Da, l-am mai spălat până acum. (e drept, cu precădere la marile sărbători...)
Instanţa maternelă l-ar fi pus direct în cadă din fragedă bebeluşie, dar instanţa bunicească, panicardă de meserie (cu centură neagră-ntr-ale văleu-ului) s-a opus (aiuristic) cu străşnicie. Acest rezbel a fost considerat inutil de adresat (erau deschise multe alte fronturi, la fel de aberante), aşa încât abia ieri s-a produs minunea.
Azi, pauză (am zis-o pe aia cu marile sărbători..). Pauză din motive de mega-uber-ultra-terra vânătaie pe şold, datorată contactului brutal dintre ’mnealui şi-o masă. Mică, joasă. De sufragerie. Aflată dintotdeauna acolo. Daaar... invizibilă când matale te fugăreşti de zor cu oarece urmăritori adolescenţi şi, ca de obicei, nu te uiţi pe unde calci.
Din pricina trosnetului apocaliptic (izbeala a antrenat blide şi bliduţe, tot tacâmul), am crezut că şi-a rupt piciorul. De unde. Hematom cât casa, ce e drept. Lung, colorat... ca la carte. Urlete câteva minute. Lacrimi de crocodil. Spectatori isterici. Comprese cu cartofi & verze zdrobite. O oră mai târziu, Dârzone insista că el nu se trage cu liftul, el urcă pe scări. L-am domolit după 3 etaje de escaladă.
Deci (uuuf!) nu şi-a rupt nimic!
Tot azi (post-răceala, ne-a pocnit vioiciunea şi s-a rupt conducta cu dume. Şi/sau are un puseu de dezvoltare, că prea le scoate, de-o vreme...):
Mamiţuni îşi pune o mască veneţiană. Masca, dotată veneţieneşte cu oarece sclipiciuri (ornamente aurite), flutură, de obicei, pe undeva prin bibliotecă (şade atârnată de panglici, undeva, la vedere, pe lângă lampioane. da, avem o bibliotecă... eclectică!)
- Ce am pe faţă?
- O lampă!
La geam, contemplând fromoseţea de vreme de-afară, Mamiţuni se găseşte să continue o discuţie didactică despre plin şi gol, folosindu-se de o sticlă de lapte aproape beută şi de una goală. Discuţia ajunge la conţinutu’ sticlei.
- Aşaa. Şi înăuntrul sticlei ăsteia este...
- ...
- Lap...
- Lapoviţă!
Mamiţuni se dezechipează de pijamale. Muţunau, în trecere, comentează:
- Mami, eşti în şosetele goale!
Mamiţuni se echipează cu hainele de zi. Muţunau, ca mielul după oaie. Urmează o lecţie despre haine. Muţunau identifică bluza, ciorapii, pantalonii. Ajungem la şosete.
- Astea ce sunt?
- Cu'cubeu!
(cam are dreptate)
Avem parte de nu-uri, din belşug, dar şi de da-uri. Care de care mai ... interesant inserate în discuţie!
(oare există, pe la 2 ani juma', şi o etapă / epo a da-urilor? dacă da, cât durează? să ştiu, să profităm! sau s-a şmecherit şi, de lene, mimeaza aprobul? Freud ce-ar zice despre asta?)
- Mă căsăto’esc!
- Serios? Cu cine?
- Cu maaaami!
- Auzi, suntem cumva în plin complex Oedipian?
- Da!
- Auzi, când ajungem la Ana-Maria, spui; „La mulţi ani, Ana-Maria! Mulţumesc pentru invitaţie!”. Înţeles, musiu?
- Da.
- Păi, spune, repetă, s-aud!
- Da!
E timpul să lăsăm muzica să intre-n viaţa noastră:
- Mami, du-te afa’ă să cumpe’i ’apă!
(harpă. asta de-aici, de la minutul 3:34, cu ducesa-cea-suspect-de-languroasă-pentru-un-desen-animat)
Cum Mamiţuni e obsedată, de ceva (cam multe) săptămâni, de concertul pentru vioară al lui Ceaikovsky (post-vizionare Le Concert, desigur), ajungem la HD-ul cu Joshua Bell (simpatic, cu tot aerul de divă-n spasme. interpretarea lui e una din cele care mi-au plăcut cel mai mult).
Cum conexiunea mobilă ne merge ca porcu’, avem timp să studiem o mulţiiime de detalii care altminteri ar trece, mai mult ca sigur, neobservate.
- Uite, vezi, foile acelea, de pe suporturile negre, sunt par-ti-turi!
- Da! Şi cineva t’ebuie să le dă’âme!
Bunica ne terorizează iar cu clasicii(-cei-uşor-siniştri).
Iată o mostră:
Coşbuc:
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecini:
Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, îi iau în sac!
A venit şi la noi, sus,
Mama însă blând i-a spus
Puiul meu e bun şi tace
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
Du-te, du-te!
Şi s-a dus.
Muţunau:
- Nu ţi-l dau, puiul meu e invizibil! Şi tace! Nu ţi-l dau! Şi-atunci, s-a dus...
(de unde a auzit de noţiunea de invizibil... mister!)
Tocmai aveam o discuţie metempsihotică (sau doar psihotică) cu privire la adevărata naţionalitate a lui Muţunau...
O fi grec? (ţeainic..!!)
Ungur? (sunt foaaa’te înaltă! uite doi steagu’i!)
... când omuleţul, vag preocupat de alte teme, declamă:
- Unele oameni fac caca în chiloooţi... Nu la toaletă.. da’ alţi oameni fac la toaletă!
Din beţe de frigărui, reciclate de pe la alţii (şi nu din mucegaiuri şi noroi, că pe-asta am stabilit c-o discutăm mai încolo!) şi din resturi de hârtie de cadouri & oarece benzi adezive interesant colorate, Mamiţuni face două steaguri.
Muţunau le ia în primire. După un timp...
- Steagul (da, articulează!) ăsta s-a-ndoit! T’ie' să faci altul, mai bun!
Cu ochii la computer:
- Ţeainicu’ alb! Pune ţeainicu’ alb! E încă’cat!
- Îmi pare rău, nu mai e încărcat, l-am închis, că l-am pus pe Joshua!
- Nuu! L-am pus pe iutub!
Muţunau, fiinţă onestă, profund anti-discriminare, nu se culcă dacă în casă mai e cineva treaz. Aşa încât serile ducem tratative exhilarant de elaborate, poate, poate...
Chiar acum (lungind postarea...), Muţunau sare în pat. Patul ma’ie, desigur.
- Du-te la culcare în patul tău!
- Nu, continuă să ţopăie Muţunau. Do’m în patul ma’ie!
(aiurea, mereu se duce în pătuţ, unde se poate foi în voie, fără riscuri - de unde şi continuarea)
- Păi, bine, culcă-te în patul mare. Te înveleşti?
- Da (continuând să sară). Cu pătu’ica de la Nana Manu!
- Păi, înveleşte-te!
- Mă înveleşte Bunica!
- Da’ tu ce [cusur] ai?
- Am ceva în buzuna’!
Şi gata! Destul pe ziua de azi!
Postări
