Lecturile lui Muţunau - Drăcuşorul cifrelor

(lecturile lui Muţunau, adică şi le citeşte el lui însuşi. Nu prea-ntreabă ce nu pricepe, nici nu caută-n dicţionar, da' mai lucrăm la detalii de-astea...)

Sunt ele mai multe, da' momentan avem o singură carte-n vizor.

Suficient de atractivă ca titlu cât să intereseze micul personaj zbanghiu, binişor echilibrată între text şi poze, cu poveste interesantă, cu matematică şi mai interesantă (de ce n-or preda-o cam la fel în manuale... nu poci pentru ca să ştiu), Drăcuşorul cifrelor e o lectură bună inclusiv pentru adulţi!
(da, şi pentru cei care detestau matematica)

Aştept cu interes volumul despre geometrie!

Cinefile & nu numai

Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.

Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

Dovada că m-am ţăcănit de tot

(presupunând că ar mai fi fost nevoie de ea...)

Iată ce citesc. Nu lui Muţunau, pentru propria-mi curiozitate.

Nu sunt foarte sigură că voi purcede la a-i lectura şi Muţunaului (cu toată disponibilitatea mea pentru lecturile bilingve... respectiv traducerile din mers!), dar îmi place!


Sursa: Anticariatul ExLibris de pe Doamnei. 9.99 lei / volum.

Dependenţa de nefericire

Teoretic, e o carte pentru adulţi(i nefericiţi).

Practic, ar putea fi, la fel de bine, un ghid pentru părinţi(i derutaţi).


Pentru că vorbeşte de felul insidios şi otrăvitor în care fiecare copil ale cărui nevoi emoţionale nu sunt recunoscute şi satisfăcute de părinţi ajunge, într-o primă fază, să ia drept fericire ce i se întâmplă (deşi, evident, nu e), şi apoi, la maturitate, insistă să se tot întoarcă la „fericire”.


Totul începe, desigur, cu lăsarea copilului să plângă în leagăn / pătuţ. Cărui fapt i se datorează, însă, acest tip de abandon generalizat?

„Cea mai comună părere despre nou-născuţi îşi trage originea din cultura occidentală şi susţine că bebeluşii se nasc păcătoşi sau au caracteristicile unor fiinţe antisociale care tind să-şi manipuleze părinţii.” (pag 23)


N-o să comentez partea cu bebeluşii se nasc păcătoşi, o găsesc suficient de auto-explicativă prin simplul fapt că e excesiv de imbecilă.

Am să mă uit, în schimb, la partea de manipulare. Dacă tu, părinte, crezi că un boţ de om te joacă pe degete, apoi ori (ca să mă exprim delicat) te deresponsabilizezi groaznic, investind sus numitul boţ de om cu super-puteri (să-i zicem, deci, Super-boţ), ori chiar îţi cauţi IQ-ul mult sub nivelul mării.
Vezi să nu facă şi mâţa vecinului mişto de tine, din când în când.

Revenind la carte: de citit. Şi de părinţi, şi nu numai.

De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Darian Leader şi David Corfield (nu Copperfield...) abordează din perspectivă psihosomatică subiectul De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Cartea e foarte interesantă în multe privinţe. Lăsând la o parte perspectiva mecanicistă, despre care ei zic că de la Koch ni se trage (pag. 27) ăşti doi cetăţeni se uită la boli dintr-o perspectivă curioso-dubitativă.

Tradiţional, zice(a)m că boala X e determinată de factorul Y (bacterie, virus, dat accidental sau intenţionat cu mecla de părete, întâlnirea cam bruscă între om şi tractor, etc, etc, etc) şi că se vindecă graţie medicamentului / tratamentului Z.

Doar că, se vede treaba, iaca, nu e fix aşa. Acu’ e dovedit (culmea, ştiinţific) că relaţiile cauză-efect cu sfinţenie postulate în medicină pur şi simplu nu-s 100% valide. Despre asta e cartea.

Dacă Leader şi Corfield au vreo supra-teză în afară de susţinerea nevoii de-a reanaliza cu un ochi proaspăt şi curios vechea perspectivă medicală, eu n-am prins-o. Dar fie şi numai teza curiozităţii e suficient de pertinentă şi de provocatoare cât să susţină cartea, care-i un pic mai mult decât o sumă de colecţii de speculaţii cu ifose.

Nici cartea lor, nici ce scriu eu acum nu e anti-medicină. E pro-recunoaşterea decentă a limitelor medicinei alopate, pentru integrarea lor corectă într-o perspectivă mai largă. Pro-redefinirea cadrului.

 

Leader şi Corfield încep prin a trece în revistă nişte chestii foarte interesante cu privire la aspectele psihosomatice.

Întâi, susţin că nu există boală psihosomatică - pentru că nicio boală gravă nu este provocată exclusiv doar de minte, ci că există legături între experienţa mentală şi organism, şi că există posibilitatea interacţiunii acestora (pag 10) drept care ar fi util să privim lucrurile şi din perspectiva căutării legăturii, fără pretenţia de a generaliza şi de a stabili mecanisme unice care conectează mintea şi trupul (pag 11)

Cam de aici a început să-mi placă de ei. 

Ş’acu’, bombardamentul cu citate, prima rundă. Frazele cu caractere îngroşate îmi aparţin, sublinierile sunt cele din carte:

Ideea unei singure cauze pentru o anume boală poate fi mai degrabă o credinţă, decât o perspectivă raţională. Dacă bacilul tuberculozei reprezintă o cauză necesară pentru tuberculoză, nu toată lumea care-l are va face tuberculoză, la fel cum streptococul de pneumonie poate provoca pneumonia, dar cu toate acestea mulţi poartă această creatură în gură, fără a face boala. De fapt, 5-10% din adulţii sănătoşi şi 20-40% din copiii sănătoşi îl poartă. (pag 28)

Din păcate, omuleţii nu citează sursa procentelor, ceea ce mă lipseşte de ocazia de-a trimite nişte mailuri... Mrrr.

Aşadar: cauza (postulată de medicină ca fiind atotputernico-unică) este necesară, dar nu şi suficientă.

Necesară, respectiv cică nu poţi face tuberculoză fără „ajutorul” micului bacil - deşi ştiu cel puţin un caz clinic unde toate simptomele coincideau la literă, punct şi virgulă, cu textele de manual, dar bacilul, şmecher mare, nu ieşea la absolut nicio analiză, indiferent de dibăcia calendarizării. Fapt care a provocat multă mătreaţă, via scărpinături intense-n capete de doamne şi domni profesori doctori sincer şi asumat confuzi.

„La nivel raţional putem accepta complexitatea, dar în realitate ne dorim ca lucrurile să fie simple şi clare. Oricât ar părea de ciudat, aceasta reîntăreşte credinţele şi superstiţiile caracteristice vremurilor de dinaintea apariţiei medicinei ştiinţifice. La urma urmelor, modelul bacterian concepe boala ca entitate singulară şi discretă, acest fapt fiind foarte apropiat de presupunerea din trecut cum că boala ar fi o entitate autonomă care vizitează individul, precum un demon. Descoperirea organismelor microscopice şi a modului cum acţionează infecţiile nu a risipit aceste temeri arhaice, ci mai degrabă le-a oferit un ambalaj ştiinţific. Aşa cum spunea cercetătorul în medicină şi psihosomatică Alberto Seguin: „Microbul constituie forma ştiinţifică a demonului ce atacă şi ucide.” (pag 31)

Mda. Am vaga senzaţie că şcoala medicală românească, în pluc, concepe boala ca pe o entitate singulară şi discretă independentă de cel care o aduce. Omul-pacient.

Sau nu, stai, că totuşi cineva plăteşte consultaţia.

 

[...] De exemplu, hepatita B poate fi legată de infecţiile acute ale ficatului, de tumorile ficatului, sau poate să nu determine apariţia niciunui simptom.

Cu cât sunt studiate mai mult bolile presupuse a fi mai omogene, cu atât pare mai posibil să existe diferite mecanisme ce pot produce aceleaşi leziuni şi tulburări fiziologice, aşa cum aceleaşi mecanisme pot produce diferite leziuni sau răspunsuri fiziologice. [...]
Un singur mecanism oarecare nu este suficient pentru a fi făcut responsabil atunci când ne îmbolnăvim. (pag 36-37)

 

Atunci când mergem la doctor, sperăm să ne putem baza pe experienţa şi cunoştinţele acestuia. Însă putem face acest lucru între nişte limite. (pag 48)

Iaca, nu numai şpaga are limite.

Managementul bolii duce adesea la plasarea pacientului pe o bandă transportoare, cu opriri în diferite destinaţii, pentru a furniza mici unităţi de cunoştinţe specifice. Aceast problemă se oglindeşte şi în specificitatea medicaţiei. Este prescris un medicament pentru un simptom anume, acesta având efecte adverse care necesită alt medicament care să le contracareze şi apoi, în multe cazuri, este recomandat încă un medicament care să rezolve efectele nedorite ale celui din urmă. Unul dintre efectele acestor procese constă în faptul că responsabilitatea devine anonimă, iar pacientul se pierde într-un lanţ de proceduri medicale interconectate. Se pierde din vedere faptul că toate aceste variabile ar putea fi luate în considerare laolaltă. (pag. 49)

Pe parcursul cercetării noastre efectuate pentru această carte, am fost surprinşi să descoperim că unii dintre specialişti nu ştiau de existenţa unor domenii întregi ale medicinei contemporane. Nu era vorba că nu citeau literatura de specialitate, lucru pentru care nu ar putea fi blamaţi, ci de faptul că habar nu aveau de existenţa respectivei specialităţi. Şi luând în considerare cantitatea volumului de lucru al celor mai multe cadre medicale din ziua de astăzi, unde ar găsi timp în plus să citească sau să facă cercetări? (pag 54)

„[...] . [...]” (pag 55)

Atunci când pacientul se plânge din cauza unui simptom, adesea prima întrebare care i se pune este: „De cât timp îl aveţi?” şi nu „Când anume a apărut?”. Aceste două întrebări sunt complet diferite. Prima cere un răspuns referitor la momentul apariţiei, care poate fi sau nu în concordanţă cu cunoştinţele medicale referitoare la diferite boli, cunoştinţe preluate dintr-o carte sau de pe net. [...]. Întrebarea „Când anume a apărut simptomul?” deschide perspectiva istoriei unice a pacientului. Răspunsul poate fi sau nu bogat în detalii, dar cel puţin această întrebare îi oferă pacientului ocazia de a furniza unele informaţii reale. (pag 61-62)

Simptomele fizice sunt adesea semne ale unei dorinţe de a comunica ceva, iar acestea apar mai cu seamă la nivelul pielii sau sub forma tulburărilor gastrointestinale. [...] Atunci când astfel de probleme apar în copilărie, în cele mai multe cazuri vor determina forme de tratament aplicate de către persoanele care îngrijesc copiii. Simplul fapt că sunt observate le oferă o funcţie comunicativă, care poate deveni importat atunci sau cu altă ocazie. Iar această funcţie comunicativă denotă faptul că există ceva de luat în seamă, indiferent de modul în care simptomele articulează acel ceva. (pag 65)

 

[...] Stresul este un concept la îndemână şi omniprezent, dar ce înseamnă el de fapt? Diagnosticarea stresului poate fi în definitiv o bună modalitate de evitare a analizei detaliate a istoriei pacientului. Este un alibi modern pentru evitarea ascultării pacientului. (pag. 67)

Sistemul birocratic al societăţii moderne, aşa cum a arătat filosoful Alasdair McIntyre, nu lasă loc pentru poveştile individuale ale vieţii umane. Iar conceptul de stres ne ajută să scăpăm de aceste poveşti. (pag. 80)

Când auzim iar şi iar de o boală fizică apărută cam în aceeaşi perioadă cu o despărţire sau o pierdere importantă, fără vreo legătură între ele, probabil că tocmai lipsa acestei legături este legătura însăşi. (pag 82)

 

[...] Astfel de reformulări ale trecutului sunt omniprezente în viaţa omului, aşa încât reconstituirea biografiei medicale a pacientului nu este niciodată uşoară. În practica psihosomatică ne întâlnim adesea cu oameni care cred că simptomele lor fizice sunt legate de un eveniment anume din trecut. Uneori, aceste opinii sunt îndoielnice. În alte cazuri, pacientul intuieşte că ar exista o legătură, dar are dubii în ceea ce o priveşte. (pag 95-96)

 

„[...] Aceste aşa-numite „reacţii de comemorare” duc la apariţia sau exacerbarea simptomelor fizice la celebrarea unei date importante, adesea a unui deces. [...]

S-a descoperit că decesul, comemorăril şi bolile sunt puse laolaltă printr-o logică complicată ce implică în acelaşi timp nenumărate variabile. [...]
Freud era sigur că va muri între 40 şi 50 de ani, iar apoi a stabilit pentru o vreme că nu va ajunge la 51 de ani. Se ştie chiar că atunci când pleca, le spunea prietenilor: „Adio, s-ar putea să nu mă mai vedeţi niciodată”, în ciuda faptului că a trăit până la vârsta de 83 de ani. (pag. 101)

[...] Deşi există nenumărate exemple de acest fel, trebuie să înţelegem că nu există o corespondenţă simplă între trăirea unei pierderi şi boală. În unele cazuri, vor fi necesare astfel de pierderi pentru a reînvia amintirile şi afectele legate de cele de dinainte. Una din cele mai potrivite descoperiri ale medicinei psihosomatice a fost că, dacă pierderea sau despărţirea pare a avea un impact puternic asupra unui pacient, adesea acest lucru se datorează faptului că a zgândărit probleme apărute în urma unei pierderi anterioare. Acest lucru va fi semnificativ mai ales în acele cazuri în care cea de-a doua relaţie s-a înfiripat ca o compensaţie sau înlocuire a celei de dinainte. Atunci când a doua relaţie dispare sau este pusă în pericol, persoana respectivă se întoarce înapoi la pierderea traumatică suferită anterior.

Contextul fiecărei pierderi în parte trebuie analizat cu atenţie. (pag. 103)

Mdam, paragraful ăsta zdrăngăne nişte corzi şi pe la mine...

 

Studiile despre doliu ne arată că o pierdere poate avea efecte semnificative asupra sănătăţji inimii şi a sistemului imunitar al persoanei. Iar reacţiile comemorative, care pot merge de la accentuarea unei boli autoimune până la un atac de cord, sugerează că organismul deţine sisteme de memorie care evită gândirea conştientă. Există un ceas care merge, şi nu e acela pe care-l porţi la mână. Formele de înregistrare a timpului sunt în cea mai mare parte inconştiente. Atunci când un eveniment nu poate fi procesat sau nu i se poate găsi o explicaţie, el poate lăsa unele urme asupra corpului. (pag. 110)

[...] Asta sugerează că un simptom nu înseamnă neapărat acelaşi lucru tot timpul şi, mai mult decât atât, că ar trebui să renunţăm la ideea că ar exista o clasă de simptome simbolice care se distinge net de cea a simptomelor fără nicio semnificaţie. (pag. 153)

[...] Un studiu a descoperit că vindecarea rănilor suferite de cei care-i îngrijesc pe bolnavii cu Altzheimer durează cu nouă zile mai mult decât în cazul grupului de control, imunitatea scăzând nu numai pe durata îngrijirii, ci şi cu mulţi ani după ce bolnavul a decedat.” (pag 249)

Aici oamenii citează sursa. E un studiu realizat de J. Kiecolt-Glaser et al, „Slowing of Wound Healing by Psychological Stress”, Lancet, 346, 1995, pp. 1194-6

Deşi uneori le este greu să recunoască ceea ce simt, îngrijitorii trăiesc o mare furie faţă de cei pe care-i iubesc şi îngrijesc. (pag. 249)
 

Cuvântul cancer evocă o singură entitate bine închegată, şi totuşi el se prezintă sub nenumărate forme. Potrivit unor clasificări, există mai mult de 150 de tipuri de cancer. Deşi adesea asociem cancerul cu o creştere necontrolată a celulelor şi cu expunerea la agenţi cancerigeni cum ar fi azbestul, razele ultraviolete sau nicotina, este mai puţin cunoscut faptul că aproape 15% din cazurile de cancer provin din infecţii. (pag 264-265)

 

[...] să ne gândim la aşa-numitele „cancere pe cicatrice”, care apar din leziuni de ţesut ce nu se vindecă niciodată. Într-adevăr, cancerele au fost descrise în general ca nişte „răni care nu se vindecă”. (pag 267-268)

 

Atunci când ne întrebăm de ce se îmbolnăvesc oamenii, trebuie să luăm în calcul acest aspect al trăirii umane: nu doar cum ne raportăm la ceilalţi, dar şi cum am internalizat felul în care ceilalţi se raportează la noi sau, şi mai clar, felul în care interpretăm noi acest lucru. Felul în care ne imaginăm cum percep ceilalţi existenţa noastră este important pentru sănătatea noastră fizică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, nu conştientizăm acest lucru. (pag. 275)

Cuvintele nu sunt simple expresii ale stărilor afective, ele sunt conectate în reţele cu alte cuvinte, imagini şi ataşamente [...]. Ce simţim la nivel conştient poate fi adesea rezultatul legăturilor efectuate în cadrul reţelelor inconştiente care leagă cuvintele şi sentimentele din trecut. (pag.279)

 

Ar mai fi multe de citat, în special despre alexitimie şi despre forcludere - sau holofraza lui Lacan.

Dar am să procedez precum Şeherezada - deşi nu văz zorii mijind şi nici sfioşenia nu mă dă afară din casă, am să tac.

Ca să (mai) las (şi) din plăcerea lecturii directe.

Winnicottul

De la Editura Trei.



"Deşi primele capitole se adresează în mod special mamelor, eu nu susţin punctul de vedere conform căruia tânăra mamă trebuie să citească neapărat cărţi despre creşterea copiiilor. Asta ar însemna că ea este mai nesigură pe sine decât este în realitate. Tânăra mamă are nevoie de protecţie şi de informaţie, are nevoie de cele mai moderne îngrijiri medicale. Are nevoie de un medic şi de o asistentă medicală pe care să îi cunoască şi în care să aibă încredere. De asemenea, are nevoie de devotamentul unui soţ şi de experienţe sexuale care să o satisfacă. Dar nu are neapărată nevoie să i se spună dinainte cum este să fii mamă.

Una din ideile mele fundamentale este că cele mai bune mame sunt cele care se bazează pe ceea ce simt în mod natural şi că trebuie făcută distincţia între lucrurile care vin în mod naturale şi cele care trebuie învăţate; eu încerc să fac această distincţie în aşa fel încât ceea ce este natural să nu fie alterat." (pag 9-10)



"[...] Ceea ce mă interesează este relaţia mamei cu bebeluşul ei înainte de naştere şi în primele săptămâni şi luni de după naştere. Încerc să atrag atenţia asupra contribuţiei uriaşe pe care o are mama bună obişnuită, sprijinită de soţul ei, la dezvoltarea individului şi a societăţii, contribuţie realizată prin simplul fapt că îi este devotată bebeluşului ei.

Nu cumva această contribuţie a mamei devotate trece neobservată tocmai pentru că este uriaşă? Dacă această contribuţie ar fi recunoscută, atunci concluzia ar fi că toţi cei sănătoşi psihic, toţi cei care simt că au un loc pe lume şi pentru care lumea înseamnă ceva, toţi oamenii fericiţi au o datorie inestimabilă faţă de o femeie. A existat un moment, în prima copilărie, când nu percepeam deloc dependenţa, dar eram total dependenţi.

Daţi-mi voie să subliniez încă o dată faptul că recunoaşterea rolului mamei nu va fi recunoştinţa şi nici lauda. Rezultatul va fi micşorarea unei frici pe care o purtăm în noi. Dacă societatea în care trăim amână deplina recunoaştere a acestei dependenţe, care este un jalon în etapa iniţială de dezvoltare a fiecărui individ, atunci va rămâne un obstacol în faţa eliberării şi a sănătăţii depline, un obstacol care se naşte dintr-o frică. Dacă rolul mamei nu este recunoscut cu adevărat, atunci va rămâne o frică vagă de dependenţă. Această frică va lua uneori forma unei frici de femeie în general, sau a unei frici de o femeie anume, dar care includ, toate, teama de dominare." (pag 10-11)



Abia m-am apucat s-o citesc.

Dr. Jill Bolte Taylor - Revelaţii despre creier

Tante-ta Jill Bolte Taylor (datată 1959) este neuroanatomist şi, până la vârsta de 37 de ani, ajunsese să-şi construiască o carieră de invidiat - în stilul oarecum hiperactiv atât de drag nord-americanilor uniţi.

În dimineaţa lui 10 decembrie 1996 i-a plesnit unul din vasele de sânge din emisfera cerebrală stângă. Era o malformaţie arterio-venoasă a cărei ruptură i-a provocat un accident vascular cerebral.

În câteva ore, Jill s-a văzut lipsită, pe rând, de capacitatea de a se orienta, de propriocepţiune, de abilităţile scris-citit şi, de la un punct încolo, de vorbire şi de memorie. Pe 27 decembrie, la aproape trei săptămâni de la accident, avea să fie operată. Cheagul de sânge care-i apăsa pe centrii vorbirii avea dimensiunea unei mingi de golf.

Jill a supravieţuit şi, pe durata următorilor 8 ani, s-a recuperat aproape complet (aproape-le îi aparţine). Suficient cât să ţină, în 2008, acest discurs TED, care devenise, la un moment dat, al doilea cel mai vizionat filmuleţ de pe TED.

 

 

În 2006 a scris My Stroke of Insight, publicată în Româna de editura Curtea Veche, în 2011, sub titlul Revelaţii despre creier. 

Are cam 200 pagini, e scrisă într-un limbaj accesibil şi merită citită.
Va fi o lectură utilă pentru oricine s-a confruntat la un moment dat cu aspectele legate de îngrijirea unei persoane afectate de AVC - dar şi pentru oricine vrea să înţeleagă mai multe despre felul în care funcţionează creierul.

Începe cu descrierea vieţii ei înainte de AVC, continuă cu câteva noţiuni ştiinţifice de bază pe care Dr. Jill le consideră utile şi apoi trece la descrierea felului în care îşi aminteşte că s-au desfăşurat lucrurile în dimineaţa accidentului, respectiv la aspectele cheie ale recuperării.

Şi conţine mult mai multe decât cele scrise efectiv pe pagini.

În 1988, în timp ce eu îmi vedeam de activităţi la CTHEM şi la UI, fratele meu a fost diagnosticat, în mod oficial, cu schizofrenie. Biologic vorbind, din întreg universul, el este fiinţa cea mai apropiată de mine. Voiam să înţeleg de ce dorinţele mele aveau corespondent în realitate şi, mai mult, de ce eu îmi puteam concretiza visurile, iar el nu. Ce era atât de diferit la creierul fratelui meu, încât visurile sale nu-şi găseau corespondent în realitate şi deveneau halucinaţii? Eram nerăbdătoare să fac cercetări cu privire la schizofrenie. (pag 12)

Pentru ca oricare doi indivizi să poată comunica între ei, trebuie să aibă o realitate cât de cât comună. (pag 19)

[...] Este foarte interesant de ştiut că sistemul limbic, deşi funcţionează de-a lungul întregii vieţi, nu se maturizează niciodată. Implicit, dacă cineva ne calcă pe bătături, emoţional vorbind, putem reacţiona, chiar şi la maturitate, ca şi cum am avea doi ani. (pag 26)
Deci o putem lăsa mai moale cu comentatul despre crizele copiiilor. Zic.

Merită amintit că toate tehnicile actuale de învăţare cognitivă, utilizate în şcoala generală şi în liceu, fructifică ceea ce ştiu neurologii despre funcţionarea sistemului limbic. Cu ajutorul acestor metode, încercăm să transformăm sălile de clasă în medii securizante şi familiare. Obiectivul este crearea unui mediu unde să nu fie declanşate reacţiile de furie şi teamă. (pag. 26)

... ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva întreaga paradigmă e fundamental greşită, dat fiind că e construită pe teamă şi pe evitare...

Cum ar fi dacă s-ar baza pe bucurie şi pe descoperire?

Dacă furia şi teama ar fi tratate ca fiind intrinseci umanului şi ar avea loc canalizat de manifestare gestionabilă?

Deşi oamenii se consideră fiinţe raţionale care nutresc sentimente, din punct de vedere biologic suntem fiinţe emoţionale care gândesc. (pag 27)

În primul rând, sentimentele de tristeţe, bucurie, furie, frustrare, exaltare sunt generate de sistemul limbic. În al doilea rând, când simţim obiectele prin atingere cu mâna, vorbim despre experienţă kinestezică sau tactilă, când receptăm lucrurile prin palpare. Această senzaţie este controlată de circuitul senzorial al atingerii şi implică girusul postcentral al cortexului cerebral. Atunci când cineva spune că simte ceva în mod instinctiv (fapt numit adesea intuiţie) această conştiinţă pătrunzătoare denotă o formă superioară de cogniţie găzduită de emisfera dreaptă. (pag. 27)

Deşi rareori consştientizăm acest lucru, receptorii senzoriali sunt proiectaţi să detecteze informaţiile la nivel energetic. Întrucât tot ce ne înconjoară, de la aerul pe care-l respirăm până la materialele de construcţii, este alcătuit din particule atomice vibrante şi dinamice, fiecare om literalmente înoată într-o mare turbulentă de câmpuri electromagnetice. Până şi noi facem parte din această mare. Suntem în mijlocul ei şi o receptăm prin intermediul aparatului senzorial. (pag. 27)

Din păcate, compasiunea este o expresie rară a societăţii din zilele noastre. Majoritatea oamenilor pierd foarte mult timp şi energie înjosindu-se, insultându-se şi criticându-se unii pe alţii pentru deciziile „proaste” sau „greşite” luate. În clipa în care vă dojeniţi singuri, vă opriţi vreo clipă să vă gândiţi cine e persoana din interiorul dumneavoastră care ţipă şi la cine anume ţipă? (pag. 152)
O întrebare super-bună.

Deşi există anumite programe ale sistemului limbic (sediul emoţiilor) care sunt activate în mod automat, durează mai puţin de 90 de secunde pentru ca unul dintre acestea să se declanşeze, să ne străbată corpul şi apoi să răzbată prin sistemul vascular. Reacţia de răspuns la furie, de exemplu, este o reacţie care se declanşează automat. Odată declanşată aceasta, substanţa eliberată de creier îmi străbate corpul şi se transformă într-o experienţă fiziologică. În decurs de 90 de secunde de la declanşarea acestei reacţii, componenta chimică a furiei dispare complet din sânge, iar răspunsul automat se încheie. Dacă reacţia de furie persistă şi după terminarea celor 90 de secunde, atunci înseamnă că eu am ales să las acest circuit să continue. Clipă de clipă, eu sunt cea care decide dacă vreau să rămân conectată la diverse circuite neuronale sau dacă vreau să mă întorc în momentul prezent, lăsând, aşadar, să treacă reacţiile fiziologice. (pag. 160)

Experienţa pierderii capacităţilor minţii stângi m-a ajutat să-i privesc altfel pe oamenii care au suferit o leziune cerebrală. Câteodată, mă întreb ce noi înţelegeri sau abilităţi a dobândit persoana suferind un accident vascular cerebral, în absenţa limbajului sau a oricărei alte modalităţi normale de comunicare? Nu-i compătimesc pe oamenii care sunt altfel decât mine sau care sunt percepuţi a fi anormali. Mi-am dat seama că mila nu este un răspus potrivit. În loc să-i resping pe oamenii care sunt diferiţi de mine, sunt atrasă către ei, cu bunătate şi curiozitate. Mă fascinează unicitatea lor şi ceva mă îndeamnă să întemeiez o legătură cu ei, chit că aceasta se rezumă la o privire, la un zâmbet sau la un gest adecvat. (pag. 164)

În cazul în care credeţi că nu mai sunteţi capabili să simţiţi bucurie, vă asigur că nu aţi pierdut ansamblul de circuite care făcea posibilă manifestarea bucuriei. Doar că, în clipa de faţă, el este inhibat de un ansamblu mai puternic, care generează anxietate şi/sau frică. (pag. 186)

[...] La nivel intelectual, mi-am dat seama că am capacitatea de a-mi monitoriza şi schimba gândirea, dar nu am realizat niciodată că am un cuvânt de spus şi când vine vorba  de felul în care îmi percep emoţiile. Nu mi-a spus nimeni, niciodată, că e nevoie doar de 90 de secunde pentru ca biochimia să pună stăpânire pe mine, eliberându-mă ulterior. Conştientizarea acestui lucru a avut un efect benefic asupra vieţii mele. (pag. 186-187)

Un alt motiv pentru care majoritatea dintre noi nu aleg fericirea este acela că emoţiile negative puternice, precum furia, gelozia sau frustrarea, activează în creier un ansamblu complex de circuite neuronale care ne e familiar şi care ne face să ne simţim puternici şi importanţi. Am cunoscut oameni care activau în permanenţă ansamblul de circuite asociat furiei, şi asta numai pentru că, astfel, reuşeau să păstreze legătura cu ei înşişi.  (pag. 187)

După cum am mai spus, senzaţia de durere nu este decât un fenomen fiziologic menit să informeze creierul cu privire la lezarea unui ţesut în organism. Este foarte important să realizăm că putem simţi durere fizică şi fără să activăm bucla neuronală asociată suferinţei. Copiii sunt renumiţi pentru curajul de care dau dovadă, chiar şi atunci când sunt grav bolnavi. Pe când în creierele părinţilor se activează ansamblul de circuite asociat fricii şi suferinţei, copiii nu par, în general, a fi afectaţi de aceste lucruri, ba mai mult, se adaptează la boală fără nicio urmă de dramatism emoţional negativ. Poate că nu avem nicio putere când vine vorba de senzaţia fizică de durere dar, când vine vorba de suferinţă, e bine de ştiut că aceasta apare în urma unei decizii de ordin mental. Când un copil este bolnav, se întâmplă adesea să-i fie mai greu să se confrunte cu suferinţa părinţilor, decât cu boala în sine. (pag. 188)

Carte: Luka şi focul vieţii, de Salman Rushdie. Şi alte câteva recente fapte de arme

Pe final de an, mă bucur de somn şi de cărţi.

N-am plecat nicăieri, odată pentru c-am cheltuit deja toate zilele de vacanţă şi tot bănetul aferent, şi-n al doilea rând pentru că mi-a cam ajuns alergătura.

Aşadar, dorm şi citesc.

A, şi mă bat pe modem cu Muţunaul, care a ajuns să se uite la oarece filme cu Tom şi Jerry dublate în arabă. (!?!).



El vrea Tom şi Jerry, eu am recăzut în damblaua Harry Potter-istică. Recomand călduros (semi-)retrospectiva asta.


Semi pentru că e difuzată înainte de premiera ultimului film din serie, Talismanele Morţii - 2.



Dar să mă întorc la titlul postării.

Cartea asta (care ar putea fi, de fapt, pentru copii... eventual copii mai mari...) m-a făcut literalmente să ţopăi de încântare.

Mie mi-e tare drag de Salman Rushdie. Mi-a picat cu tronc încă de la Copiii din miez de noapte şi n-am renunţat a-l citi nici după ce-am îngurgitat cu greu Furie (pe care, la vremea citirii, n-am digerat-o corespunzător).

Luka şi focul vieţii merge citită după Harun şi marea de poveşti.
Şi merge citită şi de / pentru copii.

Are graţia magică a poveştilor care prind viaţă din clipa în care ai deschis cartea, şi generozitatea lor de-a te primi, imediat şi confortabil, în lumile lor.

În acel ţinut frumos şi friguros ne încălzeam dansând şi dansurile noastre au devenit legendare, căci pe măsură ce jucam şi săltam, minunăţia piruetelor noastre ţesea văzduhul dimprejur în fire de argint şi de aur, iar asta ne-a fost şi bogăţia, şi gloria. Da! Ne-am răsucit şi învârtit şi asta ne-a fost bucuria, răsucindu-ne şi învârtindu-ne ne-am găsit menirea, iar tărâmul nostru aurit era o ţară a minunilor şi veşmintele ne străluceau ca razele soarelui. (pag 40)

Misterul cărţilor de joc - Jostein Gaarder

- Dacă printre toţi oamenii pe care îi vezi acolo ar fi măcar unul care simte că lumea este ceva minunat şi enigmatic...
Trase în piept aer înainte de a continua:

- Sunt mii de oameni aici, Hans Thomas. Dacă numai unul dintre ei simte existenţa ca un miracol de neînţeles şi dacă simte asta zi de zi...

- Ei, ce-i atunci? am zis eu pentru că el se oprise din nou în mijlocul frazei.
- Atunci el se aseamănă cu jokerul dintr-un pachet de cărţi de joc!
- Crezi că se află vreun joker printre oamenii ăştia?
- Niks! a răspuns el. Bineînţeles că nu pot fi absolut sigur, pentru că există jokeri în lume, nu-i aşa? Şansa este totuşi foarte mică.

- Dar tu? Simţi în fiecare zi că viaţa ta este un miracol?
- Yes, sir!
Răspunsul a venit prea rapid şi eu n-am mai avut replică. (124)


Jostein Gaarder este cel care a scris Lumea Sofiei. (apăruta & tot reeditată la Univers)
Iar Misterul cărţilor de joc este una din cărţile pe care, alături de Momo a lui Michael Ende şi de trilogia Corneliei Funke (Inkheart, Inkspell, Inkdeath) o să i le pun la dispoziţie lui Muţunau, la vremea când va fi devenit suficient de cititor de cursă lungă, pentru că sunt foarte frumoase.

Recapitulare, cu mofturi şi cărţi

Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură. Iar.

Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.

Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.

Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.


Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.

Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.


Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!


La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!



În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?

Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.

Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.

Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.

Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?



Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:

Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas

Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.

Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.

Ambele merită lectura.

Povestea lui Arthur - un alt fel de cronică de carte

A fost odată un copil pe nume Arthur. Mama lui, cochetă, romantică şi vivace, era o frumuseţe din Gdansk. Familia tinerei viitoare mirese nu (mai) era (după unele surse) tocmai înstărită, aşa încât a sărit repede (în sus şi de bucurie) să accepte cererea.

Au contat prea puţin personalitatea domnului ori opoziţia miresei (puţin deprimată după o poveste anterioară, care mersese prost). După canoanele sociale de-atunci, căsătoria lor era o alianţă ca la carte. S-a încheiat când tânăra avea 18 ani.

În realitate, n-a fost deloc una reuşită, iar copilul din această poveste, născut la vreo 4 ani de la căsătorie, după o sarcină care parcursese două călătorii (geografice!) furtunoase şi, pentru vremea aceea, destul de periculoase, a crescut într-o casă lipsită de iubire.


Iubirea dintre părinţi naşte iubirea pentru copii. Din când în când mai auzim poveşti despre părinţi a căror mare iubire consumă toată iubirea existentă dintr-o casă, lăsând pentru copii doar nişte rămăşiţe. Dar acest model economic de sumă nulă al iubirii nu prea are sens. Opusul pare să fie adevărat: cu cât cineva iubeşte mai mult, cu atât mai mult va manifesta afecţiune faţă de copii şi faţă de toţi ceilalţi. Copilăria lipsită de iubire a lui Arthur a avut consecinţe marcante asupra viitorului său. Copiii care cresc în absenţa iubirii mamei rămân incapabili să dobândească încrederea în ei şi în capacităţile lor, necesară pentru a se iubi apoi pe sine, pentru a se considera valoroşi şi iubiţi de ceilalţi sau pur şi simplu pentru a iubi şi a se bucura de viaţă. La maturitate se izolează, se retrag în ei înşişi şi trăiesc adesea într-o relaţie de adversitate cu ceilalţi. Cam aşa arăta peisajul psihologic în care avea să se formeze, în cele din urmă, viziunea despre lume a lui Arthur. (58-59)


La vâsta de 9 ani, când i s-a născut unica soră, Arthur a fost expediat de tatăl său, pentru 2 ani, la LeHavre, unde, în casa unuia dintre partenerii de afaceri ai tatălui, trebuia să înveţe franceza şi eticheta socială. Arthur avea să descrie mai târziu aceşti doi ani ca „de departe cei mai fericiţi ani ai copilăriei”. Artur se simţea ocrotit şi se bucura de viaţă, poate pentru singura dată în viaţa lui. (94)

Până la urmă, în total, Arthur, excepţional dotat intelectual, avea să înveţe 12 limbi moderne şi clasice. La 15 ani vorbea deja fluent germana, franceza, engleza şi se descurca în spaniolă şi italiană. (116)


După anii petrecuţi în Franţa, a urmat perioada de studii „acasă”, la o şcoală privată pentru comercianţi. Arthur şi-a uimit profesorii (directorul şcolii îi recunoscuse capacităţile şi-i recomandase tatălui să-l înscrie la Universitate, prevăzându-i o carieră strălucită) dar nu şi-a făcut absolut niciun prieten.
Când Arthur avea 15 ani, tatăl său, pus în faţa deciziei privind continuarea studiilor, i-a propus, profund şantajist, să aleagă între studii clasice (şi carieră unversitară) şi, respectiv, 1 an de călătorie cu părinţii prin Europa Occidentală, an urmat , desigur, de studii şi ucenicie pentru cariera de comerciant.

Arthur, dorind şi să fie alături de mama sa, a ales a doua variantă.

Sora cea mică (6 ani) a rămas, tot anul, cu o rudă a familiei, în oraşul natal.
Deosebit.

La întoarcerea din călătorie, Arthur şi-a început aprentisajul pe lângă un (alt) comerciant. Îşi respecta îndatoririle de ucenic, profitând însă de orice clipă liberă pentru a se adânci în studiu.

Nouă luni mai târziu, tatăl său, bolnav, deprimat şi confuz, se sinucidea, aruncându-se din podul grânarului.

Arthur avea 17 ani. După toate aparenţele, tatăl nu manifestase niciodată niciun moment afecţiune faţă de el. Cu toate acestea, fie din cauza sinuciderii, fie din alte motive, Arthur a dat mereu dovadă de devotament filial.

După câteva luni de văduvie mama sa a vândut tot ce aveau şi s-a mutat în inima culturală a ţării. A devenit scriitoare (Danielle Steel avant la lettre) şi, 2 ani după moartea soţului ei, şi-a convins fiul să abandoneze ucenicia de comerciant şi să-şi urmeze vocaţia universitară. Cu toate astea, nu l-a primit să locuiască împreună cu ea şi sora lui, ci l-a trimis într-un oraş aflat la 50 km distanţă.


Arthur a avut cu mama sa o relaţie dintre cele mai întortocheate şi ambivalente, ce avea să sfârşească catastrofal. (156)


Exmatriculat de la liceu pentru că scrisese o poezie nu tocmai flatantă despre unul din profesori, Arthur a fost destinatarul unor scrisori materne care sugerează orice, dar iubire nu, şi, întors în oraşul unde locuia mama sa, a fost cazat într-o locuinţă separată şi i s-au impus ore de vizită.
Mama, deja o celebritate, îşi dedica timpul fie scrisului, fie seratelor şi întâlnirilor sociale.


Odată cu trecerea timpului, Arthur avea să vadă în tatăl său un înger, iar în mama sa, un diavol. (160)

O fi avut vreo influenţă faptul că tatăl său îi lăsase o mică rentă, graţie căreia, fără să se scalde în bani, n-a fost niciodată nevoit să muncească?

La 25 de ani, Arthur îşi luase doctoratul. Tot atunci, s-a certat atât de rău cu mama sa încât aceasta l-a dat afară din casă şi i-a scris o scrisoare prin care anunţa ruperea definitivă a relaţiilor dintre ei. Nu aveau să se mai vadă niciodată până la moartea mamei - adică timp de 25 de ani.


Într-o anumită măsură, oamenii sunt participanţi activi la crearea mediului lor social şi relaţiile lor sunt întotdeauna recioproce. Dar cum rămâne cu relaţia dintre tânărul Arthur [...] şi părinţii săi? Nu se poate ca natura ei să nu fi fost determinată, în primul rând, de [...] (mama) şi de [...] (tatăl său), creatorii şi formatorii lui Arthur. La urma urmelor, ei erau adulţii.
Şi totuşi, contribuţia lui Arthur nu poate fi trecută cu vederea: era în temperamentul lui ceva primar, intrinsec şi tenace, care, chiar şi atunci când era copil, provoca o anumită reacţie din partea [...] (mamei) şi a celorlalţi. Nu reuşea aproape niciodată să inspire reacţii afectuoase, generoase şi pline de bucurie; în schimb, aproape toată lumea care-l întâlnea reacţiona critic şi agresiv.
Poate că modelul fusese fixat în timpul gravidităţii furtunoase a [...] (mamei). Sau poate că zestrea genetică a jucat un rol important în formarea lui Arthur. Arborele genealogic [...] (al familiei) gemea de probe ale tulburărilor psihice.” (213-214)


Jurnalul de călătorie din adolescenţa lui Arthur scoate la iveală bărbatul care avea să devină. Adolescentul Arthur demonstrează acolo o abilitate precoce de a se distanţa şi de a privi lucrurile dintr-o perspectivă cosmică. (214)


Două alte trăsături sunt de asemenea evidente la adolescentul Arthur: o mizantropie adâncă, însoţită de un pesimism neabătut. (215)


Acest băiat batjocoritor şi ireverenţios avea să devină bărbatul ranchiunos şi furios care se referea în mod obişnuit la oameni ca „bipede” şi era de acord cu Thomas à Kempis că „De fiecare dată când merg printre oameni, mă întorc mai puţin uman”. (216)

 După mama sa, cea mai importantă prezenţă feminină din viaţa lui Arthur a fost o croitoreasă certăreaţă pe nume Caroline Marquet. (232)

Motivul este că, enervându-se pe zgomotul produs de ea şi tovarăşele ei, care discutau în anticamera apartamentului său, a vrut s-o dea afară, ea a căzut şi s-a lovit, l-a dat în judecată şi el a trebuit s-o întreţină pentru tot restul vieţii ei (adică pentru următorii 26 de ani), plătindu-i de 3 ori mai mult, în fiecare an, decât ar fi câştigat ea în mod obişnuit, din muncă.


Nu s-a căsătorit niciodată, dar nu era deloc cast. [...] Lipsit de tact, de farmec şi acea joie de vivre, Arthur era un seducător nepriceput şi avea nevoie de multe sfaturi din partea lui Anthime (care îi era prieten din copilărie, din perioada petrecută la LeHavre). Numeroasele refuzuri primite l-au făcut, în cele din urmă, să pună în legătură dorinţa sexuală cu umilirea. Detesta să fie dominat de dorinţa sexuală şi, în anii următori, a avut multe de spus despre cât de degradant poate fi să te scufunzi în viaţa animalică. Nu că Arthur nu şi-ar fi dorit femei; spunea acest lucru foarte clar: „Le îndrăgeam foarte mult - numai de ar fi vrut şi ele să mă accepte.” (232-233)

Nu există nicio dovadă că Arthur ar fi avut o aventură cu o femeie pe care s-o respecte. (233)

Aşadar: neiubit, nefericit (dar pretins mândru de asta!), furios, profund mizantrop, fără altă ocupaţie decât scrisul (şi aia, neremunerată; omul n-a câştigat niciodată vreun ban al lui, pentru că, deşi i s-au publicat cărţile, nu se prea vindeau, în vreme ce el se certa pe furcă cu editorii), fără familie, fără relaţii (de oricare-or fi putut fi!) mulţumitoare, dar cu o capacitate intelectuală ieşită din comun, Arthur, budist amator asumat, (amator pentru că pe ici, pe colo, făcea oricum opinie separată - în materie de Nirvana, de pildă), avea să influenţeze puternic, prin cărţile scrise, felul în care posteritatea sa avea (şi are încă) să se raporteze la existenţă.

Cine Doamne-iartă-mă era Arthur ăsta?
Schopenhauer. Arthur Schopenhauer.
Lectura favorită a oricărui puştan emo (asumat au ba).


Printre cei (alţii...) pe care i-a influenţat se numără Nietzsche, Wagner, Wittgenstein, Schrödinger (care, iaca, a avut ce-a avut c-o mâţă, nu c-un pudel!), Einstein, Freud, Otto Rank, Jung.

Ultimii trei, fruncea psihanalizei.

Forţând un pic nota, iaca un'i'e's rădăcinile deprima(n)te ale psihanalizei şi (de ce nu...) ale psihoterapiei, in plină, eternelă suferinţă schopenhaueriană.
Iaca de unde ar putea izvorî nu puţinele pure răutăţi din indicaţiile de puericultură.
Dreptu-i, nu cred că-i singurul către care ne-am putea adresa pentru mizantropie...


Date despre mama lui, Johanna Schopenhauer, aici.

Citatele-n italice sunt din Soluţia Schopenhauer, de Irvin D. Yalom (mare om!).

Le-am scos din context, astfel încât lectura cărţii să rămână în continuare tentantă.

Recomand.

O carte greu de citit - Franz Ruppert, "Traumă, ataşament, constelaţii familiale"

Nu neapărat din cauza numărului de pagini (deşi trece de 350) sau a (ne)clarităţii - neclaritate cu unele excepţii (care-ar fi meritat, poate, o frază-două-n plus, de lămurire riguroasă), că-n rest cartea e accesibilă & relativ bine tradusă, cât din cauza subiectului - traumele.

Pe scurt, Ruppert scrie despre psihoterapia traumei, trecând prin conceptul de ataşament, teoria traumei şi metoda constelaţiilor familiale. În teoria traumei, două din capitolele abordate sunt (în afară de traumele existenţiale şi traumele de pierdere) traumele de ataşament, respectiv de sistem de ataşament.
Aici lectura mi-a devenit deosebit de dificilă - la unele pasaje m-am crispat de-a dreptul. (Citarea din postarea asta nu le include, se opreşte înaintea menţionării lor.)

Conceptul de ataşament în discuţie (care nu se referă doar la relaţiile dintre părinţi şi copii; deşi de acolo începe...) e al lui John Bowlby, iar Ruppert îl abordează relativ detaliat.

Despre capacitatea de ataşare (pe care o abordează din dublă perspectivă, atât a copilului, cât şi a părintelui) scrie:

În opinia lui Mary Ainsworth, o mamă sensibilă este capabilă:
- să perceapă cu mare atenţie şi neîntârziat semnalele copilului;
- să intepreteze corect semnalele din perspectiva sugarului şi să ştie dacă, de exemplu, plânsul înseamnă foame, indispoziţie, durere sau plictiseală;
- să reacţioneze potrivit la semnalele copilului, şi anume
- în cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil. (pag. 49)

Unde accentul, pentru mine, cade pe tolerabil pentru copil.

În primele 3-4 luni de viaţă, pentru Muţunau interval tolerabil însemna, când era vorba de foame sau de sete, cam 3 milisecunde. Atât trecea între primul ronţăit de mânuţă şi primul răcnet care (ca să ştim o treabă) putea sparge pahare şi geamuri.


Accentul e mult pus pe relaţia cu mama:

De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. [...] În acest sens, copilul este mama sa. [...] La începutul vieţii lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. (61-62)

[...] copilul poate să intre în contact cu sentimente care încă nu s-au potolit în mama sa.
[...] Copilul este oglinda sufletului mamei sale - a structurii ei psihologice şi emoţionale complete.
Ceea ce, în caz favorabil, se completează excelent, disponibilitatea maternă pentru existenţa plină de iubire a copilului şi dragostea necondiţionată şi devotamentul copilului faţă de mama sa, devine povestea de groază a ambilor, atunci când mama este confuză sau se blochează în sentimentele ei şi nu poate realmente să-şi accepte şi să-şi iubească copilul. Atunci copilul devine o povară insuportabilă pentru mamă şi intră într-un stres permanent pentru a-şi convinge mama să-l iubească. Cu cât simte mai mult pericolul respingerii, cu atât mai mult se cramponează din toate puterile copilul de mama sa. Copiii au o voinţă proprie de-a supravieţui chiar şi independent de mama lor. (62)

... dar Ruppert ia în discuţie şi relaţiile cu taţii (pe de o parte, logic, pe de alta, imperativ. că dacă te ţii de constelat, n-ai cum altfel):
 Taţii blocaţi emoţional, care umilesc şi lovesc, împiedică maturizarea fiicelor lor pentru o relaţie de parteneriat. (68)
Taţii blocaţi sau nedezvoltaţi emoţional sunt o povară grea pentru fiii lor. Fie sunt slabi şi instabili şi atunci nu pot fi nici pentru fiii lor un sprijin în viaţă. Fie sunt duri şi împietriţi şi atunci devin torţionarii fiilor lor. (70)


... şi încearcă să dezvolte sistemic subiectul.
(cred c-ar fi putut sublinia mai multe aspecte aici, ca preambul, făcând nişte clarificări suplimentare; dacă nu ştii mare lucru despre constelaţiile familiale, rişti să pleci cu o înţelegere fragmentată; până la paginile astea, Ruppert pune mare accent pe ce pleacă de la părinte, neprecizând destul de apăsat pentru publicul larg că săracul părinte în chestiune - la care autorul se raportează conceptual, academic - e şi ea / el o fiinţă umană cu propriile-i eventuale dificultăţi)

Din punct de vedere social, prin copiii lor oamenii devin adulţi pentru generaţia următoare.
Dar venirea pe lume a unui copil nu rezolvă totuşi problemele emoţionale - nici problemele parteneriatului, nici pe cele cu părinţii proprii. A avea copii înseamnă că toate conflictele sufleteşti nesoluţionate până în acel moment revin amplificat. (77)

Mai ales conflictele despre care nici nu erai conştient că-ţi există...


De aceea, copiii sunt o mare şansă de a face progrese în dezvoltarea personală. Odată cu aceasta este inclus şi riscul de a eşua în problemele proprii nerezolvate. (76-77)
Poate de asta uneori ne vedem copiii ca pe surse de învăţare... şi alteori ca pe declanşatori de situaţii cărora greu le putem face faţă.



Iaca un pasaj la care m-am oprit mult.
Pentru câte din persoanele cu care interacţionăm constant putem pune, în schema de mai jos, toate bifele în căsuţele de „da”?
Printre caracteristicile sănătăţii psihice sunt enumerate frecvent:
- iubirea de sine şi preţuirea;
- a putea lua contact cu alţii şi a comunica;
- a fi încrezător şi optimist;
- a putea avea parte de viaţă şi a se bucura de ea;
- a fi mobil spiritual;
- a avea alternative de acţiune (Fröschl, 2000). (pag. 81)
Pentru că schema asta e un soi de radiografie a dezechilibrelor emoţionale - nu neapărat direct patologice, dar potenţial (prin durată şi/sau intensitate), da!


Altă frază la care m-am oprit:
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalţi oameni. (82)
Iaca, eu nu joc (decât maxim metaforic) în filmul ăsta, pentru c-ar însemna ca sănătatea mea să depindă de cheful de nu-ştiu-ce al vecinului de bloc. Şi (chit că omul are bormaşină) nu e aşa. Zic maxim metaforic pentru că multe din cele ce ne înconjoară pot fi reduse, din aproape în aproape, la contribuţia unui alt om (îmi place la munte; cu excepţia notabilă a posesiei directe a unui domeniu montan, ajung acolo (pe munte) pe drumuri făcute de alţi oameni ori pe poteci bătute de alţi oameni).



Alta, care, citită în cheie naţională, mi-a uşor ridicat periul de pe ceafă...
Conflictele dintre oameni nu pot fi rezolvate cu adevărat prin violenţă - aceasta este una din iluziile rezultate din traumă. (85)
Îmi vin în minte nişte decenii din care ne-am ales cu multe.
Şi groaza cu privire la nişte cetăţeni care se raportează la ele ca fiind modelul de urmat...


Alta, care poate explica încrâncenarea evidentă pe subiecte cruciale, cum sunt perspectivele materne asupra naşterii... respectiv lansarea vehementă de blamuri şi / sau interdicţii la adresa iniţiativelor altora (cum ar fi naşterea nespitalizată / non-intervenţionistă)
[...] înclinaţia fiecărui om către respingerea conştientizărilor dureroase (86)



Alt pasaj:
[...] se poate vorbi de o rănire psihică atunci când procese de tipul percepţie, trăire emoţională, gândire, memorie sau imaginaţie nu mai funcţionează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp:
- de pildă, în cazul unei vigilenţe exagerate, când cineva sare în sus la cel mai slab zgomot şi este scăldat în sudoare de frică;
- când cineva este fixat la anumite reprezentări şi imagini şi gândurile sale se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut;
- când cineva nu-şi mai poate aminti anumite evenimente;
- şi când cineva nu mai percepe sau nu mai simte, capacitatea sa psihică de funcţionare este rănită. (86-87)
Om fi răniţi mai des şi mai mult decât ne dăm seama?
(ceea ce, având în vedere că naţia asta n-a reuşit să depăşească imperativul conserva(n)t al supravieţuirii, n-ar fi exclus...)
Sau (vocea cârcotaşului sceptic) aşa îşi recrutează nen’tu Ruppert clientela?


Pesimist, sau realist?
O experienţă traumatică determină o modificare de durată în corp, spirit şi suflet. [...] urmările unei experienţe traumatice nu dispar niciodată complet. (88)


Sigur realist:
Repercusiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte. După o experienţă traumatică, cineva care înainte se simţise puternic şi sigur, se va simţi multă vreme slab şi vulnerabil. Lumea nu a devenit pentru el un loc sigur, ci unul foarte periculos. (88-89)


Iaca, poate de asta mi-a fost grea lectura:
[...] trăirea indirectă a unei traume poate traumatiza psihic şi pe observatori, sau pe cei care dau ajutor (Stamm, 2003). (90)
Oare tot de-asta parte din personalul medical se abrutizează, se opacizează emoţional, de teama expunerii la traume? Nu de alta, nu le lipsesc din peisaj...
Dar nu amorţirea - sau, şi mai rău, ridicarea violenţei la prag de normalitate, până la provocarea ei, că doar aşa se-ntâmplă - e soluţia. Dovada fiind faptul că nu rezolvă nimic...


N-o să continui cu citarea / analiza, pentru c-ar însemna să m-apuc să transcriu toată cartea.
Cu toată dificultatea lecturii, şi cu toată ciudăţenia aparentă (sau manifestă) a metodei constelaţiilor familiale, o recomand.

Cartea se poate cumpăra şi de aici.

 Mai există (supriză!) şi această prezentare, care sintetizează ideile cărţii.


Citatul de final pe ziua de azi:
Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei. (91)

Disparate

După ce-am asudat intens până sâmbătă seara inclusiv (cu precădere pe durata zilei de sâmbătă, că-n rest nu prea stăteam pe-acasă), de-atunci şi pân-acu’ suntem în extaz, pe motiv de reparat aparat de aer condiţionat.
- Mie-mi place foaaaarte mult răcoarea, zice Muţunau, care pare-a fi-nceput să se prindă şi la ce folosesc anumite intonaţii, şi unde bate cel mai bine aerul condiţionat.

Reparat = nu noi (de data asta...), meşterii. Pe care i-am întâmpinat majestuos c-un prosop (răsucit turbăneşte) pe cap (al meu!), că tocmai trecusem la măsuri radicale şi m-apucasem să mă răcoresc turnându-mi apă rece (rece?) în freză. N-am avut tupeu pentru frizura tip sirenă, cu pleata udă la vedere, iar bigudiuri n-am. Sunt sigură c-am arătat extrem de demn şi mult mai matur c-un prosop în cap.

Deci e posibil să-ncep să scriu mai des! (că, de când n-am mai apărut pe-aici, iaca, s-a mai descoperit o lună (a cincea) a lui Pluto! Lucru de care Muţunau, desigur, e fabulos de interesat)
Că tot veni vorba, m-am produs şi aici, la Totul despre mame, după ce-am chinuit-o şi răschinuit-o pe D. cu tot felul de amânări date de restul de proiecte interminabile de pe capu-mi.
D., mulţumesc pentru răbdare!
Alina, mulţumesc pentru complicitate!



Post pus aer, n-am avut curaj să mai ies azi din casă, în / la Sauna Sufocantă Bucureşti - ocazie cu care am ratat reducerile de sfârşit de săptămână anunţate la Decathlon (unde-aş fi mers să mai şi cumpăr ceva, nu doar să ne tragem cu bicicletele la rece şi să constatăm c-avem gusturi costisitoare... gen patru cifre la scor) da’n schimb am semi-terminat cu dosariada domestică - adică am rearanjat cu succes o tonă de hârţogărie care-şi aştepta ordonarea de prin Cretacicul Superior.
Mai am trei. Tone.

Vestea bună e c-o să-mi pot schimba buletinul, acu’ că par a fi găsit toate actele... (sper. pe unde am cotrobăit pe net, am găsit trei liste diferite, inclusiv pe aia celebră, care zice că-ţi poţi schimba buletinul dacă a survenit o schimbare în ceea ce priveşte data sau locul naşterii. fără însă a preciza ce acte doveditoare-ţi trebe ca să susţii afirmaţia că ţi s-o schimbat locu’ naşterii - eventual, cu altul, mai bun; sau data, în caz că nu-ţi plăcea zodia, ori erau beţi cei de la registratura spitalului şi-au scris prostii)
Stând eu strâmb şi judecând drept, cu ajutorul nemijlocit al unei sesiuni de scărpinat maimuţesc în cap, am stabilit de una singură cam care ar putea fi totalitatea actelor care să dovedească oricui că eu-s eu, şi-am hotărât că la ele o să adaug şi carnetul de vaccinări al copilului şi certificatul de garanţie al frigiderului - că doar trăiesc în România de-atâta vreme şi, când mă uit în jur, mi se pare că selecţia mea de acte e-n perfect acord cu logica vremurilor... mda. totul e să nu-mi ceară bască - pen’ că, se ştie, n-am. iar n-am)


Episoadele următoare din westernul domestic mamiţunesc vor include o intervenţie la conductăraie (montarea unui robinet suplimentar), schimbarea neonului la o „lustră”, spălatul covorului (proba de foc fiind, desigur, căratu’ covorului la spălătorie, că, nu de alta, e cam lung şi nu foarte uşor...) şi (dar asta e deja de domeniul miraculosului) repararea plafoanelor din polistiren, care, prost prinse acu’ patru ani, dau să plece...


În altă ordine de idei - încercând să descopăr cam ce face ca Muţunaul (care anul trecut, cu mici pauze, a ţinut-o-ntr-o răceală din februarie până-n septembrie...) să fie ceva mai apt combatant = mai puţin doborât anul ăsta, am dat peste o ipoteză interesantă: anume cea ca o contribuţie să fie adusă şi de spălatul pe dinţi...
Mai sunt şi alte cauze posibile, printre care simpla înaintare în vârstă, dar ipoteza igienic-stomatologică (nu total lipsită de logică) mă fascinează.


Noile leacuri anti-plictiseală (dat fiind că Muţunau are nevoie de chestii interesante cu / în care să-şi petreacă timpul, dar pricepe abia când ajungem jos cam cât de cald e afară, abia-n parc cam cât de fierbinţi sunt toboganele, cât transpir eu în general şi de ce nu prea vreau să mai ieşim pe căldură) constau cu precădere în asistenţa & participarea la treburi domestice. Dintr-un variu motiv, junele acceptă şi prestează! (iar pe această temă merită revenit).

În rest, am mai citit.
Muţunau:

(căci are muuuuulte poze; altminteri, doar dacă-l răzbeşte cumplit curiozitatea încearcă să se prindă şi ce-o scrie acolo... notă: mă refer strict la numele planetei, scris mare-n câte-o casetă cu informaţii; iar cartea e de la ExLibris)


Eu:

O cărticică (şi) despre Newton, pe care nu-l ştiusem atât de ancorat în propria-i contemporaneitate. Din punctul meu de vedere, el locuise dintotdeauna-n manualul de fizică, unde, cu orice ocazie a menţionării gravitaţiei, lua sistematic mere-n cap.
Recomand.

Şi ăsta. N-am sărit în sus de admiraţie şi nici nu împărtăşesc integral abordarea, dar e, cu siguranţă, o lectură interesantă & provocatoare.

Ştirile pe scurt, iar

Cu ce ne mai ocupăm noi:

Cu enervatu' pisicii, prin tundere (eu, pe persana Tipsy, cea mai dupuroasă pisică din lume - unde prin dup se va înţelege încâlceala pâsloasă de blană pe care-o mai fac animălurile lung-blănoase) şi cu pregătit lapte otrăvit (Muţunau. din fericire, în varianta prefăcuto-ludică).
De unde şi până unde lapte otrăvit, n-am idee. Suspectez oarece poveste grădiniţească (deşi, cu toate săpăturile, n-a ieşit nicio pistă concretă) ori, mai plauzibil, oarece desen animat.

Cu nedormitul (amândoi, căci junele nu se dă culcat nici cu forţele speciale).

 Cu cetitul.
(asta e chiar bună.

atenţie, e ditamai cărămida).


Cu suflat ambele nasuri proprii. Mult & des. Da, iar.


Cu olăritul.

Greu tare. Desigur, de ocupat mă ocup eu. 'Mnealui eventual pictează catastroperele rezultate.


Cu marionetitul - am găsit vulpea!

 Aici!

(şi-acu’, la vederea ei, mi se pare că am un prieten nou, cam beţiv şi veşnic vesel!)



Cu dormitul la Claie-Peste-Grămadă SRL.
Nu, nu prea mă-ntere părerile „autorizate” despre dormitul în pat cu copiii.
Mai curând aş face schimb de impresii despre dormitul în pat cu copii, pisici, o juma’ de câine, multe jucării de pluş, patru mii de perne şi vreo douăşpe şosete desperecheate.



Cu făcutul de progrese în drumul spre anarhie (Muţunau).

Mostra 1:
La preluarea junelui din maşina care-l aduce de la grădiniţă, se constată vizual şi auditiv (mai ales auditiv, cam de către juma’ de stradă), că ’mnealui clefăia de zor oarece bumboană albă şi moale (porcării din astea), generos oferită de şoferul cel pofticioso-darnic (care, când mă gândesc la dentist, îmi pare de-odată nu un necugetat oferitor de bumboane, ci ditamai traficantu’ de droguri)

Ţin (inutil) conferinţa de presă care să interzică (iar!) bumboanele.
- Nu sunt de acord cu niciun fel de bomboane, moi ori tari, şi cu niciun fel de caramele, gumate ori de care-or fi!
Muţunau, aflat în curs de coborâre din maşină, se-atârnă de portieră şi se întoarce majestuos către şofer:
- Eu sunt de acord.



Mostra 2:
Junele cere jocul x, aflat la mare înălţime. Mă zgrepţăn la altitudinea cu pricina şi i-l dau.
După nici trei minute, cere jocul y. (de asemenea, sus cocoţat. nu, n-are sens să i le dau jos. tot pe-alea de sus le va cere! aici nu e despre joc, ci despre exploatarea organizată a Ilustrei Mele Mamiţunimi)

- Da’ strânge-l pe primul!
Mai trec câteva zeci de secunde.
- Vreau jocul y!
- L-ai strâns pe primul?
Muţunau, preventiv îndoit de şale:
- Da’ gata, îl strâng, nu e cazul să faci o criză!


Întru disculparea-mi, dând timpul înapoi cu vreo 18 ore, vedem următorul film:
- Vreau apă! zice Muţunau, chioro-auto-trezit din somn.
- Poftim, i se întinde un benign pahar verde, de Ikea.
Brusc, se dezlănţuie Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, varianta bocit-chiţăito-sforăitoare:
- Năeeeaaaaaaahhhhh! Nuuuuuu! Eu vreau în paharul cu pai!
- Şi eu de unde era să ştiu? Păi, gata, mă duc şi ţi-l aduc! Linişteşte-te, nu e cazul să faci o criză din atâta lucru!



Cu declaratul emfatic:
- Eu sunt înnebunit după planete, arteziene, şi după parc!

A propos de planete, va trebui să călătorim pe toate, şi să ne stabilim pe Venus - cred. Nu-s prea sigură. De la ceva activitate grădiniţească plus sistemu’ solar demiurgic din dotare ni se trage.
Următoru’ pas spre acest măreţ ţel va-ncepe cu fabricarea unei rachete. Din carton. În curând pe micile ecrane. A se continua.

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi.

Adică asta.

Autor: George W. Burns
Apărută la: Editura Trei.
570 pagini (câtamai cărămida)
59.00 lei.

 Conţine cele 101 poveşti din titlu, prefaţate de indicaţii referitoare la utilizarea terapeutică, plus sfaturi structurate privind crearea şi utilizarea metaforelor vindecătoare.

E scrisă într-un limbaj cald şi accesibil - Burns a vrut să-i aibă în vedere atât pe terapeuţi, cât şi pe părinţii aflaţi în dificultate, şi i-a reuşit.



Citat de la pagina 387:
Puneţi un copil într-o situaţie pentru care nu are abilităţile necesare, şi există o mare probabilitate că acel copil va adopta tipare inadecvate de gândire, emoţie şi comportament, care se vor menţine poate şi în viaţa adultă.


Recomand.

Să mai şi cetim - azi, din Elif Shafak

Oi mai fi scris despre ea, n-oi mai fi scris... (ăsta fiind semnul că voiam de ceva vreme să scriu despre ... poate chiar de vreun an?)

E vorba de Elif Shafak / Şafak. (eu prefer varianta americanizată, mi se pare c-o defineşte mai bine.

Întâi am citit cartea:

E o lectură frumoasă şi lungă. Nu pentru că n-ar fi uşor de parcurs, ci pentru că Elif scrie atât de bine încât impune ritmul lecturii.
Nu e o scriitură pe care s-o grăbeşti, se degustă bine un pic mai lent.

Apoi m-am dat pe TED.


În ultimă instanţă, ordinea în care faci cunoştinţă cu Elif (întâi audio-video sau întâi livresc) nu e relevantă.

Întâlnirea contează.