Am obosit

Am obosit.

Sunt cam de multişor într-o goană continuă care seamănă suspect de mult cu un carusel de hamster. Şi, deşi am solicitat intens oprirea pământului, ca să pot coborî eu, se vede treaba că ori nimeni nu s-a obosit (!!!) s-o facă, ori planeta a tras la un moment dat dreapta, când eu oi fi fost prea ocupată ca să observ. Deci am rămas la bord, trăind târâş, grăpiş, în termenii distopiei proprii şi personale.

Muţunau e şi el pe poziţii, exemplar la capitolul opoziţional, mofturi şi de-ce-uri imputative reîncărcate.
(cu „trebuia să... ” cred c-am rezolvat-o, total ne-educativ, când i-am spus că aia-i replica prostului. de ce? pentru că n-ajută cu nimic)


Ar trebui să fiu (sau măcar să par) ceva mai veselă şi vioaie, de vreme ce-aş putea spune că şi sâmbătă, şi duminică (adică ieri şi azi) m-am trezit mai au naturel decât de obicei (deşi asta ar prespunpune nepunerea la socoteală a salturilor muţunautice pe greu încercata schinare mamiţunească - pen’ că, da, aşa m-am trezit sâmbătă. la 11. e clar de ce / câtă vreme se plictisise juniorul, care, nota bene, se pricepuse între timp să-şi îndese pe gât un mic dejun acceptabil).

Doar că vin după câteva luni în care am dormit foarte puţine ore pe noapte şi, cu tot somnul suplimentar recent, nu-mi iese nicio manevră cu mult deosebită de imaginea cunoscutului şi îndrăgitului mistreţ neprietenos.


Ce e drept, progrese fac, că de vreo două-trei luni încoace nu mai înjur după fiecare apel telefonic de ordin personal pe care-l primesc... (nu aveau loc, vezi doamne, decât Marile Apeluri cu Pretext Profesional).
Şi parcă-ncep să fac diferenţa dintre o zi şi alta, respectiv o săptămână şi alta. Prea se conglomeraseră balamucit... şi prea erau (şi încă mai sunt) toate la fel... de fără sfârşit şi fără sens.


Aşa încât, iaca deturnarea: manipulativ şi-ntru distragerea atenţiei proprii, bat un pic câmpii despre cum mi-ar arăta mie o vacanţă...
(ar trebui, probabil, sponsorizată de ceva pot major de loterie, ca să nu mai am grija zilei de mâine - c-am ajuns eu la concluzia că asta mă seacă principalmente la ficaţi).

Întâi şi-ntâi, aş sta acasă, în vreme de Muţunaul ar merge la grădiniţă (ar trebui să-l duc eu, dar pot trăi cu asta).

În primele două zile aş dormi. Cvasi-non-stop.

Probabil că dintr-a treia m-aş apuca de făcut ordine. (în tot acest timp, maşina de spălat ar dudui, dar asta nu se pune, e oricum parte din peisajul curent, sonor şi nu numai). Nu e clar când aş termina, e posibil oricând să-mi vină idei despre rearanjări teritoriale. Esenţial e că, sigur, aş găsi tricoul de anul trecut. Şi maşinuţa albastră. Şi alte chestii despre care ori am uitat, ori n-am ştiut niciodată c-au dispărut.

Pe urmă aş mai dormi iar, vreo săptămână, de data asta-n aşternuturi discret stropite cu apă de lavandă (pe care, nu-i aşa, aş putea-o face imediat ce-aş regăsi uleiul esenţial de lavandă pe care cred că-l am. cred)

După aia, mai ales dacă vreme ar fi caldă şi blândă, m-aş strădui să-l ajut pe Muţunau să-nveţe să meargă pe role (asta ar trebui să fie mai simplu, având în vedere că patinează de ceva vreme...) şi, respectiv, pe bicicletă.
- Dar eu ştiu deja, mami!
Fără roţi ajutătoare.
- A...

Aş merge la bazin, singură (în timpul săptămânii). Am merge la bazin, împreună, în weekend.
Poate şi prin vreo pădure, să căutăm floricele de primăvară.

Aş citi mai mult. I-aş citi mai mult. Am mai deschide cărţile (şi apps-urile) de germană. Poate ne-am apuca şi de rusă, că tot e de sezon...

Într-un final, poate-aş ajunge şi eu la sală. Sau poate doar aş face plimbări cu bicicleta prin oraş...

A, nu. Într-un final am pleca într-un fel de vacanţă. Hmmm... începe să sune bine.

Daaaa... până-mi cad ochii pe ceas şi calculez, automat, cam câte ore de somn îmi mai rămân până mâine, mai ales dacă vreau să-mi îndes în zi şi alte damblale proprii, nu doar exerciţiile impuse.

Aşa încât declar deturnarea (temporar) încheiată - scopul ei fiind, desigur, să-mi adun eu minţile. (alertă de posibilă cauză iremediabil pierdută)

Şi mă uit iar lung la faptul că mâine o iau de la capăt.

Pentru că tot nu-mi revin...

De văzut fără sonor.
Imaginile, singure, spun o cu totul altă poveste decât sunetele.

Uneori,
cât construieşti o punte spre altă realitate,

ca să te-ajute să supravieţuieşti,

vorbele

nu dau glas,

ci trec sub tăcere.

Cordonul de lumină

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Iovan. Nici pe Aura Ion. Nici pe vreuna din celelalte persoane din avionul sanitar aterizat forţat.

Nici pe cei care aşteptau, sperând la o minune, transplanturile de organe.

 

Dar aş vrea s-o fac acum.

Nu spumegând în discuţii mai mult sau mai puţin private, în mediul virtual sau în cel real.

Nici dând cu pietre-n instituţiile statului. (tind să favorizez napalmul)
Nici înghesuindu-mă la înmormântări. E grotesc, înspăimântător şi inutil.
Nici absorbind (culmea, contra cost) mediatizări cu miros de hienă.

 

M-am săturat să mă sufoc inutil de revoltă.

Prefer gesturile adevărate, practice, de oameni care încearcă să facă, materialmente, ceva.
Mă plec în faţa voluntarilor care au încercat (şi reuşit) să facă. Nu să stea la vorbă.

Pierdem vremea când despicăm firu-n şaişpe milioane. Şi oamenii de pe munte mor a doua oară.

Dacă însă reuşim să transformăm tragediile individuale într-un efort colectiv, constructiv, de corecţie, o să mă alătur.

Dacă organizează cineva un marş al tăcerii, vin. (dacă mă mai enervez mult, îl organizez eu... şi chiar nu va conta dacă-s singurul participant!)

Propunerea concretă e următoarea: în următoarele seri, în şir, oriunde de-a lungul Dâmboviţei, între 8 şi 9 seara, cu lumânărele aprinse. Nu mult, câteva minute.

Cine aderă la idee e rugat s-o promoveze. Eventual în toate oraşele, că râuri mai sunt...

Cine nu, să propună alta.

Un dublu cordon de lumină. Îl facem?

 În plus, dacă se apucă vreo careva (persoană fizică sau ONG) de strâns bani pentru o altă realitate, mai bună, indiferent dacă vine sub formă de avion, de cursuri de pregătire pentru medici, de instruire a populaţiei împotriva dezastrelor, o să mă alătur. Cu efort direct sau cu bani, cum o fi.

Nu-mi pasă că deja dau bani (destui) statului ca să facă el asta. În România, statul e un circ profund idiot, o caricatură obscenă. Dar, înainte de-a-l distruge, are sens s-avem o alternativă mai bună. Pentru construirea ei aş plăti suplimentar.

 

Aşa aş vrea să ajung să-i cunosc, să mă apropii de ei.

 

Până una-alta, am ales să port, o vreme, o eşarfă şi o banderolă neagră. Dintr-un motiv sau altul, întâmplarea asta nu e ceva pe lângă care să pot trece pur şi simplu.

Sfânta Weekend

Sau poate Sfântul Weekend?

Nooo. De vreme ce aveam Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică (despre Sfânta Sâmbătă nu-mi amintesc momentan nimic), cu siguranţă că şi sfârşitul de săptămână poate fi sanctificat la feminin.


Aşadar: dragă Sfântă Weekend, regatul dumitale temporal s-ar putea numi, în ce mă priveşte, şi Ţara Minunilor. Mai precis, Ţara Minunilor Incomplet Produse. (asta, pentru că deseori n-apucă nici a debuta).

Căci finalul de săptămână este intervalul acela magic-mântuitoriu în care eu îndes (din timp şi deseori cu picioarele, ca atunci când te chinui să-nchizi o valiză obeză) promisiunile disperate ale realizării tuturor chestiilor (de mult) rămase neterminate.

Sau, cum ziceam, neîncepute - spre a nu folosi detestabilul termen de amânate.


Pe scurt, totul îşi găseşte, ipotetic vorbind, rezolvarea în weekend. De la hainele de spălat pân’ la varii opere masterchef-ice la a căror simplă vedere (sau, hai, şi mirosire) va leşina admirativ juma’ de galaxie. (despre făcut curat în casă nici nu mai vorbesc).


Weekendul imaginar (ăla creat în gând încă de dinainte de weekendul trecut- ce să mai, dintotdeauna) devine, astfel, atot-încăpătoriu, atot-rezolvitoriu, plai de linişte, pace şi rezolvări mirifice, multivers infinit în care încap toate cele, deodată.

Ăla real e cu treziri dureroase, alergături spre te miri unde, ambivalenţe la tot pasul (mi-e drag să fac X, să mă întâlnesc cu Y ori să merg la Z, doar că, în tot acest timp, îmi cam muşc mâinile la gândul că tonele de lucruri plasate-n capul Sfântei Weekend se transformă, deja, în zgârie nori...) şi final tragic - că, de vreo lună, nopţile de duminică spre luni sunt dedicate redactării de varii protocoale şi rapoarte, ceea ce nu ajută deloc în materie de start bun al săptămânii următoare...


Aşa încăt:

Dragă vacanţă de iarnă,
ai idee cu ce ochişori holbat-lăcrimoşi, mustind de speranţă, mă uit eu lung la tine?
Te rog să te pregăteşti măcar cu 2 zile a câte 240 de ore. Aşa, pentru început...

Droguri

Cafeaua, hm.... mirosul aburitoro-aiuritor, cald şi intens, vizibil în aer...

Pfuf, şi, cu un zgomot de poartă ruginită, ochii se dezlipesc, totul se pune în mişcare, până şi goana matinală motorizată începe să pară suportabilă. De sub cămaşă se zăreşte discret tricoul de Superman. Superwoman. SuperMom. (super-orice, numai super-obo nu, tricoul acela s-a volatilizat brusc la contactul cu cafeaua).


Dulceee....
Ciocolată... miere... ori poate un fruct uber-dulce. Doza suplimentară de combustibil de rachetă menită să mă facă să par vie când o cafea în plus mi-ar lăsa în stomac urme de tip grenadă defensivă.


Mâncare...
Mmmm.... micul (mare?) duş postprandial de mulţumire interioară... da... lucrurile se văd acum în culori mai pastelate...


Muzică... ici şi colo, un firicel menit fie s-astupe zgomotele aiuritoare de fond, fie să mă teleporteze brusc într-o lume ceva mai bună. Fie şi numa’ preţ de 3-4 minute, poate-poate ’oi reuşi să mă concentrez.


Sunt obosită. Care oboseală e, la rândul ei, un drog, pentru că se aşează ca o draperie grea peste lucruri la care, altminteri, mi-e oricum greu să mă uit mai bine. E mai simplu ca, după ce dai bife pe toate marile realizări ale zilei (reale sau închipuite, dorite sau impuse) să calculezi doar câţi milimetri te despart de pat şi de un somn semi-letargic.


Estimp, drogul telecomandat dă de zor din cele 4 roţi pe gresia din bucătărie.

Lista ar putea fi (că e) mai lungă.

Nu atât enumerarea e esenţială - cât liniştea din spatele ei.



***

Mi-e dor de vremurile în care găseam nu doar momente, ci perioade-ntregi din zi în care să-ntreprind operaţiuni elaborate de tip cârpit (discret) şosete. De uitat pe geam, la maşini şi la cer. (de scris pe blog, dacă tot veni vorba...)


Aştept o vacanţă.

Doar c-o să mai dureze pentru că, atunci când te dai super-orice (mai puţin superobo) vacanţele tind să vină mai rar.

Şi să plece mai repede şi mai pe nesimţite.



Şi, până când vine, mă voi deda unui alt drog, de sezon - cadourileeeeeeee!

(mă rog, mai mult recomandări decât achiziţii propriu-zise, întrucât ariciul din portofel se-mpotriveşte din toate puterile. şi are şi prieteni la bancă...)

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Să-i zicem distopie

Te duci dimineaţa, înainte de a merge la muncă, la chioşcul din colţ. Are program non-stop. Vânzătoarea, aparent proaspăt trezită din somn, mormăie:
- Aşa devreme... Ce, nu puteaţi veni mai târziu un pic? Mai dormeam şi io. Păi daţi-mi mărunţi. Păi dacă toată lumea ar veni la mine cu bani dintr-ăştia, eu ce m-aş face? E dimineaţă, de un’ să am? Doamne, ce de-a ifose, auzi, cică  să  am mărunt... Ce-s eu, bancă? Hm!!


În trafic, poliţistul strigă:
- Mişcaţi-vă mai repede, adormiţii pământului! Cine v-a pus carnetu’n mână, tăntălăi fără margini ce sunteţi? Alţi fraieri, ca voi, cine putea. Băă, eşti chior, tu nu vezi ce strâmb mergi? Tu crezi că municipalitatea a tras linia aia degeaba? Borsec, mişcă, ce faci, dormi? Cucoaaaanăă, vinde maşina aia, că-i păcat de ea, zău aşa, uite-te şi tu puţin la tine, nici cu ruj n-ai fost în stare să te dai!


În faţa biroului, iese brusc un vecin de peste drum:
- M-am săturat de voi cu clădirea asta, tot timpul umpleţi strada, faceţi atâta zgomot, şi fum, nesimţiţilor! Să vă ia muma găilor, nemernicilor!

Te uiţi în jur.

Pe partea lui de strada nu e nicio maşină parcată. Pe partea ta, sunt trei, pe o distanţă de 50 de metri. Momentan, în afară de tine nu mai e nimeni.
- Javrele dracului, că atâta ştiţi, să vă plimbaţi cu maşinile!
Jbang, o piatră-n portieră şi alta-n parbriz.



La bancă:
- Biiiine, mă, ia, de aici, îţi dau eu de la mine 50 de bani, mare chestie, na, că nu ţi-am dat rest 35 de bănuţi... Săracule, te fac cinci firfirici!!! Veniţi toţi pe capul meu şi număraţi toţi flecuşteţii ăştia de bani...



La muncă:
- Ce e, mă, cu raportul ăsta? De unde ai picat, din Lună? Tu nu vezi cât de prost eşti? Păi noroc cu mine, că vă ţin, dobitoci patentaţi. Loazele pământului, de nimic nu sunteţi în stare. Păi de unde să mai am eu răbdare cu tine, ce-i aici, o-en-ge, fundaţie de binefacere? M-a enervat şi boul ălălalt săptămâna trecută, şi acu’ vii şi tu, tembelule.
Jart, una cu biblioraftul pe jos - aşa, demonstrativ.

A dystopia is, therefore, a place in which "people lead dehumanized and often fearful lives.

Aoleu.
Stai, că mai sus nu e distopie.
Cel puţin nu în sens de ficţiune distopică.
E realitate. Aia curentă.

Vai de mine, da’ oare cum om fi ajuns aici, aşa popor primitor, hiperborean şi cu frica lui Dumnezeu?

Despre educaţie şi alţi demoni

Am citit despre învăţătoarea-monstru, cum bine i-a zis Sabina, prima dată la Ada. Apoi la Maria. Apoi pe alte link-uri, pe ici, pe colo.

M-am întrebat de ce e pe locul 4 (poate urlă prea puţin? se poate şi mai mult? ăia de pe primele 3 sparg geamuri când deschid gurile? cum e făcut topul? se iau în calcul rezultatele elevilor la concursurile şcolare - ceea ce ar fi o tristeţe fără margini - ?)

M-am mai întrebat dacă nu cumva trăiesc (şi nu m-a anunţat nimeni) într-o ţară de masochişti, unde datul cu parul şi răcnitul sunt semne de mare vitalitate, intelighenţă şi energie.


Am privit, fără sonor, la film. Fără sonor şi din lipsă de sonor la computer şi pentru că, na, ce să vezi, deşi n-o cunosc pe madam, ştiu, de mult, ce şi cum ar spune.


Mi-am amintit şi de lungul şir de urlete care încă-mi ocupă loc în memorie - de pe vremea când eram eu grădiniţar şi şcoler.

De insultele şi abuzurile trecute drept normă. De sistemul împuţit şi tâmpit care nici când moare nu se predă.



De profesorul de engleză din gimnaziu care, din când în când, de obicei din senin, privea cu un aer superior peste clasă, îşi sugea atotştiutor măseaua şi arunca:
- Pucioşilor! Sunteţi nişte pucioşi, asta sunteţi!
Nimeni din clasă n-avea habar ce e aia pucios. S-au făcut, inutil, consfătuiri pe subiect. Degeaba.
Oricum, era clar că-i ceva nasol, de vreme ce cu eticheta asta se alegeau toţi cei ieşiţi la tablă şi dovediţi insuficient de cunoscători.

Pare amuzant, pentru că-l lasă pe prof în ridicol, dar nu e.


Pentru că de aici reiese că tot ce-ai avea de învăţat la şcoală ar fi, de fapt, să te simţi devalorizat şi să creşti sperând c-o s-ajungi şi tu, vreodată, să devalorizezi la rândul tău, cât mai mult.


De profa de română, tot de gimnaziu, care trântea lucrări săptămânale ca să-i pregătească pe copii pentru admitere, dar care nu se obosea să şi corecteze ca lumea, astfel încât, dacă treceai cu comentariul de 7 pagini, era destul să-i scrii orice pompoşenii între ghilimele, pretinzând că-s citate din criticul X, că luai 10.
Cum a luat şi băiatul care, când şi-a dat seama că n-are de unde scoate 7 pagini, a scris aceeaşi pagină de două ori.
Cel care a scris „Dumnezeu” pe trei rânduri a luat numai 8, că exagerase.



De supraveghetoarea de la afterschool care a remarcat după 3 săptămâni că unul din băieţi nu mai vine.
Nu, nu e vorba că n-a apucat să stea de vorbă mai devreme cu mama băiatului respectiv. Cucoana nu observase. Pur şi simplu.


De situaţia absolut incredibilă-n care părinţii vin şi spun „da’ mai bateţi-i şi dumneavoastră, la şcoală, că noi nu mai putem”.
Că doar baţi cât baţi, da’ mai şi oboseşti. Şi atunci e logic să ceri să te-ajute statul.


De paradoxul îngrozitor în care te poţi trezi când o Bereandă de-asta vine şi spune că ea-şi urlă plămânii degeaba la şcoală şi moare acolo, şi proştii ăia tot urât scriu / nu învaţă / sunt loaze / etc. Ei şi părinţii lor, desigur.


Dar şi de profii ceilalţi.

De cea de română din liceu, care căra tona de cărţi la şcoală, ca să poată, la o adică, prelua citate pentru uzul unuia sau altuia direct de la sursă.

Nu că nu le-ar fi ştiut pe dinafară, după cum s-a dovedit în mai multe rânduri, când a oprit din citit câte un auctor de temă cu reale valenţe de teză pontistă de doctorat, ca să-i continue lectura exact de unde îl oprise, doar că din altă carte, cea originală.

Care se străduia să încurajeze gânditul pe marginea lecturilor obligatorii, în loc de simpla compilare pompoasă de comentarii existente.

Şi care, împreună cu alţi câţiva profi, organiza concursuri ale căror premii proveneau din banii donaţi de fiecare prof în parte.



De cel de chimie, tot din liceu, la a cărui intrare-n clasă puteau începe uşor să clănţăne toţi dinţii (omul avea reputaţie de sever şi de ’al dracu’) care muncea cam cât toată clasa la un loc la făcut bareme de lucrări şi de teze, ca să nu nedreptăţească pe nimeni.

Cum la chimie erau de scris rânduri după rânduri de reacţii chimice, fiecare lucru bun din ele era punctat. Nu era neobişnuit să vezi pe foaie, lângă cine ştie ce minune scrisă de elev, 0.0875 puncte. Că, dacă tot nimerise ceva, orice fleac, era punctat.

Şi, oricât de sever şi-al dracu’, omul corecta imediat nota dacă se dovedea că greşise la adunare- deloc suprinzător, având în vedere minuţiozitatea notărilor intermediare. Şi, culmea incredibilului, îşi cerea scuze pentru eroare.
Pentru că, zicea el, dacă am greşit, e greşeala mea, e logic şi de bun simţ să mă scuz pentru ea.

Omul avea acasă un copil care astăzi ar fi putut fi, probabil, diagnosticat altfel decât atunci, adică anormal. La vremea aceea, singura opţiune valabilă din punct de vedere social era să internezi copilul într-o instituţie. N-a vrut. Sigur nu i-a fost uşor - uneori fiu-său se calma numai după ce era plimbat cu orele cu maşina - dar pe el nu s-a văzut niciodată nimic din asta în clasă. Era impecabil şi ca discurs, şi vestimentar, şi comportamental.


De profa care predă în nişte sate uitate de lume şi care roagă pe toată lumea care mai trece prin Bucureşti să-i aducă şi ei nişte metri de hârtie de la Ikea, ca să-i dea ca premii copiiilor din clasă.
(toţi primesc premiu, cu ocazia realizării unui experiment cu măsurători. unii plâng pentru că, spun ei, eu n-am primit nimic niciodată, niciun cadou).



Sigur, nu e uşor să fii învăţător sau profesor. Nu e fix cea mai invidiată meserie, şi nici cea mai bine plătită, şi nici cea mai aducătoare de satisfacţii.

E şi mai greu, aş spune, când nu ţi-e clar care ţi-e rolul şi care ţi-s responsabilităţile.


Pentru că rolul nu e s-o faci pe şeful şi pe şmecherul pretinzând că tu scoţi oameni din copiii ăştia.

Rolul tău nu e să scoţi nimic. E să dai. Să transmiţi. Să transmiţi informaţii într-o manieră atractivă pentru fiecare copil în parte, în aşa fel încât fiecărui copil să-i placă să înveţe.

Nu să-ţi dai ochii peste cap când A. nu scrie drept şi B. greşeşte nu-ştiu-ce.

Nu să-i împarţi în grupe de proşti şi deştepţi.

Pentru că, mai ales la clase mici, eşecul lor academic e integral al tău. Ţi se datorează. Îţi aparţine.

Pentru că nu ţi-ai făcut treaba - n-ai livrat informaţia suficient de clar şi atractiv pentru fiecare copil.


Cui nu e convins de asta îi recomand următorul exerciţiu: imaginează-ţi că mătăluţă, adult fiind, mergi la un curs. Curs calibrat pe pregătirea şi/sau pe interesele tale. Cu alte cuvinte, poate ştii deja câte ceva, sau poate nu, poate eşti complet lemn, că doar de aia de duci la curs, să-nveţi.

Şi pe la o bucată vezi că nu mai înţelegi nimic, că l-ai pierdut complet pe omu’ care livrează informaţia. Evident, adult fiind, ceri lămuriri. (sper...)

Dacă le primeşti pe înţelesul tău şi prinzi din urmă subiectul, lucrurile merg normal. Instructorul e OK, cursul e bun, a fost o experienţă utilă.

Dar dacă nu le primeşti pe înţelesul tău (sau deloc...), cum reacţionezi?

În răspunsul/răspunsurile la întrebarea asta stau foarte multe lucruri grele. Ale fiecăreia şi fiecăruia.



Revenind de unde-ncepusem, madam Bereandă e de oprit. Nu doar pentru că urlă - şi pentru asta... Ci mai ales pentru că pretinde că n-a greşit cu nimic.

Şi pe lângă madam Bereandă e de oprit un întreg sistem. Nu doar şcolar, ci social.

Pentru că, dacă o societate întreagă susţine că aşa se face educaţia (nu, împăiaţilor, ăsta e singurul mod în care mai puteţi opera voi), înseamnă că, insidios şi camuflat, experimentul Piteşti a reuşit.

respiro

simt prea puţine clipe de răgaz

mă adun, dimineaţa,
preţ de câteva clipe
mai dintr-un termos cu ceai verde
mai dintr-o cană de cafea
copios îndulcită
cu lapte condensat

sau, uneori,
în momentele involuntar-insomniace
de dinaintea alarmei
matinale

şi cam atât

apoi mă scufund
în caruselul goanei
zilnice
şi supraturate

e colorat şi zglobiu
uneori chiar
seamănă cu o acadea
mare şi rotundă
doar că
din el
nu mă mai văd
deloc
niciun pic

poţi şti
cam pe unde sunt
dacă-mi cauţi agenda
e un zmeu mare şi luminos
care mă indică
de parcă mi-ar fi baliză
de parcă i-aş fi ancoră
datoare, mereu
să mă tot scufund

ziua e o haină rigid croită
care mai lasă să scape râsete, pe la colţuri
da-n rest
se poartă de parcă
mi-ar fi armura
demult rămasă mică

nu vreau platoşă

nu vreau să mă apăr de nimic

nu fug de intemperii
(doar de aglomeraţie...
 şi de presiuni inutile)

nu vreau platoşă.
vreau să respir,
încet
domol
cald
în
ritmul
propriei mele inimi.

O carte greu de citit - Franz Ruppert, "Traumă, ataşament, constelaţii familiale"

Nu neapărat din cauza numărului de pagini (deşi trece de 350) sau a (ne)clarităţii - neclaritate cu unele excepţii (care-ar fi meritat, poate, o frază-două-n plus, de lămurire riguroasă), că-n rest cartea e accesibilă & relativ bine tradusă, cât din cauza subiectului - traumele.

Pe scurt, Ruppert scrie despre psihoterapia traumei, trecând prin conceptul de ataşament, teoria traumei şi metoda constelaţiilor familiale. În teoria traumei, două din capitolele abordate sunt (în afară de traumele existenţiale şi traumele de pierdere) traumele de ataşament, respectiv de sistem de ataşament.
Aici lectura mi-a devenit deosebit de dificilă - la unele pasaje m-am crispat de-a dreptul. (Citarea din postarea asta nu le include, se opreşte înaintea menţionării lor.)

Conceptul de ataşament în discuţie (care nu se referă doar la relaţiile dintre părinţi şi copii; deşi de acolo începe...) e al lui John Bowlby, iar Ruppert îl abordează relativ detaliat.

Despre capacitatea de ataşare (pe care o abordează din dublă perspectivă, atât a copilului, cât şi a părintelui) scrie:

În opinia lui Mary Ainsworth, o mamă sensibilă este capabilă:
- să perceapă cu mare atenţie şi neîntârziat semnalele copilului;
- să intepreteze corect semnalele din perspectiva sugarului şi să ştie dacă, de exemplu, plânsul înseamnă foame, indispoziţie, durere sau plictiseală;
- să reacţioneze potrivit la semnalele copilului, şi anume
- în cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil. (pag. 49)

Unde accentul, pentru mine, cade pe tolerabil pentru copil.

În primele 3-4 luni de viaţă, pentru Muţunau interval tolerabil însemna, când era vorba de foame sau de sete, cam 3 milisecunde. Atât trecea între primul ronţăit de mânuţă şi primul răcnet care (ca să ştim o treabă) putea sparge pahare şi geamuri.


Accentul e mult pus pe relaţia cu mama:

De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. [...] În acest sens, copilul este mama sa. [...] La începutul vieţii lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. (61-62)

[...] copilul poate să intre în contact cu sentimente care încă nu s-au potolit în mama sa.
[...] Copilul este oglinda sufletului mamei sale - a structurii ei psihologice şi emoţionale complete.
Ceea ce, în caz favorabil, se completează excelent, disponibilitatea maternă pentru existenţa plină de iubire a copilului şi dragostea necondiţionată şi devotamentul copilului faţă de mama sa, devine povestea de groază a ambilor, atunci când mama este confuză sau se blochează în sentimentele ei şi nu poate realmente să-şi accepte şi să-şi iubească copilul. Atunci copilul devine o povară insuportabilă pentru mamă şi intră într-un stres permanent pentru a-şi convinge mama să-l iubească. Cu cât simte mai mult pericolul respingerii, cu atât mai mult se cramponează din toate puterile copilul de mama sa. Copiii au o voinţă proprie de-a supravieţui chiar şi independent de mama lor. (62)

... dar Ruppert ia în discuţie şi relaţiile cu taţii (pe de o parte, logic, pe de alta, imperativ. că dacă te ţii de constelat, n-ai cum altfel):
 Taţii blocaţi emoţional, care umilesc şi lovesc, împiedică maturizarea fiicelor lor pentru o relaţie de parteneriat. (68)
Taţii blocaţi sau nedezvoltaţi emoţional sunt o povară grea pentru fiii lor. Fie sunt slabi şi instabili şi atunci nu pot fi nici pentru fiii lor un sprijin în viaţă. Fie sunt duri şi împietriţi şi atunci devin torţionarii fiilor lor. (70)


... şi încearcă să dezvolte sistemic subiectul.
(cred c-ar fi putut sublinia mai multe aspecte aici, ca preambul, făcând nişte clarificări suplimentare; dacă nu ştii mare lucru despre constelaţiile familiale, rişti să pleci cu o înţelegere fragmentată; până la paginile astea, Ruppert pune mare accent pe ce pleacă de la părinte, neprecizând destul de apăsat pentru publicul larg că săracul părinte în chestiune - la care autorul se raportează conceptual, academic - e şi ea / el o fiinţă umană cu propriile-i eventuale dificultăţi)

Din punct de vedere social, prin copiii lor oamenii devin adulţi pentru generaţia următoare.
Dar venirea pe lume a unui copil nu rezolvă totuşi problemele emoţionale - nici problemele parteneriatului, nici pe cele cu părinţii proprii. A avea copii înseamnă că toate conflictele sufleteşti nesoluţionate până în acel moment revin amplificat. (77)

Mai ales conflictele despre care nici nu erai conştient că-ţi există...


De aceea, copiii sunt o mare şansă de a face progrese în dezvoltarea personală. Odată cu aceasta este inclus şi riscul de a eşua în problemele proprii nerezolvate. (76-77)
Poate de asta uneori ne vedem copiii ca pe surse de învăţare... şi alteori ca pe declanşatori de situaţii cărora greu le putem face faţă.



Iaca un pasaj la care m-am oprit mult.
Pentru câte din persoanele cu care interacţionăm constant putem pune, în schema de mai jos, toate bifele în căsuţele de „da”?
Printre caracteristicile sănătăţii psihice sunt enumerate frecvent:
- iubirea de sine şi preţuirea;
- a putea lua contact cu alţii şi a comunica;
- a fi încrezător şi optimist;
- a putea avea parte de viaţă şi a se bucura de ea;
- a fi mobil spiritual;
- a avea alternative de acţiune (Fröschl, 2000). (pag. 81)
Pentru că schema asta e un soi de radiografie a dezechilibrelor emoţionale - nu neapărat direct patologice, dar potenţial (prin durată şi/sau intensitate), da!


Altă frază la care m-am oprit:
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalţi oameni. (82)
Iaca, eu nu joc (decât maxim metaforic) în filmul ăsta, pentru c-ar însemna ca sănătatea mea să depindă de cheful de nu-ştiu-ce al vecinului de bloc. Şi (chit că omul are bormaşină) nu e aşa. Zic maxim metaforic pentru că multe din cele ce ne înconjoară pot fi reduse, din aproape în aproape, la contribuţia unui alt om (îmi place la munte; cu excepţia notabilă a posesiei directe a unui domeniu montan, ajung acolo (pe munte) pe drumuri făcute de alţi oameni ori pe poteci bătute de alţi oameni).



Alta, care, citită în cheie naţională, mi-a uşor ridicat periul de pe ceafă...
Conflictele dintre oameni nu pot fi rezolvate cu adevărat prin violenţă - aceasta este una din iluziile rezultate din traumă. (85)
Îmi vin în minte nişte decenii din care ne-am ales cu multe.
Şi groaza cu privire la nişte cetăţeni care se raportează la ele ca fiind modelul de urmat...


Alta, care poate explica încrâncenarea evidentă pe subiecte cruciale, cum sunt perspectivele materne asupra naşterii... respectiv lansarea vehementă de blamuri şi / sau interdicţii la adresa iniţiativelor altora (cum ar fi naşterea nespitalizată / non-intervenţionistă)
[...] înclinaţia fiecărui om către respingerea conştientizărilor dureroase (86)



Alt pasaj:
[...] se poate vorbi de o rănire psihică atunci când procese de tipul percepţie, trăire emoţională, gândire, memorie sau imaginaţie nu mai funcţionează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp:
- de pildă, în cazul unei vigilenţe exagerate, când cineva sare în sus la cel mai slab zgomot şi este scăldat în sudoare de frică;
- când cineva este fixat la anumite reprezentări şi imagini şi gândurile sale se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut;
- când cineva nu-şi mai poate aminti anumite evenimente;
- şi când cineva nu mai percepe sau nu mai simte, capacitatea sa psihică de funcţionare este rănită. (86-87)
Om fi răniţi mai des şi mai mult decât ne dăm seama?
(ceea ce, având în vedere că naţia asta n-a reuşit să depăşească imperativul conserva(n)t al supravieţuirii, n-ar fi exclus...)
Sau (vocea cârcotaşului sceptic) aşa îşi recrutează nen’tu Ruppert clientela?


Pesimist, sau realist?
O experienţă traumatică determină o modificare de durată în corp, spirit şi suflet. [...] urmările unei experienţe traumatice nu dispar niciodată complet. (88)


Sigur realist:
Repercusiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte. După o experienţă traumatică, cineva care înainte se simţise puternic şi sigur, se va simţi multă vreme slab şi vulnerabil. Lumea nu a devenit pentru el un loc sigur, ci unul foarte periculos. (88-89)


Iaca, poate de asta mi-a fost grea lectura:
[...] trăirea indirectă a unei traume poate traumatiza psihic şi pe observatori, sau pe cei care dau ajutor (Stamm, 2003). (90)
Oare tot de-asta parte din personalul medical se abrutizează, se opacizează emoţional, de teama expunerii la traume? Nu de alta, nu le lipsesc din peisaj...
Dar nu amorţirea - sau, şi mai rău, ridicarea violenţei la prag de normalitate, până la provocarea ei, că doar aşa se-ntâmplă - e soluţia. Dovada fiind faptul că nu rezolvă nimic...


N-o să continui cu citarea / analiza, pentru c-ar însemna să m-apuc să transcriu toată cartea.
Cu toată dificultatea lecturii, şi cu toată ciudăţenia aparentă (sau manifestă) a metodei constelaţiilor familiale, o recomand.

Cartea se poate cumpăra şi de aici.

 Mai există (supriză!) şi această prezentare, care sintetizează ideile cărţii.


Citatul de final pe ziua de azi:
Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei. (91)

Alienare

- Dar nu am timp, zice R. Practic, mă văd cu soţul meu doar în weekend - şi el munceşte mult, vine târziu... e drept, câştigă tot felul de premii, sunt mândră de el, ne prind bine şi banii... dar apucăm să vorbim doar la sfârşit de săptămână...


Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.

Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.

Lecţii recente

Listen, mi-a spus, cu accentul ei sonor de irlandezo-englezoaică, R. proaspăt pusă la curent cu dificultăţile grădiniţeşti pe care mai nou le parcurgem, here's a lesson I've learned the hard way: don't second guess about your child.
(Pe scurt, dificultăţile grădiniţeşti se referă la o serie de schimbări prost gestionate la grădiniţă, al căror rezultat e, printre altele, transformarea lui Muţunau din cel-mai-paşnic-copil-din-lume într-o bestie bătăuşă şi muşcăreaţă. Desigur, comportamentele dispar instant, odată cu plecarea de la grădiniţă, însă mă tem că deja au lăsat urme. Personalul ridică din umeri, noi suntem rupţi din soare, de ce ne-aţi adus un copil defect? Ce i-aţi făcut în vacanţă? Ce schimbări au fost în viaţa lui? Mă abţin cu greu să nu fac directoarea poster.)



Copilul care nu se mai opreşte din vorbit poate fi într-un mare deficit de atenţie. Şi ăsta poate fi un semnal disperat cu privire la solitudinea bulversantă pe care o resimte.
Sau poate pur şi simplu cere mai mult timp pentru el - numai pentru el.
Pe care timp ai, fizic, de unde-l da, sau nu. Sau nu suficient. Pentru că timp pentru mine înseamnă că tu nu mai faci, atunci, nimic altceva decât sa-mi acorzi toată atenţia.
Şi e aşa de trist s-aştepţi o zi întreagă pentru câteva clipe de-atenţie integrală, pentru câteva clipe de fericire extatică...



Câteodată, unul din cei mai buni ghizi într-ale creşterii copiiilor e propria memorie, care te poate ajuta să (re)descoperi că timpul copiilor curge altfel. Că au altfel de ceas, măsurat în linişte, zâmbete, joacă, descoperire, tandreţe şi somn. Că nu-nţeleg teroarea rotund-ticăindă de pe perete. Şi poate nici n-ar trebui s-o facă vreodată.
Ce-ar fi dacă am reuşi s-ascundem toate ceasurile din lume? Ce ritmuri ne-ar (re)ieşi la iveală?
Aş vrea să am când să revin pe larg asupra subiectului.



Tot propria memorie îmi zice că, indiferent de aparenţe, copiii noştri au, şi au, şi au, şi au, şi vor avea multă vreme nevoie de noi. Le suntem, chiar şi când şi dacă nu vrem, şi piatra de sprijin de sub talpă, şi catargul, şi pânza, şi direcţia. Vehiculul şi drumul, chiar dacă, uneori, trag ori par a trage invers.
În cel mai bun caz, îţi creşte inima - se face mare, mare, mare, din ce în ce mai mare şi mai iubitoare şi mai veselă - şi poţi.
La polul apus e amorţirea emoţională - când nu mai poţi reacţiona, pentru că nu mai ai resurse, şi nici nu-ţi mai pasă că nu mai poţi, şi nici nu mai vrei să-ţi pese vreodată.
(şi pe tema asta merită să revin...)



Memoria de mai scurtă durată îmi arată că, oricum aş da-o, uneori sunt în corzi. Atât de strâns, încât zbaterile necontrolate sunt, (de)-o vreme, la ordinea zilei.



Am revelaţii de tip roata şi apa caldă la supermarket - templul contemporan. Mai bine de trei sferturi din produsele alimentare de-acolo sunt ori conţin otrăvuri. Plictiseli alambicate, împachetate colorat şi lucios.
Alimente răs-prelucrate conţinând din start ingrediente deja răs-prelucrate, amărăciune şi boală la pachet. Amintirea unei mâncări cândva comestibile, sau nici atât - aromă de eprubetă.
Dacă ar dispărea toate trompetele astea, ne-ar fi mai bine? Sau mai simplu? Sau mai sănătos?
Dar oamenilor care lucrează în firmele din spatele acestor produse?
Mă tot gândesc la alienarea prin mâncare proastă... şi la cum şi ce aş putea îndrepta, la o adică. Măcar pentru mine...


Mă găndesc la lucrurile şi acţiunile inutile, şi văd tot mai multe.

Să nu zici hop, căci praguri sunt (tot mai) multe

Când, după răceli aproape neîntrerupte pe perioada de vară, mă minunam şi eu că de vreo lună Muţunaul nu pare să mai aibă nimic şi poate, în ritmul ăsta, i se mai vindecă aparatu' respirator, a venit frigu'.Nu singur.

Momentan, două din nasurile noastre curg intens.

Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.

De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?



În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.

Intoleranţe

Mă vede scriind la calculator, ştie ca am treabă, că-s în urmă cu multe teme pe care le aveam de predat, că-s chioară de somn şi, cu toate astea, vine răbufnit peste mine să-mi povestească lung şi dezlânat chestii la care apuc să răspund fie monosilabic, fie onomatopeic, fie punând întrebarea potrivită pentru replica de acum 5 minute.



Ştie că trebuie să plec, ca să nu întârzii, să nu prind ditamai vârful de trafic, şi cu toate astea se agaţă de mine cu dinţi şi gheare pe ultima sută de milimetri, inventând urgenţe. Ai merita să te fac poster, mă gândesc eu, ţi-am spus de atâtea ori că eu la ora asta trebuie să plec.



Nu mai ştie cum să se alinte, contemplându-şi răbufnirile. Pentru că tot ce i se întâmplă trebuie să genereze reverberaţii taifunice, pe care trebuie să i le gestionez eu.




Iar eu m-am săturat să pierd vremea aiurea, când am oricum mult prea multe de făcut şi-s cronic în urmă cu somnul. Suport greu chestii de-astea.


Ce? A înnebunit Mamiţuni?

Poate.
Doar că, atenţie la presupuneri, în niciuna din relatările de mai sus nu apare Muţunau.

În absolut toate, e vorba de adulţi cu care mă intersectez pe plan profesional. Adulţi, da. După proba vârstei din buletin. Da' mă tem că doar după aia.

Îi prefer pe cei capabili să vină la noi chiar dacă ne prind în zile-n care n-au pe unde să calce, şi să se bucure cu noi în plină scenografie inadmisibilă.

Cumva, ei şi primele 3 paragrafe sunt în lumi complet diferite.

...şi respiră.

trimite copilul la medic
cruceşte-te la auzul prescripţiei
prednison,
pentru răceală,
să-l mănânci tu,
la prânz

găseşte baby-sitter
repară aparatul de fotografiat,
gândeşte-te dacă, pentru anul ăsta, nu vrei, totuşi, bonă
superman
hotărăşte-te dacă vrei să cumperi altul
cu ce bani
şi, dacă da, pe care
sau poate schimbi grădiniţa cu orar devenit prea scurt
repede, că se termină oferta şi stocul
că e deja foarte târziu pentru asta
du pisica la medic
plastifiază planşele despre vreme
termină de tradus restanţele
spală şi etichetează hăinuţele, în lipsă
citeşte documentele pentru şedinţa de mâine
reia agenda
răspunde instant la toate telefoanele de la muncă
refă agenda
eventual, înainte ca ele să apuce să sune
scrie
răspunde şi la mailuri
pune ţara la cale cu toată lumea
iar
re-prioritizează, a şaptea mia oară
iar
vezi că V mai are puţin şi face un atac de panică
iar
calmeaz-o
iar
bea a şaptişpea cafea a zilei
nu uita de pr-ul personal
foarte important
(cui mama găilor i-o mai păsa realmente de el)
e simplu
cam ca mersul pe sârmă
ah, ghimpată

şi-ntr-o pauză
miroase iarba proaspăt cosită
...şi respiră.
Respiră.

Despre neiubire

E-o temă care mă bântuie, de ceva vreme. În aşa hal încât par să văd lucrurile mult prin lentila ei. Uite, comportamentele X şi Y. Vezi, clar, asta trebuie că au în spate. Asta stă, mai mult ca sigur, la baza lor. Neiubirea.
(filtrarea asta de percepţie nu rivalizează decât cu momentele de alterare absolută a simţurilor, de la oboseală, care mă fac să citesc chestii care nu există, fenomen explicat graţios şi de Madelin, sau să văd creativ lucruri şi oameni - cum ar fi Angela Merkel într-un magazin House of Art şi JFK prin Rahova - deşi pe omul văzut prin Rahova ar putea, teoretic, să-l şi cheme aşa!)

Dar ce este asta şi cu ce se mănâncă?
Nu, nu e contrariul iubirii. Ci oferirea lipsei. În extrem, a pedepsei. A sancţiunii ca „hrană”.

Dacă iubirea ar fi o apă limpede şi curată, neiubirea s-ar vedea ca un pârâu plin de chestii aruncate aiurea şi eşuate pe ici, pe colo, la mal.

E suma tuturor refuzurilor ne-explicate. A tuturor prezenţelor absente. A celor n-şpe milioane de nu-uri auzite-n copilările. Chintesenţa tuturor frânelor. Gaura supremă din piept.

E ceea ce ne face, mai târziu, să căutăm cu disperare aprobarea altora - chiar şi-n privinţe care nu contează, chiar şi-n direcţii pe care nu ni le dorim, chiar şi-n momente în care nu e necesară.

E poarta experimentelor inutile, nefericite, şi, uneori, cu finaluri tragice. E-o expediţie de tristeţe, dintr-un preaplin de gol.

E validarea nesosită la timp (în cazul deja fericit) sau, mai frecvent şi mai trist, refuzată sistematic, cu îndârjire.

E boala care se transmite, viral şi garantat, de la o generaţie la alta. Şi care, mai apoi, se tot re-infectează şi re-înveninează.

E „îţi arăt eu ţie”. E „îţi dau, marcat, ce nu am”.

E, prin ochii copilului, o sumă de percepţii. Ceea ce-o face cu atât mai greu de manevrat.

E incapacitatea de-a te pune deoparte, ca părinte, atâta cât să-ţi dai voie să vezi perspectiva copilului - ca să-i dai voie să se vadă. Cât, nu puţin, să ia act de sine şi să crească.

Se-ntâmplă şi din cauză că, în afară de faptul că-ţi cam cere să-ţi laşi înrădăcinările pradă unor creşteri noi, ale altcuiva, e greu spre imposibil să dai ceea ce tu n-ai primit niciodată - pentru că, mai presus de orice, n-o să prea ştii cum.

Să ne grăbim.
Nu avem timp acum.
Nu trânti aia.
Pleacă de acolo.

Sunt simple propoziţii. Eventual, justificate pe moment de contexte presante.
Sau, după caz, porţi ale iadului.

Le datorăm iubire copiilor noştri, sau e ceva ce vine, (sau ar trebui să vină...) oricum, de la sine?
Unde e linia clară de demarcaţie care ne spune când şi cât hotărâm pentru ei, şi când şi cât nu?
Cum îi învăţăm limitele? Căci, nu-i aşa, trebuie să-i învăţăm limitele, pentru că ele există.

Cum ne vedem şi de-ale noastre, pe lângă ei, în timp ce-i creştem?

Da’ câtă răbdare să ai?

Răspunsurile nu-s neapărat complicate.
Dar reflectarea lor în viaţă poate fi.
Şi de-aici poate izvorî capcana.

Sancţionarea copilului e o tâmpenie pentru că e, în esenţă, un act vindicativ. Aplicat, de cele mai multe ori, în momente în care copilul are nevoie de sprijin şi ghidare.
„Nu (mai) fă X” nu e un model inteligibil, pentru simplul motiv că nu-ţi dă, de fapt, nicio alternativă. Tot ce-ţi transmite, în cel mai bun caz, e să te opreşti. Nu şi de ce.
În cele mai triste situaţii, ce-ţi spune în subsidiar e că părintele te refuză, pe tine, ca persoană, în momentul în care-ţi interzice un comportament - ceea ce sancţionează implicit. Şi-i o cruntă tăiere de aripi.

... când varianta logică ar fi pasul înapoi spre contextul mare, ca să ajuţi copilul să înţeleagă consecinţele reale, imediate, ale acţiunilor sale.

... ocazie cu care verifici şi tu, părinte, dacă nu cumva consecinţele respective există-n fapt numa’n capul tău. (gen „ce-o să zică lumea”)

(va urma. cândva)

Cum n-aş vrea s-ajung

Incapabilă ... de: ... independenţă - mi se pare de bun simţ să te descurci singur, chiar dacă asta presupune, vaiii, foc şi groază, să iei un taxi de la / până la gară, în loc să pretinzi victimoso-îngrozit să fii luat/dus, în mijlocul zilei lucrătoare, când deţii două mâini şi două picere apt-combatante şi când, evident, nu vorbim de vizite prin locaţii nemaivăzute gen junglă, tundră, mlaştina lu’ Shrek ori alte colţuri pitoreşti.

... separare - starea fuzională e valabilă pentru bebeluşie, când simţim toţi ca unul. pe urmă, ar trebui să intervină oarece spaţiu pentru desfăşurările proprii, liber alese.

... frână (auto-cenzură) - e aberant să stai de capul cuiva sărit de pubertate, sănătos şi ne-emaciat (eventual dimpotrivă!) şi să-l pisezi la creieri pe teme pe care le poate gestiona singur. cum ar fi ... mâncatul. sau dormitul!

... toleranţă & de a face distincţii: ce-mi place mie nu e obligatoriu să placă şi celor înrudiţi cu mine. ce mi se potriveşte sau nu, cu atât mai puţin.

... respect - pentru, măcar, opiniile altora. dacă pentru ei ca persoane nu iese...

... a gândi: căci zic că e nasol să ai sub ochi, recurent, consecinţele acţiunilor tale şi să nu faci nicio sinapsă. să fie de la ei, sau (mai rău!) din categoria dar nu avem problema asta.

În general, n-aş vrea să ajung a deborda de strădanii de tip emfatico-demonstrativ - indiferent de conţinutul lor. De pasiv-agresiv nici nu mai zic, că n-are sens. (dacă ajungi să dai din astea... e jenant)

Toate cele de mai sus au legătură cu mine. Şi se-aplicau, la dezirabil, şi-n epoca pre-muţunautică. (să le zicem, dară, prinţipuri!)

Se cer scrise pen’ că parcă-parcă mi s-au telescopat ochii-n cap ca la melci de câte situaţii dureros de contrare am văzut recent. De câţi părinţi-deveniţi-bunici dau dovadă de comportamente care-ţi fac păru’ măciucă indiferent dacă eşti din familia aia sau nu.

Bon, fiecare şi le ştie pe-ale lui. Că doar punctele sensibil(izat)e există în mai toate familiile.

Da-mi pare că văz o serie de chestii care par a fi, aşa, un fel de greaua moştenire pentru anumite generaţii. De la atitudini cretin-dictatoriale şi chestii din categoria nu stau să-ntreb despre ce e vorba da’ mă bag că doar ştiu eu mai bine până la crize infantile cu înspumări de genul nu mă mai iubeşti, copil nerecunoscător (când copilu’ are deja patruj’ de anişori şi e, eventual, plecat de-acasă de vreo 20-25)
Da, bine, e, în bună măsură, un corolar al propriilor insecurităţi netratate. Are legătură cu năpastele istorice ale unor generaţii.
Da’ parcă-i o boală.

Drept care, separat de discuţia referitoare la eventualele contracarări de moment, apare întrebarea: bre, da’ dacă se ia? Dacă, mai rău, e genetică, şi-am luat-o deja?
N-aş vrea să se declanşeze şi să devin toxică.
Mi ia ameţeala numai când mă gândesc cât sânge rău e prin iţele alea tembel şi inutil încurcate.

Şi am scris asta ca să am pe baza a ce să-mi trag un cap în gură peste 10 ani (cu, desigur, speranţa semi-mărturisită că n-o să fie cazul!)

Când mama distruge

Experienţa maternităţii te transformă. Te tranfigurează. Poţi deveni un om mai bun, mai vesel, mai luminos... Te-nvaţă noi dimensiuni ale bucuriei şi ale fuziunii. Dă un sens nou vieţii tale. Te face să te apropii de ceilalţi.

Te-ajută să .... scâââârţţţ - ca la un disc stricat.

(pauză)

Unele dintre noi sunt încântate s-audă vorbele astea, pe care le pun pe seama experienţelor cu repere comune / asemănătoare. Altele se crispează la auzul / citirea unui astfel de discurs. Pentru că, pentru ele, maternitatea e mai curând un efort sinistru. Ori chiar o capcană din care ştiu sigur că nu mai pot scăpa.

Dincolo de scâââârţţţ... începe partea întunecată.

E obositor să fii mamă. Naşterea e cel mai mare stres fizic pe care-l poate parcurge un om obişnuit, şi nu vine singură - ci precedată de sarcină, care nici aia nu-i chiar floare la ureche, şi-apoi, e, pe post de cireaşă de pe tort, urmată de o lungă perioadă când nu prea dormi, pentru că ai program non-stop de deservit nevoile altcuiva - ceea ce e istovitor, epuizant, şi nu prea prezintă recompense imediate ori intrinseci.

E ceva pentru care nu te-a pregătit nimeni. Şi nici n-ar fi putut-o, integral, face... E surpriza perpetuă care-ţi solicită până dincolo de durere flexibilitatea proaspăt descoperită. Şi o fi dotată cu mici repere, dar nu prezintă finalităţi palpabile.

Nu vorbesc de perioada imediat următoare naşterii. Ci de ceea ce vine după ce euforia iniţială devine o amintire.

Ca să poţi savura maternitatea post-luna/perioada-de-miere-bebeluşească, ai nevoie fie de o situaţie de excepţie (din categoria copil care doarme / nu dă (excesiv de multe) bătăi de cap), fie de nervi de oţel, fie de o oglindă (fie de toate la un loc!). Nu vine de la sine. Nu mai vine, (în cazul fericit c-a făcut-o vreodată - pentru unele dintre noi, maternitatea e o sublimă; pentru altele, e îngrozitoare).

Cineva trebuie să te-ajute să te vezi în propriul rol nou, ca să-l poţi ajusta. Şi cineva-ul acela (fie că-i mereu o persoană ori, pe rând, mai multe) trebuie să fie benevolent. Suportiv. De ajutor. Dotat cu compasiune şi, de ce nu, cu o pereche disponibilă de mâini în plus.

Într-un mediu (perceput ca) opresiv, fie şi discret opresiv, încep să iasă la iveală tot felul de monştri.

Au şi de unde.
Nu venim dintr-o cultură cu prea mult bun simţ. Mai curând, e vorba de una oligofrenă, bazată pe scatoalce. Nu-s alea, e violenţa de orice fel - de la verbal până la exces fizic.

Perversitatea vine din faptul că pocneala e nu doar recomandată, ci asociată cu dragostea (dacă vrei să crească bine...) şi cu datoria (păi trebuie educat!).
Alta, menţionarea tradiţiei (păi eu aşa am crescut şi am ieşit bine) e de-un idiotism atât de grăitor încât mă-ntreb dacă mai merită taxat printr-un zăăăuuu? acid ori pur şi simplu pasat c-un aer de Pinochio, las-o jos, maestre, că măcăne.
Deci, monştri cât încape.

Când devenim părinţi, ajung subit la scadenţă poliţele tuturor aspectelor de proastă calitate din propria noastră educaţie. Şi nu e vorba numai de cele furnizate de părinţi - că doar există rude, bone, însoţitori temporari, educatoare, profesori.
Şi-s foarte greu gestionabile, chiar şi când ştii de ele şi ai ceva resurse şi maniere de-a le gestiona.

Dar când, indiferent de motive, nu ai?

Când ai copii mici, de vârste apropiate.
Când mai ai de îngrijit pe cineva.
Când suferi tu de vreo boală.
Când eşti, în cea mai mare parte a timpului, singură.
Când joci prea multe roluri, ori „deserveşti” prea mulţi oameni.
Când membrii familiei mai mult te-ncurcă decât te-ajută.
Când, deşi vrei să schimbi ceva, nu ştii cum.
Când eşti, oricum ai da-o, copleşită.

Nu iau apărarea celor care-şi bat copiii.
Pur şi simplu, nu mă simt în postura de-a arunca prima piatră.
Pentru că nu odată mi-am muşcat buzele.
Pentru că, după mine, verbalul bate la fel de tare, dacă nu şi mai şi, decât fizicul; nu-l bat, doar urlu la el nu e, din punctul meu de vedere, o disjuncţie; nu odată m-am dus în altă cameră să urlu (desigur, in petto) ori să dau cu palmele-n pereţi, a neputinţă momentană sau cu iz vag peren.

Ceea ce mă face să vreau să-nţeleg de ce. Trăiesc cu impresia că găsirea cauzei poate distruge răul. Sau, cel puţin, îl poate diminua în vreun fel. Pe principiul evit situaţia riscantă, evit / diminuez consecinţele neplăcute.


De ce există reflexul ăsta?
De ce nu apar mai multe alternative?
De ce se tocesc atât de uşor toate bunele intenţii? Ca să ajungă, suprinzător de repede, pe o pantă cu vedere spre iad?

Vizibil sau nu, un copil mic cere mult timp & înseamnă ameţitor de multă muncă. Motiv pentru care, când ţi se pare că-ţi mai dă, coarda se rupe. Când ţi se pare c-o face intenţionat, că repetă/recidivează, că de ce nu-nţelege odată, şi mai şi.

De aici până la a vedea copilul îmbrăcat cu haina tuturor relelor lumii nu e decât un pas.
Şi, în continuare, până la a construi un nou reflex nu e cale prea lungă. Pentru că fundaţia, nu-i aşa, există. Solidă, hrăpăreaţă, consumatoare.
E un bulgăre de zăpadă rece şi murdară care se tot amplifică distructiv.

Maternitatea e făcută, în bună măsură, din renunţări. Aşa cum sunt, de fapt, toate alegerile noastre. Pe verso. Pe reversul medaliei - cel la care, de obicei, nu prea apucăm a ne mai uita.
Dar, cu copil, medalia e titirez. Şi, câteodată, din jocurile ei de culori pare a se vedea numai negrul.

Nu asta e cel mai trist.
Ci faptul că, odată căzute-n făgaşurile astea, dăm tot mai departe, făcând viitoarele reconstrucţii grele şi dureroase, dacă nu imposibile.

Discuţii despre copii

- Auzi, tu câţi ani ai? mă-ntreabă Jules.
- O sută patruj’doi, zic eu.
- A, ca mine. Şi cum e cu copil? Ştii, pe noi ne bate gândul, dar mi-e cam teamă, aşa...
Jules, însurat de câţiva ani, nu foarte mulţi, a avut întotdeauna o relaţie încordată cu mumă-sa, drept care cam frisonează când vine vorba de subiectul copii. Dintr-un variu motiv, eu par să-i inspir destulă încredere cât să strice o întrebare. Îl privesc, cu buzele strânse, timp în care-mi trec prin minte vreo şapte milioane de instantanee foto şi audio pe tema dată.
Retrăiesc, la nano-secundă, bucuria iluminată a primei întâlniri, disperările furtunoase ale nesomnului, zâmbetele, răcnetele, răcelile, dialogurile... revelaţiile, frustrările... credinţa că părinţii se nasc şi cresc odată cu copilul, chestie care-i redefineşte mai mult decât integral, transformându-i, simultan, în ei înşişi plus altceva, utilitatea unor demersuri şi balastul altora, lucrurile pe care le-aş face la fel / diferit / deloc, respiraţiile adânci, răbdătoare...

Doar că bucuriile şi tristeţile mele mamiţuneşti, neavând valoare de arhetip, n-au cum să aibă mare legătură cu apăsările lui. Aşa că-l privesc în ochi, şi-i zic:
- Antrenează-te!


Vorbesc cu Lavi, proaspătă mamă de Copil-număru’-doi, şi nu tocmai fericita câştigătoare a unei cezariene-surpriză, post-cerclaj. (medicul nu se obosise să-i comunice că asta o aşteaptă...)
- Cum e?
- Frumos, zice ea.
Copilul-număru’-doi s-a născut la termen, spre deosebire de Copilul-număru’-unu. E, ce-nseamnă, pe lângă experienţa de la primul, absenţa stresului de prematuritate... Da... mă cufund eu în gânduri consolatoare, pân’ ce Lavi taie suspansu’:
- Am program non-stop!


Ade îmi zice că fiu-su de 4 luni jumate a început să doarmă mai mult peste zi (nu numa’ câte 15-20 de minute...), că e deosebit de alert, că întinde mânuţele când o vede, să se ceară la ea, dar că nopţile-s de coşmar, pentru că se trezeşte de n-şpe ori. Am senzaţia că s-a-ntors la muncă, la o normă redusă, dar răcnetele muţunautice mă împiedică să aud tot ce-mi spune.
- Ce să fac, cu somnul?
- Am o veste bună şi-una proastă. Pe care o vrei prima?
- Hai, mă... cum adică? Zi-mi-o pe aia proastă...
- Asta cu nedormitul o să dureze nişte ani.
- Cuuuum?
- Păi, o să ai nişte luni de linişte, înainte de erupţiile dentare.
- Cică deja îi ies incisivii superiori. Aşa a zis pediatra.
- Ei, atunci n-o să ai. După dinţii ăştia vin alţii. Când se termină cu dinţii, vin răcelile. Când trec astea, ai coşmarurile, anxietăţile de toate feliurile, programul dat peste cap...
- Haaaai, mă... Şi vestea bună care mai e?
- O să te-obişnuieşti.
Ade râde.
- O s-o laşi mai moale cu aşteptările de orice fel, o să te-obişnuieşti să storci ajutor din piatră seacă, o să-ţi descoperi resurse unde nici nu gândeai...
Şi, pe măsură ce câştigi experienţă, o să te gândeşti c-ai îmbătrânit cu 10 ani. Sau că sunt momente în care te simţi ca în cuşcă. Sau că ai nevoie de puţin timp pentru tine... numai un pic!
Dar asta nu-i mai spun.


- Tu cum te descurci când e bolnav? o-ntreb eu pe Ioana.
Ea, care are un june de 4 ani, locuieşte împreună cu familia extinsă. În ochii mei, asta înseamnă „suport”.
Ioana zâmbeşte înţelepto-resemnat.
- Nu mă descurc. Când cade el, mai cade câte unu’. Şi ai mei îşi revin şi mai greu decât el... În primul an de grădiniţă, a fost bolnav 4 zile din 5.


- Bucură-te că e aşa energic, îmi zice Mirela. Ai mei nu voiau să stea în căruţ, niciunul, nici la 5 luni! Mă uitam la alţi copii şi mă gândeam, ce le-or face părinţii, ce le-or da, de stau cuminţi?
Mutra mea indică, fără echivoc, că nu-s dispusă să-i adopt opinia.
- Ce, l-ai fi preferat molâu? schimbă ea placa.
Uneori.... mă gândesc eu. Zic:
- De câte ori i-ai pierdut la mall?
- Niciodată. Că pe vremea aia nu era mall! râde Mirela. Dar era o aventură să ieşim cu ei în oraş. Sau să mergem undeva, oriunde.... Ştiam cam pe la cât plecăm. Dar la cât ajungem... era cu totul altă discuţie.
Mda. Cunosc sentimentul. Anul trecut pe vremea asta trăiam din plin „binefacerile” momentului. Ajunsesem să nu mai pot pleca nicăieri fără pregătiri cât pentru o invazie galactică, şi la distanţe mai mari de o sută de kilometri ajungeam mereu cu 1-2 zile întârziere!
- Lasă! E perfect aşa cum e! Copiii energici şi curioşi sunt mai descurcăreţi, să ştii! Uite, Andrei nu s-a speriat niciodată când îl uita bunică-su’ pe ici, pe colo!
- Poftim??? casc eu ochii.
- Da, zice Mirela. Îl lua cu el pe câmp, pe la depozite, pe unde avea treabă (bunicul e agronom), şi, când se-ntorcea la maşină, se urca, dădea la cheie şi pleca! Da’ copilul, care-ntre timp se plictisea, de cele mai multe ori se dăduse deja jos din maşină, şi mişuna pe-acolo. Uneori apuca să se-ntoarcă la timp, alteori, nu. Şi tata ajungea acasă, şi-l întrebam: „auzi, da’ n-ai uitat nimic?”. „ce să uit?” zicea el, gândindu-se la maşini şi la seminţe. „copilu’, bre!”. „ah, fir-ar, da. mă duc acu’ după el”. Andrei nu s-a speriat niciodată.
-... poate, eventual, vreodată când îşi amintea să-l ia, zic eu....

Despre absenţă. Cea de lângă noi

Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).

Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).

Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)

Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.

Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.

Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).

Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...

Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...

Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...

Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.

Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...

Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)

Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.

Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.

Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.

Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.

Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.

Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.

Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...

Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.