Care-i treaba cu fiinţele imaginare

După mii de ani (şi de bani) de purtat gutieră, dinţoii lui Muţunau s-au mai îndreptat oareşcum (greu, lent, dar vizibil), însă cel puţin unul din incisivii cei noi iese tot rechineşte (în spatele celui nepicat încă). Pentru că asta-nseamnă (după spusele doamnei doctor de dinţoi, respectiv conform dovezilor extrem de bine-ancorate şi greu extrase de la locul faptei) că rădăcina dintelui de lapte nu a fost „tocită” de cel definitiv, ia hai, pe această vreme minunată, să programăm vizite la dentist... Chestiune pentru care nu e clar unde vom putea parca, dat fiind că Bucureştiul se strâmtează când ninge, şi fix parcările (şi aşa insuficiente) dispar.

Da’ pân’ la dentist, se pune zilnic, mai pe seară, problema unde plantez maşina chiar pe lângă casă... 

Pentru că nu am fost în Bucureşti când a căzut marea ninsoare, n-am avut ocazia să mă şi distrez cu scosul maşinii - ci doar cu bâjbâitul pe drumul de întoarcere. 
Dar după întoarcere... (adică săptămâna trecută...)

- Ia să vedem, ne ajută Zâna Parcării să găsim vreun loc rezonabil? 
(notă: azi dimineaţă, la şcoală,  nu doar că nu ne-a ajutat, părea supărată tare pe noi)
- Ăăăă... mami... Zâna Parcării nu există, sper că ştii, da? 
(cam tolomacă mami asta)

***De Moş Crăciun nu se-ndoieşte. Cred şi eu, e convenabil să-ţi tot aducă acest individ (semi)cunoscut Lego-uri... 
Între noi fie vorba, şi-acum mă-ntreb cum stă, de fapt, Muţunau la capitolul atenţie. Ultimul său cadou „de Crăciun” era, anunţat dinainte, un joc Lego pe care urma să-l primească de la NanaManu. 
NanaManu, persoană generoasă de altfel, nu stă bine cu timpul, şi nici cu informaţiile detaliate despre Lego, aşa încât de achiziţionarea cadoului m-am ocupat eu. 
Cum nici eu nu stau grozav de bine la jonglatul cu toate activităţile posibile, n-am reuşit să pasez cadoul la vreme. 
Aşa încât, în seara rezervată pentru vizita la NanaManu, recte colectarea cadoului, na belea: cadoul nu e dus. Cum merg şi cu copil, şi cu cadou, fără ca junele să deie ochii cu pachetul? Ditamai cutioiul, de altfel. 

Em... să-ncercăm, să vedem ce iese. 
O pungă neagră avem?
Avem, da’ nu acoperă decât cel mult două treimi din cutie. 
Eh, dă-o-ncoa’. 

Ei bine, stimaţi telespectatori, a mers. Am mers cu Muţunau de mână, în timp ce cu ailaltă mână strângeam subsuoară cutioiul. 
Cum şi de ce nu l-a văzut în maşină şi pe stradă, pot pricepe - era atent la altele, alerga, etc. 
Cum şi de ce nu l-a văzut când am intrat în casă, iar ştiu - a intrat el primul şi-am putut pasa discret obectul.
Cum şi de ce nu l-a văzut în lift, mă depăşeşte. Aşa cum mă depăşea, transversal, cutia. (deşi nu mi-s tocmai mică, onor cutia plantată subsuoară se vedea simultan de pe dupe ambele mele extremităţi, oricum aş fi ţinut-o). 


Concluzia nu poate fi decât că Moş Crăciun există. (şi că, ori îţi ia minţile, ori îţi dă o doză de discreţie suspect de mare pentru vârsta ta).

***
Aşa... dar care-i, totuşi, treaba cu dinţii? Că ăştia-s reali...

- Mami, dar la mine n-a venit, ultimele două dăţi, Zâna Măseluţă... 
- Care ultimele două dăţi? 
- Când mi-au căzut dinţii de sus. La ăsta (toc-toc demonstrativ) eram la bunica, şi la ăsta (toc-toc bis) eram aici.
Ruşine mie, huooo, habar n-am când s-au petrecut aceste chestii. Am notat doar primii doi dinţoi. Cred.

 - Păi, uite, acum mai ai două ocazii: dintele pe care probabil ţi-l va extrage doamna doctor, că, dacă are rădăcina mare, nu-l poţi scoate tu, şi celălalt, care se clatină.
- Da.... sper... 

 Prin urmare: e clar care-i treaba cu fiinţele imaginare.
Cum dai bani, cum, desigur, exişti.
Şi te mai şi aşteptăm pe la noi!

Note (întârziate) post-vacanţă: de verificat periodic simetria copilului

Preambul:

Vacanţă. Ah, ce perioadă frumoasă (cel puţin teoretic), pe care, cam de când se termină (una), o cocoşez anticipativ (pe următoarea) cu toate nefăcutele / amânatele / întârziatele din varii motive.
(desigur, vacanţa trece şi nu se-ntâmplă mai nimic din marile planuri; dar câte am, deja, pentru cea-care-va-veni....)

În asta s-au întâmplat soamne şi odihne, în suficient de bună măsură cât să vreau să programez bi-săptămânal Ziua Somnului (de exemplu miercuri ne culcăm mai devreme - era să zic „orice ar fi”, dar am destulă ţinere de minte... şi sâmbăta (sau duminica) ne trezim de voie. asta ar însemna reducerea sesiunilor de/ renunţarea la patinaj. printre altele. hmmm)

N-am fost la mare (drumul, ca drumul, dar gândul la aglomeraţia de la destinaţie a fost suficient de represiv, imaginar vorbind, ca să decid că mai bine mă culc la loc). N-am făcut Marea Curăţenie Socialistă din Octombrie în casă (ci doar Marea Pregătire şi Micile Dereticări Strict Necesare) şi nici ordine în hăinuţe. Sau de-asta am făcut? (cum ziceam, cu tot somnul, oboseala a rămas).

Muţunau s-a bucurat de câteva zile de munte şi de mai multe zile de lupte anti-buniceşti pentru şefie-n casă. (Partidul Muţunautic de Guerilla milita de zor pentru nespălare pe dinţi, televizor non-stop şi alte minuni asemănătoare).

***

Această perioadă edenică (traversată fără prea mari belele, afară de o spaimă (pân’ la urmă nejustificată) de arsuri solare) s-a terminat brusc acum 3 duminici, oarecum pe fondul unei inivitaţii aniversare.

(Şcoala a început, oficial, pe 15. Neoficialo-pregătitor, ar fi putut începe de oricând am fi vrut, întrucât continuăm sub acelaşi acoperiş cu grădinilă. Ezitasem între 1 şi 8 septembrie, cu gând că antrenamentele matinale preliminare nu strică. La grădi puteam ajunge şi pân’ la 9, la şcoală e ceva mai strict, limita e 8.30. Dorinţa de-a accepta invitaţia a înclinat balanţa spre startul pe-ntâi).


Aşaaa... dar liniştea dinaintea furtunii s-a cam terminat luni-marţi (1-2 septembrie), cu ocazia descoperirii faptului că Muţunau, varianta îmbunătăţită post-vacanţă, poseda una bucată gambă de dimensiuni obişnuite (a se citi grisinice) şi ailaltă era dublă.
(n-am poze. dar se vedea de la metri distanţă...)

După lupte seculare care au durat treij’ de ani, am dedus că nu-i fractură, că nu-i ruptură musculară şi că, prin eliminare, ori e pişcat de oarece juvine veninoase (s-au lansat şi ipoteze mai fanteziste, gen Zogru), ori s-a-nţepat în nu se ştie ce, iar scărpinatul intens şi frecvent au făcut restul.

Pentru posteritate, declarăm, specific, că nu se schimbase culoarea pielii, că nu apăruseră pustule, că avea semne clar de scărpinici („bănuţul” tare care se formează sub piele) şi de intensă compresie (dacă-i aruncam o monedă pe picior, ar fi sărit înapoi - moneda, nu piciorul), precum şi oarece fierbinţeală locală, dar că, în pofida acestor elemente, Muţunau ţopăia de zor într-un picior, pretinzănd că totu’ e-n regulă şi că nu-l doare nimic.
Cum ziceam, soldatul sovietic merge pe sub apă cu ţigara aprinsă (mai puţin când e pus să se deplaseze per pedes pe distanţe scurte pe care ştie că le făcea cu maşina, caz  în care jalea şi protestele ating cote demne de subiecte mai bune).

Nici până azi nu-i clar care-a fost cauza belelei, dar momentan situaţia s-a egalizat, via comprese reci, verze zdrobite, un pic de Baneocin, de orice eventualitate, oarece unguent anti-alergic - Dermodrin, de la Montavit, recomandăm călduros - şi varii remedii homeopate şi nu numai.
Mai avusesem pe listă şi heparină, şi ibuprofen, dar am preferat să nu ajung la ele decât dacă chiar nu se putea altfel. S-a putut.

(În ce priveşte varza: ce-mi plac remediile naturiste! Dacă a mai rămas ceva nefolosit din medicament, de obicei îl poţi mânca.)


Revelaţia cu privire la posibila sursă a înţepăturii a venit via căzătură muţunautică pe ambii genunchi, cu şurub (există vreun campionat mondial de căzături la care participă Muţunau, pe furiş? întrevăd, în tumbele lui, oarece echere, şuruburi şi Tsukhahare. şi sper să se dea premii în bani!prietenii ştiu de ce)

Şi anume: post petrecere aniversară, Muţunau trăsese una bucată trântă spectaculos de împleticită peste un tufiş din parc. Ori s-a-nţepat în el (şi-a şi făcut oarece reacţie alergică la plantă... sau la insecticidul pe care-l presupun cu generozitate împrăştiat pe-acolo...) ori a deranjat vreun monstruleţ din tufiş, care l-a vampirizat pe loc.

În orice caz, de la episodul cu gamba am ajuns la cabinetul medicului homeopat.

Unde, în aşteptare, am putut observa prim-planic dinţanii de rechin (până atunci neobservaţi).

După care am băgat dentist.

După care Muţunau a băgat muci şi tuse.

Şi oarece deranjamente intestinale, desigur. 

Toate astea, într-o săptămână. 

După un pic de pauză condimentată doar cu căzături (care-s atât de obişnuite, încât abia după nişte zile m-am întrebat dacă nu e cazul să mai fac o programare - la oftalmolog!), prima zi de şcoală s-a finalizat şi cu braţul drept îmbogăţit cu o leziune de tip şniţel - de-aia la vederea căreia te crispezi instantaneu, ştiind visceral cum a fost făcută: dintr-o căzătură prelungă, târâită...

In rest, desigur, suntem bine-merci. Standardele pot să difere... 

 

Moment istoric cu dinţi

Înainte

După

Urmează (cândva) poza cu micul monolit alb.


Nu mă pot opri să nu constat asemănarea cu rechinii. (de fapt, rădăcina dintelui de lapte s-a dovedit a fi atât de zdravănă şi bine-nfiptă, că nu prea avea cum cădea fără ajutor)

 Între timp am performat şi povestea cu zâna măseluţă şi vom perfoma, desigur, şi povestea cu radiografia panoramică.

Când îţi crapă măseaua....

 ....nicio alta decât cea necrozată acu’ vreun an jumate...
(dar, evident, crăpată acum pe partea cealaltă, nu pe cea reparată anterior. fireşte, ronţăirea perseverentă, de dată recentă, a unui pungoi de porumb prăjit e o pură coincidenţă).


Pe scurt, du-te cu copchilul la dentist. (că e din scurt, că alte programări nu mai sunt, că nu-l poate prelua, tot din cauză că e din scurt, fără a se da peste cap de cinci milioane de ori şi cu fundu’ de pământ, odată, nimeni)

Ei, hai să-ncercăm.

Am luat un set de carioci groase (4 lei) de pe la ceva magazin obscur dintr-o piaţă mică.

Am printat circa două kile de foi desemnate colorării. Care de la PicGifts, care de la Supercoloring, care de la Kaboose (nu puteau lipsi piraţii).
Tangledcoloringpages e, iar, un site util & interesant.

Am explicat din timp junelui care-i treaba. Ce facem, unde mergem, ce se întâmplă şi cum e de aşteptat să se poarte fiecare dintre noi. (in linii mari, eu să nu urlu, să nu dau din picioare şi să nu bat dentista, el, nici atât)

La faţa locului, junele s-a comportat exemplar. De pus la icoană, cu busuioc.
A avut răbdare să aşteptăm; a răspuns de 5 ori în 3 minute setului standard de interogări (cum te cheamă? câţi ani ai? mergi la grădi? - ocazie cu care m-am gândit serios să-i fac un tricou cu toate răspunsurile astea; când mai creşte, pun pătrăţele noi; sau, la o adică, scriu cu marker-ul de textile, cifră după cifră); odată intraţi în cabinet (doamna doctor în chestiune posedă oarece nepoţel, un pic mai mic, deci a fost încântată să-l studieze în paralel cu cavernele din dantura pacientei) s-a pus netulburat pe desenat.

Atât de netulburat că nu s-a sinchisit de criticile acerbe ale audienţei scandalizate de culoarea (mmm... tehnic vorbind, culorile) alocată(e) mâţei.

(inexplicabil, bostanul parţial mov n-a şocat pe nimeni)


Am rezolvat pretins-diplomatic situaţia:

- E o mâţă de Halloween! E şi ea deghizată!
(devin brusc creativă în preajma aparaturii stomatologice)


Apogeul situaţiei n-a fost atins însă când Muţunau, debordând de siguranţă de sine, a răspuns (neconform cu realitatea) un „da!” hotărâto-indignat la întrebarea „da’ tu te speli pe dinţi, nu-i aşa?” (răspunsul mai complet ar fi putut fi „da, da’ ştii cât mă zbat să nu?”), ci când a venit să studieze cam ce se întâmplă între fălcile mumă-sii şi i-a făcut cu ochiul stomatoloagei cum că „bine!”

Empatie şi măsea

Când, din vreun variu motiv, plânge de-adevăratelea, Muţunau cere „un pic de apă”.

Zilele trecute, când i-a şters una (cam din greşeală...) stimatei sale bunici, s-a văzut confruntat cu plânsul altcuiva (surprinzător de bine mimat!).
Reacţie:
- Bunico, v’ei un pic de apă?


Cu o altă ocazie, vizitând noi Decathlon-ul cel trambulinat, am achiziţionat oarece cilindru buretoso-plasticos (am aflat apoi că se foloseşte la înot). Evident, acasă produsu’ este folosit în alte varii feliuri.
- Mami, te mai doa’ie măseaua? întreabă Muţunau în vreme ce mă altoieşte decisiv cu noua jucărie.



Cu puţin noroc, măseaua în chestiune (în care aveam uneori impresia că am un şoarec nervos, dotat c-un picamer) este momentan tratată.
Sub plomba veche de 8 luni se aflau, nu neapărat în această ordine, o minunată necroză (horror), o posibilă-încă-neconfirmată-fractură de rădăcină (dacă necroza e (mai) clar cum a ajuns acolo, presupusa fractură, care la fel de bine ar putea fi o neaşteptată a cincea rădăcină, cică nu prea...) şi o cameră pulpară de o formă bizară (după standardele cabinetului respectiv).
Cum nu-s destul de documentată-n materie stomato, am decis că-i mai simplu să pretind că molarii mei sunt nişte monumente ale naturii, şi c-aştept cu interes să-i văz explicaţi 3D la Discovery. Eventual, fără să fie nevoie să-i donez.

Naşterea fără anestezie a fost o mică glumă (de vară!) faţă de măseaua asta.

Păsăret de Bucureşti

Via Hotnews.

Muţunau se bâlbâie adorabil încercând să pronunţe „măcăleandru”.

Pe mine mă doare o măsea cu plomba „topită”, tante dentist vine abia luni din concediu, mi-s catâr şi nu mă duc în altă parte.

Deci zburătoarele-s bine venite. Articolul, aici.