Despărţiri

Prima dată ne-am despărţit, desigur, medicalo-prostesc (inutil, pentru noi!) imediat după naştere (un start nu tocmai grozav, din punctul meu de vedere).

Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).


Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
 La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)


Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.

Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).

Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.


Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.

Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.

Despre absenţă. Cea de lângă noi

Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).

Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).

Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)

Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.

Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.

Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).

Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...

Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...

Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...

Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.

Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...

Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)

Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.

Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.

Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.

Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.

Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.

Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.

Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...

Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.