O carte greu de citit - Franz Ruppert, "Traumă, ataşament, constelaţii familiale"

Nu neapărat din cauza numărului de pagini (deşi trece de 350) sau a (ne)clarităţii - neclaritate cu unele excepţii (care-ar fi meritat, poate, o frază-două-n plus, de lămurire riguroasă), că-n rest cartea e accesibilă & relativ bine tradusă, cât din cauza subiectului - traumele.

Pe scurt, Ruppert scrie despre psihoterapia traumei, trecând prin conceptul de ataşament, teoria traumei şi metoda constelaţiilor familiale. În teoria traumei, două din capitolele abordate sunt (în afară de traumele existenţiale şi traumele de pierdere) traumele de ataşament, respectiv de sistem de ataşament.
Aici lectura mi-a devenit deosebit de dificilă - la unele pasaje m-am crispat de-a dreptul. (Citarea din postarea asta nu le include, se opreşte înaintea menţionării lor.)

Conceptul de ataşament în discuţie (care nu se referă doar la relaţiile dintre părinţi şi copii; deşi de acolo începe...) e al lui John Bowlby, iar Ruppert îl abordează relativ detaliat.

Despre capacitatea de ataşare (pe care o abordează din dublă perspectivă, atât a copilului, cât şi a părintelui) scrie:

În opinia lui Mary Ainsworth, o mamă sensibilă este capabilă:
- să perceapă cu mare atenţie şi neîntârziat semnalele copilului;
- să intepreteze corect semnalele din perspectiva sugarului şi să ştie dacă, de exemplu, plânsul înseamnă foame, indispoziţie, durere sau plictiseală;
- să reacţioneze potrivit la semnalele copilului, şi anume
- în cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil. (pag. 49)

Unde accentul, pentru mine, cade pe tolerabil pentru copil.

În primele 3-4 luni de viaţă, pentru Muţunau interval tolerabil însemna, când era vorba de foame sau de sete, cam 3 milisecunde. Atât trecea între primul ronţăit de mânuţă şi primul răcnet care (ca să ştim o treabă) putea sparge pahare şi geamuri.


Accentul e mult pus pe relaţia cu mama:

De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. [...] În acest sens, copilul este mama sa. [...] La începutul vieţii lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. (61-62)

[...] copilul poate să intre în contact cu sentimente care încă nu s-au potolit în mama sa.
[...] Copilul este oglinda sufletului mamei sale - a structurii ei psihologice şi emoţionale complete.
Ceea ce, în caz favorabil, se completează excelent, disponibilitatea maternă pentru existenţa plină de iubire a copilului şi dragostea necondiţionată şi devotamentul copilului faţă de mama sa, devine povestea de groază a ambilor, atunci când mama este confuză sau se blochează în sentimentele ei şi nu poate realmente să-şi accepte şi să-şi iubească copilul. Atunci copilul devine o povară insuportabilă pentru mamă şi intră într-un stres permanent pentru a-şi convinge mama să-l iubească. Cu cât simte mai mult pericolul respingerii, cu atât mai mult se cramponează din toate puterile copilul de mama sa. Copiii au o voinţă proprie de-a supravieţui chiar şi independent de mama lor. (62)

... dar Ruppert ia în discuţie şi relaţiile cu taţii (pe de o parte, logic, pe de alta, imperativ. că dacă te ţii de constelat, n-ai cum altfel):
 Taţii blocaţi emoţional, care umilesc şi lovesc, împiedică maturizarea fiicelor lor pentru o relaţie de parteneriat. (68)
Taţii blocaţi sau nedezvoltaţi emoţional sunt o povară grea pentru fiii lor. Fie sunt slabi şi instabili şi atunci nu pot fi nici pentru fiii lor un sprijin în viaţă. Fie sunt duri şi împietriţi şi atunci devin torţionarii fiilor lor. (70)


... şi încearcă să dezvolte sistemic subiectul.
(cred c-ar fi putut sublinia mai multe aspecte aici, ca preambul, făcând nişte clarificări suplimentare; dacă nu ştii mare lucru despre constelaţiile familiale, rişti să pleci cu o înţelegere fragmentată; până la paginile astea, Ruppert pune mare accent pe ce pleacă de la părinte, neprecizând destul de apăsat pentru publicul larg că săracul părinte în chestiune - la care autorul se raportează conceptual, academic - e şi ea / el o fiinţă umană cu propriile-i eventuale dificultăţi)

Din punct de vedere social, prin copiii lor oamenii devin adulţi pentru generaţia următoare.
Dar venirea pe lume a unui copil nu rezolvă totuşi problemele emoţionale - nici problemele parteneriatului, nici pe cele cu părinţii proprii. A avea copii înseamnă că toate conflictele sufleteşti nesoluţionate până în acel moment revin amplificat. (77)

Mai ales conflictele despre care nici nu erai conştient că-ţi există...


De aceea, copiii sunt o mare şansă de a face progrese în dezvoltarea personală. Odată cu aceasta este inclus şi riscul de a eşua în problemele proprii nerezolvate. (76-77)
Poate de asta uneori ne vedem copiii ca pe surse de învăţare... şi alteori ca pe declanşatori de situaţii cărora greu le putem face faţă.



Iaca un pasaj la care m-am oprit mult.
Pentru câte din persoanele cu care interacţionăm constant putem pune, în schema de mai jos, toate bifele în căsuţele de „da”?
Printre caracteristicile sănătăţii psihice sunt enumerate frecvent:
- iubirea de sine şi preţuirea;
- a putea lua contact cu alţii şi a comunica;
- a fi încrezător şi optimist;
- a putea avea parte de viaţă şi a se bucura de ea;
- a fi mobil spiritual;
- a avea alternative de acţiune (Fröschl, 2000). (pag. 81)
Pentru că schema asta e un soi de radiografie a dezechilibrelor emoţionale - nu neapărat direct patologice, dar potenţial (prin durată şi/sau intensitate), da!


Altă frază la care m-am oprit:
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalţi oameni. (82)
Iaca, eu nu joc (decât maxim metaforic) în filmul ăsta, pentru c-ar însemna ca sănătatea mea să depindă de cheful de nu-ştiu-ce al vecinului de bloc. Şi (chit că omul are bormaşină) nu e aşa. Zic maxim metaforic pentru că multe din cele ce ne înconjoară pot fi reduse, din aproape în aproape, la contribuţia unui alt om (îmi place la munte; cu excepţia notabilă a posesiei directe a unui domeniu montan, ajung acolo (pe munte) pe drumuri făcute de alţi oameni ori pe poteci bătute de alţi oameni).



Alta, care, citită în cheie naţională, mi-a uşor ridicat periul de pe ceafă...
Conflictele dintre oameni nu pot fi rezolvate cu adevărat prin violenţă - aceasta este una din iluziile rezultate din traumă. (85)
Îmi vin în minte nişte decenii din care ne-am ales cu multe.
Şi groaza cu privire la nişte cetăţeni care se raportează la ele ca fiind modelul de urmat...


Alta, care poate explica încrâncenarea evidentă pe subiecte cruciale, cum sunt perspectivele materne asupra naşterii... respectiv lansarea vehementă de blamuri şi / sau interdicţii la adresa iniţiativelor altora (cum ar fi naşterea nespitalizată / non-intervenţionistă)
[...] înclinaţia fiecărui om către respingerea conştientizărilor dureroase (86)



Alt pasaj:
[...] se poate vorbi de o rănire psihică atunci când procese de tipul percepţie, trăire emoţională, gândire, memorie sau imaginaţie nu mai funcţionează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp:
- de pildă, în cazul unei vigilenţe exagerate, când cineva sare în sus la cel mai slab zgomot şi este scăldat în sudoare de frică;
- când cineva este fixat la anumite reprezentări şi imagini şi gândurile sale se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut;
- când cineva nu-şi mai poate aminti anumite evenimente;
- şi când cineva nu mai percepe sau nu mai simte, capacitatea sa psihică de funcţionare este rănită. (86-87)
Om fi răniţi mai des şi mai mult decât ne dăm seama?
(ceea ce, având în vedere că naţia asta n-a reuşit să depăşească imperativul conserva(n)t al supravieţuirii, n-ar fi exclus...)
Sau (vocea cârcotaşului sceptic) aşa îşi recrutează nen’tu Ruppert clientela?


Pesimist, sau realist?
O experienţă traumatică determină o modificare de durată în corp, spirit şi suflet. [...] urmările unei experienţe traumatice nu dispar niciodată complet. (88)


Sigur realist:
Repercusiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte. După o experienţă traumatică, cineva care înainte se simţise puternic şi sigur, se va simţi multă vreme slab şi vulnerabil. Lumea nu a devenit pentru el un loc sigur, ci unul foarte periculos. (88-89)


Iaca, poate de asta mi-a fost grea lectura:
[...] trăirea indirectă a unei traume poate traumatiza psihic şi pe observatori, sau pe cei care dau ajutor (Stamm, 2003). (90)
Oare tot de-asta parte din personalul medical se abrutizează, se opacizează emoţional, de teama expunerii la traume? Nu de alta, nu le lipsesc din peisaj...
Dar nu amorţirea - sau, şi mai rău, ridicarea violenţei la prag de normalitate, până la provocarea ei, că doar aşa se-ntâmplă - e soluţia. Dovada fiind faptul că nu rezolvă nimic...


N-o să continui cu citarea / analiza, pentru c-ar însemna să m-apuc să transcriu toată cartea.
Cu toată dificultatea lecturii, şi cu toată ciudăţenia aparentă (sau manifestă) a metodei constelaţiilor familiale, o recomand.

Cartea se poate cumpăra şi de aici.

 Mai există (supriză!) şi această prezentare, care sintetizează ideile cărţii.


Citatul de final pe ziua de azi:
Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei. (91)