Să controversăm, zic

Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).


Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.


E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)


Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.



Îhî. Aşa deci.

Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?

Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)


Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).


Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.

Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.


Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)


Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.



Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...



... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)

Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)

Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)




... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?

Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.

Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.

Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?





... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?

Da, sunt profesii care nu permit.

Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

Ce şi cât s-ar schimba în bine?





Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?

Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?

Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?

Că aşa trebuia?

Că nu se putea altfel?

Aşa erau vremurile, ce era să facem?

Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?


No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.

Cetite pe ici, pe colo.

Varii articolaşe cetite pe ici, pe colo - sau: "Cum facem curat pe ecranu' calculatorului".
Oxitocina, drogul dragostei.
Cică nişte maimuţe au devenit mai amabile după ce-au fost şpreiate-n nas cu oxitocină. Are cineva cumva mai multă, să dau şi eu prin oraş?

12 simptome care nu trebuie ignorate.
E vorba de simptome manifestate de copii. Comentariile merită şi ele citite.

Purtăm după noi, tot restul vieţii, stresul copilăriei?
Pe mine, una, fie şi numa’ întrebarea asta mă cam stresează.

Varianta basarabeană (prescurtată?) a teoriei disciplinei.
Lăsând la o parte „impunerea”, prima frază mi-a sunat vag bine.


Material orientativ pentru stimularea dezvoltării copilului de la naştere la 3 ani.
Via grădiniţa Webster, despre care nu ştiu nimic, apud Ministeru’ Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, versiunea 2008.

O bucată de traducere din The Connected Child: Bring Hope and Healing to Your Adoptive Family .

O compilaţie de teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.

... şi una bucată tentativă de manipulare absolut grosolană, marca Edukid.
Ultimul lor titu de newsletter:
Cât valorează educaţia copilului tău?
De ce, vă oferiţi să plătiţi voi?


Şi parte din text:
Vrei să ai un copil deştept? Vrei să-l ajuţi să-şi dezvolte abilităţile intelectuale? Şi astfel să îi fie mai uşor în timpul şcolii?
Ah, vechea măgărie „te voi face să te simţi foarte vinovat dacă nu cumperi de la mine”.

Tactica e următoarea:
Prima întrebare e mereu una la care, aparent, să nu poţi răspunde decât „da” (că doar n-ai să te faci bou singur!)
Pe urmă vin altele, care să adâncească aparenta gravitate a problemei.
Pe urmă, „invitaţia” de-a cumpăra. Ah, vechiul truc bisericesc cu indulgenţele...

Ce lipseşte (şi-ar fi fost esenţial să existe) e legătura cu vânzătorul.
De ce fix ce cumpăr de la tine rezolvă marea problemă pe care ai indicat-o, subliniat-o şi exagerat-o? Şi de ce tre’ să cumpăr fix de la tine?

Mostră de răspuns pe potriva măgăriei: dar eu am un copil deştept, mulţumesc. Hm, ce lipsă de educaţie să insinuezi altceva! Cum îţi permiţi? (maimuţoiule!)
(înţeleg că recursul la exagerări e soluţia facilă... iaca, e şi riscantă.)

Băi, voi ăştia. Nu jucăriile educă. (nu, Chucky!)

The Referendum - by Tim Kreider

(primit de la Ionuţ. citit. savurat. hlizit. mulţumit. subliniat (bold). postat.)

The Referendum - by Tim Kreider

Recently an editor asked me for an essay about arrested adolescence, joking: “Of course, I thought of you.”

It is worth mentioning that this editor is an old college friend; we’ve driven across the country, been pantsless in several nonsexual contexts, and accidentally hospitalized each other in good fun. He is now a respectable homeowner and family man; I am not. So I couldn’t help but wonder: is there something condescending about this assignment? Does he consider me some sort of amusing and feckless manchild instead of a respected cartoonist whose work is beloved by hundreds and has made me a thousandaire, who’s been in a committed relationship for 15 years with the same cat?

My weird touchiness on this issue — taking offense at someone offering to pay me money for my work — is symptomatic of a more widespread syndrome I call “The Referendum.”

The Referendum is a phenomenon typical of (but not limited to) midlife, whereby people, increasingly aware of the finiteness of their time in the world, the limitations placed on them by their choices so far, and the narrowing options remaining to them, start judging their peers’ differing choices with reactions ranging from envy to contempt. The Referendum can subtly poison formerly close and uncomplicated relationships, creating tensions between the married and the single, the childless and parents, careerists and the stay-at-home. It’s exacerbated by the far greater diversity of options available to us now than a few decades ago, when everyone had to follow the same drill. We’re all anxiously sizing up how everyone else’s decisions have worked out to reassure ourselves that our own are vindicated — that we are, in some sense, winning.

It’s especially conspicuous among friends from youth. Young adulthood is an anomalous time in people’s lives; they’re as unlike themselves as they’re ever going to be, experimenting with substances and sex, ideology and religion, trying on different identities before their personalities immutably set. Some people flirt briefly with being freethinking bohemians before becoming their parents. Friends who seemed pretty much indistinguishable from you in your 20s make different choices about family or career, and after a decade or two these initial differences yield such radically divergent trajectories that when you get together again you can only regard each other’s lives with bemused incomprehension.

I may be exceptionally conscious of the Referendum because my life is so different from most of my cohort’s; at 42 I’ve never been married and don’t want kids. I recently had dinner with some old friends, a couple with two small children, and when I told them about my typical Saturday in New York City — doing the Times crossword, stopping off at a local flea market, maybe biking across the Brooklyn Bridge — they looked at me like I was describing my battles with the fierce and elusive Squid-Men among the moons of Neptune. The obscene wealth of free time at my command must’ve seemed unimaginably exotic to them, since their next thousand Saturdays are already booked.

What they also can’t imagine is having too much time on your hands, being unable to fill the hours, having to just sit and stare at the emptiness at the center of your life. But I’m sure that to them this problem seems as pitiable as morbid obesity would to the victims of famine.

A lot of my married friends take a vicarious interest in my personal life. It’s usually just nosy, prurient fun, but sometimes smacks of the sort of moralism that H.G. Wells called “jealousy with a halo.” Sometimes it seems sort of starved, like audiences in the Great Depression watching musicals about the glitterati. It’s true that my romantic life has produced some humorous anecdotes, but good stories seldom come from happy experiences. Some of my married friends may envy my freedom in an abstract, daydreamy way, misremembering single life as some sort of pornographic smorgasbord, but I doubt many of them would actually choose to trade places with me. Although they may miss the thrill of sexual novelty, absolutely nobody misses dating.

I regard their more conventional domestic lives with the same sort of ambivalence. Like everyone, I’ve seen some marriages in which I would discreetly hang myself within 12 hours, but others have given me cause to envy their intimacy, loyalty, and irreplaceable decades of invested history. [Note to all my married friends: your marriage is one of the latter.] Though one of those friends cautioned me against idealizing: “It’s not as if being married means you’re any less alone.”

Most of my married friends now have children, the rewards of which appear to be exclusively intangible and, like the mysteries of some gnostic sect, incommunicable to outsiders. In fact it seems from the outside as if these people have joined a dubious cult: they claim to be much happier and more fulfilled than ever before, even though they live in conditions of appalling filth and degradation, deprived of the most basic freedoms and dignity, and owe unquestioning obedience to a capricious and demented master.

I have never even idly thought for a single passing second that it might make my life nicer to have a small, rude, incontinent person follow me around screaming and making me buy them stuff for the rest of my life. [Note to friends with children: I am referring to other people’s children, not to yours.] But there are also moments when some part of me wonders whether I am not only missing the biological boat but something I cannot even begin to imagine — an entire dimension of human experience undetectable to my senses, like a flatlander scoffing at the theoretical concept of sky.

But I can only imagine the paralytic terror that must seize my friends with families as they lie awake calculating mortgage payments and college funds and realize that they are locked into their present lives for farther into the future than the mind’s eye can see. Judging from the unanimity with which parents preface any gripe about children with the disclaimer, “Although I would never wish I hadn’t had them and I can’t imagine life without them,” I can’t help but wonder whether they don’t have to repress precisely these thoughts on a daily basis.

Yes: the Referendum gets unattractively self-righteous and judgmental. Quite a lot of what passes itself off as a dialogue about our society consists of people trying to justify their own choices as the only right or natural ones by denouncing others’ as selfish or pathological or wrong. So it’s easy to overlook that hidden beneath all this smug certainty is a poignant insecurity, and the naked 3 A.M. terror of regret.

The problem is, we only get one chance at this, with no do-overs. Life is, in effect, a non-repeatable experiment with no control. In his novel about marriage, “Light Years,” James Salter writes: “For whatever we do, even whatever we do not do prevents us from doing its opposite. Acts demolish their alternatives, that is the paradox.” Watching our peers’ lives is the closest we can come to a glimpse of the parallel universes in which we didn’t ruin that relationship years ago, or got that job we applied for, or got on that plane after all. It’s tempting to read other people’s lives as cautionary fables or repudiations of our own.

A colleague of mine once hosted a visiting cartoonist from Scandinavia who was on a promotional tour. My colleague, who has a university job, a wife and children, was clearly a little wistful about the tour, imagining Brussels, Paris, and London, meeting new fans and colleagues and being taken out for beers every night. The cartoonist, meanwhile, looked forlornly around at his host’s pleasant row house and sighed, almost to himself: “I would like to have such a house.”

One of the hardest things to look at in this life is the lives we didn’t lead, the path not taken, potential left unfulfilled. In stories, those who look back — Lot’s wife, Orpheus and Eurydice — are lost. Looking to the side instead, to gauge how our companions are faring, is a way of glancing at a safer reflection of what we cannot directly bear, like Perseus seeing the Gorgon safely mirrored in his shield.

Tim Kreider’s articles have appeared in Film Quarterly, The Comics Journal, and The New York Times. His cartoon, “The Pain — When Will It End?” has been collected in two books by Fantagraphics. His Web site is thepaincomics.com.

http://happydays.blogs.nytimes.com/2009/09/17/the-referendum/

Mamiţuni cea curioasă inspectează pe net. Iată unde te pot duce curiozitatea şi nesomnul: la confirmarea ideii că nu părinţii sunt neapărat de vină pentru temperamentul bebeluşilor. Deşi, dacă ţin morţiş...
Iată ce glăsuiesc nişte capete luminate, autoare, cel puţin aparent, de studii după regulile artei:

Easy baby or fussy – it may be out of Mom's control

Fri, Jul 17, 2009 (HealthDay News) -- Whether you have an easy baby or a fussy one may have nothing to do with your parenting skills because the combination of a certain gene and a particular pattern of brain activity may determine a child's temperament, a new study has found.

Canadian researchers examined the interaction between the DRD4 gene and activity in the frontal cortex of the brain to find out if it predicted children's temperament.

Previous studies have suggested that the longer version (allele) of the DRD4 gene is associated with increased sensory responsiveness, risk-seeking behavior and attention problems in children. It has also been determined that infants with more activity in the left frontal cortex are temperamentally "easy" and take little effort to calm down. On the other hand, children with more activity in the right frontal cortex are more easily distressed, more difficult to soothe, and are considered to have a "negative" temperament.

In this study, Louis Schmidt of McMaster University in Hamilton, Ontario, and colleagues measured brain activity in 9-month-old infants. When the children were 4 years old, their mothers completed questionnaires about their children's behavior, and DNA samples were taken from the children for analysis of the DRD4 gene.

The researchers found that children who had more left frontal cortex activity and had the long version of the DRD4 gene were more easily soothed at 48 months than those with the shorter version of the gene. Children with the long version of the gene and with more activity in the right frontal cortex were the least soothable and had more attention problems than the other children, according to the study.

The findings "suggest that it is possible that the DRD4 long allele plays different roles (for better and for worse) in child temperament," the researchers said. They added that the pattern of frontal cortex activity may influence how DRD4 affects a child's temperament.

The study appears online in the journal Psychological Science.-- Robert Preidt

Găsit pe http://www.babycenter.com/204_easy-baby-or-fussy-ndash-it-may-be-out-of-moms-control_10316480.bc?scid=momsbaby_20090721:2&pe=2UuNCqM.