- Mama, de ce vrei să mergi să pui lumânări, dacă la clubul acela nu a fost nimeni din familia noastră?
- Pentru că sunt atinsă, impresionată de ce s-a întâmplat acolo. Am fost de multe ori în locuri asemănătoare şi nu-mi e greu să-mi imaginez cum s-au petrecut lucrurile acolo.
Nu-i mai spun că, la fel de bine, în Colectiv puteam fi eu, pentru că nu cred doar asta.
Cred că suntem, zilnic, fiecare din noi, acolo.
În multe din locurile-n care mergem peste zi - de la birouri până la centre comerciale şi locuinţe.
Luaţi ca exemplu fiecare loc în care mergeţi. Nu plin-ochi de oameni, aşa, „populat” moderat.
Unde-s ieşirile de siguranţă? Sau ieşirile, în general... Cât de bine ar putea deservi fiecare ieşire toate zonele din clădirea cu pricina? (Că, dacă poţi ieşi pe oricare uşă, e bine. Da’ dacă, indiferent de motiv, nu poţi?)
În caz de urgenţe (de la foc până la orice altceva... ) cine din clădire va coordona evacuarea?
E evident că persoanele dinăuntru nu-s nici antrenate, nici, de cele mai multe ori, capabile să se salveze singure. Sunt destule exemple de busculade mortale, nelegate de foc. Mulţimile, pur şi simplu, se mişcă şi reacţionează după alte reguli, şi n-au logica pe care ar avea-o, eventual, un individ. Dacă sunt şi prinse în spaţii restrictive...
Cât de uşor e să te sperii şi s-o iei razna?
Oricât ar fi de greu de crezut, incredibil de uşor. Şi lucrurile se petrec foarte rapid şi foarte confuz, cu toată eventuala impresie de dilatare a timpului.
Deci, ce faci?
Te bazezi pe o expertiză inexistentă? Pe o responsabilitate pe care nu şi-o asumă nimeni, că doar nu ni s-o întâmpla fix nouă asta?
Nimic, pentru că ţi-e groază doar să te gândeşti la asta?
Te-nfurii / sperii şi nu mai ieşi nicăieri?
Aşa cum de fiecare dată când parchez mă gândesc şi dacă am cum ieşi de acolo (ceea ce mă fereşte, automat, de-a mă băga singură în situaţii complicate; e drept că nu mă scapă de cele apărute fără contribuţia mea...), la fel mă uit şi pe un’ se iese (şi cam cât de repede).
La instalarea acestei obişnuinţe a contribuit semnificativ şi Muţunau, de când era mai mic şi (la fel de) dotat cu „talentul” de a se accidenta des şi rapid. Nu tre’ să te sperii decât odată...
Nu, nu e paranoia. E antrenarea practică a instinctului de conservare.
Păi să ajung, aşa, să mă tem de orice? Non-stop?
Dacă ai toate cele 9 vieţi la tine, pisico, sigur nu te va afecta nimic. Cel puţin, nu de mai mult de 9 ori...
***
Nu-i mai spun că-mi vine să urlu când văd cum se cheltuie energie aiurea pe chestii neesenţiale.
Când aţi aflat / participat ultima dată la un exerciţiu de evacuare? Dar copiii de vârstă şcolară?
Da’ când să mai facem şi asta?
Niciodată, că doar Sfânta Programă Şcolară are să-ţi salveze instant viaţa. E ştiut că are şi funcţie de teleportare...
Ştiţi cum se fac exerciţiile de evacuare la unele şcoli?
Fără copii.
Deci fără răcnetele, împingerile, alergăturile şi căderile aferente.
De parcă ai evacua aer.
***
- Da’ tu crezi că e bine să le vorbim copiilor despre moarte?
Câtă vreme aceşti copii trăiesc în preajma cuiva afectat de o dispariţie, ar fi absurd să n-o faci. Copiii îşi dau seama oricum, şi mai degrabă se sperie sau fantazează când nu ştiu despre ce e voba şi n-au nici o explicaţie clarificator-liniştitoare din partea adultului.
Nu poţi opri moartea.
Dar poţi vorbi despre ea.
Îi poţi admite explicit existenţa şi, poate cel mai important, poţi vorbi despre sentimentele şi emoţiile pe care le încerci pe marginea subiectului.
Eu fac asta vorbind la persoana I - şi explicând că asta e ce simt eu, alte persoane pot simţi altceva. Că sentimentele şi emoţiile pot fi resimţite diferit, şi ca intensitate, şi ca durată, chiar de aceeaşi persoană, darămite de oameni diferiţi.
Probabil că n-aş fi deschis subiectul cu Muţunau - nu înainte de a iniţia el conversaţia.
Dar are deja experienţa morţii bunicului. Nu e devreme să vorbim şi despre alte dispariţii, chiar dacă e vorba de oameni necunoscuţi lui.
Postări
