Vând mofturi, calitatea I

Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)

Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!

Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...

***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!
A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.

Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.

Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.


***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.
(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!




***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?

Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
 - Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!
 

Note (întârziate) post-vacanţă: de verificat periodic simetria copilului

Preambul:

Vacanţă. Ah, ce perioadă frumoasă (cel puţin teoretic), pe care, cam de când se termină (una), o cocoşez anticipativ (pe următoarea) cu toate nefăcutele / amânatele / întârziatele din varii motive.
(desigur, vacanţa trece şi nu se-ntâmplă mai nimic din marile planuri; dar câte am, deja, pentru cea-care-va-veni....)

În asta s-au întâmplat soamne şi odihne, în suficient de bună măsură cât să vreau să programez bi-săptămânal Ziua Somnului (de exemplu miercuri ne culcăm mai devreme - era să zic „orice ar fi”, dar am destulă ţinere de minte... şi sâmbăta (sau duminica) ne trezim de voie. asta ar însemna reducerea sesiunilor de/ renunţarea la patinaj. printre altele. hmmm)

N-am fost la mare (drumul, ca drumul, dar gândul la aglomeraţia de la destinaţie a fost suficient de represiv, imaginar vorbind, ca să decid că mai bine mă culc la loc). N-am făcut Marea Curăţenie Socialistă din Octombrie în casă (ci doar Marea Pregătire şi Micile Dereticări Strict Necesare) şi nici ordine în hăinuţe. Sau de-asta am făcut? (cum ziceam, cu tot somnul, oboseala a rămas).

Muţunau s-a bucurat de câteva zile de munte şi de mai multe zile de lupte anti-buniceşti pentru şefie-n casă. (Partidul Muţunautic de Guerilla milita de zor pentru nespălare pe dinţi, televizor non-stop şi alte minuni asemănătoare).

***

Această perioadă edenică (traversată fără prea mari belele, afară de o spaimă (pân’ la urmă nejustificată) de arsuri solare) s-a terminat brusc acum 3 duminici, oarecum pe fondul unei inivitaţii aniversare.

(Şcoala a început, oficial, pe 15. Neoficialo-pregătitor, ar fi putut începe de oricând am fi vrut, întrucât continuăm sub acelaşi acoperiş cu grădinilă. Ezitasem între 1 şi 8 septembrie, cu gând că antrenamentele matinale preliminare nu strică. La grădi puteam ajunge şi pân’ la 9, la şcoală e ceva mai strict, limita e 8.30. Dorinţa de-a accepta invitaţia a înclinat balanţa spre startul pe-ntâi).


Aşaaa... dar liniştea dinaintea furtunii s-a cam terminat luni-marţi (1-2 septembrie), cu ocazia descoperirii faptului că Muţunau, varianta îmbunătăţită post-vacanţă, poseda una bucată gambă de dimensiuni obişnuite (a se citi grisinice) şi ailaltă era dublă.
(n-am poze. dar se vedea de la metri distanţă...)

După lupte seculare care au durat treij’ de ani, am dedus că nu-i fractură, că nu-i ruptură musculară şi că, prin eliminare, ori e pişcat de oarece juvine veninoase (s-au lansat şi ipoteze mai fanteziste, gen Zogru), ori s-a-nţepat în nu se ştie ce, iar scărpinatul intens şi frecvent au făcut restul.

Pentru posteritate, declarăm, specific, că nu se schimbase culoarea pielii, că nu apăruseră pustule, că avea semne clar de scărpinici („bănuţul” tare care se formează sub piele) şi de intensă compresie (dacă-i aruncam o monedă pe picior, ar fi sărit înapoi - moneda, nu piciorul), precum şi oarece fierbinţeală locală, dar că, în pofida acestor elemente, Muţunau ţopăia de zor într-un picior, pretinzănd că totu’ e-n regulă şi că nu-l doare nimic.
Cum ziceam, soldatul sovietic merge pe sub apă cu ţigara aprinsă (mai puţin când e pus să se deplaseze per pedes pe distanţe scurte pe care ştie că le făcea cu maşina, caz  în care jalea şi protestele ating cote demne de subiecte mai bune).

Nici până azi nu-i clar care-a fost cauza belelei, dar momentan situaţia s-a egalizat, via comprese reci, verze zdrobite, un pic de Baneocin, de orice eventualitate, oarece unguent anti-alergic - Dermodrin, de la Montavit, recomandăm călduros - şi varii remedii homeopate şi nu numai.
Mai avusesem pe listă şi heparină, şi ibuprofen, dar am preferat să nu ajung la ele decât dacă chiar nu se putea altfel. S-a putut.

(În ce priveşte varza: ce-mi plac remediile naturiste! Dacă a mai rămas ceva nefolosit din medicament, de obicei îl poţi mânca.)


Revelaţia cu privire la posibila sursă a înţepăturii a venit via căzătură muţunautică pe ambii genunchi, cu şurub (există vreun campionat mondial de căzături la care participă Muţunau, pe furiş? întrevăd, în tumbele lui, oarece echere, şuruburi şi Tsukhahare. şi sper să se dea premii în bani!prietenii ştiu de ce)

Şi anume: post petrecere aniversară, Muţunau trăsese una bucată trântă spectaculos de împleticită peste un tufiş din parc. Ori s-a-nţepat în el (şi-a şi făcut oarece reacţie alergică la plantă... sau la insecticidul pe care-l presupun cu generozitate împrăştiat pe-acolo...) ori a deranjat vreun monstruleţ din tufiş, care l-a vampirizat pe loc.

În orice caz, de la episodul cu gamba am ajuns la cabinetul medicului homeopat.

Unde, în aşteptare, am putut observa prim-planic dinţanii de rechin (până atunci neobservaţi).

După care am băgat dentist.

După care Muţunau a băgat muci şi tuse.

Şi oarece deranjamente intestinale, desigur. 

Toate astea, într-o săptămână. 

După un pic de pauză condimentată doar cu căzături (care-s atât de obişnuite, încât abia după nişte zile m-am întrebat dacă nu e cazul să mai fac o programare - la oftalmolog!), prima zi de şcoală s-a finalizat şi cu braţul drept îmbogăţit cu o leziune de tip şniţel - de-aia la vederea căreia te crispezi instantaneu, ştiind visceral cum a fost făcută: dintr-o căzătură prelungă, târâită...

In rest, desigur, suntem bine-merci. Standardele pot să difere... 

 

De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Darian Leader şi David Corfield (nu Copperfield...) abordează din perspectivă psihosomatică subiectul De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Cartea e foarte interesantă în multe privinţe. Lăsând la o parte perspectiva mecanicistă, despre care ei zic că de la Koch ni se trage (pag. 27) ăşti doi cetăţeni se uită la boli dintr-o perspectivă curioso-dubitativă.

Tradiţional, zice(a)m că boala X e determinată de factorul Y (bacterie, virus, dat accidental sau intenţionat cu mecla de părete, întâlnirea cam bruscă între om şi tractor, etc, etc, etc) şi că se vindecă graţie medicamentului / tratamentului Z.

Doar că, se vede treaba, iaca, nu e fix aşa. Acu’ e dovedit (culmea, ştiinţific) că relaţiile cauză-efect cu sfinţenie postulate în medicină pur şi simplu nu-s 100% valide. Despre asta e cartea.

Dacă Leader şi Corfield au vreo supra-teză în afară de susţinerea nevoii de-a reanaliza cu un ochi proaspăt şi curios vechea perspectivă medicală, eu n-am prins-o. Dar fie şi numai teza curiozităţii e suficient de pertinentă şi de provocatoare cât să susţină cartea, care-i un pic mai mult decât o sumă de colecţii de speculaţii cu ifose.

Nici cartea lor, nici ce scriu eu acum nu e anti-medicină. E pro-recunoaşterea decentă a limitelor medicinei alopate, pentru integrarea lor corectă într-o perspectivă mai largă. Pro-redefinirea cadrului.

 

Leader şi Corfield încep prin a trece în revistă nişte chestii foarte interesante cu privire la aspectele psihosomatice.

Întâi, susţin că nu există boală psihosomatică - pentru că nicio boală gravă nu este provocată exclusiv doar de minte, ci că există legături între experienţa mentală şi organism, şi că există posibilitatea interacţiunii acestora (pag 10) drept care ar fi util să privim lucrurile şi din perspectiva căutării legăturii, fără pretenţia de a generaliza şi de a stabili mecanisme unice care conectează mintea şi trupul (pag 11)

Cam de aici a început să-mi placă de ei. 

Ş’acu’, bombardamentul cu citate, prima rundă. Frazele cu caractere îngroşate îmi aparţin, sublinierile sunt cele din carte:

Ideea unei singure cauze pentru o anume boală poate fi mai degrabă o credinţă, decât o perspectivă raţională. Dacă bacilul tuberculozei reprezintă o cauză necesară pentru tuberculoză, nu toată lumea care-l are va face tuberculoză, la fel cum streptococul de pneumonie poate provoca pneumonia, dar cu toate acestea mulţi poartă această creatură în gură, fără a face boala. De fapt, 5-10% din adulţii sănătoşi şi 20-40% din copiii sănătoşi îl poartă. (pag 28)

Din păcate, omuleţii nu citează sursa procentelor, ceea ce mă lipseşte de ocazia de-a trimite nişte mailuri... Mrrr.

Aşadar: cauza (postulată de medicină ca fiind atotputernico-unică) este necesară, dar nu şi suficientă.

Necesară, respectiv cică nu poţi face tuberculoză fără „ajutorul” micului bacil - deşi ştiu cel puţin un caz clinic unde toate simptomele coincideau la literă, punct şi virgulă, cu textele de manual, dar bacilul, şmecher mare, nu ieşea la absolut nicio analiză, indiferent de dibăcia calendarizării. Fapt care a provocat multă mătreaţă, via scărpinături intense-n capete de doamne şi domni profesori doctori sincer şi asumat confuzi.

„La nivel raţional putem accepta complexitatea, dar în realitate ne dorim ca lucrurile să fie simple şi clare. Oricât ar părea de ciudat, aceasta reîntăreşte credinţele şi superstiţiile caracteristice vremurilor de dinaintea apariţiei medicinei ştiinţifice. La urma urmelor, modelul bacterian concepe boala ca entitate singulară şi discretă, acest fapt fiind foarte apropiat de presupunerea din trecut cum că boala ar fi o entitate autonomă care vizitează individul, precum un demon. Descoperirea organismelor microscopice şi a modului cum acţionează infecţiile nu a risipit aceste temeri arhaice, ci mai degrabă le-a oferit un ambalaj ştiinţific. Aşa cum spunea cercetătorul în medicină şi psihosomatică Alberto Seguin: „Microbul constituie forma ştiinţifică a demonului ce atacă şi ucide.” (pag 31)

Mda. Am vaga senzaţie că şcoala medicală românească, în pluc, concepe boala ca pe o entitate singulară şi discretă independentă de cel care o aduce. Omul-pacient.

Sau nu, stai, că totuşi cineva plăteşte consultaţia.

 

[...] De exemplu, hepatita B poate fi legată de infecţiile acute ale ficatului, de tumorile ficatului, sau poate să nu determine apariţia niciunui simptom.

Cu cât sunt studiate mai mult bolile presupuse a fi mai omogene, cu atât pare mai posibil să existe diferite mecanisme ce pot produce aceleaşi leziuni şi tulburări fiziologice, aşa cum aceleaşi mecanisme pot produce diferite leziuni sau răspunsuri fiziologice. [...]
Un singur mecanism oarecare nu este suficient pentru a fi făcut responsabil atunci când ne îmbolnăvim. (pag 36-37)

 

Atunci când mergem la doctor, sperăm să ne putem baza pe experienţa şi cunoştinţele acestuia. Însă putem face acest lucru între nişte limite. (pag 48)

Iaca, nu numai şpaga are limite.

Managementul bolii duce adesea la plasarea pacientului pe o bandă transportoare, cu opriri în diferite destinaţii, pentru a furniza mici unităţi de cunoştinţe specifice. Aceast problemă se oglindeşte şi în specificitatea medicaţiei. Este prescris un medicament pentru un simptom anume, acesta având efecte adverse care necesită alt medicament care să le contracareze şi apoi, în multe cazuri, este recomandat încă un medicament care să rezolve efectele nedorite ale celui din urmă. Unul dintre efectele acestor procese constă în faptul că responsabilitatea devine anonimă, iar pacientul se pierde într-un lanţ de proceduri medicale interconectate. Se pierde din vedere faptul că toate aceste variabile ar putea fi luate în considerare laolaltă. (pag. 49)

Pe parcursul cercetării noastre efectuate pentru această carte, am fost surprinşi să descoperim că unii dintre specialişti nu ştiau de existenţa unor domenii întregi ale medicinei contemporane. Nu era vorba că nu citeau literatura de specialitate, lucru pentru care nu ar putea fi blamaţi, ci de faptul că habar nu aveau de existenţa respectivei specialităţi. Şi luând în considerare cantitatea volumului de lucru al celor mai multe cadre medicale din ziua de astăzi, unde ar găsi timp în plus să citească sau să facă cercetări? (pag 54)

„[...] . [...]” (pag 55)

Atunci când pacientul se plânge din cauza unui simptom, adesea prima întrebare care i se pune este: „De cât timp îl aveţi?” şi nu „Când anume a apărut?”. Aceste două întrebări sunt complet diferite. Prima cere un răspuns referitor la momentul apariţiei, care poate fi sau nu în concordanţă cu cunoştinţele medicale referitoare la diferite boli, cunoştinţe preluate dintr-o carte sau de pe net. [...]. Întrebarea „Când anume a apărut simptomul?” deschide perspectiva istoriei unice a pacientului. Răspunsul poate fi sau nu bogat în detalii, dar cel puţin această întrebare îi oferă pacientului ocazia de a furniza unele informaţii reale. (pag 61-62)

Simptomele fizice sunt adesea semne ale unei dorinţe de a comunica ceva, iar acestea apar mai cu seamă la nivelul pielii sau sub forma tulburărilor gastrointestinale. [...] Atunci când astfel de probleme apar în copilărie, în cele mai multe cazuri vor determina forme de tratament aplicate de către persoanele care îngrijesc copiii. Simplul fapt că sunt observate le oferă o funcţie comunicativă, care poate deveni importat atunci sau cu altă ocazie. Iar această funcţie comunicativă denotă faptul că există ceva de luat în seamă, indiferent de modul în care simptomele articulează acel ceva. (pag 65)

 

[...] Stresul este un concept la îndemână şi omniprezent, dar ce înseamnă el de fapt? Diagnosticarea stresului poate fi în definitiv o bună modalitate de evitare a analizei detaliate a istoriei pacientului. Este un alibi modern pentru evitarea ascultării pacientului. (pag. 67)

Sistemul birocratic al societăţii moderne, aşa cum a arătat filosoful Alasdair McIntyre, nu lasă loc pentru poveştile individuale ale vieţii umane. Iar conceptul de stres ne ajută să scăpăm de aceste poveşti. (pag. 80)

Când auzim iar şi iar de o boală fizică apărută cam în aceeaşi perioadă cu o despărţire sau o pierdere importantă, fără vreo legătură între ele, probabil că tocmai lipsa acestei legături este legătura însăşi. (pag 82)

 

[...] Astfel de reformulări ale trecutului sunt omniprezente în viaţa omului, aşa încât reconstituirea biografiei medicale a pacientului nu este niciodată uşoară. În practica psihosomatică ne întâlnim adesea cu oameni care cred că simptomele lor fizice sunt legate de un eveniment anume din trecut. Uneori, aceste opinii sunt îndoielnice. În alte cazuri, pacientul intuieşte că ar exista o legătură, dar are dubii în ceea ce o priveşte. (pag 95-96)

 

„[...] Aceste aşa-numite „reacţii de comemorare” duc la apariţia sau exacerbarea simptomelor fizice la celebrarea unei date importante, adesea a unui deces. [...]

S-a descoperit că decesul, comemorăril şi bolile sunt puse laolaltă printr-o logică complicată ce implică în acelaşi timp nenumărate variabile. [...]
Freud era sigur că va muri între 40 şi 50 de ani, iar apoi a stabilit pentru o vreme că nu va ajunge la 51 de ani. Se ştie chiar că atunci când pleca, le spunea prietenilor: „Adio, s-ar putea să nu mă mai vedeţi niciodată”, în ciuda faptului că a trăit până la vârsta de 83 de ani. (pag. 101)

[...] Deşi există nenumărate exemple de acest fel, trebuie să înţelegem că nu există o corespondenţă simplă între trăirea unei pierderi şi boală. În unele cazuri, vor fi necesare astfel de pierderi pentru a reînvia amintirile şi afectele legate de cele de dinainte. Una din cele mai potrivite descoperiri ale medicinei psihosomatice a fost că, dacă pierderea sau despărţirea pare a avea un impact puternic asupra unui pacient, adesea acest lucru se datorează faptului că a zgândărit probleme apărute în urma unei pierderi anterioare. Acest lucru va fi semnificativ mai ales în acele cazuri în care cea de-a doua relaţie s-a înfiripat ca o compensaţie sau înlocuire a celei de dinainte. Atunci când a doua relaţie dispare sau este pusă în pericol, persoana respectivă se întoarce înapoi la pierderea traumatică suferită anterior.

Contextul fiecărei pierderi în parte trebuie analizat cu atenţie. (pag. 103)

Mdam, paragraful ăsta zdrăngăne nişte corzi şi pe la mine...

 

Studiile despre doliu ne arată că o pierdere poate avea efecte semnificative asupra sănătăţji inimii şi a sistemului imunitar al persoanei. Iar reacţiile comemorative, care pot merge de la accentuarea unei boli autoimune până la un atac de cord, sugerează că organismul deţine sisteme de memorie care evită gândirea conştientă. Există un ceas care merge, şi nu e acela pe care-l porţi la mână. Formele de înregistrare a timpului sunt în cea mai mare parte inconştiente. Atunci când un eveniment nu poate fi procesat sau nu i se poate găsi o explicaţie, el poate lăsa unele urme asupra corpului. (pag. 110)

[...] Asta sugerează că un simptom nu înseamnă neapărat acelaşi lucru tot timpul şi, mai mult decât atât, că ar trebui să renunţăm la ideea că ar exista o clasă de simptome simbolice care se distinge net de cea a simptomelor fără nicio semnificaţie. (pag. 153)

[...] Un studiu a descoperit că vindecarea rănilor suferite de cei care-i îngrijesc pe bolnavii cu Altzheimer durează cu nouă zile mai mult decât în cazul grupului de control, imunitatea scăzând nu numai pe durata îngrijirii, ci şi cu mulţi ani după ce bolnavul a decedat.” (pag 249)

Aici oamenii citează sursa. E un studiu realizat de J. Kiecolt-Glaser et al, „Slowing of Wound Healing by Psychological Stress”, Lancet, 346, 1995, pp. 1194-6

Deşi uneori le este greu să recunoască ceea ce simt, îngrijitorii trăiesc o mare furie faţă de cei pe care-i iubesc şi îngrijesc. (pag. 249)
 

Cuvântul cancer evocă o singură entitate bine închegată, şi totuşi el se prezintă sub nenumărate forme. Potrivit unor clasificări, există mai mult de 150 de tipuri de cancer. Deşi adesea asociem cancerul cu o creştere necontrolată a celulelor şi cu expunerea la agenţi cancerigeni cum ar fi azbestul, razele ultraviolete sau nicotina, este mai puţin cunoscut faptul că aproape 15% din cazurile de cancer provin din infecţii. (pag 264-265)

 

[...] să ne gândim la aşa-numitele „cancere pe cicatrice”, care apar din leziuni de ţesut ce nu se vindecă niciodată. Într-adevăr, cancerele au fost descrise în general ca nişte „răni care nu se vindecă”. (pag 267-268)

 

Atunci când ne întrebăm de ce se îmbolnăvesc oamenii, trebuie să luăm în calcul acest aspect al trăirii umane: nu doar cum ne raportăm la ceilalţi, dar şi cum am internalizat felul în care ceilalţi se raportează la noi sau, şi mai clar, felul în care interpretăm noi acest lucru. Felul în care ne imaginăm cum percep ceilalţi existenţa noastră este important pentru sănătatea noastră fizică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, nu conştientizăm acest lucru. (pag. 275)

Cuvintele nu sunt simple expresii ale stărilor afective, ele sunt conectate în reţele cu alte cuvinte, imagini şi ataşamente [...]. Ce simţim la nivel conştient poate fi adesea rezultatul legăturilor efectuate în cadrul reţelelor inconştiente care leagă cuvintele şi sentimentele din trecut. (pag.279)

 

Ar mai fi multe de citat, în special despre alexitimie şi despre forcludere - sau holofraza lui Lacan.

Dar am să procedez precum Şeherezada - deşi nu văz zorii mijind şi nici sfioşenia nu mă dă afară din casă, am să tac.

Ca să (mai) las (şi) din plăcerea lecturii directe.

Pastiluţe râd în soare

Magne B6 pentru oboseală.

Omega 3 pentru memorie. Cred, că mai uit să iau.

Spirulină pentru ... pentru aşa, în general, vitaminizare. Îhî.

Guarana ca să nu mai dau atât de des cu capul de tastatură. Când sunt pe punctul de a adormi, îmi cam cade capul. M-am gândit la un guler cervical, şi la un sistem de corzi de extensor, precum şi la un dispozitiv cu arc, dar mi-e neclar de un’ să le iau şi am tot uitat să caut.

Varii granule homeopate pro-imunizare. Par să meargă. Până acum.
Dar doar la mine, că Muţunaul a preferat s-o dea iar, după circa nici 3 săptămâni de pauză, în tuse şi-n muci. Răceala i-o fi pe final. Sper.

Aşaaaa... ce mai era? Sunătoare, pentru văzut viaţa în alte culori decât gri.

Sunt o gigantică jucărie zornăitoare, cu buzunarele pline de stimulente de sinteză & nu numai, care aşteaptă de luni întregi Sfârşitul Salvator de Săptămână, Plin de Somn.
Inutil de precizat că vine numai Sfârşitul de Săptămână Super-Buimac, mai obositor decât zilele de lucru, în care oameni vioi sună înainte de ora 10.00 (vade retro...) dorind să facă chestii sau doar să stea de vorbă. Pe care eu, apoi, desigur, uit a-i suna. Brrr.

Cred că mi-ar trebui vreo paişpe ani de vacanţă ca să-mi revin.

Cum n-am, voi lansa un nou regim - regimul celor Minim Şapte Ore de Somn pe Noapte.
(tehnic vorbind, am nevoie de un multiplu de 4, dar... de unde nu-i...)

Să vedem unde, în afară de dorinţa de şi mai mult somn, poate duce.


PS: estimp, Muţunaul vorbeşte prin somn. În spaniolă, dat fiind că asta-i limba-n care rulează pe youtube filmul lui preferat cu Tom şi Jerry. Alt odihnit.

Ghici ghicitorile mele...

1. Pentru că nu se poate nuntă fără slută şi, dacă tot mi-am amintit de ceva ce n-apucasem să scriu la vreme...

Ce companie (isteaţă-clei) de import şi distribuţie de suplimente alimentare are produse pentru care nu-şi informează deloc (nu că nu la vreme, deloc!) angajaţii şi partenerii de distribuţie (şi ăia, alţi deştepţi cu spume care nu citesc etichetele de produs, că-s ocupaţi să fugărească gândacii din magazin/depozit; etichetele alea originale, că pe cele traduse... Dumnezeu cu mila!) cu privire la faptul că gama X trebe păstrata la frigider?

Dintotdeauna, nu doar de la deschidere?

Că doar n-are frigider în interior şi nici presurizată nu e? (nu c-ar conta, când temperatura, nu contactul cu aerul, păstrează sau strică produsul?)

După calculele mele estimative, un stoc de câteva zeci de mii de sticloanţe cu preţ final de vânzare apropiat de 100 RON fiecare au fost vândute absolut inutil.
Zeci de mii = 2.000 puncte de desfacere în ţară (magazine naturiste şi farmacii) x 10 sticloanţe.
În ţară nu-s atâtea puncte de desfacere din cele enumerate. Sunt mai multe.


Ăhă. Aia e.

Apoi să nu le urezi un sincer cap în nas (i)responsabilului de produs, ălora de la înregistrări, şamd?
Să te mai miri, după aia, ce opere complete publicitare scot?

Note:
Citiţi măcar eticheta produsului înainte de-a scoate banii. Originala, dac' se poate.
Prin lege, farmaciile tre’ să vă lase să citiţi prospectul înainte de cumpărare. N-or fi drogheriile mai cu moţ...
Pentru cine are mare încredere în sfatul specialistului de la tejghea şi nu caută confirmarea scrisă despre subiect, am eu un medicament de mare succes, cu un istoric folcloric şi chiar ştiinţific, ştiut de toată lumea, impresionant. Aqua chiorensis. Sunaţi la xxxx xxx xxx, vând ieftin.


Şi ţineţi cont de faptul că probioticele, cu foarte puţine excepţii, trebuie păstrate la frigider. De la o temperatură încolo, bacteriile alea (pretins vii în preparat) cam mor.
Rip.



2. Mai... vesel... să zicem...

Ce făceau, acum câteva nopţi, pe la 1, (ante meridian) Muţunau şi Mamiţuni?

Răspunsul e profund exotic. Iată câteva variante ajutătoare:
- timbilding?
- implementare de planuri de contingenţă = limitare rapidă şi eficientă de pagube domestice?
- exerciţiu de apărare civilă de apartament, în capitolul instalaţii sanitare de baie?
- preveneau o inundaţie (şi mai mare...)?
- se felicitau pen’ că ţin în casă tot felul de furtunuri şi fitinguri de rezervă, cu care se mai şi descurcă să umble?
- toate cele de mai sus?


Notă: merită să păstrezi chestii de rezervă în casă. Pe toate. Poate chiar şi o altă casă în sine.

Începem îndoctrinarea. Şi imunizarea!

Îndoctrinarea se referă la povestirile Jataka - încarnările anterioare ale lui Buddha.
(O serie de scurte povestiri care, dincolo de aspectul religios şi/sau filosofic, sunt excelente pretexte de discuţie cu micii ganditori.)

O versiune (audio), aici.

O alta (text), aici.

Desigur, există şi pe youtube. Unele mai prost facute, unele mai bine. 



Imunizarea cuprinde polen crud (dimineaţa)

şi Omega 3 (seara).

Am zis să-ncepem din timp.
Aştept cu interes rezultatele.

Epopee de grădinilă şi răceală

Vineri seara, săptămâna trecută:
- Vrei să mergem mâine la zoo, să vedem muuuulte animale?
- Nu! Me’gem ’a g’ădiniţă!

A doua zi, loooogic, muci la nas cât lumânările de botez. După cum decurg răcelile muţunautice, nici vorbă de grădi săptămâna asta, dacă nu vrem să cadă laţi toţi pe-acolo (şi nu ne-am propus).
Momentele de debut mucesc sunt, la noi, cam ca alea de prin filmele cu aviatori/astronauţi, de pregătire pentru impact iminent. Pen’că adio somn noaptea, bun venit urlete, vise urâte şi scandal. Dacă am fost senilă şi-am uitat să-ncep din timp doparea Muţunaului cu imunostimulante...

Drept care iată arsenalul curent, prescris de doctor Mamiţuni, în colaborare cu doctor Google şi alţi câţiva savanţi celebri, pentru muci şi oarece tuse (fără febră, c-acolo am intra deja în alt film):

- nebulizator (Norditalia, că de ăsta avem), dotat cu ser fiziologic şi, eventual, Pinosol (n-am stat decât patruj’ de minute cu masca pe nas ca să-l conving pe june, pe sistemul psihologie inversă, s-o accepte măcar 5 minute);

- batista bebeluşului (cu aspiratorul aferent) - această unealtă de tortură omologabil-medievală a ajuns să ne devină cel mai bun prieten; Muţunau, care a ajuns să-i simtă utilitatea, o cere, şi e cel mai important din lume când ţine el partea care merge spre nas; concluzia este că mami aduce mucii! (adică batista...)

- candelă de aromoterapie, „umplută” cu ulei volatil de pin şi de brad şi amplasată strategic sub patul muţunautic, cât să-i vină drept la ţintă aromele-de-nas desfundătoare;

- capsule Karvol (sau Carmol, sau Inhalant Baby, de la Biofarm) sparte şi picurate pe pernă, respectiv pijama;

- balsam Wick şi Himalaya, masat pe piept(W), respectiv frunte şi nas(H);

- lăptişor de matcă, 1 linguriţă mică-mică, rasă, dimineaţa;

- apă de băut dopată cu Paragrippe şi Coryzalia (eu nu reacţionez deloc la Oscillo, nici dacă iau 3 săptămâni la rând, în schimb cu Paragrippe mă fac bine mai repede decât prevede norma)

- vitamina C (când picături, conform prospectului, când sub formă de comprimat Calciu-Sandoz portocaliu, rupt strategic în două şi botezat fâs-fâs)

- sirop de tuse ayurvedic Cough End (ultima dată făcuse minuni... acu’ nu mai pare să rezolve cine ştie ce... şi are şi un parfumel deosebit, adică-mi mută nasul)

- sirop de echinacea (Echinaid sau altele)

- faimosul ceai de ceapă.



Au mai concurat, dar nu s-au calificat în semifinale din motive de refuz isteric, următoarele:

- ceaiul de ghimbir;
- limonada fierbinte; (mă rog, caldă; lămâi şi chitre date prin blender, cu miere, cuişoare şi alte arome, încălzite puţin)
- propolisul şi polenul;
- cătina (scuipată direct între ochii îndopătorului)


Până una-alta, e mai bine. N-a fost nevoie de anti-termice, pentru că n-a făcut febră. Are un pic de roşu în gât. Am fost la medic şi acum stăm în aşteptare cu un tratament ceva mai ţintit. Eu mă încăpăţânez să nu-i dau antibiotic fără rezultate clare la antibiogramă, şi alea n-au venit încă.

Am putea, desigur, să ne lansăm şi într-o aventură homeopată (cu unitare!), moment din care vom face scurtă la mână zguduind granule, pentru că nici nu poate fi vorba să accepte să le ţină sub limbă. Să le scuipe, da, desigur.

uuuf.

Crizuţe

Mai nou, este total interzis să i se taie ghearele. Că unghii nu li se mai poate spune. Cam odată la două săptămâni, reuşim - în mod paşnic şi în minim 7-8 reprize.
Noroc c-am descoperit Sol Solecito.
Muţunau, hipnotizat complet, nu mai bagă de seamă nimic cât ţopăie ăia pe ecran.



Să te ferească Dumnezeu să nu-i dai instantaneu ce-ţi cere - mai ales la masă.
Chestia e că, de cele mai multe ori, nimeni nu înţelege ce solicită Muţ cu atâta patos zbierător.
Moţiiia e mozarella. Da’n rest... e prin încercări. Care durează. Fapt ce ne aduce la cele scrise mai sus.
Drept care mă strădui să rămână la vedere numai tentaţiile benigne - mâncărurile magice (smântâna, boabele de porumb şi piureul de mango), care se îngurgitează, de obicei, oricât, oricum, oricând. Mai nou, pare-se că şi iaurtul intră, încet-încet, în categorie...


Din când în când, trânteşte tot ce prinde.
Într-o vreme, se lăsase...
Am răsuflat uşurată prematur.
Plănuiesc ascunderea tuturor jucăriilor. Ca să nu mai aibă senzaţia de prea-mult. Mi-e însă că după aia ia biblioteca şi dulapurile la rând...


Este foarte greu de spus când se uită pe unde calcă şi când nu.
A intrat în plin, din senin, în repetate rânduri, în varii obstacole - de la dulapul de pe hol până la trecătorii nevinovaţi (şi neapăruţi din pământ!) de pe stradă. Nicio legătură cu cât de obosit sau odihnit era.
Aşadar, sport şi sănătate, pe lângă el. Că, din câte ştiu eu, altă frână de copii nu s-a inventat.


Nu vrea să mai iasă din cadă.
Orice tactică de extracţie aplicată cu succes azi expiră până mâine.
„Noroc” c-a fost oprită vreo două zile apa caldă, aşa că, la raţie, s-a mai putut hotărî să iasă din apă - în condiţiile-n care la robinet curgeau, practic, sloiuri.

Iar se trezeşte noaptea... (şi nu o dată!)