Chiar (nu) le putem avea pe toate?
Judecând strict după faptul că mi-au fost necesare trei (sau patru?) zile
(dintre care două nelucrătoare) ca să pot termina de citit articolul (care-i cam
lung...)... aş zice că eu, cel puţin momentan, nu. Nu le pot avea pe toate. Nu de alta, dar anul trecut mi-am dat doctoratul în renunţări (nu e clar încă dacă şi l-am
luat, dar, garantat, mai am suficient de mulţi ani în care să mă perfecţionez pe subiect!).
Sunt convinsă că există copii alături de care e mai uşor să execuţi planuri
riguros ţintite spre menţinerea echilibrată a fizicului din dotare în două bărci
- profesională şi personală.
(Muţunau nu este unul din ei).
Tind să cred că pentru marea majoritate a copiilor, inclusiv pentru cei
intens-solicitori, se pot găsi vârste şi perioade pe durata cărora
pendularea-ntre casă şi locul-de-muncă-din-afara-casei să fie mai uşoară.
(Muţunau nu este, acum, în filmul ăsta. Şi nu dă semne că intenţionează să
se prezinte la distribuirea-n el).
Nu-s nici în tabăra care plasează mamele în roluri de prestator de servicii
exclusiv la domiciliu (deşi am zile-n care-mi promit că, imediat ce câştig la
loterie, asta fac), nici în cealaltă, care zice că laşi copilul acasă la 3
milisecunde după naştere şi te-ntorci apoi să-ţi reiei, triumfal, rolul social
pentru care-au muncit atât sufragetele.
Perseverez în eroarea de-a căuta o cale de mijloc. Doar că-s convinsă că ea nu
poate fi găsită doar prin efort individual, pe cont propriu.
Ştiu că nu există grad coerent de comparaţie, socio-cultural vorbind, între
experienţa descrisă în articol şi cea mioritico-danubiano-pontică - decât dacă
priveşti foarte de sus subiectul. De atât de sus încât riscă să se
piardă miezul. Etica americană a muncii e complet diferit ancorată faţă de cea din Europa în
general, nu doar faţă de România, şi multe dintre lucrurile posibile-ntr-o parte
sunt complet excluse în cealaltă.
Cu toate astea, cred că nu le putem avea pe toate.
Nu în contextul social actual.
Nu pentru că, de multe ori, îngrijirea şi educarea copiiilor sunt aruncate-n
sarcina mamei / persoanelor de sex feminin (din familie sau din vecini - ceea ce, pe termen lung,
nu face decât să dezechilibreze şi mai tare balanţa, şi pentru băieţi, şi pentru
fete).
Nici pentru că, nu-i aşa, dai dovadă de virtuozitate profesională eternizăndu-te la
muncă peste (cele 8 ore de) program. Deci să nu îndrăzneşti să pretinzi pauză de
şedinţă la 6 seara, nici pentru un sms - chit că la ora aia tu trebuia să fii deja ieşită, cu copil
cu tot, de pe poarta grădiniţei.
Nici pentru că nu-ş ce afurisită de normă culturală impune semi-abandonul
copiiilor din dotare în grija altcuiva.
Nici pentru că, la Românica, lipsa promptă de bunici intens exploatabili te cam transformă,
brusc, în paria.
Şamd.
Ci pentru că toate cele de mai sus sunt pure amănunte în comparaţie cu esenţa
- faptul că naşterea, îngrijirea şi educarea puilor de om sunt, toate, tratate
ca activităţi marginale. Anexe, acolo, ale Vieţii Omeneşti Aşa Cum O Ştim Noi.
(„cine anume sunt „Noi” ăştia?” e o întrebare demnă de Sherlock Holmes).
Care anexe, eventual, nici nu privesc partea masculină a familiei. Dar’mite a
societăţii, ocupată cu... nu mai ştiu ce. Poate cu economia de piaţă, acum, c-am
renunţat la socialismul ştiinţific, iar de vânat nici nu ne mai amintim.
Paranteză: pe nu mai ştiu ce suport internetic am dat peste-ntrebarea „E
bine ca tatăl să participe la naştere?”
Mi-a venit să răspund tot c-o-ntrebare: dar la concepţie?
Că, nu de alta, problema pare complicată.
Revenind la tema marginalizării:
Câte dintre ştirile şi emisiunile TV sunt cu şi pentru copii? Utile cu
adevărat? Din categoria „musai să-mi pun copilul să se uite?” (vorbesc de TV ca
sursă complementară de materiale instructive, nu ca substitut de părinte /
bonă). Nu jafuri sinistre de marketing agresiv de prostii, comestibile au ba. Nici scălămbăieli patetice, pretins culturale, calchiate după cine mai ştie ce
circăraie adultă.
Cât din dezvoltarea urbanistică e gândită ca să fie utilă copiiilor?
Desigur, există „jucăriile” din parc.
Şi mai ce? Poluare?
Când mergi cu un cărucior
prin oraş, îţi clănţăne dinţii la fiecare bordură - pentru care marii ctitori de
profil nu par a fi capabili să reuşească nici cele mai simple alinieri. Asta da, atenţie.
Câte autobuze şcolare avem?
Câte centre publice de activităţi pentru copii?
Cât de accesibile sunt, ca localizare, preţ şi respectiv orar?
Cât de utile?
Ce procent din rolurile sociale ale adulţilor e construit ca să servească,
social vorbind, direct şi nemijlocit copiiilor?
Direct şi nemijlocit, nu indirect şi prin intermediari.
Că aici văd eu beleaua.
Oh, da, toată lumea stă în cap şi-n nas pentru copiii din dotare. Doar că ar
avea mai mare sens ca lucrurile să fie în aşa fel construite încât să nu-ţi dea
sângele pe nas la servici, muncind ca să aibă ăla mic de toate. De
toate, mai puţin pe mamă-sa / taică-su. Care, logic, muncesc.
Câtă recunoaştere socială are creşterea copiiilor?
Nu, nu mă refer la facilităţile pretins suportive, de tip „să serbăm public,
cu zbierete, Ziua Internaţională a Copilului”.
Mă refer la admiterea şi susţinerea publică a unor aspecte inevitabile din
viaţa de părinte.
De pildă: e foarte clar pentru toată lumea că-n zilele X, Y şi Z, când au loc
evenimente naţionale implicând copiii (deschiderea şi finalul anului şcolar,
etc), părinţii sunt / ar trebui să fie alături de ei. Măcar de cei mai mici.
Dar, social, povestea asta nu există. Nu e în niciun calendar. Da, apare la TV.
Da, fiecare se descurcă (sau nu) pe cont propriu.
Asta e tot.
Habar n-am cum e când, la vreo şedinţă cu părinţii organizată de clasa copilului mai mare, ai
de mers cu copilul / copiii mai mici. Cu un bebeluş, eventual.
Că ceva îmi spune că tot „deranj” va fi ştampilat pe tine.
(nu, nu ştiu decât la mâna a doua cum e şi nu mă paşte ipostaza)
Sper să greşesc.
Ditamai ipocrizia socială. Sau nepăsarea. Sau lipsa de coexiune. Sau colecţia
de ifose victoriene. Sau căutarea excesivă a celui mai mic numitor comun. Sau...cine să le mai numere.
Deci, nu le putem avea pe toate.
Ce-i de făcut ca să putem ?
Că, nu de alta, dar părem a ne petrece cam mult din viaţa de adult încercând
să compensăm neajunsurile copilăriei.
Se afișează postările cu eticheta Mama la servici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mama la servici. Afișați toate postările
miercuri, 9 ianuarie 2013
joi, 30 august 2012
Să controversăm, zic
Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).
Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.
E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)
Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.
Îhî. Aşa deci.
Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?
Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)
Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).
Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.
Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.
Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)
Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.
Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...
... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)
Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)
Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)
... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?
Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.
Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.
Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?
Da, sunt profesii care nu permit.
Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
Ce şi cât s-ar schimba în bine?
Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?
Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?
Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?
Că aşa trebuia?
Că nu se putea altfel?
Aşa erau vremurile, ce era să facem?
Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?
No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.
Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.
E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)
Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.
Îhî. Aşa deci.
Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?
Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)
Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).
Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.
Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.
Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)
Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.
Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...
... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)
Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)
Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)
... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?
Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.
Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.
Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?
Da, sunt profesii care nu permit.
Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
Ce şi cât s-ar schimba în bine?
Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?
Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?
Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?
Că aşa trebuia?
Că nu se putea altfel?
Aşa erau vremurile, ce era să facem?
Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?
No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.
vineri, 13 ianuarie 2012
Alienare
- Dar nu am timp, zice R. Practic, mă văd cu soţul meu doar în weekend - şi el munceşte mult, vine târziu... e drept, câştigă tot felul de premii, sunt mândră de el, ne prind bine şi banii... dar apucăm să vorbim doar la sfârşit de săptămână...
Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.
Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.
Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.
Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.
joi, 10 noiembrie 2011
Rapid, pe fugă, printre picături
Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Parcă-l simt fizic scurgându-mi-se printre degete.
Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.
Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.
Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)
Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.
Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.
Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.
Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)
Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.
miercuri, 7 septembrie 2011
Îmi mai trebuie o zi
Bine, mie mi-ar mai trebui zilnic câte o zi, ca s-o dorm, dar asta e altă poveste.
Şi eu tot nu sunt gata. Uf. Şi nu voi fi niciodată. Nu m-am împăcat cu asta, da' măcar nu mă mai agit. Am acceptat veşnicele întârzieri ca pe-o stare de fapt. Ceea ce, oricât ar părea de ciudat, a simplificat lucrurile.
Deşi tot simt cum timpul mi se scurge printre degete. La modul fizic.
Aşa încât am prelungit vacanţa muţunautică, amânând începerea grădiniţei, nu cu o zi, ci chiar cu o săptămână (deşi plătesc, să fim bine-nţeleşi).
duminică, 28 august 2011
Ultima, dar nu cea din urmă
Postarea asta ar fi trebuit să conţină câte ceva despre faptul că azi e ultima mea zi de libertate.De eu cu mine, fără nimeni altcineva prin preajmă. Cu somn de voie. Fără presiuni, fără program. Doar cu chef sau nechef.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
vineri, 5 august 2011
Despărţiri
Prima dată ne-am despărţit, desigur, medicalo-prostesc (inutil, pentru noi!) imediat după naştere (un start nu tocmai grozav, din punctul meu de vedere).
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
joi, 9 iunie 2011
Îngrijorări. Meschinării. Cercuri vicioase. Etc
De vreo două-trei zile, Muţunau anunţă că se duce să se culce, şi maaaare miiinuneeee, asta şi face.Azi însă a căzut lat mai devreme, după o sesiune instopabilă de plânsete cu sughiţuri. Tema declarată a fost o lovitură la picior (vânătaie; probabil şi întindere musculară; niciun semn vizibil de fractură).
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!
Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).
Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.
Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!
Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.
Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]
Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.
E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!
Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).
Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.
Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!
Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.
Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]
Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.
E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Ştirile pe scurt, iar
Am chiulit de la serbarea grădiniţească pe motiv de muci.
Niciun regret (referitor la chiul).
Am fost în schimb la Moş Crăciunul de birou mamiţunesc unde Muţunau n-a vrut în braţele Moşului, i-a spus (după un mic ghiont mamiţunesc) o poezie şi apoi a zbughit-o spre alţi copii fără să-i pese vreo clipă de cadoul întins de Moş. Total ne-economică orientarea!
Mamiţuni-cea-aşişderi de răcită a reuşit să supravieţuiască relativ neşifonată unor zile de lucru intens, motiv pentru care tot timpul liber (cel rămas după discuţiile de tip „tu nu apreciezi nimic din ce fac” purtate cu Bunica) a fost dedicat somnului.
Mai nou, de când cu nemersul la grădi, Muţunau sare peste somnul de prânz, adoarme abia la 11 noaptea (oooo, groaznic), şi se plictiseşte teribil în casă (noi n-avem sanie, avem doar muci).
Legat sau nu de nevoia de chestii interesante, a început să fie creativo-combinator pe marginea poveştilor şi poeziilor. Alba-ca-Zăpada vorbeşte cu Mica Sirenă, în Moş Crăciun cu plete dalbe nu strigă glasuri de copii, ci glasuri din nămeţi, iar lui NanaManu n-on să-i mulţumim pentru chitara de jucărie cumpărată via Mamiţuni, ci pentru brazda de sub plug.
Niciun regret (referitor la chiul).
Am fost în schimb la Moş Crăciunul de birou mamiţunesc unde Muţunau n-a vrut în braţele Moşului, i-a spus (după un mic ghiont mamiţunesc) o poezie şi apoi a zbughit-o spre alţi copii fără să-i pese vreo clipă de cadoul întins de Moş. Total ne-economică orientarea!
Mamiţuni-cea-aşişderi de răcită a reuşit să supravieţuiască relativ neşifonată unor zile de lucru intens, motiv pentru care tot timpul liber (cel rămas după discuţiile de tip „tu nu apreciezi nimic din ce fac” purtate cu Bunica) a fost dedicat somnului.
Mai nou, de când cu nemersul la grădi, Muţunau sare peste somnul de prânz, adoarme abia la 11 noaptea (oooo, groaznic), şi se plictiseşte teribil în casă (noi n-avem sanie, avem doar muci).
Legat sau nu de nevoia de chestii interesante, a început să fie creativo-combinator pe marginea poveştilor şi poeziilor. Alba-ca-Zăpada vorbeşte cu Mica Sirenă, în Moş Crăciun cu plete dalbe nu strigă glasuri de copii, ci glasuri din nămeţi, iar lui NanaManu n-on să-i mulţumim pentru chitara de jucărie cumpărată via Mamiţuni, ci pentru brazda de sub plug.
joi, 30 septembrie 2010
Câte ceva despre întoarcerea la servici. Şi despre oboseala aferentă
Lucrez cu normă mai mult sau mai puţin întreagă (a se citi "mai chiulesc") de la începutul anului, aşa că am avut suficient timp la dispoziţie pentru concluzia că m-am săturat până peste urechi. Şi asta, cu toate că locul de muncă nu mai e cel de dinainte de naştere (inutil solicitant, cu şedinţe aberante începute la 16.30 sau, eventual, la 18.00, şi la prea mare distanţă de casă) ci unul mult mai prietenos cu mămicia.
Aş vrea să mă pot întoarce acasă unde să mămicesc de zor şi să mă ocup, în cele câteva milisecunde care mi-or mai rămâne, de lucrurile care-mi plac. Nu mai vreau să ma simt non-stop contra cronometru şi să am în fiecare dimineaţă senzaţia că încerc zadarnic să mă deghizez în om serios. (încă n-am reuşit să fac nimic ca să depăşesc definitiv prejudecata cum că, în mediile corporatiste, haina face pe om).
Nu vreau să-mi mai pese de trafic şi să mă terorizeze faptul că, din pricină că 3 cetăţeni cu volan s-au gândit să înfunde o intersecţie, timpul meu de călătorit se triplează.
Nu m-am văzut niciodată casnică (gătesc ca o cizmă şi-s uber-leneşă) şi nu mai departe de acum un an şi jumătate îmi plănuiam minuţios evadările periodice spre lumea adulţilor, care mă umpleau de calm şi energie.
Acum vreau 'napoi.
Acum, când am parte din plin de conversaţii anoste cu persoane majore care nu pot sau nu vor să tacă, da’ greu reuşesc să aibă predicat în propoziţii, dar’mite idei interesante, îl prefer de departe pe Muţunau, recitând peltic, dar cu patos, Un pitic /foarte mic/făcea baie/-ntr-un ibric. (versiunea lui prezintă unele litere lipsă)
Aş vrea să am casă şi curte şi să cresc vreo 3-4 copii. Momentan, obiectivul pare total nerealizabil.
Drept care mă-ntorc la manierele în care întoarcerea la servici poate fi făcută suportabilă.
În primul rând, dacă munca e una considerată plăcută, iar colegii pricep prin ce treci, totul e mult mai simplu.
Am avut zile-n care, din pricina nopţilor agitate, n-am putut ajunge mai devreme de 11.00 la birou, şi, când am făcut-o, mă clătinam mai ceva ca piftia; am avut momente-n care a fost clar şi pentru marţieni că-mi pierdusem şirul ideilor şi că uitam de la mână până la gură; am avut parte de sprijin, de oameni care mi-au suplinit, din proprie, iniţiativă, responsabilităţile, fără comentarii (că m-or fi bodogănit ei in petto ori cu glas tare e altă poveste).
Am avut (şi am) parte de discuţii interesante şi utile despre copii, pentru că, judecând după numărul de copii ai colegilor, ne-am putea deschide lejer o grădiniţă. De un castron de salată, foarte util în zilele-n care-ţi uiţi mâncarea acasă, la fel ca şi portofelul. De înţelegere în zilele-n care trebuia să plec înainte de 5.
Cu toate astea.... nu mai pot. Nu-mi mai place. Am, periodic & prea des, episoade de tipul „cine mi-a stins lumina”. Când mormăi dimineaţa în maşină nu-mai-pot-nu-mai-pot-nu-mai-pot. Şi, ce să vezi, chiar ăsta e adevărul.
Nu m-am refăcut niciodată după (prea) multele nopţi nedormite. N-a fost vreme.
Nu mi-am regăsit ritmul. Eram extrem de iute şi binişor structurată înainte de naştere. N-aveam nimic împotriva lucratului în plus. Volumele mele de muncă puteau ajunge să fie impresionante. Mă puteam concentra în mod absolut sublim.
Toate astea ţin de trecut. Cred că-s ascunse bine în aceeaşi cutie maaare în care-mi sunt şi încălţările mărimea 36 care nu mă mai încap. (şi-n care m-am cam resemnat că, dacă nu cumva aleg să le tai vârful, tălpoanţele mele de hobbit nu vor mai putea încăpea niciodată. în calitate de stăpână a susnumitelor tălpoanţe, încă sunt în căutarea explicaţiei ştiinţifice pe deplin lămuritoare. aia cu îngrăşatul nu ţine)
Nu pot face faţă tuturor rolurilor pe care trebuie să le umplu. Angajat, contribuabil la stat, mamă de copil energic, patron de bonă şi/sau coordonator de bunică, manager de bârlog personal, şef peste aprovizionare, reparator de giucării şi rezolvitor de probleme, etc. M-am săturat să curgă toate cele înspre mine, şi eu să sfârşesc prin a fi, invariabil, cocoşător de obosită, irascibilă, neatentă şi în urmă cu toate cele.
(Pretind că nu mă vait, doar constat)
- Da' ce-i aşa de greu?
Iaca, pentru mine e. Totul. Nu era, da' din când în când, devine. Cam des, zic.
Mă simt ca şi cum aş fi pusă s-alerg nişte metri garduri fără să mi se dezlege în prealabil picioarele.
Mă mai descarc ici şi colo (de exemplu aici). Da’i doar un paleativ... Nu am dat peste formula de echilibru.
Ce mă-ngrijorează e faptul că nu cred c-o să se termine / schimbe vreodată în (mai) bine.
Aş vrea să mă pot întoarce acasă unde să mămicesc de zor şi să mă ocup, în cele câteva milisecunde care mi-or mai rămâne, de lucrurile care-mi plac. Nu mai vreau să ma simt non-stop contra cronometru şi să am în fiecare dimineaţă senzaţia că încerc zadarnic să mă deghizez în om serios. (încă n-am reuşit să fac nimic ca să depăşesc definitiv prejudecata cum că, în mediile corporatiste, haina face pe om).
Nu vreau să-mi mai pese de trafic şi să mă terorizeze faptul că, din pricină că 3 cetăţeni cu volan s-au gândit să înfunde o intersecţie, timpul meu de călătorit se triplează.
Nu m-am văzut niciodată casnică (gătesc ca o cizmă şi-s uber-leneşă) şi nu mai departe de acum un an şi jumătate îmi plănuiam minuţios evadările periodice spre lumea adulţilor, care mă umpleau de calm şi energie.
Acum vreau 'napoi.
Acum, când am parte din plin de conversaţii anoste cu persoane majore care nu pot sau nu vor să tacă, da’ greu reuşesc să aibă predicat în propoziţii, dar’mite idei interesante, îl prefer de departe pe Muţunau, recitând peltic, dar cu patos, Un pitic /foarte mic/făcea baie/-ntr-un ibric. (versiunea lui prezintă unele litere lipsă)
Aş vrea să am casă şi curte şi să cresc vreo 3-4 copii. Momentan, obiectivul pare total nerealizabil.
Drept care mă-ntorc la manierele în care întoarcerea la servici poate fi făcută suportabilă.
În primul rând, dacă munca e una considerată plăcută, iar colegii pricep prin ce treci, totul e mult mai simplu.
Am avut zile-n care, din pricina nopţilor agitate, n-am putut ajunge mai devreme de 11.00 la birou, şi, când am făcut-o, mă clătinam mai ceva ca piftia; am avut momente-n care a fost clar şi pentru marţieni că-mi pierdusem şirul ideilor şi că uitam de la mână până la gură; am avut parte de sprijin, de oameni care mi-au suplinit, din proprie, iniţiativă, responsabilităţile, fără comentarii (că m-or fi bodogănit ei in petto ori cu glas tare e altă poveste).
Am avut (şi am) parte de discuţii interesante şi utile despre copii, pentru că, judecând după numărul de copii ai colegilor, ne-am putea deschide lejer o grădiniţă. De un castron de salată, foarte util în zilele-n care-ţi uiţi mâncarea acasă, la fel ca şi portofelul. De înţelegere în zilele-n care trebuia să plec înainte de 5.
Cu toate astea.... nu mai pot. Nu-mi mai place. Am, periodic & prea des, episoade de tipul „cine mi-a stins lumina”. Când mormăi dimineaţa în maşină nu-mai-pot-nu-mai-pot-nu-mai-pot. Şi, ce să vezi, chiar ăsta e adevărul.
Nu m-am refăcut niciodată după (prea) multele nopţi nedormite. N-a fost vreme.
Nu mi-am regăsit ritmul. Eram extrem de iute şi binişor structurată înainte de naştere. N-aveam nimic împotriva lucratului în plus. Volumele mele de muncă puteau ajunge să fie impresionante. Mă puteam concentra în mod absolut sublim.
Toate astea ţin de trecut. Cred că-s ascunse bine în aceeaşi cutie maaare în care-mi sunt şi încălţările mărimea 36 care nu mă mai încap. (şi-n care m-am cam resemnat că, dacă nu cumva aleg să le tai vârful, tălpoanţele mele de hobbit nu vor mai putea încăpea niciodată. în calitate de stăpână a susnumitelor tălpoanţe, încă sunt în căutarea explicaţiei ştiinţifice pe deplin lămuritoare. aia cu îngrăşatul nu ţine)
Nu pot face faţă tuturor rolurilor pe care trebuie să le umplu. Angajat, contribuabil la stat, mamă de copil energic, patron de bonă şi/sau coordonator de bunică, manager de bârlog personal, şef peste aprovizionare, reparator de giucării şi rezolvitor de probleme, etc. M-am săturat să curgă toate cele înspre mine, şi eu să sfârşesc prin a fi, invariabil, cocoşător de obosită, irascibilă, neatentă şi în urmă cu toate cele.
(Pretind că nu mă vait, doar constat)
- Da' ce-i aşa de greu?
Iaca, pentru mine e. Totul. Nu era, da' din când în când, devine. Cam des, zic.
Mă simt ca şi cum aş fi pusă s-alerg nişte metri garduri fără să mi se dezlege în prealabil picioarele.
Mă mai descarc ici şi colo (de exemplu aici). Da’i doar un paleativ... Nu am dat peste formula de echilibru.
Ce mă-ngrijorează e faptul că nu cred c-o să se termine / schimbe vreodată în (mai) bine.
sâmbătă, 17 iulie 2010
Mic tratat de căzut la pace cu sine
Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.
Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).
Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.
"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)
Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.
Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.
Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.
Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.
Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.
A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.
Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.
Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.
Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.
Am re-învăţat să salut momentele frumoase.
Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.
Am luat nişte pauze.
Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.
E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.
marți, 29 iunie 2010
Muţunau numără
Unuuuu... teeeei.... saseeeeee (s, nu ş!), nouăăă, zieţeeeeee!!!!
Estimp, Mamiţuni asudă muncind. La bi'ou.
sâmbătă, 15 mai 2010
Timp pentru copii. Anti campanie
Să calculăm. Calculim. Calculatăm. Căci n-am ieşit complet din vria anti.
Cazul 1
Copil care stă acasă cu bonă/bunic/etc, părinte chior de somn care se clatină de oboseală pe drumul spre servici.
În dreptul părintelui scriem:
- ore de muncă: 8, plus pauza de prânz, 9.
- ore de pedalat pe drum: să zicem numai 1 jumate. 45 minute la dus, 45 la întors.
- timp de „pregătit” pentru părinte (duş, echipat, scris pe faţă cu dermatograful / lama de ras) 30 min.
- timp de „dat ziua jos” - 15 min.
- poate mai şi doarme: 8 ore.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi ies, pân’ acum, ca rezultat al adunării, vreo 19 ore 15 min. Tocate exclusiv departe de copil - sau, cel puţin, nu dedicate lui.
Până la 24 mai sunt aproape 5, în care trebuie să mai bagi şi gătit, mâncat, făcut curat prin casă. Nu, nu te uiţi liniştit la televizor. Bagă-ţi minţile-n cap.
Aspiratorul este un aparat electrocasnic cel puţin la fel de interesant - chit că nu prinde Eurosport.
Nu, nu mergi la sală.
Acum, să privim mai atent la ceas(uri).
Dacă programul tău de lucru începe la 9 iar călătoria până la locul de muncă ia 45 min, reiese că ieşi din casă pe la 8 - 8.15. Echipat şi pomădat. În timp record, deghizarea în adult responsabil şi autonom îţi ia 15-30 min. (te invidiez. mie-mi trebe minim o oră, timp în care sunt extrem de ocupată să strâng tot ce demolez din greşeală.)
Să zicem că, nesănătos fiind, nu mănânci dimineaţa. Deci faci ochi pe la 7.30 -7.45.
Ghici ce face, între 7.30 - 8.15, copilul acasă şezător.
Doarme.
(asta-n cazul fericit în care nu desfăşoară manifestaţii de protest la adresa ta, fin’că pleci).
Zrrruum, trece ziua.
Cele 9 ore de muncă + deplasarea te aduc înapoi acasă la 18.45.
Ca să-ţi iasă şi orele (cele 8) de somn, va trebui să sforăi (instantaneu) de pe la 23.30 - 23.45.
Uau, ai timp de copil, ai aproape 5 ore!!! Mirobolant.
Până la ce oră ţii copilul treaz?
Mmm?
Îl culci la 22.00, şi cele multe ore se fac 3 şi-un sfert.
Îl culci la 21.00, că e mic, rămân 2. Şi un sfert. (ceea ce-ţi poate da timp de sport, acasă. poate fi disciplina olimpică a strânsului jucăriilor, alergarea pe aparatele din dotare sau pedalatul pe net)
Cazul 2:
Merge la grădi.
Mai adunăm timpul de trezit, urlat, echipat, transportat, preluat.
Hai că, pe drum, zicem că petrecem timp împreună. Se pune.
Îl dai la opţionale? Ups, ţi-a scăzut durata timpului stat cu copilul...
Cazul 3:
Când e copilul mai mare şi le are şi el pe ale lui - lecţii, prieteni, sport, chestii.
Alt timp „pierdut”.
Despre ce Doamne-iartă-mă vorbim când dăm ochii peste cap la citirea sondajului Gallup??? Despre pus ipocrit botul???
Că mie-mi scapă.
Oi fi greşit la calcule?
În plus:
Câţi putem pleca la 17.00 - 17.30 de la birou?
Câţi petrecem mai puţin de 1 oră pe zi în trafic?
Cât timp ne ia mersul la cumpărături? De câte ori pe săptămână?
Cât dormim / gătim / ...?
Unde mai încape „porţia” de inserţie socială a părintelui? Timpul pentru lucrurile pe care ar vrea să le facă şi pentru el?
De unde aş putea obţine un aparat de dilatat ziua?
(de ce oi fi tot urlând eu că părinţii de copii mici ar trebui să poată avea opţiunea adevărată de a lucra 6 ore sau 4 ore? protejată corespunzător prin lege)
Îhî.
Şi-acu’ vine grav, pompos şi fals responsabil, nimeni altcineva decât romtilifon, cu o campanie, cică socială, care, cu mari aere, dă în capul părinţilor care petrec (zice Gallup) prea puţin timp cu copiii lor. 1 oră pe zi.
Înainte să-i întreb dacă nu cumva recomandă să-mi sun copilul (evident, în reţeaua lor) ca să bifez c-am petrecut „timp calitativ” cu el, aş vrea să ştiu cine şi câte ore de muncă a prestat în spatele campaniei ăsteia. Câte chestii s-au cerut din scurt, cât timp personal al angajaţilor implicaţi s-a halit aiurea (că, nu-i aşa, ne grăbim) şi câţi copii au fost puşi să ierte încă o întârziere.
Aş vrea să mi se poată răspunde, cu mâna pe inimă, „nici una”. „nici o oră peste 17.00”. „nici un copil”.
Să ne-nţelegem.
Trebuie să fii lângă copilul tău.
Este motivul pentru care am ales, în final, un venit mai mic, în favoarea timpului în afara serviciului.
Dar eu nu am rate de plătit. Nici un leu. Sunt îngrozitor de zgârcioabă, aşa că nu mi-e greu să strâng, în ce mă priveşte, cureaua. Am noroc cu o bonă pe care nu o plătesc generos. (de fapt, o exploatez cu nesimţire).
Cât vor dura condiţiile astea?
Câţi sunt ca mine? (câţi îşi permit? câţi au de ales?)
Nu e relevant nici cine a compus campania, nici pentru cine.
Premiza & pretenţiile mi se par inadmisibile.
Cred că e complet greşit, ca să nu zic de-a dreptul sinistru, să baţi monedă pe sentimentul de culpabilitate al părinţilor care nu-şi permit să procedeze ca mine.
Care răspund sincer că alocă doar o oră pe zi - din moment ce tocmai am calculat că nu văd de unde ai putea scoate, în cele mai bune condiţii, mai mult de 2. Hai, maxim 3.
Cel puţin în Bucureşti.
Da, un copil are doi părinţi. Dacă programele de lucru diferă şi lucrezi la sincronizare, să zicem că poţi număra mai multe ore alocate direct şi nemijlocit copilului.
Dar de-aici şi până la a te lovi intens cu cărămida-n piept că uite ce nedreptate socială repari tu, mare companie sensibiloasă... e cale lungă.
M-aş fi bucurat să văd banii ăia (tocaţi cu campania) valorificaţi în alt fel.
Un centru de activităţi, o sală sportivă, un site constructiv de informare.
Modele sau consilere de proiecte de afaceri pentru părinţii care ar vrea să lucreze de acasă.
Un proiect de lege pentru programe de lucru flexibile - şi protecţie socială pentru părinţii care le solicită, şi facilităţi fiscale pentru companiile care le acordă. Că (angajând oameni în plus) mai şi taie din şomaj, nu de alta.
Nu o campanie esenţialmente corporatistă.
Noroc că nu sunt client al minunatei companii tilifonice.
Aş fi pierdut din timpul meu de stat cu copilul, în timp ce le reziliam contractul.
Cazul 1
Copil care stă acasă cu bonă/bunic/etc, părinte chior de somn care se clatină de oboseală pe drumul spre servici.
În dreptul părintelui scriem:
- ore de muncă: 8, plus pauza de prânz, 9.
- ore de pedalat pe drum: să zicem numai 1 jumate. 45 minute la dus, 45 la întors.
- timp de „pregătit” pentru părinte (duş, echipat, scris pe faţă cu dermatograful / lama de ras) 30 min.
- timp de „dat ziua jos” - 15 min.
- poate mai şi doarme: 8 ore.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi ies, pân’ acum, ca rezultat al adunării, vreo 19 ore 15 min. Tocate exclusiv departe de copil - sau, cel puţin, nu dedicate lui.
Până la 24 mai sunt aproape 5, în care trebuie să mai bagi şi gătit, mâncat, făcut curat prin casă. Nu, nu te uiţi liniştit la televizor. Bagă-ţi minţile-n cap.
Aspiratorul este un aparat electrocasnic cel puţin la fel de interesant - chit că nu prinde Eurosport.
Nu, nu mergi la sală.
Acum, să privim mai atent la ceas(uri).
Dacă programul tău de lucru începe la 9 iar călătoria până la locul de muncă ia 45 min, reiese că ieşi din casă pe la 8 - 8.15. Echipat şi pomădat. În timp record, deghizarea în adult responsabil şi autonom îţi ia 15-30 min. (te invidiez. mie-mi trebe minim o oră, timp în care sunt extrem de ocupată să strâng tot ce demolez din greşeală.)
Să zicem că, nesănătos fiind, nu mănânci dimineaţa. Deci faci ochi pe la 7.30 -7.45.
Ghici ce face, între 7.30 - 8.15, copilul acasă şezător.
Doarme.
(asta-n cazul fericit în care nu desfăşoară manifestaţii de protest la adresa ta, fin’că pleci).
Zrrruum, trece ziua.
Cele 9 ore de muncă + deplasarea te aduc înapoi acasă la 18.45.
Ca să-ţi iasă şi orele (cele 8) de somn, va trebui să sforăi (instantaneu) de pe la 23.30 - 23.45.
Uau, ai timp de copil, ai aproape 5 ore!!! Mirobolant.
Până la ce oră ţii copilul treaz?
Mmm?
Îl culci la 22.00, şi cele multe ore se fac 3 şi-un sfert.
Îl culci la 21.00, că e mic, rămân 2. Şi un sfert. (ceea ce-ţi poate da timp de sport, acasă. poate fi disciplina olimpică a strânsului jucăriilor, alergarea pe aparatele din dotare sau pedalatul pe net)
Cazul 2:
Merge la grădi.
Mai adunăm timpul de trezit, urlat, echipat, transportat, preluat.
Hai că, pe drum, zicem că petrecem timp împreună. Se pune.
Îl dai la opţionale? Ups, ţi-a scăzut durata timpului stat cu copilul...
Cazul 3:
Când e copilul mai mare şi le are şi el pe ale lui - lecţii, prieteni, sport, chestii.
Alt timp „pierdut”.
Despre ce Doamne-iartă-mă vorbim când dăm ochii peste cap la citirea sondajului Gallup??? Despre pus ipocrit botul???
Că mie-mi scapă.
Oi fi greşit la calcule?
În plus:
Câţi putem pleca la 17.00 - 17.30 de la birou?
Câţi petrecem mai puţin de 1 oră pe zi în trafic?
Cât timp ne ia mersul la cumpărături? De câte ori pe săptămână?
Cât dormim / gătim / ...?
Unde mai încape „porţia” de inserţie socială a părintelui? Timpul pentru lucrurile pe care ar vrea să le facă şi pentru el?
De unde aş putea obţine un aparat de dilatat ziua?
(de ce oi fi tot urlând eu că părinţii de copii mici ar trebui să poată avea opţiunea adevărată de a lucra 6 ore sau 4 ore? protejată corespunzător prin lege)
Îhî.
Şi-acu’ vine grav, pompos şi fals responsabil, nimeni altcineva decât romtilifon, cu o campanie, cică socială, care, cu mari aere, dă în capul părinţilor care petrec (zice Gallup) prea puţin timp cu copiii lor. 1 oră pe zi.
Înainte să-i întreb dacă nu cumva recomandă să-mi sun copilul (evident, în reţeaua lor) ca să bifez c-am petrecut „timp calitativ” cu el, aş vrea să ştiu cine şi câte ore de muncă a prestat în spatele campaniei ăsteia. Câte chestii s-au cerut din scurt, cât timp personal al angajaţilor implicaţi s-a halit aiurea (că, nu-i aşa, ne grăbim) şi câţi copii au fost puşi să ierte încă o întârziere.
Aş vrea să mi se poată răspunde, cu mâna pe inimă, „nici una”. „nici o oră peste 17.00”. „nici un copil”.
Să ne-nţelegem.
Trebuie să fii lângă copilul tău.
Este motivul pentru care am ales, în final, un venit mai mic, în favoarea timpului în afara serviciului.
Dar eu nu am rate de plătit. Nici un leu. Sunt îngrozitor de zgârcioabă, aşa că nu mi-e greu să strâng, în ce mă priveşte, cureaua. Am noroc cu o bonă pe care nu o plătesc generos. (de fapt, o exploatez cu nesimţire).
Cât vor dura condiţiile astea?
Câţi sunt ca mine? (câţi îşi permit? câţi au de ales?)
Nu e relevant nici cine a compus campania, nici pentru cine.
Premiza & pretenţiile mi se par inadmisibile.
Cred că e complet greşit, ca să nu zic de-a dreptul sinistru, să baţi monedă pe sentimentul de culpabilitate al părinţilor care nu-şi permit să procedeze ca mine.
Care răspund sincer că alocă doar o oră pe zi - din moment ce tocmai am calculat că nu văd de unde ai putea scoate, în cele mai bune condiţii, mai mult de 2. Hai, maxim 3.
Cel puţin în Bucureşti.
Da, un copil are doi părinţi. Dacă programele de lucru diferă şi lucrezi la sincronizare, să zicem că poţi număra mai multe ore alocate direct şi nemijlocit copilului.
Dar de-aici şi până la a te lovi intens cu cărămida-n piept că uite ce nedreptate socială repari tu, mare companie sensibiloasă... e cale lungă.
M-aş fi bucurat să văd banii ăia (tocaţi cu campania) valorificaţi în alt fel.
Un centru de activităţi, o sală sportivă, un site constructiv de informare.
Modele sau consilere de proiecte de afaceri pentru părinţii care ar vrea să lucreze de acasă.
Un proiect de lege pentru programe de lucru flexibile - şi protecţie socială pentru părinţii care le solicită, şi facilităţi fiscale pentru companiile care le acordă. Că (angajând oameni în plus) mai şi taie din şomaj, nu de alta.
Nu o campanie esenţialmente corporatistă.
Noroc că nu sunt client al minunatei companii tilifonice.
Aş fi pierdut din timpul meu de stat cu copilul, în timp ce le reziliam contractul.
miercuri, 12 mai 2010
... în care Mamiţuni o face pe politicianul, parlamentând despre indemnizaţia vieţii
Calculele sunt simple.
Iaca datele de bază:
Cât cheltuim, în micro, cu mămicia?
600 RON pe lună nu ajung să acopere consumabilele: pampers (200-300) + hăinuţe (în primele 3 luni, cel puţin 150-200 RON pe lună) + vizite medicale (30-100 RON vizita, dacă vorbim de Bucureşti; şi în primele săptămâni faci sistematic sportul ăsta) + medicamente (numai un tub de Bepanthen sare de 20 RON; nu-mi vorbiţi de compensate, că astea-s, la nivel practic, basme) + (eventual) lapte praf (20-25 RON cutia; socotiţi numărul de mese-supliment la cele 6-7 din 24 de ore. pe urmă calculaţi costul lunar. succes la ridicarea de pe jos, post-leşin).
De ce lapte praf?
Ştiţi cumva că suflarea medicală românească se speteşte susţinând alăptatul? Şi că are mari rate de succes în direcţia asta?
Nici dacă adaugi cei 200 RON din alocaţie (pe care ai cam vrea, eventual, să-i pui deoparte pentru copil...) nu stai neapărat mai bine - cu atât mai mult dacă te apuci de pus la socoteală toate agregatele de bebeluş (cărucior, scaun de maşină, pat...) pe care le vei cumpăra... că nu te descurci fără unele dintre ele, oricât de zgârcit ai fi.
A, am uitat să adaug că, în timpul ăsta, mama mai trebuie să mai şi mănânce. Şi că mai sunt de plătit întreţineri, lumini, telefoane (pe care o să le încingi vorbind cu pediatri şi neonatologi), rate şi alte treburi. Motiv pentru care celelalte venituri ale familiei proaspăt înmulţite vor dispărea cam ca apa vărsată pe dune-n Sahara. Instant.
Deci de bani ar cam fi nevoie.
Dar în macro, cât om cheltui? La nivel naţional? Hm?
Nu ştiu. Aş fi curioasă să aflu oarece date statistice. Da’ de-alea corecte şi corect prezentate - cu câtă populaţie e în CIC, de când şi până când, pe plafoane de venit - nu lăbuţe cumulate aiurea...
Nu-ş de ce cred că nu le are nimeni la zi (nici datele corecte, nici lăbuţele). Deşi, evident, ar cam trebui... Măcar datele.
Care sunt consecinţele instituirii unei indemnizaţii tip 85%?
A, păi e un flagel. Toată lumea e gravidă şi nepăsătoare şi stă acasă degeaba pe banii mei, contribuabilu’, care iaca, nu mai am ce da pe bere, căci mă arde, frate; pentru asta plătim noi impozit?
Dar eu, guvernachele, mă voi împieptoşa şi voi face, de aici, mare economie. Mare.
Şi voi şi umfla banul ghebos de pe impozitele doamnelor mame chioare de somn care se întorc „eficiente” la muncă.
În vreme ce autorităţile locale schimbă intens bordurile schimbate anul trecut. Probabil, le pun înapoi pe cele vechi. Nu gratis, să ne înţelegem.
Că apuci să creşti copii mai sănătoşi şi mai echilibraţi, că încurajezi o bună parte din populaţie să-şi înregistreze corect veniturile pre-natale... că ai de câştigat calitativ şi cantitativ ca naţie...
... auzi, ne laşi?
Vrei calcule pe termen lung? Urli după priorităţi? După coerenţă?
... auzi, ne laşi? Mandatul e de 4 ani. Moştenirea, grea. Şpaga, din ce în ce mai mică. Punct. Gumbai.
Care-i problema cu demografia?
Nasoală.
Cică în ritmul ăsta nouă n-o să aibă cine să ne plătească pensiile.
Ei, dar ce mai contează. Oricum vine 2012, pleacă Boc şi, până la pensiile noastre, poate se descoperă niscaiva roboţei utili, cine ştie...
Şi-apoi, deja suntem cam mulţi. Cât să ne mai înmulţim? Dacă se scufundă pământul sub noi?
(nu că sub unii anume ar fi mare pagubă...)
Şi ce era rău la 6 milioane?
Păi, într-o primă fază, cum ziceam, că nu-ţi ajung.
Că trebuie să cheltui enorm în zone care n-ar trebui să existe - gen şpăgi prin policlinici şi spitale - pe servicii de proastă calitate.
Că trebuie să te întorci, de nevoie, (mai) rapid la servici, în condiţiile-n care (cu cele câteva excepţii ale unor minunate instituţii de stat) nu ai nici facilităţile, nici flexibilitatea de care e nevoie pentru părinţii unor copii preşcolari.
Că nu faci, de fapt, decât să scazi productivitatea muncii proaspeţilor părinţi, în vreme ce, pe termen mediu şi lung, produci pe bandă viitori halitori de medicamente compensate.
Care-i problema cu economiile la bugetul de stat?
Statul, cu tot respectul, pare a fi (prin reprezentanţii lui, că el, altminteri, e o construcţie, nu o fiinţă, săracul) atât uşor dobitoc cât şi micronic de îngust la minte.
Nu are rost să-i cerem să dea dovadă de viziune pe termen lung, bun simţ ori perspectivă. Nu mai mult decât ar avea sens să petiţionăm plopul când vrem mere.
Prin urmare, la întrebări de genul:
- da’ cam care sunt obiectivele demografice ale programului dvs şi cum se reflectă ele în practică? cu fapte, bre. lasă-mă cu gargara.
- da’ ce efecte ziceţi c-o să aibă măsura asta (X) pe termen lung?
- da’ ce alte găuri în buget mai aveţi? şi cum se compară ele cu asta?
- da’ cam în ce ziceţi c-ar avea sens să investească guvernul din care, cu onor, faceţi parte?
- da’ cam cât se va plăti de la bugetul de sănătate peste 5-10-20 ani pentru compensatele bebeluşilor de azi, care, de-ar fi fost (să zicem!) alăptaţi pân’la 6 luni de mămicile din dotare, nu mai tocau ulterior bani pe anti-alergice?
...se vor isca oarece priviri lungi. Relativ bovine.
Da’ interziceţi, bre, făcutul de copii, (să se lase cu amendă, ca-n China), şi vă luaţi de-o grijă.
Ce zice Mamiţuni?
Ia mai terminaţi cu tâmpeniile.
Aici aţi găsit banii? Ori iar vă faceţi că munciţi?
Le-aţi făcut pe toate şi a rămas asta?
Avem cumva creşe şi grădiniţe destule? Distribuite coerent pe hartă?
Şcoli de bone?
Prevederi de lege privind acordarea de programe flexibile de lucru pentru mame/taţi, ca să se poată şi oamenii aştia duce la servici fără să aibă aerul că merg la pârnaie şi că-n lipsa lor se dărâmă tot acasă? (nu vorbesc de cele 6 ore... care-s, în practică, o mare glumă...)
Un climat social prietenos, favorabil maternităţii?
Oraşe curate, nepoluate, nesugrumate de trafic? Nesufocate de clădiri aberant construite, aprobate fromos pentru pretenarii voştri cu bani?
Natalitatea debordează şi nu ştiu eu?
Există, cumva, altă opţiune civilizată, gen posibilitatea cotizării, pe persoană fizică sau juridică, la vreun produs de asigurări, de stat sau private, legate de maternitate? Altul decât cel pe care mi-l organizez eu mie?
Aveţi senzaţia că această categorie socială, actualmente interesată de făcut şi crescut copii, are o jenă majoră în a ieşi în stradă, să arunce cu pamperşi plini peste gardul guvernului? Ţineţi cont că producţia zilnică de bombiţe biologice e mare, şi că vin căldurile! (iar pungile de plastic în care pui chiloţii au darul de a se sparge în contact cu solul, eliberând conţinutul "frumos" mirositor...)
Măsurile astea sunt gândite de oameni care şi-au crescut personal copii? Sau de nişte tăntălăi de modă veche care habar n-au ce-i aia?
Măi burduhoşilor. Când v-oţi vinde limuzinele de protocol; când o să daţi dovadă de transparenţă şi cumpătare la capitolul cheltuieli şi nu numai; când o să aveţi bun simţ... atunci ar trebui să ne-apucăm să rediscutăm problema asta.
Pentru că sunt sigură c-ar mai fi multe altele de rezolvat, cu bun simţ şi cu mare efect, înaintea ei.
Eu am semnat.
Iaca datele de bază:
Cât cheltuim, în micro, cu mămicia?
600 RON pe lună nu ajung să acopere consumabilele: pampers (200-300) + hăinuţe (în primele 3 luni, cel puţin 150-200 RON pe lună) + vizite medicale (30-100 RON vizita, dacă vorbim de Bucureşti; şi în primele săptămâni faci sistematic sportul ăsta) + medicamente (numai un tub de Bepanthen sare de 20 RON; nu-mi vorbiţi de compensate, că astea-s, la nivel practic, basme) + (eventual) lapte praf (20-25 RON cutia; socotiţi numărul de mese-supliment la cele 6-7 din 24 de ore. pe urmă calculaţi costul lunar. succes la ridicarea de pe jos, post-leşin).
De ce lapte praf?
Ştiţi cumva că suflarea medicală românească se speteşte susţinând alăptatul? Şi că are mari rate de succes în direcţia asta?
Nici dacă adaugi cei 200 RON din alocaţie (pe care ai cam vrea, eventual, să-i pui deoparte pentru copil...) nu stai neapărat mai bine - cu atât mai mult dacă te apuci de pus la socoteală toate agregatele de bebeluş (cărucior, scaun de maşină, pat...) pe care le vei cumpăra... că nu te descurci fără unele dintre ele, oricât de zgârcit ai fi.
A, am uitat să adaug că, în timpul ăsta, mama mai trebuie să mai şi mănânce. Şi că mai sunt de plătit întreţineri, lumini, telefoane (pe care o să le încingi vorbind cu pediatri şi neonatologi), rate şi alte treburi. Motiv pentru care celelalte venituri ale familiei proaspăt înmulţite vor dispărea cam ca apa vărsată pe dune-n Sahara. Instant.
Deci de bani ar cam fi nevoie.
Dar în macro, cât om cheltui? La nivel naţional? Hm?
Nu ştiu. Aş fi curioasă să aflu oarece date statistice. Da’ de-alea corecte şi corect prezentate - cu câtă populaţie e în CIC, de când şi până când, pe plafoane de venit - nu lăbuţe cumulate aiurea...
Nu-ş de ce cred că nu le are nimeni la zi (nici datele corecte, nici lăbuţele). Deşi, evident, ar cam trebui... Măcar datele.
Care sunt consecinţele instituirii unei indemnizaţii tip 85%?
A, păi e un flagel. Toată lumea e gravidă şi nepăsătoare şi stă acasă degeaba pe banii mei, contribuabilu’, care iaca, nu mai am ce da pe bere, căci mă arde, frate; pentru asta plătim noi impozit?
Dar eu, guvernachele, mă voi împieptoşa şi voi face, de aici, mare economie. Mare.
Şi voi şi umfla banul ghebos de pe impozitele doamnelor mame chioare de somn care se întorc „eficiente” la muncă.
În vreme ce autorităţile locale schimbă intens bordurile schimbate anul trecut. Probabil, le pun înapoi pe cele vechi. Nu gratis, să ne înţelegem.
Că apuci să creşti copii mai sănătoşi şi mai echilibraţi, că încurajezi o bună parte din populaţie să-şi înregistreze corect veniturile pre-natale... că ai de câştigat calitativ şi cantitativ ca naţie...
... auzi, ne laşi?
Vrei calcule pe termen lung? Urli după priorităţi? După coerenţă?
... auzi, ne laşi? Mandatul e de 4 ani. Moştenirea, grea. Şpaga, din ce în ce mai mică. Punct. Gumbai.
Care-i problema cu demografia?
Nasoală.
Cică în ritmul ăsta nouă n-o să aibă cine să ne plătească pensiile.
Ei, dar ce mai contează. Oricum vine 2012, pleacă Boc şi, până la pensiile noastre, poate se descoperă niscaiva roboţei utili, cine ştie...
Şi-apoi, deja suntem cam mulţi. Cât să ne mai înmulţim? Dacă se scufundă pământul sub noi?
(nu că sub unii anume ar fi mare pagubă...)
Şi ce era rău la 6 milioane?
Păi, într-o primă fază, cum ziceam, că nu-ţi ajung.
Că trebuie să cheltui enorm în zone care n-ar trebui să existe - gen şpăgi prin policlinici şi spitale - pe servicii de proastă calitate.
Că trebuie să te întorci, de nevoie, (mai) rapid la servici, în condiţiile-n care (cu cele câteva excepţii ale unor minunate instituţii de stat) nu ai nici facilităţile, nici flexibilitatea de care e nevoie pentru părinţii unor copii preşcolari.
Că nu faci, de fapt, decât să scazi productivitatea muncii proaspeţilor părinţi, în vreme ce, pe termen mediu şi lung, produci pe bandă viitori halitori de medicamente compensate.
Care-i problema cu economiile la bugetul de stat?
Statul, cu tot respectul, pare a fi (prin reprezentanţii lui, că el, altminteri, e o construcţie, nu o fiinţă, săracul) atât uşor dobitoc cât şi micronic de îngust la minte.
Nu are rost să-i cerem să dea dovadă de viziune pe termen lung, bun simţ ori perspectivă. Nu mai mult decât ar avea sens să petiţionăm plopul când vrem mere.
Prin urmare, la întrebări de genul:
- da’ cam care sunt obiectivele demografice ale programului dvs şi cum se reflectă ele în practică? cu fapte, bre. lasă-mă cu gargara.
- da’ ce efecte ziceţi c-o să aibă măsura asta (X) pe termen lung?
- da’ ce alte găuri în buget mai aveţi? şi cum se compară ele cu asta?
- da’ cam în ce ziceţi c-ar avea sens să investească guvernul din care, cu onor, faceţi parte?
- da’ cam cât se va plăti de la bugetul de sănătate peste 5-10-20 ani pentru compensatele bebeluşilor de azi, care, de-ar fi fost (să zicem!) alăptaţi pân’la 6 luni de mămicile din dotare, nu mai tocau ulterior bani pe anti-alergice?
...se vor isca oarece priviri lungi. Relativ bovine.
Da’ interziceţi, bre, făcutul de copii, (să se lase cu amendă, ca-n China), şi vă luaţi de-o grijă.
Ce zice Mamiţuni?
Ia mai terminaţi cu tâmpeniile.
Aici aţi găsit banii? Ori iar vă faceţi că munciţi?
Le-aţi făcut pe toate şi a rămas asta?
Avem cumva creşe şi grădiniţe destule? Distribuite coerent pe hartă?
Şcoli de bone?
Prevederi de lege privind acordarea de programe flexibile de lucru pentru mame/taţi, ca să se poată şi oamenii aştia duce la servici fără să aibă aerul că merg la pârnaie şi că-n lipsa lor se dărâmă tot acasă? (nu vorbesc de cele 6 ore... care-s, în practică, o mare glumă...)
Un climat social prietenos, favorabil maternităţii?
Oraşe curate, nepoluate, nesugrumate de trafic? Nesufocate de clădiri aberant construite, aprobate fromos pentru pretenarii voştri cu bani?
Natalitatea debordează şi nu ştiu eu?
Există, cumva, altă opţiune civilizată, gen posibilitatea cotizării, pe persoană fizică sau juridică, la vreun produs de asigurări, de stat sau private, legate de maternitate? Altul decât cel pe care mi-l organizez eu mie?
Aveţi senzaţia că această categorie socială, actualmente interesată de făcut şi crescut copii, are o jenă majoră în a ieşi în stradă, să arunce cu pamperşi plini peste gardul guvernului? Ţineţi cont că producţia zilnică de bombiţe biologice e mare, şi că vin căldurile! (iar pungile de plastic în care pui chiloţii au darul de a se sparge în contact cu solul, eliberând conţinutul "frumos" mirositor...)
Măsurile astea sunt gândite de oameni care şi-au crescut personal copii? Sau de nişte tăntălăi de modă veche care habar n-au ce-i aia?
Măi burduhoşilor. Când v-oţi vinde limuzinele de protocol; când o să daţi dovadă de transparenţă şi cumpătare la capitolul cheltuieli şi nu numai; când o să aveţi bun simţ... atunci ar trebui să ne-apucăm să rediscutăm problema asta.
Pentru că sunt sigură c-ar mai fi multe altele de rezolvat, cu bun simţ şi cu mare efect, înaintea ei.
Eu am semnat.
vineri, 9 aprilie 2010
De profesie zombi
Am hotărât să nu mai dorm. Să nu mai încerc să adorm, adică.
Avantajele sunt multiple: un plus semnificativ de timp (în care poţi face mâncare, curat, ordine, poţi coase şosete, tricota pulovere, citi cărţi mai mult sau mai puţin obscure & aberante, te poţi vopsi mov cu turcoaz cu frez, te dedai la varii hobby-uri, etc).
Mai puţin stres (dat fiind că ştiinţa ne-nvaţă că el vine cu precădere din lucrurile pe care le lăsăm neterminate, perfecţionişti puturoşi ce suntem).
Mai mult anti-cearcăn.
Un aer eteric, distant-elegant, eventual aparent înţelept.
Reputaţia de gânditor-filosof - pentru simplul fapt că (în sfârşit!) taci.
Fireşte, de la un moment dat vom intra cu toţii într-un soi de Fight Club materno-feminin, în care nu mai ştie stânga ce face dreapta, da' ne batem toţi, cu spor. Ce să-ţi spun, mare diferenţă faţă de status-quo.
(Exemplu: nu mai departe de acu' două zile i-am mulţumit bonei c-a spălat balia copilului, lăsată plină de o mamă nesimţitoare & căzută-n cap de somn. Recte, eu.
- Da' nu eu, doamnă, s-a dezvinovăţit fomeia. (mai şuteşte ea detergent şi ceai, da' când o ia gura pe dinainte, e sinceră)
Muţunau sigur nu. Nici pisicile, a cujetat nedormirea-mi.
- A fost administratorul/instalatorul/vreun vecin pe la noi? am întrebat în gând, incapabilă să-mi evoc imaginea cu mine clătind băliuţa.)
Da-ntre timp se pot câştiga bani. Că tot vorbeam mai deunăzi de idei de afaceri...
Vrei să-ţi plece mai repede (sau definitiv!) musafirii / vecinii / soacra?
Vrei să nu mai ai probleme cu găsitul unui loc de parcare?
Vrei să dai bine în ochii cuiva? (la figurat, bre! la propriu, descurcă-te singur!)
Simplu. Apelează cu încredere la Serviciile Zombilunice Mamiţuneşti.
Până şi cei mai profitori / îndărătnici musafiri vor fugi urlând, desculţi, la vederea Persoanei Înfiorător de Ciufulite, peren-prost dispuse, apărute din senin la masa din sufrageria ta.
Chiar şi cei mai mitocani proprietari de agregate patrurotice îşi vor piti urgent maşina în parcările plătite gen Unirea/Ciclop, fix din dimineaţa în care se vor trezi că-n parcare i-a aşteptat un soi de monstru isteric & profund încercănat, cocoţat pe capotă şi dotat cu papuci contondenţi de casă - modelul cu toc şi puf.
Cel mai mare duşman va fi convins de calităţile tale măreţe şi va cădea instant într-o sinceră & eternelă admiraţie la adresa-ţi, la nici 5 minute de la vizita SZM. De ce? Prin contrast. Via revelaţie. Pen' că ajunge să vadă, în sfârşit,cu ochii proprii, de ce anume-l ferise Dumnezeu până atunci.
Ce m-a convins?
Seria de nu mai puţin de douăj' de treziri mitralierice de-azi noapte. Tăte, într-un interval de nici două ore. Şi răcnito-nepotolite, nu aşa, în glumă...
Avantajele sunt multiple: un plus semnificativ de timp (în care poţi face mâncare, curat, ordine, poţi coase şosete, tricota pulovere, citi cărţi mai mult sau mai puţin obscure & aberante, te poţi vopsi mov cu turcoaz cu frez, te dedai la varii hobby-uri, etc).
Mai puţin stres (dat fiind că ştiinţa ne-nvaţă că el vine cu precădere din lucrurile pe care le lăsăm neterminate, perfecţionişti puturoşi ce suntem).
Mai mult anti-cearcăn.
Un aer eteric, distant-elegant, eventual aparent înţelept.
Reputaţia de gânditor-filosof - pentru simplul fapt că (în sfârşit!) taci.
Fireşte, de la un moment dat vom intra cu toţii într-un soi de Fight Club materno-feminin, în care nu mai ştie stânga ce face dreapta, da' ne batem toţi, cu spor. Ce să-ţi spun, mare diferenţă faţă de status-quo.
(Exemplu: nu mai departe de acu' două zile i-am mulţumit bonei c-a spălat balia copilului, lăsată plină de o mamă nesimţitoare & căzută-n cap de somn. Recte, eu.
- Da' nu eu, doamnă, s-a dezvinovăţit fomeia. (mai şuteşte ea detergent şi ceai, da' când o ia gura pe dinainte, e sinceră)
Muţunau sigur nu. Nici pisicile, a cujetat nedormirea-mi.
- A fost administratorul/instalatorul/vreun vecin pe la noi? am întrebat în gând, incapabilă să-mi evoc imaginea cu mine clătind băliuţa.)
Da-ntre timp se pot câştiga bani. Că tot vorbeam mai deunăzi de idei de afaceri...
Vrei să-ţi plece mai repede (sau definitiv!) musafirii / vecinii / soacra?
Vrei să nu mai ai probleme cu găsitul unui loc de parcare?
Vrei să dai bine în ochii cuiva? (la figurat, bre! la propriu, descurcă-te singur!)
Simplu. Apelează cu încredere la Serviciile Zombilunice Mamiţuneşti.
Până şi cei mai profitori / îndărătnici musafiri vor fugi urlând, desculţi, la vederea Persoanei Înfiorător de Ciufulite, peren-prost dispuse, apărute din senin la masa din sufrageria ta.
Chiar şi cei mai mitocani proprietari de agregate patrurotice îşi vor piti urgent maşina în parcările plătite gen Unirea/Ciclop, fix din dimineaţa în care se vor trezi că-n parcare i-a aşteptat un soi de monstru isteric & profund încercănat, cocoţat pe capotă şi dotat cu papuci contondenţi de casă - modelul cu toc şi puf.
Cel mai mare duşman va fi convins de calităţile tale măreţe şi va cădea instant într-o sinceră & eternelă admiraţie la adresa-ţi, la nici 5 minute de la vizita SZM. De ce? Prin contrast. Via revelaţie. Pen' că ajunge să vadă, în sfârşit,cu ochii proprii, de ce anume-l ferise Dumnezeu până atunci.
Ce m-a convins?
Seria de nu mai puţin de douăj' de treziri mitralierice de-azi noapte. Tăte, într-un interval de nici două ore. Şi răcnito-nepotolite, nu aşa, în glumă...
joi, 25 februarie 2010
Capcanele obişnuinţei
Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
luni, 22 februarie 2010
Nemulţumitului i se ia darul cu totul
Şi i se dă la schimb o răceală fonfăită în dublu exemplar, o dezertare bunicească, revelaţii profesionale deloc de dorit plus nişte chestii asupra cărora nu şi-a concentrat încă nimeni atenţia (deci nu ştim ce-i cu ele, da' iegzistă).
Nemulţumitul (în cazul nostru, nemulţumita) mai are pusă deoparte o sticloanţă energizantă cu extracte de guarana, camu-camu şi ce-o mai fi pe acolo (esenţă de coadă de codobatură şi supă de cuie; pentru detalii, întrebaţi la Plafar de BioEnergy şi nu mă înjuraţi dacă vă ia cu fibrilaţii de la primul mililitru beut). Care energizantă te ţine ea, aşa, preţ de o zi, să pari vie, da’ după aia cazi lat.
După ce îmi recapăt, post-lăţirea de mai sus, vreo formă cât de cât vag asemănătoare cu originelul, revin.
Nemulţumitul (în cazul nostru, nemulţumita) mai are pusă deoparte o sticloanţă energizantă cu extracte de guarana, camu-camu şi ce-o mai fi pe acolo (esenţă de coadă de codobatură şi supă de cuie; pentru detalii, întrebaţi la Plafar de BioEnergy şi nu mă înjuraţi dacă vă ia cu fibrilaţii de la primul mililitru beut). Care energizantă te ţine ea, aşa, preţ de o zi, să pari vie, da’ după aia cazi lat.
După ce îmi recapăt, post-lăţirea de mai sus, vreo formă cât de cât vag asemănătoare cu originelul, revin.
joi, 18 februarie 2010
Amânări, renunţări, haos
E, să n-o luăm chiar aşa, în tragic. Sau, cel puţin, nu pe toate planurile odată.
Amânările
Amânările
(sursa)
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, în ultima vreme, îmi vine foarte greu s-o scot la capăt şi cu munca (de birou), şi cu funcţia de manager de casă şi şef de trib peste copil, bonă, bunică, mâţe şi cine se mai nimereşte pe-acolo, dispus să-mi accepte fără prea multe comentarii autoritatea ciufulită & răcnitoare. De cele mai multe ori, eu rămân pe dinafară.
Pen'că am multe-n program, fac planuri. Ceea ce n-ar fi rău - estimezi bine timpul, vezi ce poţi face şi ce nu şi nu ajungi să te înhami la chestii pe care e evident că nu le poţi duce.
Asta în teorie.
În viaţa reală, care o ţine pe-a ei, toate orarele par a se ţine sistematic de tumbe. A, s-a amânat. Hai să nu ne mai vedem azi, că nu mai pot. Hai mâine. A, da' n-aţi putea ţine prezentarea aia după amiază?
Am ajuns să-mi doresc să pot fi în mai multe locuri odată. Sau să am un aparat de oprit timpul - pentru ceilalţi, cât apuc eu să fac activităţile restante.
Văd limpede ce aproape sunt uneori de o (inutilă) criză de nervi pentru simplul şi banalul motiv că tânărul domn se mai hotărăşte să adoarmă cu o oră mai târziu decât „obişnuinţa". (adică ora aia, băgată în planuri, pe baza căreia am construit ditamai Taj Mahalul de las'că fac eu)
Ca să nu mai spun că (evident!) pe lista cu "de făcut" se adună veşnic un pomelnic de lucruri care de care mai importante şi mai urgente - toate deodată. Majoritatea, neprevăzute neincluse în program ori greşit estimate ca durată.
Ori universul conspiră împotriva mea, ori pârâie din toate încheieturile.
Lipeşte cărţile. Repară jucăriile. Vezi că ne cade-n cap multiubitul tău plafon fals de polistiren, fă ceva! Plăteşte dările. Du-te încă o dată să stai la alte şapte mii de cozi ca să le explici ălora că deja ai plătit. Eventual, de două ori, dacă n-ai fost în stare să păstrezi cum trebuie chitanţele doveditoare. Cumpără de mâncare. Du-te la farmacie, că eu am uitat. Zi-mi, tu ce crezi c-ar fi bine să mâncăm azi? Pune benzină. Cumpără "pempărşi".
Toate lucrurile astea mici ajung să se strângă, la un moment dat, într-un mormănel de proporţii înspăimântătoare.
Are şi dinţi, mă jur.
Şi se uită intens, rânjind neprietenos, la mine.
Asta e poarta spre următoarea categorie: renunţări
(sursa)
Nu mai citesc, mă culc. Lasă că mă trezesc mâine mai devreme. (aş...)
Hai că mergem altă dată în parc, cu tot cu grup de gioacă.
Nu mai alerg, că trebuie să fac curat.
Stau să termin prezentarea / raportul ăsta, o să întârzii, nu-l mai prind treaz, culcă-l.
Nu pot merge la munte, ar trebui să iau după mine toată trupa. (ceea ce presupune mai mult efort de planificare, cărăuşie, sincronizare şi călătorie decât pot eu duce...)
Pieptăn mâine pisica. (ceea ce ne cadoriseşte, peste noapte, cu o tonă de blăniţi)
Mă duc săptămâna viitoare să caut grădinilă.
Lasă că mai vorbim noi. Te sun, da?
Îmi pare rău că nu pot sta mai mult.
Nu mai putem veni, a adormit.
Ah, ce mi-ar plăcea un masaj, am înţepenit de tot.
Corolar: haos
Vechea poveste cu ochi chiori de somn - până şi la 4 după amiază, chiar şi când trezirea s-a dat la 6.30 (sau poate tocmai de-aia?)
Epuizarea dată de rutina aglomerată până peste poate.
Frustrări.
Stres.
Amnezii.
Senzaţia deloc încurajatoare de decompensare.
Iritarea.
Trezirile la ore ciudate, cu priviri mirate şi dificultatea de a te auto-localiza în timp şi spaţiu.
Întârzierile peste întârzieri, date de imposibilitatea fizică de a te trezi, pentru că ţi se pare că dormi sub saltea, nu pe ea, şi că duci, pe deasupra, şi două pietre de moară de gât - sau, după caz, de picioare.
Sentimentul că eşti mereu pe fugă - într-o cursă de şoareci fără sfârşit, ori că ai devenit în mod misterios rudă apropiată cu Sisif.
Mi s-a spus că asta e una din caracteristicile perioadei de copil activ sub 2 ani. Când trebuie păzit intens, că încă nu ştie nici în ce se bagă, nici să se ferească, nici să se exprime ca lumea.
Sau poate sub 3 ani? Nu mai ştiu exact. Am zis că mă lasă memoria.
(am zis?)
Îmi amintesc (cu greu, c-a fost demult!) că şi în primul an de muncă (la 20 de ani) eram uneori leşinată de oboseală. (fusesem în stare să dorm bine pe durata unui meci România-Anglia, câştigat de românaşi, în condiţiile-n care eram la 2 metri de un televizor dat tare şi se urla suportiv şi pe stradă, şi în camera mea; auzeam vag, de foarte departe, uralele şi tropăielile; cu altă ocazie, am dormit 20 de ore; cu alta, m-am trezit hotărâtă, încercând să dau delete la ceas). Deci zic să nu mă mir aşa tare că uneori mă simt călcată de naveta spaţială Voyager.
Am salivat hipnotizată la auzul veştii că silbutramina (medicamentul monden, recent interzis) dă pusee de energie. Prea târziu, nu mai ai de unde lua.
Ah, oare n-aş putea să-mi montez un buton turbo? (nu, că ar trebui să merg la service!)
Văd stări din astea şi la alţi părinţi. Încerc să aflu ponturi de ieşit din ele.
Mi-aş dori să mă pot extrage cu capul limpede din toată sarabanda de "de făcut", "vreau", "trebuie" şi "ar fi bine să".
vineri, 5 februarie 2010
Mamiţuni cea obosită
Aş vrea să dorm non-stop. Timp de vreo 48 de ore. După care să mă trezesc proaspătă ca o garofiţă şi să nu mai fiu obosită niciodată.
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.
Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)
Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.
Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.
Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)
Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.
Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?
duminică, 17 ianuarie 2010
Dilemă
Până cu o săptămână în urmă, mi-aş fi descris utopia personală cam aşa: eu, stând frumuşel acasă cu copiii (că şi aşa mă trec în ultima vreme, de-aiurea, tot felul de frisoane metafizice legate de copilul-numărul-doi), unde prin acasă se înţelege mult-dorita casă cu curte, şi netrebuind să mă preocup de prea multe în afară de familie şi de, eventual, vreun hobby, acolo (adică... pretind generos c-ar fi vreme şi de hobby!).
A, şi, dacă se (s-ar) putea ca tot acest mirific peisaj domestic să fie localizat în vreo Austrie / Germanie /Franţă (provensală!), acolo... (iubesc ruralul românesc; dar el, oricât de adorat/adorabil, e neprietenos cu mine, neprezentând la control apă curentă, canalizare, drumuri circulabile şi absenţa poluării.)
E utopie pen’ că n-are absolut nici o legătură cu realitatea. Da’ cam aşa mi-aş fi definit eu idealul. Adică fără legătură cu vreun job.
E, săptămâna trecută mi s-a arătat, principial, un job. Altu’ decât cel prezent. Principial, adică momentan e-n faza cioara de pe gard. Care job presupune o sumă de activităţi variate (deci neplictisitoare), multe contacte cu oameni de-afară şi, în eventualitatea că lucrurile merg bine, posibilitatea (altă cioară, pe gardu’ din spatele ăluia anterior pomenit), relocarea în altă ţară, în vreo 2 ani. Fix la vreme pentru debutul grădiniţistic la 3 ani al lui Muţunau.
Doar că, într-o primă fază, cere muncă. De-aia, multă, cu serii târzii la birou, ca pe vremuri.
De-aici dilema din titlu: job mai lejer, plătit mai puţin, fără cine ştie ce perspective dar cu rupt uşa la ora 5, prins copil treaz acasă, giucat, şamd? Sau militărie corporatistă, cu ore lungi, crizele şi consumul nervos de rigoare, lipsa de timp (eventual ţâfna aferentă) da’ cu (dorita) expunere externă, potenţială sursă de relocare (pe o poziţie unde, evident, străin fiind, tot ore lungi tre’ să prestezi)?
Greu de zis.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
