Povestea lui Arthur - un alt fel de cronică de carte

A fost odată un copil pe nume Arthur. Mama lui, cochetă, romantică şi vivace, era o frumuseţe din Gdansk. Familia tinerei viitoare mirese nu (mai) era (după unele surse) tocmai înstărită, aşa încât a sărit repede (în sus şi de bucurie) să accepte cererea.

Au contat prea puţin personalitatea domnului ori opoziţia miresei (puţin deprimată după o poveste anterioară, care mersese prost). După canoanele sociale de-atunci, căsătoria lor era o alianţă ca la carte. S-a încheiat când tânăra avea 18 ani.

În realitate, n-a fost deloc una reuşită, iar copilul din această poveste, născut la vreo 4 ani de la căsătorie, după o sarcină care parcursese două călătorii (geografice!) furtunoase şi, pentru vremea aceea, destul de periculoase, a crescut într-o casă lipsită de iubire.


Iubirea dintre părinţi naşte iubirea pentru copii. Din când în când mai auzim poveşti despre părinţi a căror mare iubire consumă toată iubirea existentă dintr-o casă, lăsând pentru copii doar nişte rămăşiţe. Dar acest model economic de sumă nulă al iubirii nu prea are sens. Opusul pare să fie adevărat: cu cât cineva iubeşte mai mult, cu atât mai mult va manifesta afecţiune faţă de copii şi faţă de toţi ceilalţi. Copilăria lipsită de iubire a lui Arthur a avut consecinţe marcante asupra viitorului său. Copiii care cresc în absenţa iubirii mamei rămân incapabili să dobândească încrederea în ei şi în capacităţile lor, necesară pentru a se iubi apoi pe sine, pentru a se considera valoroşi şi iubiţi de ceilalţi sau pur şi simplu pentru a iubi şi a se bucura de viaţă. La maturitate se izolează, se retrag în ei înşişi şi trăiesc adesea într-o relaţie de adversitate cu ceilalţi. Cam aşa arăta peisajul psihologic în care avea să se formeze, în cele din urmă, viziunea despre lume a lui Arthur. (58-59)


La vâsta de 9 ani, când i s-a născut unica soră, Arthur a fost expediat de tatăl său, pentru 2 ani, la LeHavre, unde, în casa unuia dintre partenerii de afaceri ai tatălui, trebuia să înveţe franceza şi eticheta socială. Arthur avea să descrie mai târziu aceşti doi ani ca „de departe cei mai fericiţi ani ai copilăriei”. Artur se simţea ocrotit şi se bucura de viaţă, poate pentru singura dată în viaţa lui. (94)

Până la urmă, în total, Arthur, excepţional dotat intelectual, avea să înveţe 12 limbi moderne şi clasice. La 15 ani vorbea deja fluent germana, franceza, engleza şi se descurca în spaniolă şi italiană. (116)


După anii petrecuţi în Franţa, a urmat perioada de studii „acasă”, la o şcoală privată pentru comercianţi. Arthur şi-a uimit profesorii (directorul şcolii îi recunoscuse capacităţile şi-i recomandase tatălui să-l înscrie la Universitate, prevăzându-i o carieră strălucită) dar nu şi-a făcut absolut niciun prieten.
Când Arthur avea 15 ani, tatăl său, pus în faţa deciziei privind continuarea studiilor, i-a propus, profund şantajist, să aleagă între studii clasice (şi carieră unversitară) şi, respectiv, 1 an de călătorie cu părinţii prin Europa Occidentală, an urmat , desigur, de studii şi ucenicie pentru cariera de comerciant.

Arthur, dorind şi să fie alături de mama sa, a ales a doua variantă.

Sora cea mică (6 ani) a rămas, tot anul, cu o rudă a familiei, în oraşul natal.
Deosebit.

La întoarcerea din călătorie, Arthur şi-a început aprentisajul pe lângă un (alt) comerciant. Îşi respecta îndatoririle de ucenic, profitând însă de orice clipă liberă pentru a se adânci în studiu.

Nouă luni mai târziu, tatăl său, bolnav, deprimat şi confuz, se sinucidea, aruncându-se din podul grânarului.

Arthur avea 17 ani. După toate aparenţele, tatăl nu manifestase niciodată niciun moment afecţiune faţă de el. Cu toate acestea, fie din cauza sinuciderii, fie din alte motive, Arthur a dat mereu dovadă de devotament filial.

După câteva luni de văduvie mama sa a vândut tot ce aveau şi s-a mutat în inima culturală a ţării. A devenit scriitoare (Danielle Steel avant la lettre) şi, 2 ani după moartea soţului ei, şi-a convins fiul să abandoneze ucenicia de comerciant şi să-şi urmeze vocaţia universitară. Cu toate astea, nu l-a primit să locuiască împreună cu ea şi sora lui, ci l-a trimis într-un oraş aflat la 50 km distanţă.


Arthur a avut cu mama sa o relaţie dintre cele mai întortocheate şi ambivalente, ce avea să sfârşească catastrofal. (156)


Exmatriculat de la liceu pentru că scrisese o poezie nu tocmai flatantă despre unul din profesori, Arthur a fost destinatarul unor scrisori materne care sugerează orice, dar iubire nu, şi, întors în oraşul unde locuia mama sa, a fost cazat într-o locuinţă separată şi i s-au impus ore de vizită.
Mama, deja o celebritate, îşi dedica timpul fie scrisului, fie seratelor şi întâlnirilor sociale.


Odată cu trecerea timpului, Arthur avea să vadă în tatăl său un înger, iar în mama sa, un diavol. (160)

O fi avut vreo influenţă faptul că tatăl său îi lăsase o mică rentă, graţie căreia, fără să se scalde în bani, n-a fost niciodată nevoit să muncească?

La 25 de ani, Arthur îşi luase doctoratul. Tot atunci, s-a certat atât de rău cu mama sa încât aceasta l-a dat afară din casă şi i-a scris o scrisoare prin care anunţa ruperea definitivă a relaţiilor dintre ei. Nu aveau să se mai vadă niciodată până la moartea mamei - adică timp de 25 de ani.


Într-o anumită măsură, oamenii sunt participanţi activi la crearea mediului lor social şi relaţiile lor sunt întotdeauna recioproce. Dar cum rămâne cu relaţia dintre tânărul Arthur [...] şi părinţii săi? Nu se poate ca natura ei să nu fi fost determinată, în primul rând, de [...] (mama) şi de [...] (tatăl său), creatorii şi formatorii lui Arthur. La urma urmelor, ei erau adulţii.
Şi totuşi, contribuţia lui Arthur nu poate fi trecută cu vederea: era în temperamentul lui ceva primar, intrinsec şi tenace, care, chiar şi atunci când era copil, provoca o anumită reacţie din partea [...] (mamei) şi a celorlalţi. Nu reuşea aproape niciodată să inspire reacţii afectuoase, generoase şi pline de bucurie; în schimb, aproape toată lumea care-l întâlnea reacţiona critic şi agresiv.
Poate că modelul fusese fixat în timpul gravidităţii furtunoase a [...] (mamei). Sau poate că zestrea genetică a jucat un rol important în formarea lui Arthur. Arborele genealogic [...] (al familiei) gemea de probe ale tulburărilor psihice.” (213-214)


Jurnalul de călătorie din adolescenţa lui Arthur scoate la iveală bărbatul care avea să devină. Adolescentul Arthur demonstrează acolo o abilitate precoce de a se distanţa şi de a privi lucrurile dintr-o perspectivă cosmică. (214)


Două alte trăsături sunt de asemenea evidente la adolescentul Arthur: o mizantropie adâncă, însoţită de un pesimism neabătut. (215)


Acest băiat batjocoritor şi ireverenţios avea să devină bărbatul ranchiunos şi furios care se referea în mod obişnuit la oameni ca „bipede” şi era de acord cu Thomas à Kempis că „De fiecare dată când merg printre oameni, mă întorc mai puţin uman”. (216)

 După mama sa, cea mai importantă prezenţă feminină din viaţa lui Arthur a fost o croitoreasă certăreaţă pe nume Caroline Marquet. (232)

Motivul este că, enervându-se pe zgomotul produs de ea şi tovarăşele ei, care discutau în anticamera apartamentului său, a vrut s-o dea afară, ea a căzut şi s-a lovit, l-a dat în judecată şi el a trebuit s-o întreţină pentru tot restul vieţii ei (adică pentru următorii 26 de ani), plătindu-i de 3 ori mai mult, în fiecare an, decât ar fi câştigat ea în mod obişnuit, din muncă.


Nu s-a căsătorit niciodată, dar nu era deloc cast. [...] Lipsit de tact, de farmec şi acea joie de vivre, Arthur era un seducător nepriceput şi avea nevoie de multe sfaturi din partea lui Anthime (care îi era prieten din copilărie, din perioada petrecută la LeHavre). Numeroasele refuzuri primite l-au făcut, în cele din urmă, să pună în legătură dorinţa sexuală cu umilirea. Detesta să fie dominat de dorinţa sexuală şi, în anii următori, a avut multe de spus despre cât de degradant poate fi să te scufunzi în viaţa animalică. Nu că Arthur nu şi-ar fi dorit femei; spunea acest lucru foarte clar: „Le îndrăgeam foarte mult - numai de ar fi vrut şi ele să mă accepte.” (232-233)

Nu există nicio dovadă că Arthur ar fi avut o aventură cu o femeie pe care s-o respecte. (233)

Aşadar: neiubit, nefericit (dar pretins mândru de asta!), furios, profund mizantrop, fără altă ocupaţie decât scrisul (şi aia, neremunerată; omul n-a câştigat niciodată vreun ban al lui, pentru că, deşi i s-au publicat cărţile, nu se prea vindeau, în vreme ce el se certa pe furcă cu editorii), fără familie, fără relaţii (de oricare-or fi putut fi!) mulţumitoare, dar cu o capacitate intelectuală ieşită din comun, Arthur, budist amator asumat, (amator pentru că pe ici, pe colo, făcea oricum opinie separată - în materie de Nirvana, de pildă), avea să influenţeze puternic, prin cărţile scrise, felul în care posteritatea sa avea (şi are încă) să se raporteze la existenţă.

Cine Doamne-iartă-mă era Arthur ăsta?
Schopenhauer. Arthur Schopenhauer.
Lectura favorită a oricărui puştan emo (asumat au ba).


Printre cei (alţii...) pe care i-a influenţat se numără Nietzsche, Wagner, Wittgenstein, Schrödinger (care, iaca, a avut ce-a avut c-o mâţă, nu c-un pudel!), Einstein, Freud, Otto Rank, Jung.

Ultimii trei, fruncea psihanalizei.

Forţând un pic nota, iaca un'i'e's rădăcinile deprima(n)te ale psihanalizei şi (de ce nu...) ale psihoterapiei, in plină, eternelă suferinţă schopenhaueriană.
Iaca de unde ar putea izvorî nu puţinele pure răutăţi din indicaţiile de puericultură.
Dreptu-i, nu cred că-i singurul către care ne-am putea adresa pentru mizantropie...


Date despre mama lui, Johanna Schopenhauer, aici.

Citatele-n italice sunt din Soluţia Schopenhauer, de Irvin D. Yalom (mare om!).

Le-am scos din context, astfel încât lectura cărţii să rămână în continuare tentantă.

Recomand.