Momente istorice aproape rămase neconsemnate

 (căci mi-s, cu precădere-n ultima perioadă, un cronicar incompetent)

Ieri, Muţunau a cerut şaorma.

De fapt, a cerut „o de-aia”, când, stâlciţi în trafic, aşteptam să se mute odată viermele luminoso-târâtor de maşini spre pasajul Victoriei şi, ce să vezi, pe geam se vedea o fastfuderie „de-aia”.

(desigur, ştiu exact cine şi când i-a explicat cum se face şaorma, într-o seară de toamnă ceva mai caldă şi mai pedestră).


Reacţii din offline:
- Cum, pân’ acu’ n-a mai mâncat şaorma?
Bună....
- Şaorma e, după mine, pentru copiii care au deja buletin - eventual, şi permis de conducere. Deci nu.

***

- O bere cu de toate n-a cerut încă?
- Oh, ba da, într-un fel. Nu chiar cu de toate, dar bere cere de cel puţin 9-10 luni. (inutil...)

***

- E pe drumul cel bun.
- Da. N-a trecut decât vreun 1 an de când mi-a cerut să atârn şi eu cruci de oglinda retrovizoare, c-aşa avea don’ (fost) şofer de grădiniţă...

Deci drumul spre lanţuri şi alte agregate e deja deschis, autostradă cu 3 benzi pe sens, etc.


Nu de alta, dar „cie taaaare ieeee” aud zilnic, despre toate prostiile o mulţime de lucruri cărora eu nu le prind adânc înţelesul.


În rest:
- s-a apucat de minţit languroso-tâlhăritor (la sală, cere carabine în numele altora - de fapt, pentru el),

- îşi sfidează ferm, hotărât şi logic educatoarea când e sancţionat pe motive de indisciplină („n-ai să faci asta” „la ce te referi?” „şi ieri, când am încălcat regula, ai spus la fel, şi n-ai făcut. deci n-o să faci nici azi”)

- îşi sfidează oarecum mai sfios muma din dotare, după oarece dovezi că nebuna susnumita posedă fitilu’ ceva mai scurt şi n-are pic de jenă & nicio intenţie să apeleze la diplomaţie când e vorba de recidive asumate
(mai degrabă îl conduc brusc către ieşirea din incintă sau o tăiem instant acasă din mijlocul a orice - indiferent cât a costat. asta fiind o nimica toată pe lângă conferinţa de presă ulterioară... )

- ascunde tot felul de lucruri (inclusiv mâncare, ceea ce nu e distractiv deloc...) când i se năzare lui c-aşa ar fi nimerit... (sigur e reverberaţie (stârnită de escaladă) dintr-o viaţă anterioară petrecută ca veveriţoi languros în vârf de copac scorburos. stufos. sinuos. foios. )

În continuare, respiră mai rar decât vorbeşte. Poate e momentul să-i deschid post de radio.
După părerea lui, sigur are deja.

Cârcoteli mamiţuneşti

Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

Recapitulări semi-leşinate. Şi febrile

Azi n-am făcut decât vreo sută patruzeci de kilometri cu maşina, dacă e să mă iau după computerul de bord, ăla de calculează non-stop cam cât combustibil mai ai.

Pe kilometraj n-au fost atâţia (nici măcar jumătate), dar, pentru că mai mult am stat în trafic decât am mers, se-adună.

Mă simt de parcă i-aş fi făcut pe toţi ăia 140. Pe jos.

(ziua a fost (ca de obicei) cu trezit devreme, traversat oraşul, întâlnit cele mai tembele dopuri de trafic (încep să cred că de la o oră încolo se rupe conducta cu bezmetici care vor să meargă, nu-i aşa, fix pe unde am eu treabă...), întârziat la şedinţă, fugit de la şedinţă post alarmă de febră de la grădi (fix cam pe când mulţumeam eu ceriului că, uite, pe măsură ce creşte, Muţunau se-mbolnăveşte mai rar), şamd)



- Mami, a zis ieri Muţunau, dacă mergem albi în Africa, ne înnegrim!
N-am fost pe fază să-i spun că nu e nevoie să mergem în Africa pentru asta. Putem să ne înnegrim liniştiţi la faţă (chiar de mai multe ori pe minut!) şi, pur şi simplu, circulând prin Bucureşti.



Pe drumul de întoarcere de la grădi bolnavul mă informează că el vrea la Ikea (mai apoi, acasă, nici n-a dormit de prânz, pândind - vreme de 4 ore... - momentul în care să poată insista iar& iar & iar că merrrgemmm - evident, n-am mers. când lăcrimezi ca hidrantul şi tusea-ţi reverberează cam ca orga catedralei din Köln, nu prea e de mers la Ikea. inseraţi aici crize. şi-o poză cu ciuperca atomică. sau, mai bine, un colaj cu mai multe!).

Din aproape-n aproape, ajungem la discutarea opţiunilor de activităţi-de-făcut-pe-acasă. Muţunau refuza ferm primele 450 de opţiuni.

- Nu!
- Da’ atunci ce vrei să jucăm, poker?
- Nu. Nu putem să jucăm poker.
- De ce? (lasă că nu prea ştim ...)
- Că n-avem jetoane.

4 ani şi 3 luni. Da’ s-a informat.

Muţunau, copil-problemă, se întoarce

Ziceam aici despre marile nenorociri pe care părea să le provoace Muţunau la grădi de demult - alerga prin clasă, alerga prin curte, refuza uneori să participe la activităţi, avea tot felul de interpretări neortodoxe ale felului în care trebuie! folosite jucăriile (de exemplu, Doamne fereşte, spunea despre un cub că ar fi o maşinuţă! groaznic!), se mai încăiera tovărăşeşte cu alt copil (cu care se încaieră tovărăşeşte şi-n ziua de azi, când ne mai întâlnim, pentru ca după 30 de secunde să fie iar cei mai uni prieteni!) şi se-apucase de muşcat şi de plesnit.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.

Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.


De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.


Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.

Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.

Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.

Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.

În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).


Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.

E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.

Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!


E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.

E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.

La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.

(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)


În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.

Ce îţi doreşti pentru copilul tău?

Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?


Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).

Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.

Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.

- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.

Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.

Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.

Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.

Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.

Sub semnul celor 4 „s”

Bliiiiuffff, am revenit!
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!

O să revin trişor-retroactiv cu detalii.


Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).



În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.

(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)

A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.

Cum e fără grădi

Surprinzător (sau nu...) de bine! Cu amendamentul că până-n sfârşitul lunii trebuie să-l înrolez pe musiu în diverse activităţuri sportive, că, nu de alta, da’ i-ar prii, chiar foarte bine.

Atât de bine încât stau să mă gândesc ce-ar trebui să fac ca să nu-l dau nici la şcoală!

Digresiune:
Acu’, mai în glumă, mai în serios, am avut o discuţie pe teme de şcolit acasă cu mama unei de-acum-foste-colege muţunautice.
Am zis că la noi n-o să se permită veci şi pururi varianta „te-nvaţă mama /tata/ bunica /pisica acasă”, din motive de:
- teamă de analfabetism (nu că n-ar exista destul analfabetism funcţional...);
- teamă de potenţiala creştere a criminalităţii (că, vezi Doamne, dacă învăţământul nu-i obligatoriu, vor fi copii ţinuţi acasă fără a fi şcoliţi, şi altă şansă decât să se-apuce de boacăne n-au, ca şi cum pe contemporanii noştri autori de boacăne şcoala i-ar fi oprit să n-o comită şi mai nasol);
- spectrul ieşirii din normă - cum adică să permitem altceva.
- teamă de nou - ce e aia şcolit acasă? brrrr!
- pura ne-înţelegere - nu priţepem, deci nu se poate.
- selectarea paranoică a unei insulte inexistente: ceeeee? adică eu-s prost că m-am chinuit atât şi- am mers la şcoalăă? niet.
- dubiile legate de calitatea „instructajelor” & " instructorilor". (ceea ce, când la şcoală ai suplinitori ai căror profesori au fost tot suplinitori, e de-a dreptul hilar...)
- dificultăţile pre-existente-n materie de făcut programe şcolare.


Aştept cu interes să fiu contrazisă de măsurile unui guvern/minister/ministru luminat.


Revenind la subiectul din titlu, efectu' secundar pozitiv de aşteptat, dar neprevăzut (de stres?): eu mai dorm & mai citesc, el n-a mai răcit.
(Nu cred că-i de la scoaterea din colectivitate; cred că, pur şi simplu, copilul doarme mai mult şi e mult mai puţin stresat, ceea ce-l ajută.)

Ptiu, să nu fie de deochi, am avut deja 3 săptămâni fără muci, ceea ce la noi nu se mai văzuse din septembrie, şi, înainte de septembrie, de prin martie sau aprilie... Deci e o realizare.
Dacă mă gândesc şi la coşmarul din noiembrie... e una cu atât mai mare!

Raport de săptămână trecută, plus autopsia unei erori

Înainte de Gaudeamus, am plecat şi m-am şi-ntors de pe meleaguri străineze, unde oamenii de 50+ ani au tonus de 30 iar părinţii lor de op’ş’trei joacă golf, şi-unde seara la pub se iese fără haină, în tricou, chit c-afară sunt maxim 4 grade, ca să n-ai ce pierde-n cârciumă la plecare, când oricum ţi-e cald şi eşti fie preocupat de altele, fie uber...uituc, fie ambele.

Am lăsat în urmă un copil convalescent, oprit de la a mai merge la grădi, şi m-am întors la o grevă a foamei (nu mai mănâncă decât în prezenţa mea, şi la îndemnul meu exemplificator, spre disperarea intens pârâindă a blugilor din dotarea-mi...), la bronşită, cu care cu onor m-am procopsit şi eu, chit că părusem a depăşi episodul propriu de suflat nasul cu orele (ultima dată când m-am ocupat de asta, eram maxim în clasa a patra...), la un început de otită şi la o măreaţă continuare a epopeei grădiniţeşti.

Dialogul următor reprezintă o sinteză a unei ore de bătut apa în piuă:

- Ne pare rău, dar poate copilului dvs. i se potriveşte mai bine sistemul de stat.
- Cum adică?
- Păi, nu se integrează în grup, nu vrea să accepte materialele date de educatoare, nu are răbdare mai mult de 3 minute... noi mai mult de atât nu ştim ce să facem cu el.
- Aveţi o fişă de pe care să vedem exact ce face şi ce nu?
- Da, v-o trimit mâine, când vine educatoarea. (discuţia se purta seara, târziu, doar cu onor madam directricea, zâna vorbitului ambiguu & a lipsei de logică, fără pic de competenţă educaţională, dar, de, apropitar umflat în pene...)

Se trimite fişa ulterior, din care reiese, cu onor, că onor neintegratul se plictiseşte de crapă la grădi, de vreme ce toate materialele pomenite par a-i fi deja cunoscute, întoarse pe toate părţile, asimilate, şi altele noi ori nu mai sunt, ori nu i s-au mai arătat.

Altă belea:
- Şi, ştiţi, a stricat un material foarte scump. Vedeţi? ia madam obectul şi, în încercarea de a demonstra stricăciunea, mai comite una.
- Păi... văd că nu e prea rezistent.
- A, nu, asta e pentru că era deja stricat (în condiţiile-n care cele două porţiuni buşite succesiv erau oarecum independente una de alta)

Şi acum, bomba. Sau grenada defensivă. Sau torpila atomică. Sau racheta sol-sol.

Copilul la care se face referire în dialogul de mai sus nu e Muţunau.
E vorba de alt băieţel.

Bun venit la grădiniţa „Suntem complet depăşiţi de situaţie şi ne mândrim cu asta”.

Ceea ce nu face decât să delimiteze clar opţiunile.
De continuat acolo, cum ziceam, nici nu poate fi vorba, câtă vreme nu vorbim de dezvoltarea copilului, ci de limitarea lui - e clasica poveste cu punerea în cuşcă, doar că asta e un picuţ mai mare şi are gratiile-mbrăcate-n moltonul pretenţiilor de educaţie liberală.
Nu se întrevede pic de efort de dezvoltare din partea madamei, ci, dimpotrivă, ăştia suntem, ne cereţi mai mult, plecaţi, găsim noi alţii, procustian, pe calapodu’ nostru. Are balta peşte.

Sigur. Momentan.

Cum de părem a fi în aceeaşi situaţie, ca părinţi, eu şi alţi câţiva? (aici scriu doar de încă un alt copil, pentru care am detaliile, dar discuţii s-au mai purtat cu încă 2-3... culmea, toţi „foşti” clienţi, de anul trecut...)
Ce au în comun aceşti (doi, de care scriu aici) copii?
Păi, cel puţin faptul că acas’ la ei sunt trataţi cu respect. Li se cere părerea, se ţine cont de ea, li se explică de ce facem aia şi nu ailaltă, şi-s mai liberi. De-astea, SF-uri de oameni care, ce tâmpiţi, nu valorizează idolatru normele, cum ar fi supunerea faţă de sf. autoritate, ci mai degrabă scopul facerii lucrurilor, rezultatele concrete cu care vrem să ne-alegem.

Care n-aud acasă nimic legat de presiunea normei.
Exemple de situaţii (ambele, muţunautice):
- Vaaaai, dar nu poate umbla cu foarfeca metalică!
- De ce?
- Păi dacă se taie?
- Nu e-n mai mare pericol decât mine şi decât dumneavoastră, ştie să umble cu ea. A învăţat acasă, avem mai multe, metalice, cu modele, şi se descurcă.
- Păi da, dar ceilalţi copii, nu.
- Da’ ce caută foarfeca aia la îndemâna lor?
- Păi, ştiţi... bla-bla.
(de ce să avem noi grijă de lucruri, când ar trebui să stea copiii smirnă, ca să suplinească din erorile/lipsurile noastre de judecată?)

- Nu vrea să strângă de pe jos! Şi ceilalţi văd, şi se iau după el!
- Şi eu aud asta, des. Cum anume aţi abordat problema?
- I-am dat de ales. Dacă nu strângi, nu ieşim afară.
- I-aţi dat de ales între a strânge şi a nu strânge. Ce ziceţi dvs. e, în cel mai bun caz, interdicţie explicată. Normal că a ţinut-o pe-a lui, e la vârsta la care explorează opoziţia.
- Păi şi cum să facem?
- Cu ce vrei să strângi, cu mătura asta, sau cu cealaltă? Cu buretele, sau cu cârpa? Nu mai puneţi la îndoiala faptul că va strânge, pentru că înţelege nuanţa, vă percepe şi nesiguranţa, şi iritarea, şi faptul că, din punctul lui de vedere, îl oprimaţi. El trebuie să înţeleagă că strânsul nu doar că nu e negociabil, face parte din regula jocului!

Eu îl retrag, dar cu restul, ce faceţi?

Astea, simple cum sunt, adunate unele peste altele, combinate cu iritare, cu nesomn, cu intervenţii mai mult decât dăunătoare ale directoarei (care cam pune-n practică la grădi ce visează ea noaptea sau ce-i spune vreo vecină), cu nepriceperea educatoarelor, au condus, în câteva săptămâni la constituirea „copilului problemă”. Contrastul cu libertatea din mica vacanţă n-a făcut decât să stimuleze opoziţia muţunautică - na, când ai termen de comparaţie, e şi mai frustrant...

Partea proastă pentru mine e că toată povestea mi-a mâncat inadmisibil de multă energie şi teribil de mult timp.

Partea şi mai proastă, tot pentru mine, e că va continua s-o facă, pentru că tre’ să caut grădi / bonă, să-l dezvăţ pe musiu de apucături - pentru că a descoperit postura de agresor, a văzut că preferă să fie opresiv, în loc de oprimat, că merge să împingă, să tragă, să lovească şi, în extremis, când nu mai poate de nervi, să muşte (ce coincidenţă, cele două episoade de muşcături au fost, ambele, în zile cu somn fragmentat).
Din prea mult aşa-zis pacifism (toleranţă zero faţă de orice ghiont, inclusiv faţă de cele involuntare...), madamele i-au facilitat conexiunea fix cu zona ailaltă.

Partea etern proastă e că noi, cu toţii, avem oarece limite, da’ nu întotdeauna şi flexibilitatea de a naviga mulţumitor printre ele. Deci nu mă văd ieşind prea curând din situaţie, decât cu un maaaare noroc.

Sursa erorii aici autopsiate?
Ştiam de anul trecut că madam directricea n-are chiar toate conceptele bine aranjate-n cap (nici tăte ţîglele pe casă, dacă e să fiu nedelicată) şi că trebuie ţinut aproape. Dar, luată de valul propriilor provocări imediate de la muncă, şi contând pe faptul că lui Muţunau îi plăcea acolo, n-am fost destul de pe fază şi nu le-am pândit la fiecare pas.

Ceea ce, cu riscul de a fi percepută drept excesiv de controlatoare, nu se va mai întâmpla pe viitor.

Aici General Mamiţuni, ia ieşiţi voi la raport!

În definitiv, persoanele cu capul pe umeri îţi vor spune oricum ce şi cum, iar, pentru celelalte, va fi un filtru. Că m-am cam săturat de experţi în educaţie care nu-s în stare să pună în cuvinte ceea ce văd, şi care sar ca arşi când îi întrebi de camere de luat vederi, nu cumva să le furi butelia.

Noi ziceri muţunautice

- Mergem să luăm lapte de capră.
- Capte de lap’ă? Caprhă de lapte? le-ncurcă junele.
- Uite, mă mâncă pe mine-n ... spate de ştiinţă, asta e o metateză. Când încurci literele sau silabele, aşa se numeşte, da?
- Da, zice Muţunau profund plictisit, ştiu, metateză!




La grădiniţă, una dintre educatoare încearcă să-i intre-n voie omuleţului deja isterizato-indignat de nu se mai ştie ce.
(Pentru mai buna comunicare a situaţiei, să presupunem că numele nostru de familie ar fi Ţuşpilan.)

- Motănel, te îmbraci?
Muţunau, deja vexat, se încruntă suplimentar.
- Ce?
- Aşa am auzit că-ţi spune mami.
- Eu nu sunt motănel. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan!
(şi flitui intens de mic, aş zice...)

Muţunau, copil problemă

La cererea expresă a directoarei, Muţunau va fi retras de la grădinilă.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)

Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.

Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.

Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)

(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)

Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...

Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?

Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.

Rapid, pe fugă, printre picături

Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Parcă-l simt fizic scurgându-mi-se printre degete.

Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.

Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.

Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)

Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.

Obosiţi

Obosiţi. Amândoi.
Muţunau, de trecerea la altă grupă la grădi şi de oarece viroze.
Eu, de toate dificultăţile aferente oboselilor anterioare.
Prioritatea număru' 1: somnul.

Locuri şi isprăvi

Grădiniţă, la vreme de somn de prânz

Muţunau o face pe nebunul şi nu vrea să doarmă. (dacă plouă, n-au cum să-i scoată afară, aşa că energia nu se cheltuie, oboseala nu se instalează... )
Educatoarea de serviciu, conştiincioasă, începe să spună o poveste.
Povestea este despre Muţunau şi Bunica.
În rolul principal este, desigur, Muţunau, care, ca o nouă Scufiţă Roşie, merge în pădure, trimis de Bunica, să culeagă varii fructe (desigur, de pădure) şi flori.
Povestea merge, Muţunau "merge", ochii se închid.
- Tocmai când credeam c-a adormit şi mă pregăteam să mă ridic, sare el: "T’ebuie să me'g să culeg şi ciupe’ci!!!"


Baie, la vreme de bălăceală serală

Muţunau face arteziene cu duşul. Când duşul se confiscă, îşi foloseşte imaginaţia şi mâinile. Când apare Mamiţuni, zbierând că-i toată baia murată, (inclusiv prosoape, haine de schimb, hârtie igienică...), Muţunau, generos, redirecţionează stropeala spre protestatară.
Ceea ce generează hohote de râs şi pregăteşte terenul pentru următorul schimb de replici:
- Uite cum sunt!
- Cum eşti?
- Simpatic cu apă!
 (el e de obicei simpatic, prin auto-decretare, când are vreo oglindă-n preajmă)

Despre absenţă. Cea de lângă noi

Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).

Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).

Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)

Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.

Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.

Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).

Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...

Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...

Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...

Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.

Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...

Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)

Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.

Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.

Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.

Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.

Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.

Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.

Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...

Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.

Aveam de gând să scriu despre altceva

Despre nu! nu! nu!, despre cum caut bon(ă) decatlonist(ă) (pentru că numai o asemenea calificare ne-ar asigura că bona(ul) ar putea face faţă energiei micului cetăţean!), despre cum mi-am făcut unghiile roşii (într-un acces de dilimandreală, desigur), şi acu’ tot mereu mi se pare că am plastilină pe deşte, despre două dintre cărţile lui Alexander McCall Smith (minunate), despre The Kings Speech, despre limonada mamiţunească (e la mijloc o nouă aplecare simandicoasă spre bucătăreală), despre cum nu prea ai unde merge prin urbe cu copil/copii sub doi ani, despre, despre, despre...


Evident, m-am trezit cu un cu totul alt subiect. Nu tocmai vesel şi nu tocmai liber de îngrijorări.

Preambul:
Dintr-un variu motiv, la grădi se schimbă o educatoare. Care educatoare, dintr-un alt variu motiv, nu aude dar le potriveşte şi-l înştiinţează pe Muţunau c-a venit să-l ia Bunicul.
Copilul, evident, intră în fibrilaţii. Insesizabile pentru cine nu-l ştie bine, scrise cu litere mari pentru toţi cei obişnuiţi deja cu el.

Educatoarei noi şi suprinse i se explică de ce nu poate veni Bunicul. Evident, fătuca se învineţeşte la faţă şi nu mai ştie cum să se scuze mai bine.
Desigur, Muţunau face ca toate animalele până acasă şi nu numai.

Urmează relatarea poveştii (adevărate şi aparent liniştitoare) cu Bunicul venit-surpriză, demult, să-şi întâmpine nepotul proaspăt adus de la maternitate, şi relatarea-tampon referitoare la Bunicul aflat acum în cer, de unde ne veghează pe toţi. Relatare în care e ceva mai dificil de integrat partea, ştiută din proprie experienţă, cu „Bunicul e la cimitir” - dar, pentru doi ani jumate, nu imposibil.


- Nu, nu, nu! răcneşte protestatar Muţunau (care, mai nou, în zilele de proastă dispoziţie, cu asta-şi începe inclusiv răspunsul la „Bună dimineaţa!”). Mami, du-te în cer!

Sună sinistru, da’ nu e. Dat fiind că unul din principiile călăuzitoare în momentele de derută copilească este „pune întrebări”, aflăm că intenţia din spate era alta.

- Da’ ce crezi tu că trebuie să fac în cer?
- Să vo’beşti cu Bunicu’!
- Şi ce să-i spun, mami?
- Să coboa’ie aici, jos, la noi!


Spre seară, l-am mai împăcat cu chestiuni practice, la îndemână.
Dar suntem departe de-a putea rezolva/linişti situaţia...

Caloriferul preistoric, trezeşte-te, mami, şi alte mini-povestiri

Preambul oarecum lămuritoriu: orice copil mic &vorbăreţ va da, la vremea lui, dume.
Unele, monumentale.
În ceea ce-l priveşte pe Muţunau, nu e vreun geniu în devenire - pur şi simplu, vorbeşte foarte mult.
Foaaaaaarteee mult.
Pardon, imaginea clară e dată de propoziţia „nu tace o clipă”.
Prin urmare, la atâta cantitate (recunoaştem, discret speculată & atent urmărită & memorată) e absolut normal să iasă şi nişte „opere”.

Da’ azi vorbim mai ales despre alea involuntare.


Undeva, printr-un dulap, s-a găsit oarece monstruleţ fălcos şi păros, de pluş, care i-a fost prezentat lui Muţunau drept omuleţul preistoric. (cu asta seamănă cel mai bine...)
Seara la culcare, întrebat fiind dacă doreşte să-şi ia în pătuc noul prieten (întrebat în speranţa deşartă că poate s-o culca mai repede), Muţunau, obosit dar ferm, a zis:
- Nu. Da’ punem în p’iză calo’ife’u’ p’eisto’ic!
(electric, recent scos din debara...)


Azi dimineaţă, junele se vede silit să ia iniţiativa şi să se prezanteze la patu’ lu’ mumă-sa, în scopuri deşteptătoare.
- T’iezeste-te, mami!
- Hâm?
- T’iezeste-te, mami, să me’gem ’a g’ădiniţă!
- Mmmm... immmediat.
- Mami, hai, du-mă la BBC ca să me’gem ’a g’ădiniţă!
(în maşină se-ascultă BBC. Hăhăilelile altor matinale de radio sunt peste palierul de stres admisibil la ora aia în maşina noastră. BBC mormăie la un nivel acceptabil.)



Nu e foarte clar cât anume mănâncă Muţunau la grădiniţă - deşi, în ultima vreme, prezintă sistematic oarece indicii, localizate de obicei printre dinţi.
Sursa de încredere pentru informaţiile de profil sunt, evident, educatoarele, căci Muţunau, căruia-i cam plac păcălelile, dar nu şi interogatoriile, răspunde cam aşa:
- Ce-ai mâncat azi? întreabă Bunica.
- Chied că....pui!
- Auzi, da’ pe meniu scria viţel.
- Atuuunci... chied că viţel.
Intervenţia fantezist-sabotoare nu se lasă aşteptată:
- Da’ somonu' fumé? L-ai mâncat?
... şi, cu tot uzul greşit al persoanei a doua, dă roade:
- Daaa, ai mâncat somon fumé!


Muţunau cântă (adică scandează răcnit, ad nauseam)
- Maanchi, maanchi, tel’i batiu ee!
(La grădiniţă mai cântă cântecele şi-n engleză. Desigur, fără etapa dedicată corectării pronunţiei.)
- Maimuţă?
- Daaa!!! Manchi!
- Monkey, monkey, da’ monkey şi mai ce?
- Maanchi, tel’i batiu e!

No more monkeys jumping on the bed.

Melodioară enervantă şi-n original, darămite-n pronunţie misterioso-stâlcită...


Plus, iată ce susţine mitul omniscienţei parentale: ăia de acasă ştiu cântecele de la grădi!!!

Sursa răspunsurilor

Taman când mă-ntrebam mai cu foc cam când o fi o perioadă bună de „aclimatizat” copchilu’ cu o limbă străină (am un stres referitor la deprinderea accentelor proaste şi vreau să caut din vreme ocazii & suport pentru învăţarea pronunţiei corecte, de la bun început!), vine Muţunau de la grădiniţă cu o nouă lozincă:

- Tuincă, tincă lită’taaaaaa....
- Ha? (eterna uimire...)
- Apă-babă uouu sooo haaaaaaiiii...




Repetă pentru serbarea de la grădiniţă!
Iaca şi varianta urmăribilă/redabilă pe pian:

Epopee de grădinilă şi răceală

Vineri seara, săptămâna trecută:
- Vrei să mergem mâine la zoo, să vedem muuuulte animale?
- Nu! Me’gem ’a g’ădiniţă!

A doua zi, loooogic, muci la nas cât lumânările de botez. După cum decurg răcelile muţunautice, nici vorbă de grădi săptămâna asta, dacă nu vrem să cadă laţi toţi pe-acolo (şi nu ne-am propus).
Momentele de debut mucesc sunt, la noi, cam ca alea de prin filmele cu aviatori/astronauţi, de pregătire pentru impact iminent. Pen’că adio somn noaptea, bun venit urlete, vise urâte şi scandal. Dacă am fost senilă şi-am uitat să-ncep din timp doparea Muţunaului cu imunostimulante...

Drept care iată arsenalul curent, prescris de doctor Mamiţuni, în colaborare cu doctor Google şi alţi câţiva savanţi celebri, pentru muci şi oarece tuse (fără febră, c-acolo am intra deja în alt film):

- nebulizator (Norditalia, că de ăsta avem), dotat cu ser fiziologic şi, eventual, Pinosol (n-am stat decât patruj’ de minute cu masca pe nas ca să-l conving pe june, pe sistemul psihologie inversă, s-o accepte măcar 5 minute);

- batista bebeluşului (cu aspiratorul aferent) - această unealtă de tortură omologabil-medievală a ajuns să ne devină cel mai bun prieten; Muţunau, care a ajuns să-i simtă utilitatea, o cere, şi e cel mai important din lume când ţine el partea care merge spre nas; concluzia este că mami aduce mucii! (adică batista...)

- candelă de aromoterapie, „umplută” cu ulei volatil de pin şi de brad şi amplasată strategic sub patul muţunautic, cât să-i vină drept la ţintă aromele-de-nas desfundătoare;

- capsule Karvol (sau Carmol, sau Inhalant Baby, de la Biofarm) sparte şi picurate pe pernă, respectiv pijama;

- balsam Wick şi Himalaya, masat pe piept(W), respectiv frunte şi nas(H);

- lăptişor de matcă, 1 linguriţă mică-mică, rasă, dimineaţa;

- apă de băut dopată cu Paragrippe şi Coryzalia (eu nu reacţionez deloc la Oscillo, nici dacă iau 3 săptămâni la rând, în schimb cu Paragrippe mă fac bine mai repede decât prevede norma)

- vitamina C (când picături, conform prospectului, când sub formă de comprimat Calciu-Sandoz portocaliu, rupt strategic în două şi botezat fâs-fâs)

- sirop de tuse ayurvedic Cough End (ultima dată făcuse minuni... acu’ nu mai pare să rezolve cine ştie ce... şi are şi un parfumel deosebit, adică-mi mută nasul)

- sirop de echinacea (Echinaid sau altele)

- faimosul ceai de ceapă.



Au mai concurat, dar nu s-au calificat în semifinale din motive de refuz isteric, următoarele:

- ceaiul de ghimbir;
- limonada fierbinte; (mă rog, caldă; lămâi şi chitre date prin blender, cu miere, cuişoare şi alte arome, încălzite puţin)
- propolisul şi polenul;
- cătina (scuipată direct între ochii îndopătorului)


Până una-alta, e mai bine. N-a fost nevoie de anti-termice, pentru că n-a făcut febră. Are un pic de roşu în gât. Am fost la medic şi acum stăm în aşteptare cu un tratament ceva mai ţintit. Eu mă încăpăţânez să nu-i dau antibiotic fără rezultate clare la antibiogramă, şi alea n-au venit încă.

Am putea, desigur, să ne lansăm şi într-o aventură homeopată (cu unitare!), moment din care vom face scurtă la mână zguduind granule, pentru că nici nu poate fi vorba să accepte să le ţină sub limbă. Să le scuipe, da, desigur.

uuuf.

Ştirile pe scurt, iar

Am debutat grădiniţeşte. Cred. Asta pentru că-n prima zi (luni) am ajuns preţ de 2 ore, iar în cea de-a doua, deloc. Prezic un viitor luminos!
Ce să vezi, copilul s-a trezit târziu (se dusese la culcare inadmisibil de târziu, ce-i drept) şi am scăpat şi tramvaiul ăla care vine rar, a zis Bunica, deloc, dar absolut deloc pasiv-agresivă pe teme de grădiniţă (pfffiiuuuuu...)

Se prefigurează nevoia de-a angaja din nou bonă, ceea e nu mă umple de extaz.

Nu mai vreau la servici. Dar, despre asta, într-o postare viitoare.

În rest, ninge cu nori, pisica Tifsy (Tipsy) a p’ecat ’a g’ăădiniiiţăăă (când nu e în raza vizuală) şi ne-am apucat de ceea ce tehnic vorbind se numeşte spus minciuni.
Spre pildă, omuleţul a explicat detaliat cum a mâncat el orez cu lapte la grădi. În condiţiile-n care avem martori şi dovezi că meniul nu a conţinut aşa ceva.

Şi cred că mai erau de povestit varii chestii (din categoria „cum să faci 700km într-o singură zi, pe şoselele patriei”, din categoria „sper ca peste 20 de ani să am mai multă minte de-atât” şi din altele), dar, de obo, nu mi le mai amintesc momentan.

Ezitări grădiniţistice

Să-l dau...?
Să nu-l dau....?

Găsisem o grădi anume care-mi plăcea mult, din pricina dotărilor şi metodelor. Foarte scumpă (programul scurt e cu 40% mai scump decât programul lung al altor grădiniţe!), dar, convinsă de rezultate, aş găsit cumva resurse să plătesc.
Doar că voi fi pusă să-l iau acasă la 16.00, nu la 18.00, şi (mai important!) somnul de prânz ar urma să fie programat între orele 13.00-15.30. Două ore jumătate. Prea puţin - el doarme 3-4.
Şi, staţi puţin, că nu începem cu metoda chiar din prima, şi că educatoarea e nouă, n-are experienţă în sistemul ăsta, dar ajutoarea de educatoare are.
Toate astea, pe bani buni.

De ce nu e lăsat să doarmă, eventual, mai mult?
Simplu. Sediul e nou, grădiniţa nu are destule săli, şi e nevoie de cameră pentru opţionalele celeilalte grupe.

Mai am timp să mă hotărăsc până vineri.

Gânduri despre grădinilă

Gata, s-a hotărât! Din toamnă, Muţunau va fi înrolat la grădiniţă!
Bine-bine. Da' la care?
Ei... până acolo mai sunt de stabilit nişte criterii, de vizionat nişte instituţii şi de luat nişte decizii.

Cum ar trebui să arate grădiniţa la care să meargă Muţunau?
Păi, ar trebui să fie aproape de casă. La maxim 30-40 minute de mers pe jos. (care, de mână cu Muţunau, se vor transforma în cel puţin 90).

E imperativ să fie curată bec. Să pot mânca mac de pe jos.
Ceea ce nu e tocmai simplu.

Apoi, ar trebui să aibă grupă mini. Sub 3 ani. Care grupă mini ar trebui să nu fie mai mare de 12 copii şi să aibă cel puţin o persoană (educatoare, asistentă sau îngrijitoare) la 4 copii.
De ce? Simplu, mai mult nu duci. Nu în condiţii care să nu te facă periodic să urli.

Apoi, ar trebui să aibă curte mare, ideal (pentru vară) umbroasă, dotată cu cel puţin un tobogan şi o groapă cu nisip.
Energiile trebuie cheltuite productiv undeva. Oboseala de tobogan dă un somn ... profund!

Bucătărie proprie şi meniu sănătos. Fără prăjeli, eventual şi fără exces de dulciuri. (iaurtul cu fructe e un desert beton). Fără sandwich-uri. Fără mezeluri, brânze topite şi alte alimente multi-prelucrate, conservate şi E-uite.
(astea sunt condiţiile post-concesii făcute realităţii; de fapt, nazistul alimentar Mamiţuni ar dori ceva raw-vegan cu lactate fără gluten- numa' că, din ofertele disponibile în general pe pieţele noastre, nu se poate face în orice zi a anului un meniu suficient de echilibrat pentru copiii - cine are alte informaţii e rugat să le împărtăşească)

Clădirea ar trebui să fie suficient de răcoroasă ca să nu necesite aer condiţionat, iar scările ar trebui să fie drepte.
(am coborât pe nişte scări spiralate la unele grădiniţe... unde m-am simţit ca la montagne-russe. de, dezavantajul închirierii - versus fantasmagorica posibilitate a construirii clar dedicate)

Ideal ar fi ca Muţunaul să fie încurajat să renunţe la pamperşi. Facem deja asta şi acasă - motiv pentru care putem anunţa c-am instaurat partout Bulevardul de Pipi. (într-atâtea locuri s-a comis, sistematic, pipiloiul prin-chiloţi-de-stofă-trecător)
De mâncat mănâncă deja singur, aşa că aici nu mai trebuie decât două mâini care să-i atârne la gât baveţica de plastic, aia colectoare.

Ideal ar fi ca Muţunau să fie încurajat să vorbească şi să înveţe că, în anumite contexte, se mai şi aşteaptă. Impulsurile se mai cenzurează, aşa, un pic... da?
Sau nu, zice Muţunau.
Am fost la o grădi unde grupa mini mişuna pe podea în stil godzilla - în vreme ce, la o altă grădi, stăteau toţi cuminţei pe scaune şi te priveau atent, în ochi, aşteptându-şi rândul să vorbească.

Şi mai bine ar fi dacă grădiniţa în chestiune ar fi ceva mai mult decât un depozit de copii - dacă acolo ar deprinde lucruri practice, utile, nu scheme de dresaj.

Am fost şi la o grădiniţă unde am apucat să asist la repetiţia generală pentru serbare.
Mi-am amintit că, pă vremea mea, maică, aşteptam serbările cu un amestec de interes (pentru costume, dacă ne deghizam) şi plictis.
După ce am văzut repetiţia pe durata căreia copiii recitau catrene mai mult sau mai puţin tâmpiţele din seria "grădiniţă, te iubim, dar acum te părăsim" (era grupa pregătitoare), încep să mă-ntreb dacă realmente pricep rostul serbărilor...
(dar asta e doar o chestiune personală, venită din zona "eu nu mă dau peste cap să serbez revelionul, la mine e Anul Nou când vreau eu", mai atentă la carpe diem decât la ocaziile tradiţionale de calendar)

Din ce am apucat a vedea, am dat şi peste locuri mai puţin bune, da' cu oameni sufletişti, şi peste exact contrariul - că, de, importanţa proprie mai şi copleşeşte...
Am testat la rece ofertele trimiţând, pentru început, un e-mail la adresele indicate pe site. Pe cei care au răspuns prompt i-am vizitat aproape imediat, pe cei care nu, deloc.
Am experimentat şi cazul unei doamne directoare care m-a rugat să-i confirm vizita de joi printr-un telefon dat miercuri. Am sunat. De 5 ori. Fără efect.
Evident, n-a sunat înapoi şi nu m-am mai dus.

Mi-ar fi plăcut, ca idee, o grădiniţă bilingvă.
Asta până când am auzit accentele educatoarelor - care, fără supărare, m-au făcut să-mi doresc să le spun s-o schimbe pe română. Fac diferenţa dintre învăţarea unei limbi străine de la un nativ (şi dobândirea unui accent potrivit) şi fuşereala de şcoală românească ţinută sub obroc. Aş vrea ca Muţunaul să nu trebuiască să se auto-corecteze atât cât sunt eu nevoită s-o fac. Pur şi simplu, să-nveţe bine din prima. Ceea ce ar presupune asistenţa unui vorbitor nativ... (sau nu nativ, dar foarte bun).

Mi-ar fi plăcut o grădiniţă unde să aibă animale - da' cred că nu permite legea românească, aia deosebit de întreagă la cap. (sau nu)
Unde să poată creşte şi observa plante. Unde să înveţe lucruri despre viaţa reală, nu comportamente de carton.
Iaca, n-avem.

Mă atrage extrem de mult varianta Montessori.
Pardon, Monteso'ii.