Se afișează postările cu eticheta Aniversări. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aniversări. Afișați toate postările

sâmbătă, 9 august 2014

Viaţă. Haos. Tort

Încă n-am depăşit momentul anterior menţionat (mai ales că are ecou în alte răni încă ne-nchise), dar m-a furat peisajul, şi m-am trezit defilând, mai mult din inerţie, în alte direcţii.
 
În ultima vreme, tot defilez prin varii aspecte sociale, în vreme ce, de fapt, aş vrea repaus şi somn. Cei din jur zic că le par, totuşi, vie. 
Am supravieţuit aniversărilor muţunauto-mamiţunice (financiar vorbind, c-a fost realmente un stres, oricât de la minim am ţinut poveştile).
 
Pentru musiu, am târât copiii la expoziţia de rechini de la GrandCosmos. Merită vizitată, deşi e mică, relativ puţin bogată în informaţii, şi mai mult mi-a plăcut cea cu insectele mecanice (despre care n-am mai apucat să scriu; descărcarea disciplinată a pozelor (ca şi decantarea evenimentelor zilnice) e pe lista lungă de chestii care mă depăşesc complet în ultima vreme - pân' la stadiul în care a devenit aproape de neconceput c-ar putea să existe). 
 


 



 



 
Copiiilor, după cum se poate vedea, le-a plăcut din cu totul şi cu totul alte motive decât cele la care m-aş fi aşteptat eu. Sărbătoritul a şi adormit un pic la film.


 
Ultima cameră, despre care n-aveam idee că există, a suscitat oricum cel mai mare interes. 
(expoziţia are, pe scurt, 3 zone - una cu dinţi, mulaje şi modele la scară; una de tip cinematograf surround, cu un documentar relativ dezlânat, dar devenit spectaculos, din cauza proiecţiei, şi 2 "lacuri” de ţopăit), şi o a treia, mai de joacă, aşa... cel puţin în asta am transformat-o noi)
 
 
Sărbătoritul s-a declarat neplăcut suprins de faptul că tortul (pe care-l prestasem în aceeaşi dimineaţă, în paralel cu restilizarea pletelor din dotare) era tiramisu (deci prăjitură, da?) şi nu tort - deşi, datorită "corsetului", mima bine. 


 

Tehnic vorbind, nu era nici măcar tiramisu, pen' că n-avea nici rom, nici ness, ci ananas şi coacăze. (astfel, acoperişul grădiniţei n-a sărit în aer).
A lăsat circa 2 litri de sirop (c-am vrut să mă asigur că pişcoturile nu rămân tari, da?) şi a fost pus în farfurii cu polonicul (timp scurt de refrigerare + lipsă gelatină = love. fleaşcă love). 
Da' acum cine să le mai numere... mai ales că, exceptând 2 destinatari, restul au halit tot şi, a doua zi, păreau, cu toţii, tot vii (şi neafectaţi de vreo deraiere pe fond alimentar). 
(o ipoteză demnă de verificat de fiecare dată când găteşti cu ouă crude)

 
Pentru ilustra mamă a ilustrului, am mers, ulterior, în grup mic (şi, mărturisesc, cu tablete, în speranţa c-am putea beneficia de puţină linişte) la un restaurant vegetarian despre care avusesem păreri bune în materie de mâncare, servire şi atmosferă (liniştită, calmă, destinsă). Terasa, în mod special, era de interes. 

 
Părerile favorabile despre mâncare şi servire au rămas. Cele despre atmosferă, nu tocmai, pentru că, de la un moment al serii încolo, o tânără doamnă (despre care tind să presupun că încerca să predea cursuri de dans oriental şi se gândise c-aşa era bine să-şi facă oarece reclamă) s-a apucat de performat printre mese.
Fără vreun anunţ prealabil şi cu muzica... destul de tare e puţin spus. Cum nu mai fusesem demult la locul cu pricina, n-am idee dacă nu cumva reprezentaţia n-o fi fost deja în meniu - drept care nimeni n-a mai simţit nevoia s-o anunţe. 
Ca să mă pot înţelege cu comesenii (aflaţi, toţi, la mai puţin de juma' de metru distanţă) trebuia fie să şuşotesc intens în prima ureche vecină (nu, n-a mers), fie să zbier (nici asta n-a mers mai mult). Drept care m-am declarat oficial agresată, atât de reprezentaţia subită, cât, mai ales, de nivelul sonor. 
 
Am conspirat, la un moment dat, cu privire la trimiterea copchiilor, în scop ambuscator, peste doamna dansatoare. Nu, n-am comis-o (nu cred, oricum, că s-ar fi dezlipit vreunul de zeul angribărdsic, mai ales că se revedeau (cel puţin Muţunau) după săptămâni bune!), dar manevra e de reţinut. 
 
Inutil de precizat că eu la restaurantul cu pricina mai ajung doar dusă cu forţa. Păcat. 

 
În rest, multe şi mărunte, din care merită menţionate: 
Muţunau a fost exportat la bunică-sa, pe fondul vocalizelor doritoare (de ambele părţi). Am o vagă senzaţie că motivele ce-au stat la baza cantatelor cu pricina se vor fi evaporat fără urmă în mai puţin de 24 de ore, lăsând după ele 2 personaje care se privesc năuc, cel puţin când vine vorba de motivul pentru care s-au procopsit unul cu altul. 
Pe musiu, din păcate, îl atrage cel mai mult televizorul (de care noi nu servim, că doar ăla ar mai trebui să-mi mormăie-n cap). Cel puţin momentan, am renunţat să mai combat (şi) pe frontu' ăsta, şi m-am mărginit la a da instrucţiuni cu iz de reguli. Inutil, deoarece, până una-alta, Muţunau pare a dispune de un detector de telecomenzi cu rată de succes de 100%. 
 
Mă aşteaptă prima noapte dormită fără lumină-n nas (celebra lampă de sare care TREBUIE să stea aprinsă) şi una din puţinele dimineţi în care, teoretic, mă trezesc de voie. 
Sau de nevoie, în caz că sentimentul referitor la halul în care arată casa câştigă. 
 
N-am cules decât 15 kile de piese Lego de pe jos (laolaltă cu întrebările retorice referitoare la (propria) nebunie temporară, impulsuri de achiziţie şi varii promoţii) şi orice idee binevoitoare cu privire la reasamblarea lor a dispărut uluitor de rapid. Multe din ele erau sub covor, pe unele am avut onoarea să mi le dezinscrustez de pe tălpi. 
(au fost, cred, vreo 4 sau 5 maşinuţe - prin asta înţelegem nava lui Han Solo, personaj demult donat la grădiniţă, în semn de simpatie, nu se mai ştie cui, oarece maşină (sau elicopter?) de poliţie şi o cisternă (sau o benzinărie, ceva, plus o altă măgăoaie ceva mai mare. Muţunau le-a montat cu o perseverenţă şi pricepere care m-a lăsat cu gura căscată. Pe urmă, la demontat şi amestecat cu o viteză pe care-am găsit-o la fel, dacă nu şi mai şocantă, De unde reiese că poate n-ar strica să mai închid gura, din când în când...)


În rest, pe fondul lentorii modemului de net, care, dintr-un variu motiv, a decis că viteza a' mai prima e "melcu', ţuşti!" (de unde şi, cu o excepţie, absenţa pozelor...) aştept să-mi revin. 
Mai repede câştig la loto, cred - iar eu nu prea joc. 

duminică, 29 iulie 2012

Zilele de vacanţă

Zilele de vacanţă sunt alea-n care te trezeşti tot cu noaptea-n cap, da’ ca să te duci în alte părţi decât la servici.

În care copilul e şi mai iritat de aerele parentale de şef  de expediţie şi ori cere tot felul de chestii aberante fix când viteza maşinii e uşureeel peste limita legală stabilită pentru autostradă (gen: vreau şi eu peşte, că delfinii mâncau peşte, şi vreau din ăla, din găleată, dar din cel mic, nu din cel mare), ori te taxează sistematic, la orice flecuşteţ, eventual cu oarece mitocănismuţe, ori ambele.


Mostre doveditoare de dialog:

În casă, Muţunau, trăgând de zor de nu se ştie ce jucărie:
- Băăă, da’ asta nu merge!
(dacă numa’ cu asta s-a ales după mersul la mare, eu zic merci)
- Ăăăă... stimaţi telespectatori...
- Bă, nu stimaţi telespectatori, că aici nu-s mai multe persoane, eşti numai tu.

Mnoa. Mai corectează-ţi odoru’ la fiecare pas. Că el asta o să reţină că trebe să facă!


La Delfinariu, în aşteptarea intrării la Planetariu, mă întrebase ce era cu semnele de pe uşă.
- Deci sunt căţei înăuntru?
- Nu, nu e voie cu căţei înăuntru.
- Dar ăsta e căţel!
- Da, dar vezi că e într-un cerc roşu, şi că e tăiat cu o bandă roşie?
- A, deci cu îngheţată de-asta e voie, că nu e tăiată!
(că nu se ştie de ce, poate dintr-un acces de autoritate teribil de dens adunată pe metru’ pătrat, desenatorul înghesuise şapte mii de chestii într-un singur cerc)
- Nu, că tot în cerc e. Vezi, ideea nu e să le taie chiar pe toate - ci doar să le arate într-un cerc tăiat.

Fi-mi-ar explicaţiile ale cui o vrea să le ia de clare.

- A, deci cu ţigara asta e voie?
- Nu.
- Da’ nu e în cerc, e în oval!
Fi-ţi-ar imprimanta dată la casat. Cu programu’ de editare cu tot.




La povestea cu vreau şi eu peşte ca delfinii s-a liniştit numai după ce i-am explicat că-s dispusă să urmăm modelul până la capăt - iau un peşte, mă sui pe-o scară şi aştept ca el să sară să-l prindă.
- Hai, măi mami, că de fapt am mâncat hapsii.



Tot în vacanţă constaţi că odorul perseverează-n ideea de-a se face revizor de toalete publice.
Le miroase şi le-analizează estetic de la intrare şi, dacă nu-i convin, nu intră. Deci nu mai face. Deci toată starea de spirit şi tot cheful de joacă se duc.
Problema e că onor criteriile dumisale nu-s în totalitate decelabile.
Aprobă bude-n care mi-e greu să accept să intru si refuză altele, pe care le-aş vota perfect rezonabile.

În cazul grădi, a fost o revoluţie când i-am sugerat să-şi roage educatoarea să-l lase să meargă la baia de la dormitor, în loc de cea de la parter, unde lui nu-i plăcea cum stătea colacul (?!) - în condiţiile-n care e destul de mare şi lung cât să nu-i mai pese cine ştie ce de colac...


De fapt, revoluţia a-nceput din clipa-n care i-am disputat decizia de-a nu mai merge la toaletă decât acasă
- Stai, că mergi şi la grădi.
- A, da.
- Stai că mergi şi la X, Y, Z...
- A, da.
- Deci poţi merge şi la alte toalete.
- A, nu.

Acu’ aş zice că la capitolul ăsta stăm aproape bine.



Şi tot zilele de vacanţă-s alea-n care, măcar într-o seară, stai până târziu, întinzi rogojina de paie pe plajă, inviţi odorul (care nu-ţi pricepe din prima manevrele) să se-ntindă cu burta-n sus, te-aşezi lângă el, cap la cap, cu picioarele-n direcţii opuse, şi-i arăţi Calea Lactee.
Şi Carul Mare.
Şi cam atât, că mare astronom n-ai fost, de fapt, niciodată.


- Vezi? Ţi-am dat cadou de ziua ta Calea Lactee.
- Ei, cum mi-ai dat cadou Calea Lactee, mă bodogăne Muţunau în cel mai bunicesc stil cu putinţă. Că doar e pe cer!
- Păi putem zice că-i a ta.
- Ei, putem. Nu-i a mea!
- Putem zice că ţi-am dat cadou o vizionare?
- Vizionare?
- Momentele alea când ţi-am arătat-o şi am stat să ne uităm la ea?
- Da, putem.

duminică, 8 iulie 2012

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă

Mă declar, oficial, tembelizată de căldură. (Muţunaul pare mai rezistent, eu, în mod cert, am îmbetranit - e momentul să mă trag mai pe la munte. Unu’ însorit & răcoros. Realist vorbind, perspectiva pare îndepărtată, chestie care mă duce-n zona „aceste cuvinte ne doare”)
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).

Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.


Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.

Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...

În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.

Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:


(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”

În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.

Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.

Recomandăm acest film, recent descoperit:



Varianta calupist-fragmentată începe de aici:


În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:


Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....


Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.

Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)

Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!


Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.


Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.

sâmbătă, 30 iulie 2011

Obositosaurus Rex

Dacă ne uităm la găină şi vedem dinozauru' ca strămoş, expresia "varză de oboseală” mă are pe mine-n spate, pe post de Obositosaurus Rex.
Da, din nou. Etern. Cronicizat.

Am serbat & participat la serbări toată săptămâna.
E minunat să serbezi.
Ce mă cam încurcă e partea cu strânsu'(rile) de după.

Apoi am împachetat apoteotic pentru vacanţa muţunautică.
Partea interesantă este că toate bagajele fuseseră făcute romantic, în penumbră şi la lumina lumânării, pe motiv de sărit siguranţa (la origini tre' să fi fost un întrerupător defect, pe care tot zic că-l schimb de circa cinci ani). M-am prins tardiv că nu e doar becu' din baie defect...

Ocazie cu care Muţunau a ţinut morţis să-i aprind o lumânărică de t'enuleţ cu b'ichieta, ca să-mi cânte, surprinzătoro-generos, Mulţi ani t'ăiascăăă, mulţi ani t'ăiascăăă, Mami să t'ăiascăăă, Laaaaa muuulţi aaaani!.

Şi, când să plecăm cu ultimele bagaje, 'mnealui (şi el, obo) a adormit. Nu înainte de a mă întreba, anticipato-oedipian-bărbăteşte: ai făcut duş?
(operaţiunea bălăcitoare, neprogramată, s-a impus dat fiind că toată băgăjăreala chioro-viteză a echivalat cu vreo oră jumate de saună finlandeză, ceea ce, la ultimul transport, a făcut să leşine toţi câinii vagabonzi malnutriţi din zonă, toţi cardiacii stradal-mâncători de seminţe de pe-o rază de 50 de metri şi o parte însemnată din greierii blocului)

(À propos de Oedip: e demonstraţia antitetică supremă pentru attachment parenting. Dacă-l ţineau aproape, scuteau tragedia. Şi rămânea săracu' Freud fără nume pentru complex... )

Această săptămână a mai fost istorică şi pentru că:
- am găsit în buzunarul proaspătului absolvent de grădiniţă (an I, grupă de piticoţi pempărsişti) o bancnotă de 10 lei... de provenienţă necunoscută... (oare face bani pe şest?)
- am înţeles înc-o dată, via trafic bucureştean, de ce e bine că n-am permis de port-armă... şi nici port-grenade defensive!
- am reuşit să stric (prin strivire) aparatul foto. Avea deja o defecţiune la obiectiv şi l-am "ajutat” să şi-o cronicizeze. Nu definitiv, sper...

marți, 19 iulie 2011

Trei. Vacanţă. Planuri.

Trei.
Trei copii sub trei ani, în aceeaşi casă, alături de trei adulţi vag înnebuniţi de cap, într-o după amiază de duminică. (S., fetiţa gazdelor, cam de aceeaşi vârstă, musafirul Muţunau şi M., fratele-bebeluş al lui S.)

Cum ar zice reclama, de nepreţuit.

De notat, totuşi, că, pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi cetăţeni mai mari au purces la ceva neaşteptat: şi-au făcut intens morală unul altuia. Vreme destulă pentru mame să-şi beie relativ domol cafelele, în vreme ce-n sufragerie se desfăşura dubla sesiune de supraveghere poliţienească, reciproc administrată.
Concluzia: poate-i batem cam mult la cap, de ştiu atâtea texte moralizatoare?

După care tinerii au confirmat anxioasele aşteptări iniţiale, îndemnându-se unul pe altul la cele mai mari năzbâtii.



Vacanţă.
Chiulesc. Copilul e la grădiniţă. Extazul meu momentan (proaspăt alimentat cu nişte caş & ardei gras) nu cunoaşte margini.
Păcat că nu va ţine mult.
Dar, indiferent de durată, voi profita maxim.


Planuri.
Post-weekend trist, săptămâna viitoare e dublu-aniversară - Muţunau & mătuşa cu acte în regulă & Mamiţuni împlinesc nişte ani. În total, ia să număr, 70. Cred. Mi-e lene să repet calculul. De, vacanţă.

Aş putea să fac (rost de...) un tort cu 3 sectoare şi şaptej' de lumânări în care să suflăm toţi odată.
Sau de 3 chestii mai mici - 2 torturi( Muţunau & mătuşa cu acte în regulă) şi o salată de fructe (eu).

Muţunau a anunţat că el vrea să-şi serbeze ziua. (dacă mă prind c-a fost instigat la grădiniţă, fac scandal).
Nu ca anul trecut, când solicita, elegant, simplu & necostisitor, un pic de smântână.

Ceea ce, pe aceste călduri, îmi pare, pe de o parte, cam complicat, pe de alta, foarte potrivit cu o serbare fructo-legumicolă pe-o pătură întinsă în parc.
Sau cu mai multe.

În rest, ca-n cazul oricărei vacanţe care se respectă, am planuri din categoria "să termin şi (cu) X..." cât pentru două cincinale bine-ndesate cu recolte-record la hectar.
Desigur, realitatea îmi va (mai) tempera elanul.

marți, 12 iulie 2011

Peripeţii. Indieni. Dezmăţuri

Au rămas de actualitate: oboseala, căldura, agitaţia.

S-au adăugat: nişte decizii (unele luate, altele în-curs-de), o călătorie de aproape 1000km (dus-întors), muuulte poze, nişte sesiuni de dezmăţ, un cadou miraculos şi un număr de boacăne.

Trecând la boacăne, aş zice că multiplelor dumisale porecle (parţial menţionate aici şi aici - parţial, pentru că mai omisesem unele mai comprometante, cum ar fi cea deloc academică, Indianul Cur-Uns) li s-a mai adăugat una: Indianul Cap-Spart (aici, în versiunea cosmetizată, post-spitalicească)


Reţeta e simplă - călătorind mult, copilul cel setos de noutăţi şi acţiune nu mai doarme cât trebe; mama, altă năucă, nu insistă suficient (şi nici nu dă cu destul napalm peste restul de populaţie-răcnitoare-şi-de-uşi-trântitoare) cât să-l culce, drept care domnia lui, care oricum nu se uită pe unde calcă, îşi pierde dramatic echilibrul şi rade o meclă de trepte.

După care urmează o arteziană. De sânge. Arterial. (ceea ce mă face să vreau să-mi revizuiesc public cunoştinţele & abilităţile de acordare a primului ajutor)

Tratamentul prescris a fost odihnă şi gheaţă. (şi, logic, supraveghere - să nu înceapă să tremure/ vomite/ ameţească/ privească cruciş , etc)

Cel urmat (auto-administrat de către ilustrul pacient) a constat în n-şpe mii de kilometri alergaţi împreună cu câinele Boxie&co, şi-n aruncarea a destule pietre cât să pavezi de trei ori hidrocentrala de la Porţile de Fier.


(aici, câinele Boxie în costum de camuflaj)

Cumva, cele două hematoame au dispărut.
Cicatricea de la atacul meu de cord, probabil nu încă.
(să fi-ncercat să schimb cursul acţiunii ar fi fost vag echivalent cu deturnarea asteroidului Apophis. vag, pentru că deturnările de corpuri cereşti sunt mai uşoare. eu nu-l am la îndemână pe Bruce Willis)


Cadoul miraculos e-o pungă care mi-a parvenit după vreo câteva săptămâni de călătorie.
Miracolul constă în faptul că obiectele conţinute nu doar că-mi plac şi mi se potrivesc, dar au mai şi picat la marele fix - să fi venit conform programării iniţiale, nu mi-ar fi servit la fel de mult şi de precis ca acum. Mulţumesc, Cristina!

Sesiunile de dezmăţ au avut ca obect chestii de genul:


... şi respectiv:


... ocazie cu care am (re)descoperit că, mai mult decât zmeura, îmi place culegerea ei - şi halitul ad-hoc. (chiar dacă, sau tocmai pentru că e vorba de un lighean! nu de castronul din imagine).
Şi că foarte puţine lucruri se compară cu gustul, culoarea, textura şi aroma zmeurei foarte coapte, proaspăt culese.

duminică, 20 februarie 2011

Dacă-i duminică, avem di tăti

Ieri seară Muţunau a făcut prima lui baie în cadă. (iu-huuuu!!!)
Da, l-am mai spălat până acum. (e drept, cu precădere la marile sărbători...)
Instanţa maternelă l-ar fi pus direct în cadă din fragedă bebeluşie, dar instanţa bunicească, panicardă de meserie (cu centură neagră-ntr-ale văleu-ului) s-a opus (aiuristic) cu străşnicie. Acest rezbel a fost considerat inutil de adresat (erau deschise multe alte fronturi, la fel de aberante), aşa încât abia ieri s-a produs minunea.

Azi, pauză (am zis-o pe aia cu marile sărbători..). Pauză din motive de mega-uber-ultra-terra vânătaie pe şold, datorată contactului brutal dintre ’mnealui şi-o masă. Mică, joasă. De sufragerie. Aflată dintotdeauna acolo. Daaar... invizibilă când matale te fugăreşti de zor cu oarece urmăritori adolescenţi şi, ca de obicei, nu te uiţi pe unde calci.
Din pricina trosnetului apocaliptic (izbeala a antrenat blide şi bliduţe, tot tacâmul), am crezut că şi-a rupt piciorul. De unde. Hematom cât casa, ce e drept. Lung, colorat... ca la carte. Urlete câteva minute. Lacrimi de crocodil. Spectatori isterici. Comprese cu cartofi & verze zdrobite. O oră mai târziu, Dârzone insista că el nu se trage cu liftul, el urcă pe scări. L-am domolit după 3 etaje de escaladă.

Deci (uuuf!) nu şi-a rupt nimic!


Tot azi (post-răceala, ne-a pocnit vioiciunea şi s-a rupt conducta cu dume. Şi/sau are un puseu de dezvoltare, că prea le scoate, de-o vreme...):

Mamiţuni îşi pune o mască veneţiană. Masca, dotată veneţieneşte cu oarece sclipiciuri (ornamente aurite), flutură, de obicei, pe undeva prin bibliotecă (şade atârnată de panglici, undeva, la vedere, pe lângă lampioane. da, avem o bibliotecă... eclectică!)
- Ce am pe faţă?
- O lampă!

La geam, contemplând fromoseţea de vreme de-afară, Mamiţuni se găseşte să continue o discuţie didactică despre plin şi gol, folosindu-se de o sticlă de lapte aproape beută şi de una goală. Discuţia ajunge la conţinutu’ sticlei.
- Aşaa. Şi înăuntrul sticlei ăsteia este...
- ...
- Lap...
- Lapoviţă!


Mamiţuni se dezechipează de pijamale. Muţunau, în trecere, comentează:
- Mami, eşti în şosetele goale!

Mamiţuni se echipează cu hainele de zi. Muţunau, ca mielul după oaie. Urmează o lecţie despre haine. Muţunau identifică bluza, ciorapii, pantalonii. Ajungem la şosete.
- Astea ce sunt?
- Cu'cubeu!
(cam are dreptate)

Avem parte de nu-uri, din belşug, dar şi de da-uri. Care de care mai ... interesant inserate în discuţie!
(oare există, pe la 2 ani juma', şi o etapă / epo a da-urilor? dacă da, cât durează? să ştiu, să profităm! sau s-a şmecherit şi, de lene, mimeaza aprobul? Freud ce-ar zice despre asta?)

- Mă căsăto’esc!
- Serios? Cu cine?
- Cu maaaami!
- Auzi, suntem cumva în plin complex Oedipian?
- Da!


- Auzi, când ajungem la Ana-Maria, spui; „La mulţi ani, Ana-Maria! Mulţumesc pentru invitaţie!”. Înţeles, musiu?
- Da.
- Păi, spune, repetă, s-aud!
- Da!



E timpul să lăsăm muzica să intre-n viaţa noastră:
- Mami, du-te afa’ă să cumpe’i ’apă!
(harpă. asta de-aici, de la minutul 3:34, cu ducesa-cea-suspect-de-languroasă-pentru-un-desen-animat)


Cum Mamiţuni e obsedată, de ceva (cam multe) săptămâni, de concertul pentru vioară al lui Ceaikovsky (post-vizionare Le Concert, desigur), ajungem la HD-ul cu Joshua Bell (simpatic, cu tot aerul de divă-n spasme. interpretarea lui e una din cele care mi-au plăcut cel mai mult).





Cum conexiunea mobilă ne merge ca porcu’, avem timp să studiem o mulţiiime de detalii care altminteri ar trece, mai mult ca sigur, neobservate.
- Uite, vezi, foile acelea, de pe suporturile negre, sunt par-ti-turi!
- Da! Şi cineva t’ebuie să le dă’âme!


Bunica ne terorizează iar cu clasicii(-cei-uşor-siniştri).
Iată o mostră:
Coşbuc:
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecini:
Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, îi iau în sac!
A venit şi la noi, sus,
Mama însă blând i-a spus
Puiul meu e bun şi tace
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
Du-te, du-te!
Şi s-a dus.

Muţunau:
- Nu ţi-l dau, puiul meu e invizibil! Şi tace! Nu ţi-l dau! Şi-atunci, s-a dus...
(de unde a auzit de noţiunea de invizibil... mister!)

Tocmai aveam o discuţie metempsihotică (sau doar psihotică) cu privire la adevărata naţionalitate a lui Muţunau...
O fi grec? (ţeainic..!!)
Ungur? (sunt foaaa’te înaltă! uite doi steagu’i!)
... când omuleţul, vag preocupat de alte teme, declamă:
- Unele oameni fac caca în chiloooţi... Nu la toaletă.. da’ alţi oameni fac la toaletă!



Din beţe de frigărui, reciclate de pe la alţii (şi nu din mucegaiuri şi noroi, că pe-asta am stabilit c-o discutăm mai încolo!) şi din resturi de hârtie de cadouri & oarece benzi adezive interesant colorate, Mamiţuni face două steaguri.
Muţunau le ia în primire. După un timp...
- Steagul (da, articulează!) ăsta s-a-ndoit! T’ie' să faci altul, mai bun!

Cu ochii la computer:
- Ţeainicu’ alb! Pune ţeainicu’ alb! E încă’cat!
- Îmi pare rău, nu mai e încărcat, l-am închis, că l-am pus pe Joshua!
- Nuu! L-am pus pe iutub!



Muţunau, fiinţă onestă, profund anti-discriminare, nu se culcă dacă în casă mai e cineva treaz. Aşa încât serile ducem tratative exhilarant de elaborate, poate, poate...

Chiar acum (lungind postarea...), Muţunau sare în pat. Patul ma’ie, desigur.
- Du-te la culcare în patul tău!
- Nu, continuă să ţopăie Muţunau. Do’m în patul ma’ie!
(aiurea, mereu se duce în pătuţ, unde se poate foi în voie, fără riscuri - de unde şi continuarea)
- Păi, bine, culcă-te în patul mare. Te înveleşti?
- Da (continuând să sară). Cu pătu’ica de la Nana Manu!
- Păi, înveleşte-te!
- Mă înveleşte Bunica!
- Da’ tu ce [cusur] ai?
- Am ceva în buzuna’!

Şi gata! Destul pe ziua de azi!

duminică, 4 iulie 2010

Ce ar mai fi de spus, până una-alta

... că ieri a fost o zi taaare pe gustul lui Mamiţuni, cu întâmplări peste întâmplări şi deplasări şi plimbări şi hlizeli şi voie bună (şi, în general, fără dezastre majore)...

... că taaaare ne-am mai dori ziua asta repetată, mai des, dacă nu chiar zilnic...

... c-am reuşit, în mod miraculoso-planificat, s-ajungem la trei aniversări (Muţunau, captivat de prima, le-a spus tuturor sărbătoriţilor "La mulţi Ani, Sonia!", dar, cu amabilitate, n-a observat nimeni!)...

... că serbarea de la McDonalds i-a trezit lui Mamiţuni amintiri sinistre de tip iepoca de aur, dar şi o kilo-tonă de mândrie naturisto-beţivă, dat fiind că Muţunau a refuzat cu obstinaţie să-ngurgiteze orice mecdonaldisme, dar a ras, instantaneu, şampania pentru copii (explicaţia fiind că, momentan, e infinit de pasionat de bule!)...

... că e sinistru cât de săraţi pot fi cartofii prăjiţi oferiţi copiilor la mec...

... că Mamiţuni a ajuns pe măsuratelea la concluzia că bona chiar şparleşte sistematic de prin casă - dar numai ce-i trebuie momentan, cum ar fi zahăr şi orez (cu kilul!), căci, după cum ea însăşi a precizat, are parastas...

- că va trebui concoctată o strategie viabilă de înlocuire a bonei, rapid, pân' n-ajunge la concluzia că i-or mai trebui, momentan, şi altele de prin casă... (în condiţiile-n care, când a cerut ajutor sau îngăduinţă, a primit; ceea ce-nseamnă că reeducarea, dacă s-ar petrece vreodată, n-o să meargă cu binişorul... cel puţin nu în cazul nostru, cu bonă nesupravegheată peste zi)...

... că Mamiţuni meditează intens la posibilitatea de-a-i cumpăra lui Muţunau un pat cu etaj şi tobogan...

- că susnumitei Mamiţuni, fără legătură cu iniţiativa anterioară, i-a fost rău azi-noapte, de la nişte chifteluţe cu dovlecei (de, lăcomia se pedepseşte!) şi că, momentan, Muţunau, nedorind să adoarmă, face flotări prin pat...

A! Şi că săpăm toată ziulica, laolaltă cu pipicii albă-ca-zăpadici.

vineri, 12 februarie 2010

La aniversară


La mulţi ani Micului Urecheat, lui Ra’ şi lui Pau.
Să ne trăiţi sănătoşi şi veseli!

Şi, pentru Micul Urecheat, să facă mari descoperiri la microscop, într-un fel care să nu presupună, pentru mumă-sa, ore de dereticat ulterior prin casă..