Prin lentilă

(sursa)

Azi dimineaţă pe la 9, în Cişmigiu, parcă eram în altă ţară.

Îngrijit, curat. Ici şi colo, oameni care munceau - ori la curăţenie, ori la deschiderea chioşcurilor.
Soare blând, cald atât cât trebuie. Oameni stând cuminţi pe câte-o bancă.

O răţuşcă şi 5 bobocei pe marginea lacului. Pardon, a apei ma'i.

Poate că lucrurile sunt, în mai mare măsură decât le permiteam eu până acum, o chestiune de perspectivă.

Caut valet. Sau scutier.

Totul a pornit de la felul în care se desfăşoară deplasările cu Muţunau.
De la un moment dat încolo, omuleţul vrea caleaşcă. Nu mai merge pe jos, pe picioarele lui.

Unele din aceste cazuri sunt justificate - chiar cade din picioare de obosit, pentru că-n parc se crede iepurele Duracell. Şi aleargă. Şi aleargă. Şi aleargă... Şi apoi, mai aleargă puţin.
Altele, nu. Vin via mofturi.

Am sling. Am şi rucsac Deuter (extrem de comod, cel puţin pentru cărăuş). Am păstrat căruciorul.
Degeaba. De cele mai multe ori. Omu’ vrea ori în braţe (că aşa l-a „educat” bona), ori în cârcă, „după cap” - pentru că ăsta s-a dovedit a fi singurul mod în care poţi căra şi cumpărături, şi pe Muţunau. (care, în plus, obişnuieşte să mai şi fugă - dar numai în direcţiile nepotrivite)

Drept care se impune să recrutăm valet. Sau scutier. Mă rog, un însoţitor cu funcţie transportatoare.

Ar fi minunat să aiba vreo paişpe mâini, că m-am cam săturat şi de sacoşe.

Ce trebuie să mai ştie să facă: să tacă. Destul îmi face capul calendar bona, cu toate istoriile ei de viaţă la ea-n cartier, care am zis că e interesante. (Muşatescu era mic copil... bona mea bate sistematic recordul mondial la greşeli, ar merita un loc de frunte în Guiness Book!)

Revenind la valetul-scutier: să-mi aducă (după chef şi caz) cafeaua sau sucul natural proaspăt stors de dimineaţă. Sau un smoothie.
Să facă piaţa. Bine. Nu cumpărând toate tâmpeniile.
Să ştie să facă masaj unui gât ţeapăn (al meu). Şi ceai bun. Şi ordine în jucării. Şi suprize plăcute. Nu neapărat din cele mari...

Când doarme, să se facă poster. Deşi, dacă mă gândesc eu mai bine, la ce-i trebuie somn?
Şi să apară numai când e nevoie de el.

Ori dau peste corespondentul mioritic al Vulpii Albe, Kuzunoha, ori tre’ să m-apuc de căutat lampa lui Aladin.

Doritori, recomandări, ceva? (Uniforma va fi opţională!)

Peisaj duminical

În mijlocul holului tronează, majestuos, printre varii papuci dispuşi strategic (vraişte) aspiratorul. Acum două zile, Muţunau a descoperit (cu ocazia sesiunilor repetate de extras/vacuumat-repetat muci din nas) că e loc de joacă la mecanismul de derulare (strângere automată) a cablului.

În bucătărie, toate sertarele-s larg deschise. Şi goale, întrucât toate oalele, cratiţele, capacele şi caserolele dinăuntru au fost deportate, care-ncotro, pe te miri unde.
Ceaunul de mămăligă are-n el cutia de îngheţată şi stă cuminte pe covor.
Ceainicul este pe masă. Capacul ceainicului, sub masă.
Sita e, dintr-un motiv care ne scapă, pe aragaz.
Rola de pungi este desfăşurată artistic pe jos, în stil Nazca.
Alte cratiţe găzduiesc, generos, jucării.
Nu e foarte clar unde sunt cheile de la intrare. Şi nici una din ghetele bej ale lui mami. Şi nici... în fine.
Calul-balansoar e legat cu o bandană. OK, măcar asta o să ştim unde e....
Pălăria de buburuză tronează pe tobogan, care tobogan are scara smulsă.
Peste tot, cuburi şi cubuleţe.

Mamiţuni se gândeşte să instaleze pe tavan o serie de frânghii de căţărare. De-alea, de exersat musculatura braţelor, „mergând” atârnat. Şi nişte scări, tot de frânghie.
Nu e bine. Sigur va găsi Muţunau o modalitate de-a le smulge şi pe-alea.
Păcat. Ar fi fost fain să călătoreşti din sufragerie în dormitor ca Tarzan, cu liana. Acum, că pe jos oricum nu prea mai ai pe unde.

În baie e o mare baltă. Cineva a şutuit blidul de apă al pisicilor.

Care pisici, setoase au ba, zac ca trăsnite, una pe banca din bucătărie, alta, pe canapeaua din camera de zi. Pe chipurile adormite li se citeşte extazul pauzei de fugăreală.

Muţunau, în sfârşit, doarme de prânz.

Capcanele obişnuinţei

(sursa)

Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...

Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.

Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.

Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)


Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.

Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.

Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.

Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.

Rutina de blogger - leapşa de la Belle

Mi se pare că la mine e (în practică!) mai degrabă vorba de haos decât de rutină... în general, nu doar în materie de blogging!

Scriu (sau încerc să scriu) o dată pe zi, de luni până vineri (de cele mai multe ori, reuşesc). Tot atunci răspund (de cele mai multe ori incoerent!) şi eventualelor comentarii.
Nu-mi propun să blogăresc la sfârşit de săptămână. Se mai întâmplă, da’ mai rar.

De citit, citesc tot zilnic cam vreo oră, ori dimineaţa devreme, ori seara târziu - doar că am sentimentul că nu e întotdeauna suficient, că nu ţin pasul!
Încerc, odată la câteva zile, să recuperez.

Comentez destul de rar (comparativ cu ce văd pe la case mai mari). Fără vreun motiv anume...

Mă uimesc continuu cei care apucă să scrie mult, frumos, structurat, documentat, însoţit de imagini - aşa, ca Belle, ca X...