Cinefile & nu numai

Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.

Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

Homer, varianta dâmboviţeană

Bunica, mare cititor de Iliada:
- „Grecii de pe bastioane nu-si îngăduiau nicio clipă de răgaz... ”

Mamiţuni, vag-absent-butonatoare dar (din motive de frig, brr, aflată în raza sonoră a lecturii), plictisită de atâtea cânturi repetitiv-caftitoare:
- Cât să bea şi ei o bere, acolo!

- Şi să mănânce un mic! intervine, neaşteptat, Muţunau.


Hohote de râs.
- Păi, zice Muţunau, mici şi bere, nu?

Lămpi simultane în ochii muţunautici, mai ceva ca la înot sincron:
- De unde ştii tu de mici şi bere?
- Păi, când am fost cu V. şi cu S. şi cu H. la cetatea... Cetatea aia!

Alte hohote de râs.

Reiese că Muţunau beneficiase deja (cam acum 1 an...) de o altă interpretare liberă a istoriei - la cetatea dacică nu-ştim-care (aflată însă, sigur, la nu foarte mare distanţă de Sibiu), dacii sau romanii (sau şi, şi) fuseseră, de asemenea, prezentaţi ca meditând intens la mici & beri.
(’poi, dă, cine se aseamănă se adună...)

Se reia lectura homerică bunicească:
- „Deodată se auzi un strigăt: uitaţi-vă-n sus, pe cer!"

Apoi, acelaşi lector, deja ireparabil contagiat, adaugă:
- Pică mici şi bere!

Damblale mamiţuneşti (I)

Se făcea că, odată, demult, în cretacicul superior, ’93, Mamiţuni punea ghearele pe o carte greblată de viitoarea Mătuşă-cu-acte-n-regulă nu se ştie de unde (de la vreun chioşc, de pe vreo tarabă, sau poate chiar de la librăria Casa Cărţii - loc de intens delir mamiţunesc şi nu numai), pe care o citea pe nerăsuflate, pe sub năsucul şi spre indignarea proprietarei de drept, sărită de la rând. (da, am avut şi episoade-n care, cu toţii din familie, ne cam smulgeam cărţile din mână şi, uneori, îi şi terorizam pe-ăilalţi punându-i s-aprecieze lectura nesfârşită a unor paragrafe remarcabile în vreun fel, de cele mai multe ori însă deja răs-citite).

Pe nerăsuflate, dar făcând şi gogâlţ-gogâlţ - adică, mai şi înecându-se, pentru că, de fapt, cartea = două volume.

La nu foarte mult timp după aceea, cele două volume au dispărut, lăsând în urmă jale mare & dezolare.
(Este posibil să fi fost uitate prin vreun cămin studenţesc... să se afle, şi-n ziua de azi, în spatele vreunui dulap. La Mătuşa-cu-acte-n-regulă nu cred să fie, întrucât i-am cotrobăit sistematic prin lucruri, de suficiente ori cât să mă dau bătută.)


Dar ce era cu cartea? (să-i zicem în continuare cartea, deşi, cum tot zic, avea două volume)

Era albastră, prost tipărită, pe hârtie din aceea maro mai închis, cu defecte de imprimare şi greşeli de dactilografiere şi punere în pagină (n-am citit originalul, dar am vaga senzaţie că nu traducerea era baiul, dimpotrivă!), şi-avea pe copertă o aprigă jună roşcată şi, cum altfel, o corabie. Pe unul din cele două volume, cel puţin.

Juna-n cestiune se numea Barbary, corabia nu m-am prins niciodată cum (din toate numele de corăbii înşirate în carte), dar povestea se desfăşura pe fundalul istoric al perioadei elizabetane.

(cine pare să-nceapă a şti despre ce vorbesc, mâna sus!)


Cartea era fascinantă (nu doar pentru un adolescent) pentru că avea de toate - perioadă istorică extrem de controversată, câtamai firul epic (mai corect ar fi ghemotocul epic, sau sculul epic, pentru că, pe lângă filonul principal, povestea te mai poate trimite-n câteva direcţii secundare, pe lângă cărţoaiele de istorie), povestea de dragoste cu ingrediente de tip odată-n viaţă şi intense arome de imposibilitate şi conflicte interioare, atrocităţi de toate părţile şi eroine feminine care mai de care mai înfipte şi mai băţoase.

Şi, când s-o recitesc, ia-o de unde nu-i. (asta, cu ani în urmă).

Colac peste pupăză, habar n-aveam cine e autoarea (mai degrabă ţinusem minte detaliile epice...) şi, după o vreme, nu mi-am mai amintit nici numele cărţii - ceva cu piraţi - şi că bunica lui Barbary se numea Grace O’Malley. Zisă şi Granuaile.


Şi dă-i, şi caută după Grace O’ Malley. Găsit varii chestii interesante, dar nu şi cartea.

Caută după Prinţesa Piraţilor - găsit, ani la rând, numai tâmpenii.

Până când, zilele trecute, cuget eu că poate, având în vedere că onor cartea vorbeşte şi despre Granuaile, şi despre regina Elisabeta I, poate n-ar fi rău să caut după Regina Piraţilor...

Jackpot.

Na, că pe coperta volumului 2 nu era tot corabie, era un pistol. Gheara Clampett, pentru cunoscători.

În prezent, cartea (scrisă de Diana Norman care a mai scris un alt teanc de cărţi sub pseudonimul Arianna Franklin) se află-n ghearele mele, via okazii.ro, deja re-recitită, cu preţul (meritat) al unor ochi chiori de somn.

E genul de carte care te prinde şi, în plus, te înflăcărează - dacă e să mă iau după alte recenzii găsibile şi prin blogosferă (românească şi nu numai).

Pe de o parte, mă mir că n-a ecranizat-o nimeni; pe de alta, nu-ţi ajung 2-3 ore, ar fi nevoie de o mini-serie... sau de două...
Poate n-o fi avut succes fenomenal nici prin ţara de baştină (în sensul că, la vremea ei, n-a fost vreun Harry Potter, din ce-am priceput eu)... ceea ce pe mine, mare fan, mă miră.

Originalul se vinde pe Amazon; versiunea românească s-ar mai găsi pe ici, pe colo, (mai lipsă din stoc, mai prezentă), după dulapuri şi prin varii anticariate.

Poate o reeditează cineva... (remediind, eventual, gherlele primei ediţii..)
Sau poate o ecranizează...

În rest, pentru cine vrea să ţopăie lecturistic prin Irlanda tuturor vremurilor, drumul poate începe aici.

Doris Lessing

A murit Doris Lessing. Câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură în 2007.

I-am citit doar una dintre cărţi - desigur, Al cincilea copil.

Am citit-o pe nerăsuflate, în parte şi pentru că această carte permite, în parte şi pentru că nu dispuneam de cine ştie ce timp.

Poate şi din cauza grabei mi s-a părut artificială şi „cu program”. Aş fi jurat că madam Lessing nu avusese copii (deşi citisem într-un eseu de Elif Shafak că da, avusese chiar 3), pentru că maternitatea era înfăţişată cu o privire... de la peluză. Poate pretins obiectivă, sau ipocrit subiectivă, în orice caz, din punctul meu de vedere, fals-ilustrativă & esenţialemente complet străină de subiect.

(pe undeva, aşa şi e, Doris Lessing a ales să nu îşi crească ea primii doi copii (de lângă care a plecat când aceştia erau încă mici)- de unde deduc că imaginea unei familii cu mai mulţi copii chiar îi e străină)

Sunt curioasă cum e The Golden Notebook, cartea pentru care i s-a acordat premiul Nobel - premiu despre care a spus, de altfel, că nu putea s-o intereseze mai puţin.

Aştept cu reală curiozitate o biografie deştept scrisă, care să pună corect în context suprinzătoarele fapte de viaţă ale doamnei Lessing.

"Lapte negru" şi "Cele patruzeci de legi ale iubirii" - Elif Shafak

Despre Elif Shafak (site oficial, aici) am mai scris.
Nu cine ştie ce, e drept. Mi-a placut mult Bastarda Istanbulului, aşa că, zilele trecute, când am dat, într-o librărie, peste Lapte negru, mi-am încălcat embargo-ul anticheltuitor şi-am comis, via elefant.ro, achiziţia.

Cartea e (dacă e să mă iau după prefaţă) despre perioada-n care a trecut, după naşterea primului ei copil, printr-o destul de severă depresie postnatală.

Citind-o, zic că e (şi) despre altceva - despre lungile ei îndoieli cu privire la căsătorie (spulberate, aparent, de întâlnirea cu Eyup, de care s-a îndrăgostit la prima vedere şi care i-a devenit apoi soţ) şi maternitate (frumos pigmentate de multele povestiri despre vieţile altor femei scriitoare).

E, în bună măsură, o carte despre maternitate, despre a fi scriitoare, respectiv scriitoare-mamă, despre vocile interioare (Elif pare a avea 6), despre alegerile din viaţa unei femei, dar şi o mini-enciclopedie culturală feminină.

Cartea e sinceră şi, în ciuda abordării poetic-fantastice, dură. În special cu ea însăşi.
De citit.


În afară de Lapte negru, desigur că mi-au scăpărat lăboanţele şi la achiziţionat, şi la cetit şi celelalte cărţi ale ei. N-am terminat Sfântul nebuniilor incipiente (cât am citit mi se pare frumos şi trist), dar am data gata Cele patruzeci de legi ale iubirii.

E superbă.

Cred c-a fost bine c-am citit cărţile în ordinea asta - pentru că, ştiind că una din vocile interioare din Lapte Negru, membră a Corului Vocilor Discordante, e Doamna Derviş, dimensiunea sufită a autoarei, mi s-a părut că eram deja introdusă în atmosferă.

Cele patruzeci de legi ale iubirii e despre sufism (şi despre iubire), mai precis despre epoca în care au trăit Rumi şi Shams din Tabrīz- ca şi despre întâlnirea lor.
Şi, în acelaşi timp, despre o serie de alte lucruri.

Un interviu cu Elif, aici.

Un site cu poemele lui Rumi, aici.


Şi un citat din carte (pe care, că tot veni vorba de maternitate şi de scriitoarea-mamă, Elif a scris-o după naşterea celui de-al doilea copil):

- Dar ce înseamnă soarta?
- Nu pot să-ţi spun ce e soarta. Tot ce pot să-ţi spun e ce nu este. În fapt, e o lege care priveşte întrebarea asta. Soarta nu înseamnă că viaţa ta a fost hotărâtă clar dinainte. De aceea, să laşi totul în seama sorţii şi să nu-ţi aduci cu sârguinţă prinosul la muzica lumii e semn de neştiinţă deplină.
Muzica lumii e atotpătrunzătoare şi e alcătuită din patruzeci de trepte deosebite.
Soarta e treapta pe care îţi cânţi melodia. Nu poţi să schimbi lăuta, însă cât de bine cânţi ţine numai de tine.

Gaudeamus, raport de târg

Nu prea am mai găsit la Gaudeamus ce ma atrăsese în anii trecuţi - multe cărţi faine, la preţuri bune.
Adio discount-uri măreţe de la Teora, Corint, Litera ... majoritatea preţurilor erau cu puţin mai mici decât în magazine.
Pe la Polirom nici n-am mai trecut - când le comand online, am discount 30%, iar când comand prin Elefant, dau şi peste cărţi cu 40% (eu m-am împăcat, contra discount, cu ideea că la Elefant comanzi azi, verifici dacă chiar primeşti discount-ul afişat pe carte (site-ul lor e extrem de bizar în nişte privinţe...) şi tre’ să-i suni peste o lună ca să-i întrebi cam când, aşa, ar putea să aibă loc şi livrarea aia? şi, desigur, refuzi comanda când discount-ul, deşi afişat inclusiv pe comandă, cică nu se mai acordă.)
La Aramis, din nefericire, n-am putut intra, de înghesuială. Se-ntâmpla o lansare.

Paranteză:
Cu toată simpatia pentru autori, n-am să pricep niciodată de ce se tot încăpăţânează toată lumea să facă lansări la stand, când e evident că spaţiul nu-i deloc potrivit pentru asta - e prea mic. Vin o serie de cunoscuţi, care te-ar cumpăra oricum, şi mai încap în plus alţi 3 oameni. De ce nu se oboseşte nimeni să găsească soluţii elegante...? (mda, timp, bani, spaţiu, deranj... las’ că merge ş’aşa!)

În plus, tradiţionalele hăhăieli microfonate mă deranjează teribil. Foarte puţini expozanţi par a pricepe că nu tre' să plec de-acolo agresată (ucisă!) fonic şi că, dacă îşi doresc realmente muzică, pot aduce instalaţii de sonorizare care să le dea muzica dorită, la un nivel uniform, sonor constant, strict în interiorul standului lor şi deloc în afară.
Nefericite reminiscenţe târgoveţo-bâlceşti...?
Paranteză închisă.


M-au încântat cei de la Gama, cu seturile lor de scrie şi şterge:

şi Nautilus, cu seturi cam din aceeaşi... gamă!

(de la Klutz)

(de la Usborne)

 Mă gândesc că n-ar fi rău să aducă Gama (sau altcineva...) şi din astea la anul.

Am mai luat câte ceva de la Trei şi de la All.

În rest, ironia supremă e că, după ce-am pus deoparte bani tot anul pentru cărţile pe care urma să le cumpăr de la Gaudeamus, m-am întors acasă, am deschis calculatorul şi-am dat comandă de cărţi la Elefant...

Noi descoperiri blogăristice & bibliofile

Michelle, cu ale sale Tales from the quiver.Care Michelle, la 32 de ani, are 8 spre 9 copii. Ne va lămuri următoarea postare ce & cum.
Zice că de absolut fiecare dată sarcinile ei au sărit, toate, de 42 de săptămâni. Motiv pentru care adaugă şi că s-ar oferi obiect de studii!


Mămuca de 16 cetăţeni. Încă nu m-am prins cum o cheamă.
Pentru moment, mă fascinează pentru că, la cât sunt acum de uitucă, dac-aş avea atâţia copii, mi-ar fi cvasi-imposibil să ştiu pe dinafară care pe unde e.

Longobardul.

Asta e carte.
N-am terminat-o încă. (eu citesc, Muţunau îmi dă pagina (indiferent dacă-i sau nu momentul) şi, în paralel, nişte picioare-n nas. mă scot citind cu voce tare (mai puţin pasajele violente, nu puţine) şi pretinzând că-i o poveste pentru el).
Habar n-a(vea)m de niciunele despre epoca asta. Marco Salvator e fascinat de ea, şi cartea e o excursie în timp.
Pen’ cine mai bubuie ori tresaltă de curiozităţi medievale, iaca aici o sursă foaaarte interesantă de informaţii (neverificate).

Moştenitoarea tărâmului pierdut.

Tot carte. Alta. De data asta, excursie în India, Anglia, SUA (New York)...
Îmi place foarte mult cum scrie Kiran Desai. Am mai citit (demu-hu-hu-lt) Zarvă în livada de guave, care e mai suavă decât Moştenitoarea.

Ambele (Longobardul & Moştenitoarea) sunt captivante - ceea ce, pentru mine, zilele astea, e o calitate de căpătâi a oricărei cărţi de care (mai) reuşesc să mă ţin.

Cum când am citit?
Printre picături, zilele astea, cât am stat (iar!) acasă, pe motiv de nasuri-arteziană şi gâturi-tunătoare.

Isabel Allende

Bibliofilia loveşte din nou.

Mi-a plăcut la nebunie scriitura lui Isabel Allende, de pe vremea când, în studenţie, într-un volum de nuvele sud-americane, i-am găsit-o pe cea numită Două cuvinte.
N-aş fi ştiut să spun exact de ce-mi plăcea; poate pentru că nici nu aveam încă de unde şti. N-o citisem destul.

Mai apoi, după Fiica norocului şi Povestirile Evei Luna, impresiile-mi erau împărţite. În parte (aveam să descopăr apoi, citind-o în original), din cauza traducerilor mizerabile. (Versiunea Humanitas din 2002 a Fiicei norocului e sinistră, are greşeli impardonabile de traducere şi greşeli de topică ale limbii române! ca să nu mai vorbesc de repetiţiile care mă făceau să jur că s-o fi interzis sinonimia... Între timp, tante translator pare să mai fi pus mâna pe carte; ce-am citit recent, tot din Allende, tradus tot de ea (refuz să-i dau numele) nu m-a mai zgâriat la urechi în asemenea hal).


Isabel Allende e chiliancă, nepoata de văr a fostului preşedinte chilian Salvador Allende (pe care, iaca, îl mai cheamă şi Isabelino!). Are 68 de ani, trăieşte în California, şi a scris vreo 14 cărţi (nu toate romane) şi câteva piese de teatru. Prima a fost Casa spiritelor, începută, iniţial, ca o scrisoare adresată bunicului ei muribund, şi transformată, apoi, în cu totul altceva. Inclusiv într-un film.


Scrie frumos şi suav, atât de clar încât traducătorul n-ar trebui să aibă dificultăţi şi cărţile-i sunt uşor ecranizabile, captivant şi savuros. Nu e lipsită de profunzime - dar nici de teme recurente. Am găsit la ea realismul magic atât de potrivit, ca etichetă de stil, scriitorilor sudamericani.

Fiica norocului, ca şi Inés a sufletului meu, sunt cărţi pentru care Isabel s-a documentat extrem de mult şi de minuţios, atât de frumos scrise încât efortul riguros nu transpare ca atare din text. Sunt poveşti despre femei curajoase şi intrepride, care, pe parcursul unor lungi şi grele călătorii, se descoperă pe sine. Şi, evidentemente, descoperă şi dragostea. Nu à la Sandra Brown (deşi descrierile explicite nu lipsesc), coana Allende e mai curând fascinată de iubirea care împlineşte ambii parteneri. (Olga, un personaj din Planul infinit, spune că amorul fizic e instrumentul la care cânţi, iar muzica e dragostea.)

Acum citesc Paula, textul scris în perioada în care Isabel îşi veghea fiica (Paula) intrată în comă în urma unei crize generate de porfirie.
E zguduitoare.