Să controversăm, zic

Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).


Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.


E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)


Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.



Îhî. Aşa deci.

Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?

Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)


Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).


Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.

Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.


Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)


Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.



Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...



... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)

Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)

Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)




... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?

Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.

Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.

Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?





... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?

Da, sunt profesii care nu permit.

Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

Ce şi cât s-ar schimba în bine?





Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?

Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?

Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?

Că aşa trebuia?

Că nu se putea altfel?

Aşa erau vremurile, ce era să facem?

Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?


No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.

Trei poveşti interactive: c-o ţară, o terapie şi oarece maimuţe

A fost odată ca nişodată o ţară pretins frumoasă şi mare, populată nu de cea mai spectaculoasă faună şi floră (după cum li se părea unor cetăţeni umblaţi numa’ pân’ la Caracal) ci şi de o specie bipedă care credea ferm în virtuţile educative ale bătăii.
- Că doar noi aşa am crescut şi uite ce bine am ieşit!
Sau ce greu ne e să ne facem boi singuri. Drept care, evident, la nevoie (a interpretării...) tot universul e strâmb - numai noi, nu, ci, ca brazii!


Şi a fost odată o tante doctor numită Beverly Funderbunk. Numele şi ocupaţia-i seamănă întrucâtva cu cel al destrămatei formaţii Marky Mark and the Funky Bunch. En fin.
Această tante, neocupându-se ea de cântat, se ocupa totuşi de adunături ciudăţele: părinţii care îşi caftesc copiii.
Cucoană, eu n-aş vrea, da’ trebuie, nu vezi cum se poartă? Ce-o să zică lumea? Şi mă mai şi 'nnervează!
Copiii cu probleme comportamentale („adunate” de-a lungul ţopăielilor prin case-adăpost) aveau şi ei locul lor la acest program...
Şi toată această ocupare, vezi bine, se făcea prin Terapia de Interacţiune Părinte-Copil, care decurgea cam aşa:
În prima parte, se lua părintele cel bătăuş şi se punea să steie nas în nas cu copchilu’su’, să se joace vreme de 5 minute neîntrerupte de nimic.
- Cucoană, da’ asta fac toată ziua, stau de stricăciunea asta mică, şi mă ocup, uite, mă şi doare mâna dreaptă de cât m-am ocupat!
Mucles şi treci la gioacă.

Care gioacă nu e aşa, oricum, ci condusă de copil. Ce vrea copilul, aia se face.
- Ptiu, fir-ar!!! Adică cum adică, s-ascult eu de copil? Păi ce ştie ăsta? Că eu de aia-l bat, să-nveţe să se poarte, să nu mă mai bată la cap, că toată ziua mă scoate din minţi, să fac om din el, aşa, cum trebe!
Mucles şi fă ce zice ăsta micu’. Vrea creionul tău verde, i-l dai. Îl vrea şi pe următorul, i-l dai. Hai, că nu crăpi 5 minute. La valoarea ta...

Ietă, cică nu crăpi, da’ mult nu mai ai.
Rezultatele (aparent) suprinzătoare erau că părinţii bătăuşi erau realmente extenuaţi după numa’ 5 minute.
De ce? Pen’ că, poate, le era extrem de greu să-şi iasă din rutina controlatoro-cenzuratoro-caftitoare?
Pentru că pur şi simplu nu ştiau să se poarte altfel decât agresiv?
Pentru că ajungeau implicit să contemple lucruri neplăcute şi nu neapărat rezolvabile despre ei înşişi?

Partea interesantă e că se pare că părinţii cu pricina nu s-au apucat să le dea omoru’ copchiilor de cum au ajuns acasă, ca să suplinească alea 5 minute în care mi-am muşcat limba şi mi-am frânt mânurili să fac ce zici tu, bestie mică şi nerecunoscătoare!
Fraieri.

În partea a doua a terapiei, părinţii învăţau cum să transmită clar informaţii copilului. Cum să-i spună ce şi de ce să facă, în ce fel să-i arate copilului cum anume să facă (sau cum să nu facă), cum să-l laude ca să obţină repetarea comportamentelor dorite.


Buuuun.
Aşa, şi?

Din povestea asta mie mi-au atras atenţia două aspecte. Una e o expunere a lu’ madam doctor, care zice:
„Am constatat, de-a lungul timpului, că părinţii care-şi bat copiii au aceleaşi scopuri ca şi părinţii normali; metodele şi ideile lor, însă, sunt greşite. Când i-au spus micuţului de 3 ani să se joace în curte şi el a ieşit în stradă, ei cred despre copil că îi sfidează. Şi părinţii aceştia nu înţeleg că un copil de 3 ani poate să uite instrucţiunile primite, sau că pur şi simplu nu se poate controla, că e curios, aşa că ei consideră că trebuie să-i pedepsească pe copii, pentru binele lor, pentru că au fost neascultători şi s-au expus pericolelor”

În traducere, eu-s tâmpit, dar te bat pentru binele tău. Zi mersi.

A doua frază nu e a lu’ madam doctor, ci a lu’ nişte frăţiori (Chip & Dan Heath) care o citează şi comentează şi zic aşa:

„Cei mai mulţi dintre noi cred, în adâncul sufletului, că părinţii care îşi bat copiii sunt „defecţi” şi nu mai pot fi „reparaţi”. Cine, în afară de o persoană cu probleme grave şi profunde, ar putea lovi un copil?”
- Iote, bre, americanii ăştia, ce prostovani! Păi cum să nu-ţi baţi copilul? Cin' l-a făcut, ei? Păi cum să-l educi, altfel? Ce, vrei să ţi se suie-n cap? Păi eu dacă nu mă ţineau ai mei în frâu, cine ştie unde ajungeam... rău, nu aşa!

- Şi... ia stai, 're-ai a'.. Doamne-iartă-mă, adică pe cine faci tu deranjat? Cum adică să am probleme? Tu ai probleme, fraiere, ai o grămadă, vai de capul tău! Şi o să ai şi mai multe, numa’ să pun eu mâna pe tine, să-ţi ard una, că altfel nu-ţi bagi minţile-n cap! Needucatu' şi nesimţitu' naibii!”



Şi... a mai fost odată un experiment cu maimuţe... Maimuţe adevărate, cimpanzei bonobo.
Se ia una bucată bonobo flămând şi i se dă drumu’ într-o cameră cu banane. Nehalitul poate alege să se îndoape solitar sau să deschiză o altă uşă, ca să invite alt maimuţache bonobo la ospăţ...
Întrebare de cinci catralioane de puncte: ce au făcut cele patruj’ (parcă...) de maimuţe?
Articolul BBC nu dă chiar toate detaliile.
Păi... au invitat la masă, de fiecare dată, cealaltă maimuţă.
Aulio, ce maimuţe proaste! Poi cum să dai, maică, aşa, mâncarea? Ce, erau neamuri, fraţi de cruce?

Eeee... în afară de altruism înnăscut şi de ipoteza unor favoruri viitoare (adică te scriu, ele, maimuţele la catastif, şi, ehehe, vine scadenţa!) savanţii presupun că generozitatea bonobă (considerată, până la acest experiment, a fi o trăsătură strict umană) se datorează faptului că-n regiunea unde trăiesc aceste maimuţe e abundenţă de resurse. Nu duc lipsă de mâncare, adică.
A.... poi de aia le arde de cioace, maică!!! Ia să vază ei cum e să n-ai, e???
(taci, bre, că ne-am prins, eşti.. submaimuţă...)


Eu văz aici oarece legături. Între aceste 3 poveşti, adică. Stai, să mă frec la ochi.
Dap, tot acolo-s.
Nasol.

Isabel Allende

Bibliofilia loveşte din nou.

Mi-a plăcut la nebunie scriitura lui Isabel Allende, de pe vremea când, în studenţie, într-un volum de nuvele sud-americane, i-am găsit-o pe cea numită Două cuvinte.
N-aş fi ştiut să spun exact de ce-mi plăcea; poate pentru că nici nu aveam încă de unde şti. N-o citisem destul.

Mai apoi, după Fiica norocului şi Povestirile Evei Luna, impresiile-mi erau împărţite. În parte (aveam să descopăr apoi, citind-o în original), din cauza traducerilor mizerabile. (Versiunea Humanitas din 2002 a Fiicei norocului e sinistră, are greşeli impardonabile de traducere şi greşeli de topică ale limbii române! ca să nu mai vorbesc de repetiţiile care mă făceau să jur că s-o fi interzis sinonimia... Între timp, tante translator pare să mai fi pus mâna pe carte; ce-am citit recent, tot din Allende, tradus tot de ea (refuz să-i dau numele) nu m-a mai zgâriat la urechi în asemenea hal).


Isabel Allende e chiliancă, nepoata de văr a fostului preşedinte chilian Salvador Allende (pe care, iaca, îl mai cheamă şi Isabelino!). Are 68 de ani, trăieşte în California, şi a scris vreo 14 cărţi (nu toate romane) şi câteva piese de teatru. Prima a fost Casa spiritelor, începută, iniţial, ca o scrisoare adresată bunicului ei muribund, şi transformată, apoi, în cu totul altceva. Inclusiv într-un film.


Scrie frumos şi suav, atât de clar încât traducătorul n-ar trebui să aibă dificultăţi şi cărţile-i sunt uşor ecranizabile, captivant şi savuros. Nu e lipsită de profunzime - dar nici de teme recurente. Am găsit la ea realismul magic atât de potrivit, ca etichetă de stil, scriitorilor sudamericani.

Fiica norocului, ca şi Inés a sufletului meu, sunt cărţi pentru care Isabel s-a documentat extrem de mult şi de minuţios, atât de frumos scrise încât efortul riguros nu transpare ca atare din text. Sunt poveşti despre femei curajoase şi intrepride, care, pe parcursul unor lungi şi grele călătorii, se descoperă pe sine. Şi, evidentemente, descoperă şi dragostea. Nu à la Sandra Brown (deşi descrierile explicite nu lipsesc), coana Allende e mai curând fascinată de iubirea care împlineşte ambii parteneri. (Olga, un personaj din Planul infinit, spune că amorul fizic e instrumentul la care cânţi, iar muzica e dragostea.)

Acum citesc Paula, textul scris în perioada în care Isabel îşi veghea fiica (Paula) intrată în comă în urma unei crize generate de porfirie.
E zguduitoare.