Damblale mamiţuneşti (IV) - azi, distopiile

I. Jocurile foamei.

Văzut filmele (pe primul, mai domestic, pe-al doilea, pe final, bătând orice record personal, în trafic, cu laptopul pe scaunul din dreapta. Păi dacă s-au inventat troleibuzele cu staţii din 5 în 5 metri...).
Dacă mai insistam un pic, cred că le vedeam şi pe următoarele două - mai curând live, cu color local, că înţeleg că nu s-au terminat de produs. Încă.

Citit cărţi - de data asta, pe toate trei, şi, de data asta, nu în trafic. Şi, de data asta, după filme, că atunci am făcut rost de ele.

M-am trezit hipnotizată (la propriu...) de poveste. Madam Collins are un stil... lipicios, să zicem, cu fraze bine punctate, şi cu destul dozaj. E o combinaţie interesantă între idee şi stil - cu mai mare accent pe idee şi pe construcţia ei, cred, decât pe stil, dar iaca, acum, tocmai asta mi-a plăcut.
(nu mai ştiu pe unde-am citit că rămăsese fixată pe ideea de tribut din povestea cu Tezeu şi minotaurului, când învinşii erau siliţi să trimită anual la moarte băieţi şi fete, şi că, pe urmă, a completat peisajul livresc cu ideea de reality show combinat cu transmisii în direct din zone de conflict...)

Mi s-a părut că văd în text multe sarcasme (discrete...) la adresa Hollywood-ului (ceea ce e o ironie în sine, acum, că i-au fost ecranizate cărţile...) iar felul în care a putut descrie abuzurile încetăţenite drept normă şi dictatura glorificată mi-a ridicat părul pe ceafă... pen’ că, dacă e să ne uităm atent în jur, am cam avea destule tâmpenii similare de sancţionat... (nu, nu vorbesc de falsele vedete, ci de banalizarea înspăimântătoare a violenţei... pentru cine se uită curent la filme (de orice fel), câte morţi (cinematice...televizate... ) vedeţi pe zi? câte sunt violente? câte, pretins justificate?)

Aştept cu interes celelalte filme, acum că ştiu dinainte ce zice cartea. Al treilea e aşteptat anul ăsta, al patrulea, în 2015 (ca şi-n cazul ultimei cărţi din Harry Potter, şi aici dintr-o carte au ieşit două filme).
Îmi pare de pe acum tristă ideea de-al vedea pe Philip Seymour Hoffman, care-a murit, de fapt, cu puţin timp înainte să termine tot ce avea de filmat, şi al cărui rol n-a fost redistribuit, ci recompus, şi via adaptări de scenariu, şi via CGI.
N-aş fi zis, (pentru că, după părerea mea, uşor influenţată de aspectul lui fizic, omul exista dintotdeauna) dar era destul de tânăr - încă nu împlinise 47 de ani...


 
II. Divergent
Văzut, desigur, Divergent. Căci dacă tot m-am apucat a mă deda la distopii...
Interesant & relativ bine jucat, cu destul "lipici" între actori.
Nu-mi pare că-i nevoie să-l compar cu Hunger Games, la fel cum nu văd sensul comparaţiei cu Snowpiercer (tradus, cred, ca Trenul lui Wilford).

N-am citit cărţile şi, spre deosebire de Hunger Games, unde crăpam de curiozitate, aici nu prea simt nevoia...



III. Snowpiercer
Arca lui Noe lungă şi feroviară, cu destul sânge pe pereţi şi cam multe topoare care-l produc.
(aş recomanda vizionarea lui înainte de masă... şi numai de către persoanele pe care le-a ţinut stomacul preţ de Kill Bill)
Eroul principal e jucat de Chris Evans (Captain America, de nerecunoscut).
Nu m-a prins monologul lui de (aproape de) final, mi-a părut, cu tot suspansul, vag deraiat faţă de ce construise până atunci.

Per total, sumbru filmul...

De notat că-n el apare şi Vlad Ivanov, desigur, înspăimântător şi el. Nu-i ţin minte nicio replică (e posibil ca personajul lui, ocupat să fie fioros, să se caftească de zor şi să şi învie din -aparent- morţi, să n-aibă) dar zău că e mult mai în spiritul poveştii aşa.



IV. Mai am pe listă (încă nevizionat)  Transcendence (care-mi pare, de pe acum, maxim de sinistru).


V.   ...şi caut să văd dacă nu cumva s-a ecranizat Nuanţe de cenuşiu.

(nu, nu e tot aia cu 50 shades of grey, e complet altceva)

Cartea e scrisă de Jasper Fforde (un simpatic băiet britanic) şi vorbeşte despre o lume post-apocaliptică în care supravieţuitorii sunt segregaţi pe clase în funcţie de rezultatele obţinute la un test de acuitate vizuală cromatica (Ishihara) şi n-au habar, în general, nici pe ce lume trăiesc, nici cum era exact înainte.

Ce-mi pare fascinant e că presupui că eroii sunt oameni, pentru că se comportă, social vorbind, într-un context interpretabil ca uman (au chiar linguri....) . La fel de bine însă, pentru că, din ce-mi amintesc eu, nu scrie nicăieri negru pe alb că-s oameni, ar putea fi şi veveriţe zburătoare sau umbre pe pereţi.


Frumos scris, păcat că nu e ecranizat.

Înţeleg c-ar trebui să mai urmeze două cărţi, poate apare şi-aici o trilogie ecranizată...

Damblale mamiţuneşti (II)

Copilăria-mi mică a avut, ca repere livreşti, două (sau, hai, poate trei) mari borne.

Prima este Pisicuţul Pisicel.

Mi se repetaseră toate poeziile de suficient de multe ori ca să le-nvăţ pe dinafară, cât să le pot reda elocvent la comandă, spre gloria eternă a familiei.

În rest, mie chiar îmi plăceau, astfel că, pe la vreo 4 ani, pretindeam că, desigur, citesc, urmărind pagină cu pagină textul recitat (tot de mine) spre uimirea neavizaţilor.

(nu e deloc neobişnuit pentru un copil care încă nu citeşte să compenseze de minune nealfabetizarea cu alte abilităţi, uneori semnificativ mai spectaculoase)

Supriza a fost că, vreo douăzeci de ani mai tâziu, când am regăsit cartea, la prima vedere a paginii mi-am dat seama că le mai ştiam încă... pe toate... cu tot cu bâlbele aferente învăţării iniţiale.

O avem şi-acum.
S-a transformat, în timp, într-un fel de carte de familie, unde prin familie înţelegem tot clanul; ştim că eşti de-al nostru dacă poţi recita integral Pisicuţul Pisicel!
(tot e bine că n-am avut Mahābhārata.... ar fi durat ceva până ne identificam!).
La un moment dat, cineva a mai cumpărat un exemplar sau două, şi bine a făcut, pentru că-n cele din urmă am rămas cu unul, tras, prudent, în scotch.

Cred că s-ar mai putea găsi, pe okazii. Şi-n cazul ăsta, păcat că nu e reeditată.


A doua e Căţeluşul Şchiop, de Elena Farago. 
(remarcabilă mai ales prin faptul c-a rezistat... e drept că mă fascinau şi ilustraţiile, pe care le găseam cumva grosolane, dar captivante)

O am şi-acum, ne-scotch-uită, dar pe-asta, din motive de versuri potenţial traumatizante, n-o scot la interval pentru Muţunau.



A treia... ei bine, a treia are o semnificaţie mai ... intensă.

Se numeşte Primul meu dicţionar şi din ea am învăţat eu să citesc.

Fiecare literă e însoţită de ilustraţii şi fiecare ilustraţie se referă la ceva ce începe cu litera respectivă. În plus, există, la fiecare imagine, şi un mic text explicativ.

Ilustraţiile îi aparţin lui Albin Stănescu (care a mai ilustrat o mulţime de alte cărţi, de la Zdreanţă la Călin Nebunul, şi e şi autorul unor serii de benzi desenate, apărute, cred, prin Cutezătorii) şi eu cred sincer că lor (şi implicit lui) le/îi datorez interesul pentru citit.

Aşadar, mulţumesc, domnule Stanescu, oriunde v-aţi afla.

Îmi amintesc că stăteam minute-n şir cu cartea-n braţe, absorbită de imagini, călătorind pur şi simplu în ele.

Cartea asta (care are, de fapt, format de atlas) a fost dată undeva spre depozitare şi, evident, ori e distrusă, ori e pierdută, dar n-am mai ştiut nimic de ea.

Până zilele trecute când, stârnită de-o discuţie pe tema cititului, m-am aventurat s-o caut pe net. Am găsit-o, desigur, pe okazii. (de căutat, am căutat-o pe toate site-urile, dar doar aici apărea...)

Atinsă de magia entuziastă a momentului, am cumpărat-o şi, plină de încântare, m-am dus cu ea acasă, la Muţunau.

- Uite! Ţii minte că ţi-am povestit că eu, când eram cam de vârsta ta, am învăţat să citesc dintr-o carte cu poze, care se numea "Primul meu dicţionar"?
- Daaaa! zice Muţunau, contaminat de entuziasmul meu.
- Şi mai ştii c-am zis c-o pierdusem?
- Daaa! Ai găsit-o?
- Nu, am reuşit s-o cumpăr de undeva.
- Da? Da’ de ce? se miră musiu (care, spre deosebire de mine la vârsta lui, e semnificativ mai alfabetizat, adică îşi poate citi singur, deşi, de cele mai multe ori, refuză cu încăpăţânare să facă asta). Vrei să înveţi să citeşti din nou?

(hohote apoteotice de râs).

Muţunau, vag suprins, stă şi cujetă, apoi, în continuare mirat, zice:
- De fapt, stai, că odată ce ştii să citeşti, nu mai uiţi... Deci, de ce ai mai luat-o?

Tineretul ăsta.

Damblale mamiţuneşti (I)

Se făcea că, odată, demult, în cretacicul superior, ’93, Mamiţuni punea ghearele pe o carte greblată de viitoarea Mătuşă-cu-acte-n-regulă nu se ştie de unde (de la vreun chioşc, de pe vreo tarabă, sau poate chiar de la librăria Casa Cărţii - loc de intens delir mamiţunesc şi nu numai), pe care o citea pe nerăsuflate, pe sub năsucul şi spre indignarea proprietarei de drept, sărită de la rând. (da, am avut şi episoade-n care, cu toţii din familie, ne cam smulgeam cărţile din mână şi, uneori, îi şi terorizam pe-ăilalţi punându-i s-aprecieze lectura nesfârşită a unor paragrafe remarcabile în vreun fel, de cele mai multe ori însă deja răs-citite).

Pe nerăsuflate, dar făcând şi gogâlţ-gogâlţ - adică, mai şi înecându-se, pentru că, de fapt, cartea = două volume.

La nu foarte mult timp după aceea, cele două volume au dispărut, lăsând în urmă jale mare & dezolare.
(Este posibil să fi fost uitate prin vreun cămin studenţesc... să se afle, şi-n ziua de azi, în spatele vreunui dulap. La Mătuşa-cu-acte-n-regulă nu cred să fie, întrucât i-am cotrobăit sistematic prin lucruri, de suficiente ori cât să mă dau bătută.)


Dar ce era cu cartea? (să-i zicem în continuare cartea, deşi, cum tot zic, avea două volume)

Era albastră, prost tipărită, pe hârtie din aceea maro mai închis, cu defecte de imprimare şi greşeli de dactilografiere şi punere în pagină (n-am citit originalul, dar am vaga senzaţie că nu traducerea era baiul, dimpotrivă!), şi-avea pe copertă o aprigă jună roşcată şi, cum altfel, o corabie. Pe unul din cele două volume, cel puţin.

Juna-n cestiune se numea Barbary, corabia nu m-am prins niciodată cum (din toate numele de corăbii înşirate în carte), dar povestea se desfăşura pe fundalul istoric al perioadei elizabetane.

(cine pare să-nceapă a şti despre ce vorbesc, mâna sus!)


Cartea era fascinantă (nu doar pentru un adolescent) pentru că avea de toate - perioadă istorică extrem de controversată, câtamai firul epic (mai corect ar fi ghemotocul epic, sau sculul epic, pentru că, pe lângă filonul principal, povestea te mai poate trimite-n câteva direcţii secundare, pe lângă cărţoaiele de istorie), povestea de dragoste cu ingrediente de tip odată-n viaţă şi intense arome de imposibilitate şi conflicte interioare, atrocităţi de toate părţile şi eroine feminine care mai de care mai înfipte şi mai băţoase.

Şi, când s-o recitesc, ia-o de unde nu-i. (asta, cu ani în urmă).

Colac peste pupăză, habar n-aveam cine e autoarea (mai degrabă ţinusem minte detaliile epice...) şi, după o vreme, nu mi-am mai amintit nici numele cărţii - ceva cu piraţi - şi că bunica lui Barbary se numea Grace O’Malley. Zisă şi Granuaile.


Şi dă-i, şi caută după Grace O’ Malley. Găsit varii chestii interesante, dar nu şi cartea.

Caută după Prinţesa Piraţilor - găsit, ani la rând, numai tâmpenii.

Până când, zilele trecute, cuget eu că poate, având în vedere că onor cartea vorbeşte şi despre Granuaile, şi despre regina Elisabeta I, poate n-ar fi rău să caut după Regina Piraţilor...

Jackpot.

Na, că pe coperta volumului 2 nu era tot corabie, era un pistol. Gheara Clampett, pentru cunoscători.

În prezent, cartea (scrisă de Diana Norman care a mai scris un alt teanc de cărţi sub pseudonimul Arianna Franklin) se află-n ghearele mele, via okazii.ro, deja re-recitită, cu preţul (meritat) al unor ochi chiori de somn.

E genul de carte care te prinde şi, în plus, te înflăcărează - dacă e să mă iau după alte recenzii găsibile şi prin blogosferă (românească şi nu numai).

Pe de o parte, mă mir că n-a ecranizat-o nimeni; pe de alta, nu-ţi ajung 2-3 ore, ar fi nevoie de o mini-serie... sau de două...
Poate n-o fi avut succes fenomenal nici prin ţara de baştină (în sensul că, la vremea ei, n-a fost vreun Harry Potter, din ce-am priceput eu)... ceea ce pe mine, mare fan, mă miră.

Originalul se vinde pe Amazon; versiunea românească s-ar mai găsi pe ici, pe colo, (mai lipsă din stoc, mai prezentă), după dulapuri şi prin varii anticariate.

Poate o reeditează cineva... (remediind, eventual, gherlele primei ediţii..)
Sau poate o ecranizează...

În rest, pentru cine vrea să ţopăie lecturistic prin Irlanda tuturor vremurilor, drumul poate începe aici.

Peripeţii. Indieni. Dezmăţuri

Au rămas de actualitate: oboseala, căldura, agitaţia.

S-au adăugat: nişte decizii (unele luate, altele în-curs-de), o călătorie de aproape 1000km (dus-întors), muuulte poze, nişte sesiuni de dezmăţ, un cadou miraculos şi un număr de boacăne.

Trecând la boacăne, aş zice că multiplelor dumisale porecle (parţial menţionate aici şi aici - parţial, pentru că mai omisesem unele mai comprometante, cum ar fi cea deloc academică, Indianul Cur-Uns) li s-a mai adăugat una: Indianul Cap-Spart (aici, în versiunea cosmetizată, post-spitalicească)

Reţeta e simplă - călătorind mult, copilul cel setos de noutăţi şi acţiune nu mai doarme cât trebe; mama, altă năucă, nu insistă suficient (şi nici nu dă cu destul napalm peste restul de populaţie-răcnitoare-şi-de-uşi-trântitoare) cât să-l culce, drept care domnia lui, care oricum nu se uită pe unde calcă, îşi pierde dramatic echilibrul şi rade o meclă de trepte.

După care urmează o arteziană. De sânge. Arterial. (ceea ce mă face să vreau să-mi revizuiesc public cunoştinţele & abilităţile de acordare a primului ajutor)

Tratamentul prescris a fost odihnă şi gheaţă. (şi, logic, supraveghere - să nu înceapă să tremure/ vomite/ ameţească/ privească cruciş , etc)

Cel urmat (auto-administrat de către ilustrul pacient) a constat în n-şpe mii de kilometri alergaţi împreună cu câinele Boxie&co, şi-n aruncarea a destule pietre cât să pavezi de trei ori hidrocentrala de la Porţile de Fier.

(aici, câinele Boxie în costum de camuflaj)

Cumva, cele două hematoame au dispărut.
Cicatricea de la atacul meu de cord, probabil nu încă.
(să fi-ncercat să schimb cursul acţiunii ar fi fost vag echivalent cu deturnarea asteroidului Apophis. vag, pentru că deturnările de corpuri cereşti sunt mai uşoare. eu nu-l am la îndemână pe Bruce Willis)


Cadoul miraculos e-o pungă care mi-a parvenit după vreo câteva săptămâni de călătorie.
Miracolul constă în faptul că obiectele conţinute nu doar că-mi plac şi mi se potrivesc, dar au mai şi picat la marele fix - să fi venit conform programării iniţiale, nu mi-ar fi servit la fel de mult şi de precis ca acum. Mulţumesc, Cristina!

Sesiunile de dezmăţ au avut ca obect chestii de genul:

... şi respectiv:

... ocazie cu care am (re)descoperit că, mai mult decât zmeura, îmi place culegerea ei - şi halitul ad-hoc. (chiar dacă, sau tocmai pentru că e vorba de un lighean! nu de castronul din imagine).
Şi că foarte puţine lucruri se compară cu gustul, culoarea, textura şi aroma zmeurei foarte coapte, proaspăt culese.

Îngrijorări. Meschinării. Cercuri vicioase. Etc

De vreo două-trei zile, Muţunau anunţă că se duce să se culce, şi maaaare miiinuneeee, asta şi face.Azi însă a căzut lat mai devreme, după o sesiune instopabilă de plânsete cu sughiţuri. Tema declarată a fost o lovitură la picior (vânătaie; probabil şi întindere musculară; niciun semn vizibil de fractură).
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!

Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).

Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.

Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
 Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!

Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.

Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]

Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.

E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?

Zmuti şi noile damblale

Zmuti, căci sună mai bine decât smoothie, e boală veche.
Dar am "actualizat-o" de curând, după ce-am dat peste reţeta Joumanei de limonadă cu menta şi peste precizările lui Ginny - care face îngheţato-acadele, popsicles.

Aici, limonada mea cea mentoasă.

(şi o bucată din vraiştea etern aferentă bârlogului muţunauto-mamiţunesc)

Pentru un kil de suc de lamâie am raşchetat în storcător un kil de lămâi (7 mari) şi vreo juma’ de kil de lămâie verde (4 bucăţi), şi o punguţă de mentă (30 g, se găseşte la Metro, Mega Image, Real). Lămâile verzi îi dau un gust amărui, pişcăreţ, care mie-mi place.
Cred că amestecul ar merge şi „ameliorat” cu un pic de soc (suc de soc de la Ikea, sau ceai de soc, sau socată), dar n-am încercat. Deocamdată!
Miere am pus ochiometric. (deci habar n-am câtă).
Îmi place de mor.

Noile damblale sunt: plantele aromatice (eu; mănânc busuioc gol... cred c-o să devin în curând ponei!) şi scuipatul (el. pretextul este că face arteziene! mda.)