Aventuri culinare mamiţuneşti (fără poze)

Cine să mai stea să mai facă şi poze.... devine lipicios aparatu'...

Întâi, trag eu cu ochiul, mai demulticel, la Zâna Eficienţei şi la reţeta de pateu de fenicul şi ciumperci.

Mă conformez (cu ce-mi aminteam...) şi greblez din magazin ciupercile brune, deşi zgârcenia din mine urla-nspumată „da’ ce diferenţă eeeee, de să merite banii ăştia în plus...?” (diferenţa de preţ mică. zgârcenia, gigantică) şi feniculul aferent.

Ulterior, inovez, desigur, ca la orice reţetă, pe de o parte pentru c-am scris nu ştiu unde cantităţile (dar, desigur, nu ştiu unde), pe de alta, pentru că eram precisă că-mi aminteam corect! (ca întotdeauna...)

Deci finalizez prin a cumpăra, pe fundal de Muţunau bodogănitor-şi-de-muzici-engribărdsice-cântăreţiu ce mi s-a părut mie că trebe (cam 0.8 kile de fenicul şi vreo 0.5kg de ciuperci - adică extrem de departe de indicaţiile iniţiale...).
Evident, nu toate au ajuns în mâncare, oarece ciuperci crude (unele spălate, unele nu încă) ajungând mai degrabă direct în burtachele muţunautic.
(brocoli n-ar mânca, dar ciuperci crude, da!)

Apoi, am continuat s-o iau razna - cuptorul meu nu coace aşa cum ar trebui (e mai degrabă reglat pe copt leeeeeeent, laaaa fooooc miiiiic.... de te prinde era geologică următoare pân’ apuci să coci ceva - orice!
Are, s-ar zice, oarece garnituri nereglate corect (sau e doar vechi şi de proastă calitate, că n-a copt bine în viaţa lui), deci am feliat cele două tipuri de ingrediente şi le-am plantat pe tigaia-plită.
Am nostalgia plitei, drept care am reţinut o tigaie veche, fostă, cândva, de teflon, actualmente cu aer de artefact recuperat din tsunami, şi mai coc pe ea.

După lupte seculare şi pârleli asemenea, am proptit ingredientele cu pricina în blender, care a muncit ceva să le toace. Drept care l-am mai "ajutat" cu oarece unt (să fi fost vreo 50g? greu de zis, că nu măsor niciodată şi mai şi apreciez prost) şi nu-se-mai-ştie-câte măsline mici, uber-sărate, din cele cu chili.

Desigur, aş fi putut citi din nou reţeta. Dar cine să pornească şi calculator, şi internet... las’ c-o luăm pe arătură, că oricum mâncăm ce iese.

(dacă ăsta nu e model de plagiat nereuşit nu ştiu care e. sau ştiu...?)

Dar n-a ieşit rău. Chiar deloc.
(în comparaţie cu următoarea tentativă, de-a presta pateu de ficat de curcan, care a rezultat... ei bine... să zicem... neapetisant. habar n-am ce gust are, iar Muţunau a refuzat să testeze, dat fiind că era în grevă anti-curcanică).

Desigur, am vrut să repet opera fenicularo-ciupercească.

Da’ mai aduce careva fenicul în Bucureşti?
(da, da’ numa’ când nu mai trec eu pe acolo).
În fine, vom aştepta următoriul transport.

 ***

Pe urmă, zile după istoria cu pateul, mi se leagă de mânuţele de Harpagon oarece praz. La reducere, desigur.
Pe care cuget, ore după, să-l fac cu sos de roşii.
Desigur, nu am sos de roşii şi, tot desigur, e 11 noaptea, deci n-am nici de unde cumpăra.
Mă holbez mai atent în depozitul anti-nuclear de alimente şi dau nas în borcan cu oarece ghiveci bulgăresc de legume - Chira, de la Lidl.

Suspin. Ce bună era zacusca de ardei copţi, din aceeaşi sursă...

Ei, las’, c-oi merge şi tu!

Pe scurt: praz (rondele; să tot fi fost vreun kil?) înnăbuşit în suc propriu şi un pahar de vin alb (retrogradat pe furiş de la categoria „de băut” la „de sotat”), cunoscutele şi îndrăgitele 50 de grame (sau pe-acolo...) de unt, întâlnit cu borcanu’ de ghiveci de legume şi o cană de orez fiert al dente, plus 200 g măsline. (aşa scria pe cutie...)

Mult bun cald.


***
Desert:
Borcan de culceaţă de smochine (Carrefour) + sos / piure / gem fără zahăr de mere + nuci (măcinate au ba, nu importă).

Miaaam.

Care-i treaba cu tableta

Tableta Marele obiect fascinant, jucăria supremă, zeul cel mic, colorat şi  tactil ne-a venit plocon de Moş Crăciun, după ce Moş Nicolae, din motive de prea multă cuminţenie copilească (dăăă) & isterii mamiţuneşti aferente, nu s-a prezentat la apel.

Şi după ce, din motive de planuri educaţionale măreţe, cugetasem intens la analize comparative (între Samsung şi Apple. deh, snobismul...) fără însă a cădea în plasa reducerilor de vineri negre (deh, harpagoneala...) nu cumpărasem nimic pentru că, pur şi simplul, nu mă putusem hotărî.
(mărturisesc c-un oareşcare rol a jucat şi faptul că nu mă d(ăde)au banii afară din casă...)

Cu ocazia ploconului, am constatat că mai toate cujetările und analizele comparative fuseseră profund inutile. Pentru uz copilesc, 4GB ajung.
(e drept că peste câţiva ani te poţi trezi că memoria asta e o mică glumă. primul meu computer avea, la vremea aia, o maaare memorie. acum, există stick-uri care au de câteva ori mai mult... dar până una-alta, merge.)


După lupte seculare care au durat 30 de ani, tableta a căpătat husă & a fost încărcată cu varii aplicaţii, printre care, nu se ştie de ce (ah, destinul! cruda soartă!) şi cu oarece Angry Birds.

Pân’ aici ne-a fost.

Ce babbel, ce duolingo, ce Max et Mathilde... Păsăroi furioşi să fie! Şi porci, desigur.
(între noi fie vorba, cunosc oameni serioşi, la casele lor, cu foncţie, prestanţă şi ce-oi mai vrea, care o ard engribărdseşte... de le merg fulgii! jocul e, într-adevăr, reuşit. pentru începători, cel puţin... )

Booon... Problema e că (deşi eu speram că entuziasmul iniţial se va ofili mai rapid), jocurile alea au şaptişpe mii opt sute de nivele.
Diferite!
Şi, desigur, tre’ facute toate.

Iar Muţunau, desigur, nu se opreşte.

Adică.... n-aş pune pariu că, dacă ar fi lăsat cu tableta-n mână, nu l-am găsi, la un moment dat, leşinat, cu ochii injectaţi intens şi cu pupilele pline de angry birds.
(nu, nu e lăsat)


Să zicem că răbdare aş mai avea. În definitiv, uzul măreţei ferestre către fantezii zburătoare din praştie e limitat la câteva ore pe săptămână, în weekend.
Şi-apoi, mă autoconsolez cu ideea că, la o adică, nu e rău să-nveţi la vârste mici cum să te mai şi opreşti din stat cu ochii-n tableta. (accept ideea că aici e un întreg proces...)


Doar că musiu, mai nou, a început să cânte melodiile din Angry Birds. Pe toate.
(cedare nervoasă maternă număru’ 1).

Să zicem c-aici am reuşit a diminua măreţul obicei până la mici onomatopee. Mai sonore decât suportă prea-încercatele-mi urechi, dar, fie...

În definitiv, şi eu obişnuiesc să lălăi varii melodii obsedante. Nu-s din joace, dar felul în care le redau le face să pară destul de aproape de importul din versiuni extrem de nereuşite... (cu o anume ocazie, recentă, m-am ţinut trează la volan preţ de vreo 400km străduindu-mă să redau oarece muzici de pe la The Voice. Nici măcar eu nu pot aţipi în hârşâielile alea sinistre-n care-mi vira vocea... Am ajuns cam răguşită la destinaţie, dar, altfel, neavariată suplimentar)


Şi (cedare nervoasă maternă număru’ 2) nu mai vorbeşte decât despre asta. Ce se mai petrece prin joace, adică.


Mrrr.
Prin casă-ncepe să se traseze, insidios, linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.

Belicos, belicos, dar care e planul?

Păi, întâi o să ne jucăm împreună pe tabletă.
Hă?
Ei, da.
Asociem obiceiul prezent cu unul pe care are sens să-l păstrăm în program - prezenţa mamiţunească în jocurile muţunautice.

Pe urmă, evident, vom păstra prezenţa mamiţunească şi vor dispărea păsăroii.
(am luat în calcul dezinstalarea, dar ce mă-ntere, cel puţin acum, e să se lase el, uşor-uşor, nu via „n-avem”)

Am băgat deja Lego-n program.
Desigur, printre primele chestii construite de Muţunau se numără, fireşte, Angry Birds, maşinile din Angry Birds Go, oarece chestii de prin Star Wars (varianta engribărdsuită) şi, din nou, Angry Birds.

(zgomot de fond: dinţi mamiţuneşti vag scrâşniţi)


Pe urmă, vom găsi (adică voi găsi) alternative la joc. Chiar dacă începem cu filme şi vedem Star Wars... Sau mai cumpăr alte 15,000 de kile de cărămiduţe de Lego (Muţunau nu-mi împărtăşeşte, din păcate, pasiunea pentru Meccano)

Şi chiar dacă e nevoie să continuăm cu chestii gen Wii sau Xbox (din categoria „ţopăi în casă şi te vezi pe ecran”).

De preferat, vom profita de posibilităţile de ieşit afară pe care se presupune că ni le va oferi în curând vremea.
(sau, dacă mai durează mult frigul, ieşim pur şi simplu în ploaie)

 Nu pot decât să mulţumesc firmei Rovio că nu mai face altele...


Şi iată cum, fain-frumos, la nici 6 anişori de Muţunau, dăm ochii cu unele din problemele cumva emblematice din relaţia de părinte-copil (şi nu numai), la pachet cu aferentele ocazii de învăţare:
jocurile pe calculator, spectrul dependenţei, alocarea timpului unor activităţi nu prea folositoare (ca să nu zic altfel), cine-al-cui-stăpân-e (Muţunau al tabletei, sau invers...)
versus posibilităţile de învăţare pe care le deschide tehnologia, micile-mari chestii pe care junele a apucat să le descurce pe cont propriu (trece rapid de unele nivele de care eu nu pot trece din prima, s-a prins ce face fiecare păsăroi, îi ţine minte, a strâns destule puncte cât să-şi „cumpere” varii props-uri şi acum tre’ să-şi gestioneze averea... etc).

Autostrada mersului pe sârmă s-a deschis.

Cârcoteli mamiţuneşti

Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

Cum am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii

Simplu.
Mergând la Delfinariul din Constanţa.

Pentru un adult, intrarea costă 50 de lei. La uşă, că-n total, în funcţie de tentaţii, vei plăti mai mult.

În schimbul acestui bănet primeşti o cartelă anodină pe care o înfigi în automatele de la intrare şi care-ţi va permite accesul la delfinariu, la planetariu, la observatorul astronomic (dar doar cât să intri, pentru că privitul prin telescop se taxează suplimentar!), la expoziţia de păsări şi în spaţiul microrezervaţiei.

Copiii sub 5 ani intră gratis - dar nu şi la planetariu. Sau, de fapt, hai, da, dacă promit să nu se sperie şi să nu chiţăie când se stinge complet lumina (?!!).


Nu mai departe de casa de bilete (sau, mai bine zis, de cartele) şăd lipite oarece afişe cu mesaje confuze - vezi povestea de mai sus referitoare la copiii sub 5 ani.

În rest, în incintă există un chioşc de suveniruri (dotat, pe cât am putut vedea de la 5 metri distanţă, cu delfini de pluş, roz şi bleu, şi oarece bibelouri bizare, tot cu delfini, dar, per total, insuficient de atrăgător cât să mă facă să şi intru) şi un soi de locantă (de fapt, o înşiruire de mese-teghea plus frigidere) cu apă, suc şi oarece cronţăieli la pungă. Înspre planetariu mai este şi un colţişor amenajat pe post de loc de joacă - două leagăne şi un agregat roşu cu o scară, două tobogane, o legănătoare cu trei anvelope legate cu lanţuri, şi (parcă) două bănci.

Niciun restaurant, niciun loc în care să bei civilizat vreo apă, vreo zeamă de fructe, ceva - nimic. Botu’ calului SRL.

Băncile sunt din cretacicul superior - ca, de altfel, cam juma’ de complex.

Expoziţia de păsări se prezintă (exceptând seminţele vizibil proaspăt puse) ca şi când ar fi fost recent recuperată de la unu’ care-o abandonase de ceva timp.
Cuştile sunt mici, înghesuite, murdare şi împuţite.
Am văzut pet-shop-uri în care papagalii Ara aveau mai mult loc...


Micro-rezervaţia e cam la fel. Dincolo de aerul dezolant al oricărui animal în captivitate, asta arăta oricum a puşcărie. Tot abandonată.

Cormoran:

Iepuri după gratii:

Poză cu degetu' autorului:  

Iepure evadat (probabil, singurul animal fericit de prin zonă)

Lebedele albe de-acolo sunt, pentru cine nu ştie, agresive şi ciupiutoare. Adică dacă te apropii de ele, vei fi cadorisit c-o ciupitură.

Acu’, tot pentru cine nu ştie, nu par să vadă prea bine (adică poţi fi muşcat de sacoşă) şi par uşor intimidabile. O poşetă fluturată ameninţător către ele te scapă de agresiuni!


Planetariul posedă aer condiţionat - dar nu vei fi lăsat să intri nici în hol decât cu maxim 15 minute înainte de reprezentaţie - şi, de altfel, nici n-ai avea unde sta. Pereţii sunt acoperiţi cu imagini frumoase - asta mai ţine ocupaţi copiii; în rest, nimic din ce-i acolo nu mi-a lăsat altă impresie decât că deranjez.
La intrare, arăţi (!!!) cartela magnetică.
Sau poate tantea de la intrare e neam cu Superman şi vede-n raze X.
Caz în care regret că n-am rugat-o să-mi spună şi mie cum stau c-un premolar sensibil.

Nu tu sisteme solare de vânzare. Nu tu cărţi. Nu tu planete gonflabile. Nu tu stele fosforescente. Nu tu trei cuie tematice.
În afară de două pliante, unul cu harta cerului (5 lei), şi unul cu planetele (5 lei), şi de ceva agendo-cărticică obscură (20 lei), nemic.

Ştiinţă pură, greu accesibilă, bre, inepture, turist aiurit cu prea-nalte aspiraţii de (în sensul ne-religios) neofit, care vii aici ca şi cum ar fi uşor să afli lucruri şi ne mai şi-ncurci, pe deasupra.


În sală, tantea care proiectează (nu mereu cu maximă atenţie) toată stelăraia nu acceptă niciun mârâit, dar’mite vreo întrebare, ceva, de la vreun copil două minute mai curios sau mai instruit. Nix. Zice ce are de zis şi gata.

Nimic de acolo nu e, realmente, pentru copii.
Nu e pentru nimeni.
E o expunere plictisită făcută-n doru’ lelii. O vomă de cuvinte automat decartate de omuleţi întorşi cu cheia. Sau poate cu arcul, nu m-am uitat atent.

O escrocherie care profită de faptul că, pentru copiii lipsiţi de alte alternative, ce se-oferă aici e, oricum, captivant.


La observatorul astronomic te duci, te uiţi pe-acolo, şi dacă vrei să şi priveşti prin telescop, plăteşti trei lei, în schimbul cărora te caţări pe scară şi te uiţi la o pată mică şi roşie (soarele, adică).

Singurul lucru pe care l-am apreciat realmente ca fiind rezonabil şi civilizat e că în schimbul ante-menţionaţilor trei lei primeşti un afiş care pe-o parte are sistemul solar şi p’ailaltă sistemul periodic al elementelor.


La Delfinariu lucrurile par să se prezinte mai bine. Bazinul e curat, vizibil bine întreţinut, iar delfinii şi foca Johnny sunt vioi.

Dar reprezentaţia durează sub 30 min (23, ca sa fiu mai exactă) şi depinde (logic) extrem de mult de cheful delfinilor.
Care, uneori, există, uneori, nu. (când am fost noi, era sesiunea de nu).

Copiii nu sunt lăsaţi nici măcar la final să se cocoaţe la mantinelă şi, iar, nu li se arată direct şi nu li se explică nimic. În afară de oferta de-a-ţi cumpăra poze cu tine, făcute de fotograful locului (sau prieten cu locul...) şi de un DVD cu delfinul Mark, din nou, nicio carte despre ori cu delfini, niciun pliant, nix.

Acvariul, care e sub umbrela aceleiaşi instituţii (Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii), are altă adresă.
La Delfinariu nu primeşti nicio hartă, nicio reducere de preţ pentru vizitarea ambelor locaţii şi nicio indicaţie cu privire la cum (şi, mai ales, de ce!) să ajungi şi la Acvariu.
(ştiu unde e Acvariul; ştiu şi cum s-ajunge, şi un’ se parchează; nu despre orientarea mea-n spaţiu e vorba, ci despre a Complexului... vizibil preocupat - doar că de altele, nu de cetăţenii plătitori!)


Na, şi uite-aşa am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii.

Acu’s în căutări de locaţii accesibile financiar...

Post-scriptum:
Cică s-ar putea înota cu delfinii în Algarve (Portugalia), în Malta şi în Turcia, precum şi-n alte locuri mai îndepărtate.

Şi cică lor, delfinilor, de fapt nu le place.


Eeee, dar cum universul poate fi un loc magic, iaca Muţunau a făcut baie c-un delfin chiar în seara asta.

Tot ziceam că facem băi colorate, via Tinti (via magazinele DM).

Aceste biloanţe colorate au înăuntru câte o capsulă. Onor capsula, care se topeşte-n apă, conţine câte un burete comprimat. Buretele e-n formă de lighioană. Azi, lighioana în chestiune a fost un delfin.

Nu pot să-l arăt, acu’ e-n pat cu Muţunau, doarme.

Deloc suprinzător, de fapt

Pentru că în ceea ce priveşte vârsta Muţunau a devenit "acceptabil” pentru diverse cursuri pentru copii, m-au pocnit interesatul, sunatul, vorbitul, testatul de diverşi furnizori din sus-numita categorie.
Ştiu bine că măcar una dintre activităţile suplimentare trebuie să fie un sport.
Mi-ar fi plăcut ca o alta să aibă legătură cu muzica - cum spuneam, fără să intru pe terenul matern-tigresc virtuoz te fac!
Nu mă agit în materie de limbi străine, deşi, măcar corectiv, ar trebui - judecând după ce "engleză" aud venind dinspre grădiniţă!

Am pornit la vizitat varii cursuri.
De la prima vizită (pe durata căreia mi s-au strepezit intens de vreo câteva ori dinţii...) mi-a fost clar că tot eu voi fi furnizorul de bază pentru activităţi extra-grădiniţeşti. Nu pen' c-aş fi vreo capabilă (dacă eram, nu vizitam nimic!) ci pentru că, pur şi simplu, copilul apreciază mai mult statul cu mine decât orice asociere cu oricine altcineva. Are parte de socializare la grădi în mult mai mare măsură decât de timp ne-administrativ (cumpărături, baie, masă) cu mine.

Asta, şi faptul că-n momente de tipul punem-copiii-să-culeagă-flori-imaginare-din-covor mie mi se rupe ireversibil filmul.

Întrebarea e cine ne primeşte pe amândoi la sport!

Boemul nesănătos

Aşezat la masa din bucătărie,
cu şapca aia de marinar, albă cu dungi bleu-marin, încă nedată jos,
cu cârlionţii iţindu-se pe la urechi şi pe frunte,
înarmat cu o privire visătoare
şi cu un creion cerat savant ţinut între degete,
Muţunau fumează.


Extazul nicotinic e perfect mimat.
Sunt informată c-aşa trebe, băieţii fumează.

Bre, e nesănătos.
Da' atunci tata lu' Teo de ce fumează?

Ei, acu' pun'te cu alegerile altora.
Nup. Mai bine o dăm pe consecinţele alegerilor cu pricina!
Şi dă-i şi explică-i, cu dinţi îngălbeniţi (ceea ce-l va determina ca, la următoarea întâlnire, să verifice atent dantura omului!) şi cu alte alea.
Nu mai bine-i cumpăr eu direct cartea vorbită a lăsatului de fumat?

Pei'fect bă'bătesc

(nota explicativă: pân' duminică, avem Bunică)
- Ce e asta? întreabă Muţunau, fluturând, periculos de aproape de nasul mamiţunescque, un aparat de ras de unică folosinţă.
Ptiu, fir-ar.
- Păi, de un' să-ncepem... Ştii, băieţii cresc şi, când se fac mari, devin bărbaţi.
- Păi eu sunt bă'bat! rânjeşte Muţunau, cu un aer flatat, de provenienţă necunoscută. (probabil, de pe la nişte complimente trecute...)
Explicaţia continuă:
- Atunci le creşte barbă, aşa, cum are tatăl lui Ioan. Cei care nu vor barbă, se rad. Ăla e un aparat de ras.
- Jilet! Pei'fect bă'bătesc!
 - Auzi, cam câte ore aţi stat azi cu capu-n televizor?
- Hai să mergem să ne spălăm, zice Bunica, dornică să scape de inchizitoru' şăf.
- La ba'rbă, zice Muţunau.

Toate astea, în plin sezon de fascinaţie mamiţunească versus noile achiziţii lingvistice şi de abilităţi dovedite de Muţunau.

Gânduri după bere

Nefiltrată.
De unde şi "calitatea" emisiiilor. (me rog, încerc să mă dezvinovăţesc, patetico-inutil...)

Vorbesc la telefon cu turiştii (Bunica şi Muţ).
Sunt informată că tre' să produc un nou pistol cu apă, pentru că ăluia vechi i s-a stricat butonu', mami!
(supriză, r negraseiat!)
Întreb responsabilu' adult:
- Da' el e fericit?
- O, da, zice Bunica. Se joacă-n curte cu copiii M., e foarte fericit!
(pe fundal, hlizeli doveditoare).
Sticlire. Pe moment.
Ce tot atâta a mâncat? a dormit? a făcut X/Y/Z?
Alta e întrebarea esenţială. E fericit?
Pentru că, dacă da, eşti şi tu.


Râd citind ce-a scris blo.
De ce m-ai dat spre adopţie? se poate completa/înlocui cu De ce m-ai dat spre adopţie într-o ţară atât de îndepărtată? / pe altă planetă?
Doar că nu l-aş da spre adopţie. (deşi are momente-n care, cum eu-s încă obosită intens şi cvasi-non-stop omu'-orchestră, împărţită-n n'şpe direcţii, Muţunau se comportă normalo-curios, da' eu simt că mă-nnebuneşte de creierii capului).
M-aş da pe mine.
De preferinţă, pe vreo insulă exotică, acolo...


Post scriptum:
Şi doamna asta de 45 de picioare pare tot fugită de-acasă... / plecată în vacanţă...

... şi episodul următor:

- Ţââţeee!
Tot el:
- Hă-hă-hă (cam prea prezidenţial pentru gusturile mele). Am spus din greşeală "ţâţe"!


Aşaaaa...
Ce ziceam de testosteron?

Tocmai am reparat (temporar...da' sper că ţine!) aparatul de aer condiţionat, care nu răce(a)şte decât când vrea muşchii dumisale. Eu-s de părere că are senzorul de temperatură defect, ăia mă pun să schimb freonul, traseul şi, eventual, aparatul.
Acuma stau şi-l scuip non-stop, anti-deochi.

Ce, cum l-am reparat?

Simplu. I-am tras una. (am dat cu pumnu' în unitatea externă).
Păcat că n-am certificat de alpinist utilitar. Făceam şi eu un ban cinstit, la vreme de caniculă.

O altfel de seară

Mă duc cu curca în oraş (la masaj, că la raze am mai fost). Uraaaa!

Beibisiter-şef (şi unic, de altfel) rămâne Mătuşa-cu-acte-în-regulă - varză de chioară de somn, de felul ei, dar promptă la apel.

Zic:
- Vezi să beie tincturile astea, şi dacă e nevoie, aspiră-i nasul, că vezi că-i ajung mucii până la genunchi. Sau călcâi, că din uşă nu prea mai văd bine.

Plec. Mă pocnesc peste cap în parcare că nu i-am zis să-i pună şi nebulizatorul.

Mă-ntorc, într-un târziu, acasă. Copchilul doarme. Sforăie un pic.

- N-am găsit vârfu' de la batista bebeluşului, şi n-am ştiut cum să-l aspir altfel.
Vina mea, că n-am avut destui neuroni să spun unde am pus la uscat agregatu'.

Post-plecare beibisiter, ma uit pe masă.

Resturi de lipie (astea rămân zilnic).
Un şerveţel pus la murat în cana mare cu apă în care răcesc, la nevoie, laptele uitat la încălzit.
Şi tincturile.

Eh. Data trecută, când Mătuşa-cu-acte-în-regulă a făcut curat şi ordine în frigiderul Fukushima (în care eu, hârciog, tot băgam, da' uitam să mai şi scot integral), a fost bine, nu mi-am batut capu'.

Post-scriptum
Ca-n bancu' ăla cu "eu am vrut să mă fac geniu, da' părinţii mei s-au opus", la faza cu tincturile, Muţunau s-a opus. Atât de hotărât încât nu i-ai fi putut descleşta dinţii nici cu ranga.
Cred, pentru c-am văzut filmu'.

Sâmbătă seara, acasă

Din motive de musafireală & nu numai, ne uităm (cu pauze) la meciu’ ciampionlig. Ăia (ambele echipe) par să înscrie imediat ce Mătuşa-cu-acte-regulă re-deschide televizoru’ iar comentatorul TV (Grădinescu?) e tobă de perle: Barcelona începe să pună din ce în ce mai mult stăpânire pe posesie. (~min 10.05)

Muţunau scuipă şi călăreşte pe toată lumea (căci dacă nu te culci, nu mă culc!)

După ce se sparie la revederea unei aşa zise jucării, disponibile la Metro (o chestie sinistră, un soi de bust al Albei ca Zăpada) Mamiţuni se holbează pe site-uri cu locaţii exotice. La vederea scorului pentru o cazare gard in gard cu Machu Picchu, Mătuşa-cu-acte-regulă aproape se sufocă:
- Mai bine te duci în Dubai!
- Ăia n-au Machu Picchu!
- Ei, na. Mai zi-le odată!

Zmuti şi noile damblale

Zmuti, căci sună mai bine decât smoothie, e boală veche.
Dar am "actualizat-o" de curând, după ce-am dat peste reţeta Joumanei de limonadă cu menta şi peste precizările lui Ginny - care face îngheţato-acadele, popsicles.

Aici, limonada mea cea mentoasă.

(şi o bucată din vraiştea etern aferentă bârlogului muţunauto-mamiţunesc)

Pentru un kil de suc de lamâie am raşchetat în storcător un kil de lămâi (7 mari) şi vreo juma’ de kil de lămâie verde (4 bucăţi), şi o punguţă de mentă (30 g, se găseşte la Metro, Mega Image, Real). Lămâile verzi îi dau un gust amărui, pişcăreţ, care mie-mi place.
Cred că amestecul ar merge şi „ameliorat” cu un pic de soc (suc de soc de la Ikea, sau ceai de soc, sau socată), dar n-am încercat. Deocamdată!
Miere am pus ochiometric. (deci habar n-am câtă).
Îmi place de mor.

Noile damblale sunt: plantele aromatice (eu; mănânc busuioc gol... cred c-o să devin în curând ponei!) şi scuipatul (el. pretextul este că face arteziene! mda.)

La magazinu’ raw. Şi-napoi.

Eu-s fan mâncare crudă. Mare fan. Pentru simplul motiv că nu se găteşte - deci nu mai pierzi vremea.
Încă n-am ajuns pân’ la a propovădui mâncatul direct din copac / de pe câmp, dar mult nu mai e. Poate lansez o nouă modă - cu înfrăţire cu natura, cu de-alea.

Am curiozităţi gastronomice - în limitele lacto-peşto-vegetarianismului din dotare, crăp de curiozitate să-ncerc chestii noi.
Da’ pretind să ştiu ce ronţăi. Şi să nu mi se vândă fonfleuri pe post de pietre filosofale.

Drept care prima mea vizită la una din locantele bucureştene care oferă şi mâncare crudă s-a soldat cu decizia de a nu mai călca pe-acolo neam.
Pen’ că: unele cutii cu mâncare preparată aveau etichete cu numele felului de mâncare, dar pe niciuna nu găseai lista de ingrediente. Adică habar n-aveam la ce mă uit. Cam descurajant.

În vitrinele lor frigorifice temperatura era destul de ridicată - nu scăzută! iar unele cutii emanau neşte arome care-mi indicau fără echivoc necomestibilitatea. Nu vorbesc de mirosuri ciudăţele sau necunoscute, provenind de la ingrediente exotice sau combinate inedit; nu, era vorba de clasicele izuri de acrit, împuţit, învechit (greu încercatul meu ficat a făcut, acum câţiva ani, un parteneriat cu nasul din dotarea-mi şi, pân’ acu’, echipa asta n-a dat greş în a identifica iute ce trebuie evitat).

- Şi ce sunt astea?
- Nu ştiu sigur, staţi s-o sun pe X.
X nu era sigură despre ce anume e vorba, am aşteptat câteva minute, să se prindă.

- Ăsta e mirosul obişnuit pentru ... hm... chestia asta?
- Mmm... poate acelea sunt de vineri. (era luni) Dar e hrana vie, nu are nimic, nu se strică!
Deja-mi căzuse părul din nas. Am pus casoleta la loc.


Să-i zic omului că, odată scos din arhitectura naturală şi de la adăpostul eventualei coji, fructul şi legumul expuse la intemperii gen oxigen o dau (mai) rapid spre oarece procese chimice aflate-n drumul cu destinaţia degradare? Că unul din „obiectivele” atinse ale gătitului e tocmai conservarea mâncării pe o durată (un pic) mai lungă? Că mi se pare că nu ştie ce vorbeşte?

Am tăcut. Prea era entuziasmat omu’ că vede alte persoane care ar putea fi convinse să treacă la raw!

Ce mi-ar fi plăcut să văd ar fi presupus multă aparatură la vedere şi chestii fie crude (dăăăăă!), fie uscate / deshidratate, fie îngheţate, dar cu opţiunea făcute pe loc - de la roşii şi felii de fructe uscate până la îngheţate raw şi smoothie-uri.
N-a fost să fie.
Nu dau numele magazinului pentru că nu el contează. Până la urmă, fiecare dintre noi decide dacă vrea să cumpere produse îndoielnice doar pentru că prezintă alte promisiuni / garanţii (ipotetice sau nu...)

Dar spun povestea, că poate foloseşte cuiva, cumpărator sau proprietar...

Ieri: muci, zoo, arici, adulţi mici & alte replici

Pentru că Muţunaul, stripteuz de felu’ lui, nu pricepe de ce nu e momentan cazu’ să se dezbrace pân’ la chiloţi în parc / oriunde altundeva în afară de în casă, avem muci. Da. Acum. La vremea asta.

Drept care chiulim din nou.
Ocazie cu care ajungem (ieri) la grădina zoologică... minunat de pustie.
Preventiv, Muţunau e echipat cu cască şi cocoţat pe biclă. (ceea ce s-a dovedit de un real succes)

Primul şoc (în afară de cel produs la vederea menţiunii referitoare la taxa foto de 13 lei, pe care, desigur, n-am achitat-o, ci am ignorat-o imperial, că-i o tâmpenie): hartă, doar la intrare. Adică nu tu pliante (moca sau contra cost, da’ să fi fost...), nu nimic. E drept, grădina nu e aşa mare... Da' chiar nimic??

Al doilea şoc e de natură olfactivă. Spre juma’ din grădină găzduieşte păsăret. Care, cu sau fără aroma ambientului aferent, pute. Bălţile pelicanilor, de pildă, păreau a conserva apă datând de prin cretacicul timpuriu, şi nici cu capitolul raţe, gâşte şi lebede negre nu-mi era ruşine. De, poate grădina, care bogată sigur nu e, are, spre strângere de fonduri, vreun program de (re)descoperire a unor specii noi. Eventual şi aerobe, şi anaerobe.

Al treilea aspect, de data asta de natură plăcută, e că, la ora 14.00, miercuri, grădina e cvasi-pustie. Sunt mai mulţi locatari permanenţi decât vizitatori. Drept care Mamiţuni se plimbă precum regina Angliei, netulburată de o potenţială rătăcire muţunautică. Rătăcirile există, fireşte, dar, cum spuneam în postarea anterioară, devin tolerabile. Chiar relaxat-admirabile!

Temperatura e relativ ridicată, Da’ e destulă umbră. Ce e chair fain la grădina asta e că locuinţele animalelor au, atât cât se poate, un aer destul de sălbatic (doar e-n pădure...). Ce nu e deloc fain e că spaţiul e extrem de mic... căci a fost mare nevoie să se construiască oarece habitaturi via alt tip de animale...

... şi mai e şi metru-cubicul gard viu, care face vizionarea imposibilă dacă ai sub 1.20 şi eşti oarecum lipsit de aptitudini de cocoţare pe gardul-simbolic-de-lemn!
Punctele de cel mai ridicat interes au fost: tigrii (şi Muţunau, şi Mamiţuni), pitonul alb, care se bâţâia straniu lângă geam, cimpanzeul gigantic & meditativo-plictisit (Mamiţuni, că Muţunau o zbughise demult afară din pavilion), şi, desigur, ţâşnitorile. Dacă nu le-a manevrat intens pe toate, înseamnă că nu s-a atins de niciuna.

E fain că sunt ţâşnitoare din 10-n 10 metri.
Lucrul ăsta ne-a ajutat să ne desprindem, de fiecare dată, de ţâşnitoarea prezentă, vecină, călărită, pentru a ne deplasa, nu-i aşa, spre următoarea. (de animale l-a cam durut la başcheţi).

Coşurile de gunoi, şi ele (din fericire!) foarte dese, sunt foarte frumos imbracate-n stinghii de lemn.
În rest... cuştile sunt mici, spaţiile mari sunt şi ele mici... (dar'mite alea din start mici!) ...uşor deprimant.

Partea cea mai faină e c-am dat peste o serie de locatari clandestini!
Mâţele omniprezente nu le-am pozat, dar pe ’mnealui, da!
(chit că la prima vedere (neclară) cu coada ochiului, mi-a dat oarece frisoane...)

Muţunau, anunţat că acolo e un arici, şi-a-ndreptat hotărâto-belicos roţile şi ţinuta, anunţând: v’eau să-l calc! (Mamiţuni sărise deja în rolul căştilor albastre, da’ ariciul, bun vorbitor de limbă română, o zbughise deja-n boscheţi numa’ auzind asta, lipsind fotoreportaju’ de subiect).

Deci, iată tălpoanţe de arici!

...urmate de o re-împrietenire cu fotografa amatoare (cam chioară şi cu degete cam tremurânde) în vreme ce Muţunau, desigur, gâdila ţâşnitorile (ahrteziene, mami!). 

Haltă de joacă & masă la Ikea, unde au loc, succesiv şi sau simultan, tumbe, ţopăieli, fugă şi şantaje: Dacă mănânci toată clătita, stăm la joacă. Dacă nu, plecăm IMEDIAT acasă. Ce preferi?
(de data asta, a prins şmecheria, a mâncat)
Apoi, la ieşire, îmi smulge din mână cutia de cidru, proaspăt deschisă, din care tocmai băusem cu sete:
- Asta e pent’u adulţi mici!
(am fost instant "răzbunată" via strâmbături indignate de tip ce-gust-naşpa-are-ce-prostii-bei-mami)

Ca epilog: azi, când l-am luat la muncă, să ne întâlnim cu p’ietenii noşt’i de la se’vici, (care, ulterior, s-au transformat în colegii mei - nu ai lui mami, ai mei!) întrebat dacă nu vrea ceai (că doar mucea intens) a răspuns, firoscos:
- Nu. Eu beau apă. Ceaiul e pent’u fete.
(înaintea lui la dozator fusesem eu, fata-de-referinţă (deocamdată....) şi-mi făcusem un ceai....)

Recente obiceiuri muţunautice

1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .


2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.

Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).

Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?

Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)

Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.

Deci omu' ăla e un erou.

Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!

Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!

Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.

Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.

Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)

Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.


Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)



4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.


5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.

Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...


6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)


7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...

Istoria unui dublu chiul

Preambul
Există un lucru, mai nou legat/agravat de maternitate, pe care îl detest organic.
Apare cu precădere la vreme de sărbători.

E vorba de bagaje.

Mă-nervează intens căratul şi, mai ales, desfăcutul lor. (cu făcutul n-am nimic, merge)
Nu e vorba de ale mele. (am la activ oarece haiduceli instant, pe baza de rucsac - în cazurile de maximă eleganţă... - respectiv de hainele de pe mine + costum de baie - în caz de goane litoraliere subite).

Ci de cele cărate pentru alţii.

Aici, de mânuţă cu cadourile & proviziile hipermarketiste de sărbători, intră-n scenă subiectul maternitate.
Nu ştiu alţii cum sunt, da’ mie mi se pare că atunci când pleci undeva cu un copil sub 2-3 ani, (parcă) te muţi. Pat pliant, şapte mii de rânduri de haine, scaun de masă, chiloţi absorbanţi, sticluţe, medicamente... deja dau ochii peste cap numai înşirându-le.

Când am citit despre familia Pouzet-Oprean, admiraţia mea profund invidioasă la adresa lor n-a avut de-a face nici cu curajul (lor) de-a pleca de-a lungul şi de-a latul lumii, cu copiii & de dragul lor, nici cu locurile pe care le-au văzut, nici cu aventurile trăite - subiectul mundanei mele uimiri era din categoria unde le încap, frate, toate lucrurile???

Revenind la povestea de azi: să n-o luăm în tragic. Situaţia e, momentan, mult mai bună decât era, să zicem, acu’ un an pe vremea asta.
Da’ când ne-am returnat capitalist (ieri) de pe cele plaiuri buniceşti, am terminat de dat ultimul bagaj de pământ (tehnic vorbind, de gresie) pe la fo’ 4 dimineaţa.


Drept care, azi, nix grădiniţă, nix servici. Chiul nesimţit cu ciocolată caldă, mozzarella şi varii alte chestii mai line. Somn pân' la 11... (el, că eu cad brusc din pat, cel mai târziu la 8...)

Ah... zilele astea-nsorite şi domoale, ce frumoase-s ele, aşa, în lipsa lor de grabă...
(oare n-are nimeni nişte pastă de ralentir, monsieur, să mai dăm cu ea pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale?)

Ceva-mi spune că vom recidiva. Ghebos.

Lumina, Motanul şi Secretul

Lumina:

Motanul:

Muţunau nu e-n peisaj pen’că pe moment era ocupat cu alergatul neobosit prin parc, sub ochii buniceşti deja înroşiţi şi cruciş-privitori, de la efortul de-a-l urmări (cu privirea!).
Calul e recuzită.

Secretul:
Cică oaminii caută de nişte sute spre mii de ani chestia numită perpetuum mobile.
E la mine. Deghizată-n copil.Sub numele de Muţunau.
Cu ocazia sărbătorilor, am constatat că, pur şi simplu, copchilu’ ăsta nu se mai opreşte -
adică nu oboseşte, nu adoarme - doar, eventual, din când în când, o mai pune de-o febră musculară...
Are (mereu!) baterii noi.

Muţunau, bătrânul încruntat şi porumbeii zen

Muţunau, alergăreţ din fire, adoră să fugărească porumbei. (există vreun copil de vârsta lui care nu fuge după păsăret...?!).

Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)

Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.

Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!

Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.

În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.

Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.

Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.

Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).

- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.

Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.

N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.

În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.

Data viitoare, îi fugăresc şi eu.

(sursa)

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

Cu ce ne-am mai ocupat noi, sau ne-au mai ocupat alţii

Cu o perioadă (un pic) mai intensă la muncă (eu - din ce în ce mai stresată şi mai lată de oboseală.)
Extra-sprinţarele deşteptări extra-matinale (din categoria „mă trezesc mâine dimineaţă mai devreme şi fac X”) sunt demult (şi par a fi pentru totdeauna) apuse. Au fost înlocuite cu târâtul epuizato-tranşeic spre baie, uneori realizat numai la insistenţele lui Muţunau, trezit mai devreme, vioi, energic şi mirat că loaza de mumă-sa încă mai sforăie.


Cu nişte lecturi în plus din Françoise Dolto (tot eu. Muţunau preferă existenţialiştii pur-sânge).
Când? Cu ce timp, adică?
Întrebare greşită.
„Cu ce atenţie?” (adică „de unde concentrare?”) e întrebarea corectă.

Metoda e să cari o carte la tine. Şansele să fii pus(ă) să aştepţi aiurea pe undeva sunt destul de mari!
La întrebarea corectă nu avem răspuns. Poate... e vreo magie la mijloc. Că altfel nu se explică.



Cu re-interpretarea fiecărei fraze în scopul de-a o transforma din orice în negaţie. (Muţunau, desigur).
Asta, cu o abilitate uimitoare, care pare a transcende inclusiv barierele de limbă!
Într-una din postările anterioare, ziceam ceva de 5 little monkeys.
Five little monkeys jumping on the bed
One fell off and bumped his head.
Mama called the doctor and the doctor said,
"No more monkeys jumping on the bed!"
Interpretarea pitoresc-didactică, alături de multe altele, aici.
Muţunau lălăie aproximativ primele 3 versuri, după care declamă clar, super-hotărât:
OOO, MORE monkeys jumping on the bed.


Previzibil (sau chiar evident!), Muţunau se ocupă intens&deliberat cu săritul. (nu mai schimbăm saltelele, aştept să le distrugă de-a binelea. sau... ne mutăm la Decathlon, unde, în afară de cizme la reduceri, mai au şi trambulină, cu acces gratuit pentru copii)


Şi cu şofatul - dar nu la fel de intens, ci numai imediat/instant ce moaaami şi-a extras fizicu’ din spatele volanului. (deci mai rar)
Să te ţii, oglinzi sucite, ventilaţii închise, radiouri deschise, ştergătoare şi avarii pornite, închideri centralizate intens meşterite (că doar astea fac cel mai puternic zgomot).
Ceea ce, pe de o parte, face necesară programarea diferită a călătoriilor, astfel încât ele să permită şederea la volan a tuturor pasagerilor interesaţi, şi, pe de alta, permite solitare zbughiri mamiţuneşti în caz de extremă urgenţă (de exemplu la benzinărie sau într-un supermarket aglomerat. timp în care mai e cineva în maşină, pen’ că, la cât de întreprinzător e Muţunau, nu se ştie niciodată ce-ai putea găsi (sau nu...) la întoarcere.)


În afară de contrazisul sistematic (pe care madame Dolto îl indică drept dovadă de sănătate curată în cazul băieţilor care, dintr-un variu motiv, ajung să simtă nevoia de-a-şi exprima mai intens individualitatea masculină) Muţunau se mai ocupă cu lansarea de interdicţii spre mumă-sa.
Mami, nu te duci la servici! Mami! Nu!
Pen’ că la noi totul e vag pe dos, întrebarea De ce? nu vine de la copil.
Dar îl dezarmează suficient cât ţinta interdicţiei să ridice nevinovat din umeri şi să pretindă ipocrit că, în lipsa sugestiilor constructive, nu are de ales şi o zbugheşte instant. qed. sau qeî. (quod erat întâmplandum)


Cumva, copilul a descoperit şi cazul vocativ. Varianta corectă! (ceea ce le dorim şi genurilor şi pluralurilor, momentan adorabil de pitoresc vărzuite)
Pisico, întinde picioarele!
(discuţia se poartă cu această pisică!!!)

...cumpărată când şi pentru că această maimuţă

nu doar că nu se găsea la reduceri. Nu se găsea deloc!

... şi (a mai descoperit) spălatul vaselor
(să-ţi ţină Dumnezeu năravu’, se roagă inutil toată partea feminină a familiei, inclusiv mâţele, câştigătoarele indirecte ale unor minute de ne-bătut cu baloane-ntre ochi.)



Împreună, ne ocupăm de fonetica limbii engleze şi de uimitu’ public al maselor.
Să le luăm pe rând.

Grădiniţa unde merge Muţunau (special ca să le dispere pe educatoare cu neascultarea, nu-urile şi energia lui) nu are, oficial vorbind, programul în vreo limbă străină. (Are, momentan zadarnic, germana la opţional.) Dar la grupa lui şi educatoarea, şi cineva din personalul auxiliar bunghesc destulă engleză cât să expună copiii la dulci cântecele în limba lu’ Shakey.

Doamnele nu bunghesc şi destulă metodă cât să explice bine fonetic ce se cântă - aşa încât parcurgem acasă meditaţii la sonorizare, deşi nu intenţionam s-o fac chiar acum... Să zicem că au ceva rezultate - se înţelege ce spune, dar va trebui să ne ocupăm mai târziu şi de corectarea accentului, actualmente foaaaarte dâmboviţean. Că aşa e-n tenis.

Efect secundar: a-nvăţat şi Bunica. Mâine-poimâine n-o mai dezlipesc de CNN....



Cu uimitu’ maselor treaba stă cam aşa: dacă, pe vreundeva, observaţi un cuplu mamă-copil unde pretinsa adultă ţopăie şi rage mai tare decât junele, sunt şanse mari să fim noi (ceea ce, strivind corola de minuni a lumii, ne va anula inutilul anonimat).
(Că doar n-am să las copilul să se distreze singur!!!)


La fel, dacă e cineva martorul unor discuţii suspect de filosofice sau de pragmatice, unele având ca subiect întreprinderi punctuale, excesiv de riguros planificate, cu extrem de multe succesiuni şi interdependenţe, e foarte posibil să fim tot noi.
(Că doar n-am să las copilul nelămurit!!!)


Dacă, în cadrul cuplului mamă-copil în cestiune junele îşi roagă politicoso-jenat genitoarea „Mami, nu mai cânta”, sigur suntem noi.
Eu, când deschid gura să cânt, sperii caii.
Iar copilul, obişnuit de mic cu fauna îmblănită, iubeşte animalele.