Se afișează postările cu eticheta Interacţiuni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Interacţiuni. Afișați toate postările
marți, 26 aprilie 2016
Anatomie şi alcool
Ajunsă acasă, mă extrag (cam din mers) din budigăii din dotare.
Notă: lenjeria intimă se schimbă în intimitate.
Dacă eşti adult.
Dacă eşti Muţunau, lenjeria intimă se schimbă oriunde şi, până la poruncitoarele răgete mamiţuneşti („la rufe murdaaaareeee, înainte marş!” / „în maşina de spălat, nu pe lustră!”) se flutură apoteotic oriunde şi oricând.
Deci, cum ziceam, lenjeria intimă, în intimitate (care intimitate se obţine cu greu. şi cu răgete).
Da’n rest n-am vreo problemă să multităscuiesc, de-un par example defilând cu telefonu’ la ureche, în timp ce ţopăi să închei cu deghizarea în om serios. Fotomodel supraponderal de lycra, bumbac şi dantele (dantele mai rar, în ultima vreme... uh...).
- Ţi-am văzut fundul!
- Aşa. Şi, e tot ăla?
Pauză de gândire muţunautică.
- Ai un fund... robotic!
Hă? E de bine, sper...
- Cum adică?
- Un fund, aşa... ca de metal...
Mmm, metal, tare.
Stima de sine, uhuuuu, cote înalte! Stratosferice, interplanetare, intergalactice, iuuuuupiiiiiiii!
- ... cu beculeţe, ca pomul de Crăciun!
Mmm.... nu.
***
Nu avem gândaci. Rar se mai rătăceşte câte unul mic, via ţevi de apă.
Nu mai avem furnici. Au fost genocidate cam acum un an de Bunica, după vreo 3 săptămâni de vizite intense (şi teste nucleare aferente - anti-furnici, desigur). Cu ce? Habar n-am. Dar a luat-o-n foarte serios. Furnicile cred c-au murit de atac de cord. (au cord? hm... temă de cercetare).
În vară am avut şi purici (când a plecat pisica în vacanţă, cam în aceeaşi perioadă cu Muţunau, puricii au sărit pe mine, că dé, trebuia să trăiască şi ei, e şi ei oamini).
Dar i-am dovedit. Cu levănţică şi lumânărele plutitoare. Parol. Ei, şi oarece înjurături, acolo... (de pe urmă cărora mi s-a sugerat să scriu o carte. cu poze).
Dar avem (din când în când...) bere. Şampon Radler, mai exact. Pe care, uneori, de oboseală, o mai vărs din cană.
- Cred că gândacilor le place berea!
Bine că eşti tu deştept.
Asta e puţin. Ieri seară am vrut, doar eu, un pahar de vin (ca tot omu'), şi azi dimineaţă am constatat (via confruntare plină de suspans cu paharu’ nemişcat din vitrină) c-am uitat să-mi torn...
Aşadar, din seria „beau ca să uit”, vinul Muscat are, în mod cert, şi efect placebo.
miercuri, 13 ianuarie 2016
Pe repede-nainte
(în care se va dovedi că atât Muţunau cât şi Mamiţuni au deja ample reflexe de adolescent, respectiv hoaşcă senilă)
Vineri seara:
- Muţunau a plecat şi el la film.
La film se ducea văr’su lui Muţ (11 ani) cu doi tineri adulţi (ca să le zicem aşa). L-au luat, deci, şi pe Muţunau. Eu, nimic, încă la muncă. Dăăă, dacă nu mi-a plăcut cartea...
- Da’ la ce film s-au dus?
- La Star Wars!
- A, bine.
Ar fi putut fi Nimfomana, de exemplu.... sau alta trăsnaie...
Sâmbătă dimineaţa, în lift, în drum spre varii destinaţii, Muţunau, strălucind de încântare ca ditamai supernova, cu colţurile buzelor întâlnindu-se la ceafă (avea un rânjet cam cât o felie de pepene verde de 10 kile....) declară:
- Am mâncat popcorn! Am băut Cola! Am mâncat nachos! Şi creveţi prăjiţi, de la Nordsee, de-ăia de care nu vrei să-mi iei tu! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Eh, tineri adulţi, pun eu mâna pe voi. Cola, ha? (între noi fie vorba, dacă vrei să-i fii simpatic lui Muţunau, cam costă, că junele are figuri în cap, nu glumă)
- Eh, odată pe an presupun că nu pocneşti. Da’ aş vrea să-ţi intre bine-n cap că îţi interzic şi prăjelile, şi Cola.
Muţunau rânjeşte pretins aprobator şi am, aşa, telepatic, confirmarea că se gândeşte la Mătuş’sa-cu-acte-în-regulă.
Care-i dă, de obicei, Pepsi. Ea nu bea Cola.
- Am mâncat popcorn! Am băut Cola! Am mâncat nachos! Şi creveţi prăjiţi, de la Nordsee, de-ăia de care nu vrei să-mi iei tu! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Eh, tineri adulţi, pun eu mâna pe voi. Cola, ha? (între noi fie vorba, dacă vrei să-i fii simpatic lui Muţunau, cam costă, că junele are figuri în cap, nu glumă)
- Eh, odată pe an presupun că nu pocneşti. Da’ aş vrea să-ţi intre bine-n cap că îţi interzic şi prăjelile, şi Cola.
Muţunau rânjeşte pretins aprobator şi am, aşa, telepatic, confirmarea că se gândeşte la Mătuş’sa-cu-acte-în-regulă.
Care-i dă, de obicei, Pepsi. Ea nu bea Cola.
(sunt cam singura din tot clanul care militează anti-băut de şampoane)
- Şiii..., cum ţi s-a părut filmul?
- Păi... îl văzusem deja. Da’ a fost 3D. Am păstrat ochelarii.
De-o-se-bit. Ce ziceam de tinerii adulţi? Şi de fulgii care le vor merge?
- Da’ unde ai văzut tu filmul? De Revelion, la H.?
- Nu. H. avea episoadele 4,5,6. Acum am văzut 7.
- Da’ unde???
- Cu tine, ai uitat?
Sincer, da. Uitasem. Complet.
Jalnic.
miercuri, 19 decembrie 2012
Logică bunicească
- Uite, am adus cârnaţi! Muţunau, vrei o bucăţică?
Împricinatul, sobru:
- Mami nu e de acord cu cârnaţii.
- Dar... măcar o bucăţică! pledează transportatoarea.
(n-a fost nevoie de decât 4 oameni ca să-i cărăm, de la gară, bagajele pregătite pentru 2 săptămâni. nu, nu merge la munte. vine la 5 minute de mers pe jos de şepte mii de supermarket-uri. nu-i exclus să-i găsim în bagaje şi materiale pentru un nou pod peste Dunăre.)
Cei doi refuzatori de cârnaţi ridică, indiferenţi, din umeri.
- Şi eu acum ce fac cu ei?
- Îi mănânci, glăsuieşte dezacordatoarea.
- Nu pot, că-mi fac rău.
- Şi atunci de ce i-ai adus?
- Păi sunt buni!
Împricinatul, sobru:
- Mami nu e de acord cu cârnaţii.
- Dar... măcar o bucăţică! pledează transportatoarea.
(n-a fost nevoie de decât 4 oameni ca să-i cărăm, de la gară, bagajele pregătite pentru 2 săptămâni. nu, nu merge la munte. vine la 5 minute de mers pe jos de şepte mii de supermarket-uri. nu-i exclus să-i găsim în bagaje şi materiale pentru un nou pod peste Dunăre.)
Cei doi refuzatori de cârnaţi ridică, indiferenţi, din umeri.
- Şi eu acum ce fac cu ei?
- Îi mănânci, glăsuieşte dezacordatoarea.
- Nu pot, că-mi fac rău.
- Şi atunci de ce i-ai adus?
- Păi sunt buni!
marți, 11 septembrie 2012
Dilemă (sau de ce o să mă apuc eu de fapte rele)
Preambul:
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut cam acum un an, când am şi consemnat-o. Data e 5 octombrie.
Nu mai ştiu de ce n-am publicat-o atunci. Presupun că m-am luat cu altele...
- Te dau la un ţigan! zice Muţunau.
Cu ceva timp în urmă, într-o prăvălie de lanţ farmaceutic dintr-un centru comercial bucureştean, eu şi Muţunau (vizibil categoria "ne uităm, nu cumpărăm nimic”) trăgeam (fiecare pe partea lui) varii produse din raft. Eu, ce mă interesa, el, la fel. El, instruit (de mine) să verifice (prin apăsare) dacă flacoanele alea interesante sunt de sticlă sau din plastic, ca să ştie să se-apuce să extragă numa' flacoanele din plastic, dat fiind că nu prea am chef de plătit daune de sute de ronişori.
Pe care flacoane din plastic, odată extrase, să fim bine-nţeleşi, le punea la loc, rând pe rând, de fiecare dată.
Şi n-avea niciodată-n mână mai mult de un flacon. Lucra metodic, luând unu’ câte unu’ - adică urmând modelul matern. Eu nu miros decât o loţiune odată!
Tantiţele erau (cu un sfert de oră înainte de ora-limită) dornice să închidă & vizibil stingherite c-apăruserăm noi - cu atât mai mult cu cât păream a nu cumpăra, de fapt, nimic. (Păream. Că de fapt căutam un cadou, fără a fi neapărat convinsă c-acolo e cea mai bună sursă.)
Una stătea la oblon aşteptând-o pe cealaltă, care meşterea nu'ş ce la casa de marcat. Oblonista îl admonestează din oficiu pe Muţunau (care, culmea, tocmai punea la loc ultima sticloanţă de smacuri):
- Pune la loc, că altfel e un ţigan după colţ, care vine să te ia.
Nu pot reda nici tonul replicii mele:
- Ştiţi ce, copilul nu reacţionează la replici din astea. Şi nici eu nu le apreciez. Vă plictisiţi? Vă deranjăm? Care-i problema?
... nici privirea, şi nici mimica.
Da' pot spune că eram clar cu capsa pusă.
Reconstituind, a(m) fost o combinaţie de uragan, ciocan pneumatic, cuvinte megafonate clar da' rapid, şuierat viperin (vivat Harry Potter!) şi o sută de mii de fierăstraie scrâşnitoare, plus cuvintele nespuse, scrise mare, arzător, pe faţa mea: tu cine soarele mânie'ta eşti, pe tine cin' te-a-ntrebat ce, n-ai treabă acasă, te trezeşti vorbind, şi de ce nu te-ai evaporat acu' 3 minute? din categoria sângele tău e sloi deja, hi-ţi-ar neamu' a'.... plus pasul intimidant înainte. Din ăla care sperie curcanii şi gâscanii.
De efect, că duamna s-a făcut instant mică, s-a dat un pas înapoi şi s-a bolborosit-scuzat docil şi fricos (alt motiv s-o stimez cu spume).
Dar răul era deja făcut.
Dau, de-atunci, de cincizeci de ori pe zi, explicaţii pe care Muţunau n-are cum să le prindă cu adevărat la vârsta asta. În loc să ne jucăm, teoretizăm intens - pentru că musiu-mimoză, empaticul familiei, a fost extrem de atent la tensiunea momentului, şi n-am reuşit încă să-l ajut s-o depăşească.
Acu' nu mă pot hotărî: data viitoare să-i explic (c-un zâmbet de asasin plătit dotat c-un AK47 nou & cu tonul şoptito-terorizant de rigoare) ăleia / ăluia care se trezeşte vorbind ce părere deloc bună am eu despre neuronii, bunul simţ, şansa (în scădere!) de a-şi mai păstra locul de muncă şi despre viaţa dumisale în general, sau s-o dau pe panta instituţională, cu luat nume, detalii de funcţie, marcă, şef, şi să mă apuc de scris reclamaţii în toate cele 4 vânturi? (că aş cam avea cui... de la angajator pân' la combaterea discriminării... )
O redau pentru că e interesant de comparat intensităţile stărilor - cea din postare, şi cea de după nicio săptămână, când Muţunau, absorbit de descoperiri noi, nu mai pomenea deloc măreaţa ameninţare.
Clasica furtună-n paharu' cu apă.
Acu’ pedeapsa-mi e că voi fi deportată definitiv pe Neptun, sau cam aşa ceva.
Nu, nici atunci, nici acum, n-am reclamat nimic.
Dar m-am dotat între timp cu privirea destabilizator-ridiculizantă de rigoare (auzi, cu de-astea vii? patetic!) pentru oricine mai găseşte de cuviinţă să interfereze cu dume tembel-spăimâncioase.
Pentru replici mi-e deja prea lene.
Şi adevărul e că de atunci am dat mai degrabă peste farmaciste şi vânzătoare dispuse să se hlizească împreună cu el (sau cu mine) decât de acrituri moralizatoare.
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut cam acum un an, când am şi consemnat-o. Data e 5 octombrie.
Nu mai ştiu de ce n-am publicat-o atunci. Presupun că m-am luat cu altele...
- Te dau la un ţigan! zice Muţunau.
Cu ceva timp în urmă, într-o prăvălie de lanţ farmaceutic dintr-un centru comercial bucureştean, eu şi Muţunau (vizibil categoria "ne uităm, nu cumpărăm nimic”) trăgeam (fiecare pe partea lui) varii produse din raft. Eu, ce mă interesa, el, la fel. El, instruit (de mine) să verifice (prin apăsare) dacă flacoanele alea interesante sunt de sticlă sau din plastic, ca să ştie să se-apuce să extragă numa' flacoanele din plastic, dat fiind că nu prea am chef de plătit daune de sute de ronişori.
Pe care flacoane din plastic, odată extrase, să fim bine-nţeleşi, le punea la loc, rând pe rând, de fiecare dată.
Şi n-avea niciodată-n mână mai mult de un flacon. Lucra metodic, luând unu’ câte unu’ - adică urmând modelul matern. Eu nu miros decât o loţiune odată!
Tantiţele erau (cu un sfert de oră înainte de ora-limită) dornice să închidă & vizibil stingherite c-apăruserăm noi - cu atât mai mult cu cât păream a nu cumpăra, de fapt, nimic. (Păream. Că de fapt căutam un cadou, fără a fi neapărat convinsă c-acolo e cea mai bună sursă.)
Una stătea la oblon aşteptând-o pe cealaltă, care meşterea nu'ş ce la casa de marcat. Oblonista îl admonestează din oficiu pe Muţunau (care, culmea, tocmai punea la loc ultima sticloanţă de smacuri):
- Pune la loc, că altfel e un ţigan după colţ, care vine să te ia.
Nu pot reda nici tonul replicii mele:
- Ştiţi ce, copilul nu reacţionează la replici din astea. Şi nici eu nu le apreciez. Vă plictisiţi? Vă deranjăm? Care-i problema?
... nici privirea, şi nici mimica.
Da' pot spune că eram clar cu capsa pusă.
Reconstituind, a(m) fost o combinaţie de uragan, ciocan pneumatic, cuvinte megafonate clar da' rapid, şuierat viperin (vivat Harry Potter!) şi o sută de mii de fierăstraie scrâşnitoare, plus cuvintele nespuse, scrise mare, arzător, pe faţa mea: tu cine soarele mânie'ta eşti, pe tine cin' te-a-ntrebat ce, n-ai treabă acasă, te trezeşti vorbind, şi de ce nu te-ai evaporat acu' 3 minute? din categoria sângele tău e sloi deja, hi-ţi-ar neamu' a'.... plus pasul intimidant înainte. Din ăla care sperie curcanii şi gâscanii.
De efect, că duamna s-a făcut instant mică, s-a dat un pas înapoi şi s-a bolborosit-scuzat docil şi fricos (alt motiv s-o stimez cu spume).
Dar răul era deja făcut.
Dau, de-atunci, de cincizeci de ori pe zi, explicaţii pe care Muţunau n-are cum să le prindă cu adevărat la vârsta asta. În loc să ne jucăm, teoretizăm intens - pentru că musiu-mimoză, empaticul familiei, a fost extrem de atent la tensiunea momentului, şi n-am reuşit încă să-l ajut s-o depăşească.
Acu' nu mă pot hotărî: data viitoare să-i explic (c-un zâmbet de asasin plătit dotat c-un AK47 nou & cu tonul şoptito-terorizant de rigoare) ăleia / ăluia care se trezeşte vorbind ce părere deloc bună am eu despre neuronii, bunul simţ, şansa (în scădere!) de a-şi mai păstra locul de muncă şi despre viaţa dumisale în general, sau s-o dau pe panta instituţională, cu luat nume, detalii de funcţie, marcă, şef, şi să mă apuc de scris reclamaţii în toate cele 4 vânturi? (că aş cam avea cui... de la angajator pân' la combaterea discriminării... )
O redau pentru că e interesant de comparat intensităţile stărilor - cea din postare, şi cea de după nicio săptămână, când Muţunau, absorbit de descoperiri noi, nu mai pomenea deloc măreaţa ameninţare.
Clasica furtună-n paharu' cu apă.
Acu’ pedeapsa-mi e că voi fi deportată definitiv pe Neptun, sau cam aşa ceva.
Nu, nici atunci, nici acum, n-am reclamat nimic.
Dar m-am dotat între timp cu privirea destabilizator-ridiculizantă de rigoare (auzi, cu de-astea vii? patetic!) pentru oricine mai găseşte de cuviinţă să interfereze cu dume tembel-spăimâncioase.
Pentru replici mi-e deja prea lene.
Şi adevărul e că de atunci am dat mai degrabă peste farmaciste şi vânzătoare dispuse să se hlizească împreună cu el (sau cu mine) decât de acrituri moralizatoare.
duminică, 8 ianuarie 2012
...în care, printre altele, se dovedeşte, iar, din plin, eterna & nesfârşita (& fascinanta?) nesimţire mamiţunească...
Pe scurt: ieri, junele era să se puţin şi anume electrocuteze, dat fiind că tot insista să-nfigă compulsiv în priză ştecheru’ de la instalaţia beculeţească de brad.
Ştecheru’, ca toată instalaţia, o chinezărie, priza, veche de 10 ani şi ne-remontată (re-fixată mai strâns) trebuie că vorbeau totuşi dialecte diferite, de vreme ce au sfârşit prin a bubui şi-a-l afuma pe deşte pe Muţunau.
A fost extrem de spectaculos: mica explozie a dus la secţionarea cablului (până la noi ordine, aparent, adio, instalaţie de beculeţe). Siguranţele şi-au făcut datoria şi-un flic-flac, instant remediabil, iar priza foncţionează.
Unde e nesimţirea-mi? Ubicuitar.
Păi, post-bubuitură (care e, de fapt, un pocnet mai sonor) şi răcnet muţunautic convertit în plâns, nici n-am clipit. (undeva, neuronul meu mic, singur, brutal şi leneş trebuie să fi compilat că, dacă n-a zburat pe sus şi dacă plânge, de fapt la mijloc e doar spaima, nu şi vreun electroşoc major. e drept, în studenţie eram electriciancă amatoare, nu o dată convertită funingic în negresă).
Aha. Plus, de ce umbla copilul la priză? (altă mostră de nesimţire, inconştienţă, indolenţă şi multe altele, toate nasoale, mamiţunească/mamiţuneşti)
- Să nu mai umbli niciodată la priză, a zis Bunica, revenită sărbătoristic în peisaj.
- E, hai, am zis. Mai subţire. Eventual nici să nu se mai dea jos din pat...
Deci, de ce umbla copilul la priză?
Simplu, pen’ că ştie (dat fiind că insista de-acu’ un an să inspecteze, l-am instruit cum se procedează corect şi pân’ acu’ n-a băgat cuie-n priză. încă). Ce nu i-a intrat încă-n cap (sau, poate, mai corect spus, ce nu-i intrase) e(ra) că nu tre’ să freci priza la infinit. Poate c-acu’ s-a prins.
Consolarea post şoc? (înainte de apocaliptica replica bunicească nu tremura, dar după, da)
Relatarea cu lux de amănunte a uneia din experienţele-mi similare de pă vremuri ... şi garantarea faptului că negreaţa se duce, până la urmă, la spălat.
Ah, şi marcarea verbală explicită a faptului că am o MARE problemă cu sentinţele care induc teamă...
Altă mostră, de data asta din categoria "lipsă de cenzură verbală":
- Muţunau, mişcă-n pat, acum!
- No way, José! zbiară hotărât opoziţia.
L-am tuns. Nu pentru replica de mai sus. A fost la cererea expresă a zulufatului. Nu atât de scurt ca-n anii trecuţi (adică nu l-am ras în cap) da’ nici la fel de drept, pen’c-am dat cu foarfeca, nu cu maşina, şi frizer amator nu pot zice c-am fost.
Acum nu mai e cherubin. Are o meclă (dulce!) de puşcaş marin în permisie!
Şi-ar mai fi nişte mostre... oarece dovezi în sprijinul titlului...
... despre cât din maniera de-a funcţiona ca părinte vine din stilul de viaţă, actual sau anterior, care nu pune tot timpu’ pe primul plan copilul, sau nu-l pune deloc, sau nu când/cât ar trebui, respectiv i-ar trebui copilului....
... despre balanţa (sau.... cârligul?) dintre autoconservare şi dăruire, dintre real şi imaginar, dintre real şi pozat, dintre dorit şi posibil, dintre necesar şi acomodabil...
... despre conformism şi alţi demoni...
... despre cum mă duc eu de săptămâna viitoare la bazin, şi despre a câta oară e făcută promisiunea asta...
da’ rămân (toate) pe altă dată... că, nu de alta, n-am momentan (ne?)simţirea necesară.
Ştecheru’, ca toată instalaţia, o chinezărie, priza, veche de 10 ani şi ne-remontată (re-fixată mai strâns) trebuie că vorbeau totuşi dialecte diferite, de vreme ce au sfârşit prin a bubui şi-a-l afuma pe deşte pe Muţunau.
A fost extrem de spectaculos: mica explozie a dus la secţionarea cablului (până la noi ordine, aparent, adio, instalaţie de beculeţe). Siguranţele şi-au făcut datoria şi-un flic-flac, instant remediabil, iar priza foncţionează.
Unde e nesimţirea-mi? Ubicuitar.
Păi, post-bubuitură (care e, de fapt, un pocnet mai sonor) şi răcnet muţunautic convertit în plâns, nici n-am clipit. (undeva, neuronul meu mic, singur, brutal şi leneş trebuie să fi compilat că, dacă n-a zburat pe sus şi dacă plânge, de fapt la mijloc e doar spaima, nu şi vreun electroşoc major. e drept, în studenţie eram electriciancă amatoare, nu o dată convertită funingic în negresă).
Aha. Plus, de ce umbla copilul la priză? (altă mostră de nesimţire, inconştienţă, indolenţă şi multe altele, toate nasoale, mamiţunească/mamiţuneşti)
- Să nu mai umbli niciodată la priză, a zis Bunica, revenită sărbătoristic în peisaj.
- E, hai, am zis. Mai subţire. Eventual nici să nu se mai dea jos din pat...
Deci, de ce umbla copilul la priză?
Simplu, pen’ că ştie (dat fiind că insista de-acu’ un an să inspecteze, l-am instruit cum se procedează corect şi pân’ acu’ n-a băgat cuie-n priză. încă). Ce nu i-a intrat încă-n cap (sau, poate, mai corect spus, ce nu-i intrase) e(ra) că nu tre’ să freci priza la infinit. Poate c-acu’ s-a prins.
Consolarea post şoc? (înainte de apocaliptica replica bunicească nu tremura, dar după, da)
Relatarea cu lux de amănunte a uneia din experienţele-mi similare de pă vremuri ... şi garantarea faptului că negreaţa se duce, până la urmă, la spălat.
Ah, şi marcarea verbală explicită a faptului că am o MARE problemă cu sentinţele care induc teamă...
Altă mostră, de data asta din categoria "lipsă de cenzură verbală":
- Muţunau, mişcă-n pat, acum!
- No way, José! zbiară hotărât opoziţia.
L-am tuns. Nu pentru replica de mai sus. A fost la cererea expresă a zulufatului. Nu atât de scurt ca-n anii trecuţi (adică nu l-am ras în cap) da’ nici la fel de drept, pen’c-am dat cu foarfeca, nu cu maşina, şi frizer amator nu pot zice c-am fost.
Acum nu mai e cherubin. Are o meclă (dulce!) de puşcaş marin în permisie!
Şi-ar mai fi nişte mostre... oarece dovezi în sprijinul titlului...
... despre cât din maniera de-a funcţiona ca părinte vine din stilul de viaţă, actual sau anterior, care nu pune tot timpu’ pe primul plan copilul, sau nu-l pune deloc, sau nu când/cât ar trebui, respectiv i-ar trebui copilului....
... despre balanţa (sau.... cârligul?) dintre autoconservare şi dăruire, dintre real şi imaginar, dintre real şi pozat, dintre dorit şi posibil, dintre necesar şi acomodabil...
... despre conformism şi alţi demoni...
... despre cum mă duc eu de săptămâna viitoare la bazin, şi despre a câta oară e făcută promisiunea asta...
da’ rămân (toate) pe altă dată... că, nu de alta, n-am momentan (ne?)simţirea necesară.
marți, 12 iulie 2011
Peripeţii. Indieni. Dezmăţuri
Au rămas de actualitate: oboseala, căldura, agitaţia.
S-au adăugat: nişte decizii (unele luate, altele în-curs-de), o călătorie de aproape 1000km (dus-întors), muuulte poze, nişte sesiuni de dezmăţ, un cadou miraculos şi un număr de boacăne.
Trecând la boacăne, aş zice că multiplelor dumisale porecle (parţial menţionate aici şi aici - parţial, pentru că mai omisesem unele mai comprometante, cum ar fi cea deloc academică, Indianul Cur-Uns) li s-a mai adăugat una: Indianul Cap-Spart (aici, în versiunea cosmetizată, post-spitalicească)
Reţeta e simplă - călătorind mult, copilul cel setos de noutăţi şi acţiune nu mai doarme cât trebe; mama, altă năucă, nu insistă suficient (şi nici nu dă cu destul napalm peste restul de populaţie-răcnitoare-şi-de-uşi-trântitoare) cât să-l culce, drept care domnia lui, care oricum nu se uită pe unde calcă, îşi pierde dramatic echilibrul şi rade o meclă de trepte.
După care urmează o arteziană. De sânge. Arterial. (ceea ce mă face să vreau să-mi revizuiesc public cunoştinţele & abilităţile de acordare a primului ajutor)
Tratamentul prescris a fost odihnă şi gheaţă. (şi, logic, supraveghere - să nu înceapă să tremure/ vomite/ ameţească/ privească cruciş , etc)
Cel urmat (auto-administrat de către ilustrul pacient) a constat în n-şpe mii de kilometri alergaţi împreună cu câinele Boxie&co, şi-n aruncarea a destule pietre cât să pavezi de trei ori hidrocentrala de la Porţile de Fier.
Cumva, cele două hematoame au dispărut.
Cicatricea de la atacul meu de cord, probabil nu încă.
(să fi-ncercat să schimb cursul acţiunii ar fi fost vag echivalent cu deturnarea asteroidului Apophis. vag, pentru că deturnările de corpuri cereşti sunt mai uşoare. eu nu-l am la îndemână pe Bruce Willis)
Cadoul miraculos e-o pungă care mi-a parvenit după vreo câteva săptămâni de călătorie.
Miracolul constă în faptul că obiectele conţinute nu doar că-mi plac şi mi se potrivesc, dar au mai şi picat la marele fix - să fi venit conform programării iniţiale, nu mi-ar fi servit la fel de mult şi de precis ca acum. Mulţumesc, Cristina!
Sesiunile de dezmăţ au avut ca obect chestii de genul:
... şi respectiv:
... ocazie cu care am (re)descoperit că, mai mult decât zmeura, îmi place culegerea ei - şi halitul ad-hoc. (chiar dacă, sau tocmai pentru că e vorba de un lighean! nu de castronul din imagine).
Şi că foarte puţine lucruri se compară cu gustul, culoarea, textura şi aroma zmeurei foarte coapte, proaspăt culese.
S-au adăugat: nişte decizii (unele luate, altele în-curs-de), o călătorie de aproape 1000km (dus-întors), muuulte poze, nişte sesiuni de dezmăţ, un cadou miraculos şi un număr de boacăne.
Trecând la boacăne, aş zice că multiplelor dumisale porecle (parţial menţionate aici şi aici - parţial, pentru că mai omisesem unele mai comprometante, cum ar fi cea deloc academică, Indianul Cur-Uns) li s-a mai adăugat una: Indianul Cap-Spart (aici, în versiunea cosmetizată, post-spitalicească)
După care urmează o arteziană. De sânge. Arterial. (ceea ce mă face să vreau să-mi revizuiesc public cunoştinţele & abilităţile de acordare a primului ajutor)
Tratamentul prescris a fost odihnă şi gheaţă. (şi, logic, supraveghere - să nu înceapă să tremure/ vomite/ ameţească/ privească cruciş , etc)
Cel urmat (auto-administrat de către ilustrul pacient) a constat în n-şpe mii de kilometri alergaţi împreună cu câinele Boxie&co, şi-n aruncarea a destule pietre cât să pavezi de trei ori hidrocentrala de la Porţile de Fier.
(aici, câinele Boxie în costum de camuflaj)
Cumva, cele două hematoame au dispărut.
Cicatricea de la atacul meu de cord, probabil nu încă.
(să fi-ncercat să schimb cursul acţiunii ar fi fost vag echivalent cu deturnarea asteroidului Apophis. vag, pentru că deturnările de corpuri cereşti sunt mai uşoare. eu nu-l am la îndemână pe Bruce Willis)
Cadoul miraculos e-o pungă care mi-a parvenit după vreo câteva săptămâni de călătorie.
Miracolul constă în faptul că obiectele conţinute nu doar că-mi plac şi mi se potrivesc, dar au mai şi picat la marele fix - să fi venit conform programării iniţiale, nu mi-ar fi servit la fel de mult şi de precis ca acum. Mulţumesc, Cristina!
Sesiunile de dezmăţ au avut ca obect chestii de genul:
... şi respectiv:
... ocazie cu care am (re)descoperit că, mai mult decât zmeura, îmi place culegerea ei - şi halitul ad-hoc. (chiar dacă, sau tocmai pentru că e vorba de un lighean! nu de castronul din imagine).
Şi că foarte puţine lucruri se compară cu gustul, culoarea, textura şi aroma zmeurei foarte coapte, proaspăt culese.
joi, 21 aprilie 2011
Muţunau, bătrânul încruntat şi porumbeii zen
Muţunau, alergăreţ din fire, adoră să fugărească porumbei. (există vreun copil de vârsta lui care nu fuge după păsăret...?!).
Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)
Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.
Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!
Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.
În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.
Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.
Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.
Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).
- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.
Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.
N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.
În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.
Data viitoare, îi fugăresc şi eu.
Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)
Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.
Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!
Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.
În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.
Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.
Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.
Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).
- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.
Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.
N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.
În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.
Data viitoare, îi fugăresc şi eu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
