'cubeu!
(cam are dreptate)

Avem parte de nu-uri, din belşug, dar şi de da-uri. Care de care mai ... interesant inserate în discuţie!
(oare există, pe la 2 ani juma', şi o etapă / epo a da-urilor? dacă da, cât durează? să ştiu, să profităm! sau s-a şmecherit şi, de lene, mimeaza aprobul? Freud ce-ar zice despre asta?)

- Mă căsăto’esc!
- Serios? Cu cine?
- Cu maaaami!
- Auzi, suntem cumva în plin complex Oedipian?
- Da!


- Auzi, când ajungem la Ana-Maria, spui; „La mulţi ani, Ana-Maria! Mulţumesc pentru invitaţie!”. Înţeles, musiu?
- Da.
- Păi, spune, repetă, s-aud!
- Da!


E timpul să lăsăm muzica să intre-n viaţa noastră:
- Mami, du-te afa’ă să cumpe’i ’apă!
(harpă. asta de-aici, de la minutul 3:34, cu ducesa-cea-suspect-de-languroasă-pentru-un-desen-animat)


Cum Mamiţuni e obsedată, de ceva (cam multe) săptămâni, de concertul pentru vioară al lui Ceaikovsky (post-vizionare Le Concert, desigur), ajungem la HD-ul cu Joshua Bell (simpatic, cu tot aerul de divă-n spasme. interpretarea lui e una din cele care mi-au plăcut cel mai mult).





Cum conexiunea mobilă ne merge ca porcu’, avem timp să studiem o mulţiiime de detalii care altminteri ar trece, mai mult ca sigur, neobservate.
- Uite, vezi, foile acelea, de pe suporturile negre, sunt par-ti-turi!
- Da! Şi cineva t’ebuie să le dă’âme!


Bunica ne terorizează iar cu clasicii(-cei-uşor-siniştri).
Iată o mostră:
Coşbuc:

Ieri pe drum un om sărac

Întreba pe la vecini:

Poartă-se copiii bine?

Dacă nu, îi iau în sac!

A venit şi la noi, sus,

Mama însă blând i-a spus

Puiul meu e bun şi tace

Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!

Du-te, du-te!

Şi s-a dus.

Muţunau:
- Nu ţi-l dau, puiul meu e invizibil! Şi tace! Nu ţi-l dau! Şi-atunci, s-a dus...
(de unde a auzit de noţiunea de invizibil... mister!)

Tocmai aveam o discuţie metempsihotică (sau doar psihotică) cu privire la adevărata naţionalitate a lui Muţunau...
O fi grec? (ţeainic..!!)
Ungur? (sunt foaaa’te înaltă! uite doi steagu’i!)
... când omuleţul, vag preocupat de alte teme, declamă:
- Unele oameni fac caca în chiloooţi... Nu la toaletă.. da’ alţi oameni fac la toaletă!



Din beţe de frigărui, reciclate de pe la alţii (şi nu din mucegaiuri şi noroi, că pe-asta am stabilit c-o discutăm mai încolo!) şi din resturi de hârtie de cadouri & oarece benzi adezive interesant colorate, Mamiţuni face două steaguri.
Muţunau le ia în primire. După un timp...
- Steagul (da, articulează!) ăsta s-a-ndoit! T’ie' să faci altul, mai bun!

Cu ochii la computer:
- Ţeainicu’ alb! Pune ţeainicu’ alb! E încă’cat!
- Îmi pare rău, nu mai e încărcat, l-am închis, că l-am pus pe Joshua!
- Nuu! L-am pus pe iutub!


Muţunau, fiinţă onestă, profund anti-discriminare, nu se culcă dacă în casă mai e cineva treaz. Aşa încât serile ducem tratative exhilarant de elaborate, poate, poate...

Chiar acum (lungind postarea...), Muţunau sare în pat. Patul ma’ie, desigur.
- Du-te la culcare în patul tău!
- Nu, continuă să ţopăie Muţunau. Do’m în patul ma’ie!
(aiurea, mereu se duce în pătuţ, unde se poate foi în voie, fără riscuri - de unde şi continuarea)
- Păi, bine, culcă-te în patul mare. Te înveleşti?
- Da (continuând să sară). Cu pătu’ica de la Nana Manu!
- Păi, înveleşte-te!
- Mă înveleşte Bunica!
- Da’ tu ce [cusur] ai?
- Am ceva în buzuna’!

Şi gata! Destul pe ziua de azi!

Lucruri care m-au scos din sărite

(nu, nu e totul numai lapte, miere şi hlizeală, oricât m-aş strădui)

Trântitul sertarelor.

Smocăitul perdelelor. (am şi acum o galerie pe jos)

Trasul apei la baie. (bazin la semi-înălţime- e uşor să apeşi)

Izbitul uşilor.

Trezitul de mii de ori pe noapte.

Scuipatul mâncării.

Toate astea, susţinute de o perseverenţă infinită.


Din fericire, au trecut. Cel puţin nu mai sunt în faza de apogeu... (pen’ care am avut bafta supremă să le văz pe toate astea de mai sus simultan!)


Acu’ mă mai ’nervează la culme repetatul (la fel de infinit de perseverent) al unor fraze. (criteriile de selecţie mă depăşesc). Recordul contabilizat a atins 16. (în condiţiile-n care nu era ignorat, doar că nu se putea da curs instantaneu cererii...)

Şi faptul că am scăpat complet din mână ora de culcare. (mai nou, junele refuză să se culce dacă fie şi numai o singură persoană rămâne trează în urma lui!) Ceea ce mă pune-ntr-o dificultate maximă în materie de treburi domestice şi nu numai.

Cu ne-scosul din pamperşi nu mă agit aşa tare (nu mai am energie pentru asta...). Nici cu faptul că nu se îmbracă deloc singur (nici măcar o şosetă: nu că nu poate, nu vrea.

(Pe el probabil că-l scot din sărite supravegherea şi boscorodirea bunicească (tooootul se urmăreşte şi se comentează pisălogic), tentativele mamiţuneşti de responsabilizare. Şi (notabil, încă de pe acum) orice idee de limite. )


Şi propria mea oboseală, de-acu’ virată zdravăn spre patologic.

De vacanţă

Muţunau a organizat, în sufragerie, o ninsoare cu pătrunjel (tocat & pus la uscat). Asta după ce nu i-a prea ieşit faza din bucătărie, cea cu organizatul unei cascade de apă plată.

Mamiţuni a apucat să doarmă. Profitând, cumva, şi de un proaspăt achiziţionat şi cadorisit agregat - proiectorul de stele. Veioza cu steluţe. (poze, mai încolo...)


Muţunau a început să se refere la el folosind persoana I.
Mamiţuni a apreciat.
Şi se autointitulează, mai nou, Cheliucă. Deşi i-a crescut părul şi deşi poate spune clar „Cheliuţă”. Dacă vrea!
(Mamiţuni nu a mai apreciat.)


În plus, când e întrebat ceva şi nu ştie, Muţunau s-a apucat de aplicat tactici de câştigat timp, precum îngânările prelungi de tip „chied căăăă...”, „poate căăă...” - pe scurt, „ăăă”.

Pluguşorul a fost modificat:
„mâine anul se po’ne’te
pluguşo’u se-nnoie’te”

... şi nu plecăm la colindat, ci la coligang. Asta când nu suntem din nou ocupaţi să stâlcim sistematic rimele altor poeziuţe. Mă rog.

În rest, Mamiţuni s-a uitat la câteva filme (Stardust e chiar fain) şi şi-a exersat intens memoria şi rapiditatea în proba de colectare-şi-inventariere-viteză. De piese Lego, evident.


Vă dorim Sărbători Fericite şi un An Nou aşa cum vi-l doriţi!

Cărţi rupte, uşi trântite şi ceaiuri nebăute

Am dat peste punga în care pusesem, acu’ vreun an, cărţile rupte de Muţunau. Le pusesem cu gând că le lipesc eu, mâine-poimâine. Îhî. Vezi să nu. Sau poate stau la Pol şi nu m-am prins încă.

Îmi amintesc cu precizie sentimentul copleşitor de atunci (de la punerea în pungă), referitor la starea cărţilor. Mi se păreau de nerecuperat...

Ieri şi azi, am lipit şi presat. În doi timpi şi trei mişcări. În vreme ce mă conversam intens cu junele. Întrebăndu-mă (în paralelul paralelului (mamei lui))ce aveam în cap (în afară de nesoamne) la vremea cu pricina.

Vestea bună este, aşadar, că mi-s bună la lipit.
Vestea suplimentară (ca să nu-i zic altfel...) este că Muţunau s-a perfecţionat şi el! Acu’ nu le mai rupe pur şi simplu. Le spulberă!



Sportul muţunautic de căpetenie este trântirea cât mai sonoră a uşilor. (din urmă vine puternic pedalatu’ pe bicicleta eliptică, da’ despre asta vorbim alt’dată)
Zilnic, se aud cel puţin vreo douăj’ de răcnete de genul:
- Muţunau a închis uşa pe maaaaami!!!
(douăj' de sesiuni, în condiţiile în care ne suprapunem acasă numai câteva ore; n-am avut curaj să număr în weekend...)
Uşile, ca să se poată trânti, trebe mai întâi deschise. Mai ales cea de la baie.
Astfel că, nu mai departe de azi dimineaţă, mă trezesc cu clanţa uşii în coaste în vreme ce dădeam să mă înveşmânt corespunzător cu bulendrele din dotare. Muţunau, oarecum surprins de privelişte, exclamă:
- Mami are ţâţe!!!

În altă ordine de idei, acu’ nu mai ştiu câtă vreme (dar sa fie cu oarece săptămâni în urmă...), am cumpărat de la DM un ceai de Advent. Cu câte un plic pentru fiecare zi de la 1 decembrie la 24. Inutil de precizat c-am băut integral numai una dintre căni... (ceaiul, de altfel, bun).

De-o vreme-ncoa’, nu-mi mai plac sărbătorile. Mă năuceşte agitaţia furibundă din magazine, de pe străzi, din trafic. Nu-mi plac festivismele şi entuziasmele de comandă. Şi mă epuizează drumurile din ce în ce mai lungi. Şi faptul că par să nu mai am timp pentru mine, în heirupismele pretins salvatoare de sfârşit de an.



În ultimul rând pe ziua de azi, ca să-nchei într-o notă conciliantă, aş vrea să-mi aducă Moşul o Toyota Avensis break, Diesel. Poa’ să fie şi second hand (da’ nu mai veche de 5 ani, respectiv 100.000 km). Înmatriculată. Cu motor de maxim 2 litri.
Şi-un apartament cu cel puţin trei camere.
Ăsta poa’ să nu fie Diesel.
Ian’ să vedem, ne iese?

Ultimele ştiri, iar

Am dat (de nevoie!) de sinonimie:
- Ce e acolo?
- Dâ’boviţa!
- Şi ce e Dâmboviţa?
-...
- Un râu?
- O apă!



L-am descoperit pe „nu vreau!”...

- Uite, ceai!
- Nu v’ieau!

- Mai ai puţin!
- Nu v’ieau!

- Hai, urcă repede scările, ne grăbim!
- Nu v’ieau, nu v’ieau, nu v’ieau!!



... şi facem „progrese” la exprimarea nemulţumirii: când şi dacă nu-i convine ceva, se duce să se trăntească instant cu burta-n jos, eventual direct pe podea, ca să „p'ângă ca Cenuşă’iasa” (noţiunea de cacofonie, cu implicaţiile aferente, a rămas încă nedescoperită!)


Noul său nume este „Chi’iuţă” (cheliuţă). Post ras în cap, evident. De data asta la numărul 1, nu la 0. Dar tot chi’iuţă se cheamă că e!


Abia aşteaptă să reia mersul la g’ădiniţă ca „să se joace cu multe copii”.


S-a prins care e treaba cu strâmbăturile: recurge la ele ca să se amuze!


A început să ceară oliţa (pentru pipi) - da’n rest, mari progrese nu facem. O exista, la vreun moment dat, un declic salvator?


... şi (pe fundalul acestei harababuri) Mamiţuni se întreabă cum s-o facă pe Bunica să mai renunţe la tona de fraze care încep, toate, apoteotico-autoritaro-inchizitoro-îngrozit cu Nuuuuuuuu!!!

Comedie bufă cu rocker, turn, scuze şi pisică

(Acţiunea debutează în sufragerie.)

- M-am prins cu cine seamănă, zice Nanamanu, încă hipnotizată de participarea la concertu’ lu’ Guns.
- Cu cine? rânjeşte Mamiţuni, habarnist-convinsă c-o paşte vreun compliment.
- Cu Axl Rose.

Moment în care Muţunau salvează momentu' & dărâmă ostentativo-apoteotic, cu un gest de mare rocker, turnul gigantic pe care tocmai ce-l gătase de construit.
Un cub atinge, în cădere, pisica.

- Uite, ai lovit-o pe Tipsy. Te rog să-i ceri scuze şi data viitoare să fii mai atent!

Muţunau se lasă pe vine şi contemplă victima, retrasă din timp, strategic da' dijaba, sub masă, la niciun metru de el. Expresia vag nefericită de pe mecla felină îl convinge (suprinzător!) să dea curs, ad-litteram, cerinţei maternele.

Începe o cursă şerpuită cu obstacole, mai ceva ca-n Cascadorii Râsului - căci mâţa, inadecvat informată, fuge.
- Ia’tă-mă! N-a v’ut!

Mâţa o şterge pe hol.
- ’cuză-mă! Pa’don!

Ultragiata, exasperată, încearcă să se refugieze-n baie. Muţunau, convins că Tipsy e şi supărată, şi surdă, grăbeşte pasul şi ridică tonul.
- IA’TĂ-MĂ! ’CUZĂ-MĂ! PA’DOOON!!!

Mâţa cre’ că trage un număr record de înjurături în vreme ce-l fentează cu succes pe scuzător şi reuşeste să se scufunde greu accesibil sub masa din bucătărie.

Împricinatul perseverează încă vreo 10 secunde, după care Mamiţuni intervine expiator, anunţănd că pisica, desigur, l-a iertat, dar se mai ascunde până-i trece de tot supărarea.

Râsetele pe înfundate continuă o vreme.
Lungă.

Ţâc-ţâc!

Duminică i-am făcut nişte poze cu telefonul. Pentru că nu pricepea ce anume încerc să fac (doar pozele se fac cu camera foto, care-i mai mare!), se repezea la mine, încercând să înşface aparatul şi să mi-l ducă la ureche.
- Staaaaai, nu mişca, să-ţi fac poză!!!
Pozele, evident, au ieşit mişcate. Dar Muţunaul bagă procesul la cap şi, nu mai departe de ieri, îşi pune pătrăţoso-încadrator mâinile la ochi şi-şi anunţă bunica:
- Face poză! Ţâc-ţâc!



Mă mai lăsase masca în momentul în care, la auzul unei zbârnăieli telefonice buniceşti, s-a repezit la aparat, strigând:
- Ă’ta e mesaj! Acuma e mesaj!


Motivul de închis gura larg căscată de uimire (sau, după caz, de redeschis de râs!) a venit odată cu următoarele situaţii:
La un magazin, identifică litera T pe un afiş şi declară ritos:
- A’ta e T, de la bunica!!!

La telefon, vorbind cu mătuşa-cu-acte-în-regulă, aplică-n stil nuca-n perete (da-n scopul nobil de-a-şi lua la revedere) o replică mamiţunească:
- Mami te ’ube’te mu’t-mu’t-mu’t!

Nu le potriveşte el chiar pe toate!

Hoţomanca

Pen'că Muţunau face cam des greva foamei, pen'că mâncarea lăsată pe masă se strică şi (nu chiar în ultimul rând) pen'că e uber-lacomă, Mamiţuni a instituit, din gigantica-i panoplie de profil, o nouă regulă, oareşcum cazonă: 1 dată te îmbii.
(nu vrei, s-ar putea să nu mai prinzi)

Chestia e că, uneori, se mai sare calu'.

Zilele trecute, Muţunau priveşte dezolat masa şi zice, cu jale:
- Mami păpat batonu'...

(Porc egoist, Mamiţuni. Noroc că mai aveam un baton...)

Nucă tare

(sursa)

Câteodată, lucrurile sunt ceva mai grele decât ar trebui. De cele mai multe ori, îţi dai seama de adevăratele lor proporţii abia când lucrurile se întorc, fie şi temporar, la normal.

Sâmbătă, Muţunau a mers frumos, de mână cu Mamiţuni, spre parc. La întoarcere, la fel.
Maaare scofală!
Ei bine, da.
Pardon. Scuzaţi. Foarte mare scofală!
Ultima dată când s-a-ntâmplat asta a fost cam acum 6 luni, când hiper-kineticus încă nu-ndrăznea s-o tulească de unul singur. De când a prins curaj, e, în materie de alergat, ceva gen Forrest Gump în perioada maratonului.

La faza cu mersul de mână: ptiu, să nu fie de deochi!!! Să-i ţie Dumnezeu năravul!