Care-i treaba cu fiinţele imaginare

După mii de ani (şi de bani) de purtat gutieră, dinţoii lui Muţunau s-au mai îndreptat oareşcum (greu, lent, dar vizibil), însă cel puţin unul din incisivii cei noi iese tot rechineşte (în spatele celui nepicat încă). Pentru că asta-nseamnă (după spusele doamnei doctor de dinţoi, respectiv conform dovezilor extrem de bine-ancorate şi greu extrase de la locul faptei) că rădăcina dintelui de lapte nu a fost „tocită” de cel definitiv, ia hai, pe această vreme minunată, să programăm vizite la dentist... Chestiune pentru care nu e clar unde vom putea parca, dat fiind că Bucureştiul se strâmtează când ninge, şi fix parcările (şi aşa insuficiente) dispar.

Da’ pân’ la dentist, se pune zilnic, mai pe seară, problema unde plantez maşina chiar pe lângă casă... 

Pentru că nu am fost în Bucureşti când a căzut marea ninsoare, n-am avut ocazia să mă şi distrez cu scosul maşinii - ci doar cu bâjbâitul pe drumul de întoarcere. 
Dar după întoarcere... (adică săptămâna trecută...)

- Ia să vedem, ne ajută Zâna Parcării să găsim vreun loc rezonabil? 
(notă: azi dimineaţă, la şcoală,  nu doar că nu ne-a ajutat, părea supărată tare pe noi)
- Ăăăă... mami... Zâna Parcării nu există, sper că ştii, da? 
(cam tolomacă mami asta)

***De Moş Crăciun nu se-ndoieşte. Cred şi eu, e convenabil să-ţi tot aducă acest individ (semi)cunoscut Lego-uri... 
Între noi fie vorba, şi-acum mă-ntreb cum stă, de fapt, Muţunau la capitolul atenţie. Ultimul său cadou „de Crăciun” era, anunţat dinainte, un joc Lego pe care urma să-l primească de la NanaManu. 
NanaManu, persoană generoasă de altfel, nu stă bine cu timpul, şi nici cu informaţiile detaliate despre Lego, aşa încât de achiziţionarea cadoului m-am ocupat eu. 
Cum nici eu nu stau grozav de bine la jonglatul cu toate activităţile posibile, n-am reuşit să pasez cadoul la vreme. 
Aşa încât, în seara rezervată pentru vizita la NanaManu, recte colectarea cadoului, na belea: cadoul nu e dus. Cum merg şi cu copil, şi cu cadou, fără ca junele să deie ochii cu pachetul? Ditamai cutioiul, de altfel. 

Em... să-ncercăm, să vedem ce iese. 
O pungă neagră avem?
Avem, da’ nu acoperă decât cel mult două treimi din cutie. 
Eh, dă-o-ncoa’. 

Ei bine, stimaţi telespectatori, a mers. Am mers cu Muţunau de mână, în timp ce cu ailaltă mână strângeam subsuoară cutioiul. 
Cum şi de ce nu l-a văzut în maşină şi pe stradă, pot pricepe - era atent la altele, alerga, etc. 
Cum şi de ce nu l-a văzut când am intrat în casă, iar ştiu - a intrat el primul şi-am putut pasa discret obectul.
Cum şi de ce nu l-a văzut în lift, mă depăşeşte. Aşa cum mă depăşea, transversal, cutia. (deşi nu mi-s tocmai mică, onor cutia plantată subsuoară se vedea simultan de pe dupe ambele mele extremităţi, oricum aş fi ţinut-o). 


Concluzia nu poate fi decât că Moş Crăciun există. (şi că, ori îţi ia minţile, ori îţi dă o doză de discreţie suspect de mare pentru vârsta ta).

***
Aşa... dar care-i, totuşi, treaba cu dinţii? Că ăştia-s reali...

- Mami, dar la mine n-a venit, ultimele două dăţi, Zâna Măseluţă... 
- Care ultimele două dăţi? 
- Când mi-au căzut dinţii de sus. La ăsta (toc-toc demonstrativ) eram la bunica, şi la ăsta (toc-toc bis) eram aici.
Ruşine mie, huooo, habar n-am când s-au petrecut aceste chestii. Am notat doar primii doi dinţoi. Cred.

 - Păi, uite, acum mai ai două ocazii: dintele pe care probabil ţi-l va extrage doamna doctor, că, dacă are rădăcina mare, nu-l poţi scoate tu, şi celălalt, care se clatină.
- Da.... sper... 

 Prin urmare: e clar care-i treaba cu fiinţele imaginare.
Cum dai bani, cum, desigur, exişti.
Şi te mai şi aşteptăm pe la noi!

Joaca de-a a doua opinie şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice

Joaca n-am început-o realmente intenţionat - dar am continuat-o aşa!

Pe scurt: merg la un cabinet de vreo 3 ani şi jumătate, de când cu necroza. M-am tot dus când aveam câte-o plombă de re-instalat, etc.
Mai nou, singurele apăsări sunt că nu pricep de ce mi s-au strâmbat oarece dinţi şi că i-aş vrea mai albi. Nu, nu vizibili de pe lună, dar nici în dulcea nuanţă de emmentaler, dată cu drag de hectolitrii de ceaiuri (& cafele) pe care-i bag în mine.

Post radiografie panoramică (de-aia, cu cerbi şi căprioare pe fundal), scot şi noile docomente la interval, spre vizualizare, să ne lămurim la dublu.

Pentru Muţunau: verdict intermediar, probabil va fi nevoie de aparat, dar hai să-l vedem pe june.
Oricum, aparatul va fi unul de purtat noaptea.

Pentru mine, supriză, jackpot.

- Aveţi o asimetrie aici, vedeţi?

Pe scurt, mandibula e prinsă oarecum şui de bostanul din dotare.
Dinţii or fi părând ei aliniaţi -  când am gura închisă. Când încep s-o deschid, e clar că simetria dispare, pen’ că onor falca-mi se ocupă de fente, virând spre stânga.

Deci, peste 6 luni, altă radiografie panoramică (alţi cerbi, etc), de data asta cu gura deschisă, ca să se vază clar de unde vine minunea.


Muţunau are alt dentist, căci s-a nimerit să-i povestesc unei prietene despre dinţanii de rechin, şi, dentista mea fiind în concediu, am ajuns brusc şi rapid la cabinetul unde-l duce prietena mea, de ani de zile, pe fiu-său.
Plin de jucării (minunat!), mai toate păcănitoare (greşit!), cu televizor pe Minimax sub nasul pacientului, cu medic şi asistentă cu drag de copii...


Noa’, şi ajungem la aparatul dentar...

- Ar fi bine să-l poarte 24 din 24 şi, eventual,să-l dea jos doar când mănâncă.
Muţunau haleşte 3 mese pe zi la şcoală, 2 acasă şi cel puţin o alta prin maşină / pe alţi varii coclauri. Aparatul ăla (care are 2 părţi, logic) ar trebui scos frumos şi pus la fel de frumos în cutiuţa lui... înainte de fiecare masă.... pe urmă, pus la loc în cutiuţe ... Îhâm....
(deja am viziuni cu copchiii de la şcoală, jucând fericiţi fotbal cu cutiuţele. cu Muţunau în frunte, nu aşa...)

Explic latura practică a întregii poveşti şi, post prima sugestie medicală, întreb:
- Da’ unul de purtat doar noaptea nu aveţi?

Urmează o lungă discuţie din care reies clar multiplele avantaje medicale ale aparatului 24-din-24. Şi belelele lor (dureri, probleme de dicţie, etc) - e drept, frumos machiate ca de suportabile şi de scurtă durată.
Şi preferinţa asumată a doamnei doctor pentru ele.
Până şi eu sunt de acord - dar asta nu mă împiedică să-mi păstrez picioarele pe pământ. Miroase a nevoie de compromis.


În cele din urmă, doamna doctor spune c-ar fi mai bine să mai aşteptăm până la erupţia măselelor de 6 ani.
- Mie alea mi-au ieşit la 8.
- Cam târziu... zice doamna doctor.
Dr. Google, desigur, zice că n-ar fi prea târziu. În fine, fiecare cu manualul lui.


Concluzionâm că ne vom vedea la anul, când, în funcţie de ce revoluţii mai apar în dinţanii domnului, să stăm strâmb şi să judecăm drept ce şi cum pe mai departe.


Boon. Ajungem (tot la cabinetul de copii) la mine. Pentru că pune oarecum necentrat radiografia pe negatoscop, nu-i sare-n ochi asimetria cu pricina.

- Nu văd nicio cauză. Nimic care să indice vreo cauză...
Întreb, mură-n gură, dacă strâmbarea dinţilor ar putea fi provocată de vreo asimetrie de mandibulă.
- Nu, nu văd aşa ceva.
Dar nu face nicio manevră de verificare (să mă urmărească deschizând gura sau să pipăie articulaţiile cu pricina).

Uite cum ajungi la a vrea o a treia opinie...  Ştie careva vreun stomatolog bun?
Pam-pam!

(Pe scurt, am vaga senzaţie că, pentru Muţunau, o să debutăm cu aparatul de purtat noaptea, la dentista mea. Pentru mine, aşteptăm să treacă 6 luni pentru noua radiografie, că vrem fapte, nu vorbe, da?
Trecem peste faptul că dentista mea m-ar fi trimis instant la o a doua radiografie... deşi-i spusesem că abia făcusem una, cu o săptămână înainte... şi că abia când am întrebat iar a conchis că, totuşi, de vreme ce nu-s conştientă de vreun disconfort anume, nu ne aleargă nimeni... )



Aşaaaa.... şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice?

Păi, dacă ajungi să zici da! subiectului profilaxie, procedură care nu e doar enervantă şi de durată, da' mai şi doare (pentru majoritatea metodelor folosite...), s-ar putea să pierzi 12 găleţi de sânge (dacă posezi, ca mine, gingii misterios de sensibile) şi să te trezeşti, în urma unei manevre puţin greşite
(jet de aer sub presiune repede alunecătoriu misterios de pe măsea, direct în obraz... şi degrabă creatoriu de hematoame de dimensiuni deloc neglijabile...), cu o falcă de hamster proaspăt înfundat cu mâncare.

Ei, vestea bună e că mi s-au albit deja dinţii.
Vestea proastă e că nu-i dau minunii şanse să dureze după mai mult de 3 cafele...

Concluzia?
Ca-ntr-un banc sec: Mi-am luat periuţă Oral B!

Nu, nu de aia de 800 lei, cu baie, bucătărie şi jacuzzi, ci din aceea mică, de 60, actualmente la promoţie prin varii hipermarketuri cu angajaţi care nu ştiu un’ le-o fi marfa.
(Periuţele Oral B, din varii motive, sunt, uneori, proptite la electrocasnice, nu la raionul de paste şi periuţe, unde m-am dus eu prima oară. Bine că nu-s la moto-velo.. )

Aştept cu interes să constat ce schimbări apar după vreo lună de folosire (pe loc mărturisesc că n-am avut nicio revelaţie, în afară de faptul că zbârnâie foarte sonor).

Note (întârziate) post-vacanţă: de verificat periodic simetria copilului

Preambul:

Vacanţă. Ah, ce perioadă frumoasă (cel puţin teoretic), pe care, cam de când se termină (una), o cocoşez anticipativ (pe următoarea) cu toate nefăcutele / amânatele / întârziatele din varii motive.
(desigur, vacanţa trece şi nu se-ntâmplă mai nimic din marile planuri; dar câte am, deja, pentru cea-care-va-veni....)

În asta s-au întâmplat soamne şi odihne, în suficient de bună măsură cât să vreau să programez bi-săptămânal Ziua Somnului (de exemplu miercuri ne culcăm mai devreme - era să zic „orice ar fi”, dar am destulă ţinere de minte... şi sâmbăta (sau duminica) ne trezim de voie. asta ar însemna reducerea sesiunilor de/ renunţarea la patinaj. printre altele. hmmm)

N-am fost la mare (drumul, ca drumul, dar gândul la aglomeraţia de la destinaţie a fost suficient de represiv, imaginar vorbind, ca să decid că mai bine mă culc la loc). N-am făcut Marea Curăţenie Socialistă din Octombrie în casă (ci doar Marea Pregătire şi Micile Dereticări Strict Necesare) şi nici ordine în hăinuţe. Sau de-asta am făcut? (cum ziceam, cu tot somnul, oboseala a rămas).

Muţunau s-a bucurat de câteva zile de munte şi de mai multe zile de lupte anti-buniceşti pentru şefie-n casă. (Partidul Muţunautic de Guerilla milita de zor pentru nespălare pe dinţi, televizor non-stop şi alte minuni asemănătoare).

***

Această perioadă edenică (traversată fără prea mari belele, afară de o spaimă (pân’ la urmă nejustificată) de arsuri solare) s-a terminat brusc acum 3 duminici, oarecum pe fondul unei inivitaţii aniversare.

(Şcoala a început, oficial, pe 15. Neoficialo-pregătitor, ar fi putut începe de oricând am fi vrut, întrucât continuăm sub acelaşi acoperiş cu grădinilă. Ezitasem între 1 şi 8 septembrie, cu gând că antrenamentele matinale preliminare nu strică. La grădi puteam ajunge şi pân’ la 9, la şcoală e ceva mai strict, limita e 8.30. Dorinţa de-a accepta invitaţia a înclinat balanţa spre startul pe-ntâi).


Aşaaa... dar liniştea dinaintea furtunii s-a cam terminat luni-marţi (1-2 septembrie), cu ocazia descoperirii faptului că Muţunau, varianta îmbunătăţită post-vacanţă, poseda una bucată gambă de dimensiuni obişnuite (a se citi grisinice) şi ailaltă era dublă.
(n-am poze. dar se vedea de la metri distanţă...)

După lupte seculare care au durat treij’ de ani, am dedus că nu-i fractură, că nu-i ruptură musculară şi că, prin eliminare, ori e pişcat de oarece juvine veninoase (s-au lansat şi ipoteze mai fanteziste, gen Zogru), ori s-a-nţepat în nu se ştie ce, iar scărpinatul intens şi frecvent au făcut restul.

Pentru posteritate, declarăm, specific, că nu se schimbase culoarea pielii, că nu apăruseră pustule, că avea semne clar de scărpinici („bănuţul” tare care se formează sub piele) şi de intensă compresie (dacă-i aruncam o monedă pe picior, ar fi sărit înapoi - moneda, nu piciorul), precum şi oarece fierbinţeală locală, dar că, în pofida acestor elemente, Muţunau ţopăia de zor într-un picior, pretinzănd că totu’ e-n regulă şi că nu-l doare nimic.
Cum ziceam, soldatul sovietic merge pe sub apă cu ţigara aprinsă (mai puţin când e pus să se deplaseze per pedes pe distanţe scurte pe care ştie că le făcea cu maşina, caz  în care jalea şi protestele ating cote demne de subiecte mai bune).

Nici până azi nu-i clar care-a fost cauza belelei, dar momentan situaţia s-a egalizat, via comprese reci, verze zdrobite, un pic de Baneocin, de orice eventualitate, oarece unguent anti-alergic - Dermodrin, de la Montavit, recomandăm călduros - şi varii remedii homeopate şi nu numai.
Mai avusesem pe listă şi heparină, şi ibuprofen, dar am preferat să nu ajung la ele decât dacă chiar nu se putea altfel. S-a putut.

(În ce priveşte varza: ce-mi plac remediile naturiste! Dacă a mai rămas ceva nefolosit din medicament, de obicei îl poţi mânca.)


Revelaţia cu privire la posibila sursă a înţepăturii a venit via căzătură muţunautică pe ambii genunchi, cu şurub (există vreun campionat mondial de căzături la care participă Muţunau, pe furiş? întrevăd, în tumbele lui, oarece echere, şuruburi şi Tsukhahare. şi sper să se dea premii în bani!prietenii ştiu de ce)

Şi anume: post petrecere aniversară, Muţunau trăsese una bucată trântă spectaculos de împleticită peste un tufiş din parc. Ori s-a-nţepat în el (şi-a şi făcut oarece reacţie alergică la plantă... sau la insecticidul pe care-l presupun cu generozitate împrăştiat pe-acolo...) ori a deranjat vreun monstruleţ din tufiş, care l-a vampirizat pe loc.

În orice caz, de la episodul cu gamba am ajuns la cabinetul medicului homeopat.

Unde, în aşteptare, am putut observa prim-planic dinţanii de rechin (până atunci neobservaţi).

După care am băgat dentist.

După care Muţunau a băgat muci şi tuse.

Şi oarece deranjamente intestinale, desigur. 

Toate astea, într-o săptămână. 

După un pic de pauză condimentată doar cu căzături (care-s atât de obişnuite, încât abia după nişte zile m-am întrebat dacă nu e cazul să mai fac o programare - la oftalmolog!), prima zi de şcoală s-a finalizat şi cu braţul drept îmbogăţit cu o leziune de tip şniţel - de-aia la vederea căreia te crispezi instantaneu, ştiind visceral cum a fost făcută: dintr-o căzătură prelungă, târâită...

In rest, desigur, suntem bine-merci. Standardele pot să difere... 

 

Zânul măseluţă

Previously on Twin Peaks:

- Vreaaaaau pizzaaaaaaa!
A cinşpea cerere a zilei. O pizza, din când în când, mai ales una în ai cărei producători ai încredere, n-a omorât pe nimeni (cel mult, jeleşte contul bancar), dar de-aici şi pân’ la a face din asta meniul zilnic e cale lungă.
- N-am bani.


Salt înainte-n timp (cu dublu şurub, desigur), până-n dimineaţa zilei de azi, când cel mai somnoros omuleţ din lume era-nghinontit intens de mumă-sa întru trezire:

- Bună dimineaţa... ia să vedem ce ai tu sub pernă... ce ţi-a adus Zâna Măseluţă...
Sub pernă, 100 lei.

Între noi fie vorba, era fix suma împrumutată de Mamiţuni de la Fondul Muţunautic cam acu’ vreo 6 săptămâni, ca să-şi puie benzină (nu chiar ei înseşi, maşinii), şi rămasă nereturnată din motive de secetă financiară. (Fondul Muţunautic este alimentat periodic, de Paşte, Crăciun, ziua de naştere şi alte ocazii festive şi nu este, în mod obişnuit, cheltuit pe tătie prostiile).


Da, iau bani de la copil.
De fapt, nu ştie nici că statul îi dă lunar alocaţie. (mă rog, indirect ştie, c-o mănâncă & bea).


Înapoi la operaţiunea de trezire:
- Bună dimineaţaaa...
(lemn)
- Hai să te dezbrac de pijama, poate aşa ti-i trezi...
(a mers)

Peste 5 minute, un Muţunau în chiloţi întindea bancnota către mumă-sa, cu un aer blazat:
- O sută de lei... ia-i tu, că şi aşa n-ai bani.

Moment istoric cu dinţi

Înainte

După

Urmează (cândva) poza cu micul monolit alb.


Nu mă pot opri să nu constat asemănarea cu rechinii. (de fapt, rădăcina dintelui de lapte s-a dovedit a fi atât de zdravănă şi bine-nfiptă, că nu prea avea cum cădea fără ajutor)

 Între timp am performat şi povestea cu zâna măseluţă şi vom perfoma, desigur, şi povestea cu radiografia panoramică.

Molarul 2

A erupt.

Corect, de fapt, fiind "molarii cu nr. 2 au erupt". Maxilarul inferior.

Cu mofturelile aferente.

Mai avem un pic...

Ştirile pe scurt, iar

În calendarul mamiţunesc, sâmbăta figurează sub pitorescul şi (mult prea) bine-meritatul nume de ziua urletelor. Tranziţia de la bona cea permisivă şi alintăcioasă la bestia isterică şi obosită de Mamiţuni nu e întotdeauna cea mai uşoară.
Ce se face în caz de istericale weekend-iste? Se iese afară (dacă plouă, se iese la mall). Se merge în vizite. Se dau palme extenuate peste cap. Capul propriu. De adult.


Mai nou, facem şi greva foamei. Singurele alimente din care se mai gustă de bunăvoie, fără miliardul de păcăleli şi şantaje, sunt smântâna (de 12%!) şi gua-gu (mango). A, şi bagă la căpşuni, de sparge - dar numai când şi când, nu non-stop. Noroc cu foamea - care, mai devreme sau mai târziu, vine.
Greva decurge cam aşa: încălzeşti şapte mii de feluri de mâncare (pentru că le cere!!!), iar el, evident, nu mănâncă. S-a răzgândit. Rezultatul e că bucătăria arată ca un bar de chihuahua puşi la regim & se aruncă destul de multă mâncare... (că doar n-o s-o încălzim de şapte ori)
Drept care Mamiţuni, logic, sătulă de reciclat (prin îngurgitare!) porţiile lacto-vegetariene de altfel bune a împins două oale gigantice de supă de pui şi respectiv (culmea imaginaţiei!) ciorbă de pui (ingredientele, identice, plus borşuliciul de rigoare). Cândva, alunecau bine pe gâtlejul muţunautic. Vom vedea ce se alege de ele...
Şi-acu’, aceeaşi Mamiţuni se scarpină cugetătoriu în cap: nu cumva odrasla o fi având viermi?
Sau primeşte, total nepermis, dulciuri de la bonă?
Sau şi, şi?


Printre nou descoperitele pasiuni ale lui Muţunau se numără şi marionetele.
Mamiţuni cea compulsiv-achizitoare a pescuit, mai demult, de la Kaufland, nişte arătări plastico-textile, urâte cu spume (dar ieftine, tot cu spume), reprezentând (cu bunăvoinţă! gata cu spumele!) personajele principale din Scufiţa Roşie.
Odată ajunse acasă, au fost artistic prezentate Muţunaului. Care, atunci (acum vreo două luni), s-a speriat intens de ele.
E... dar sâmbătă... la nesomnul de prânz... cine privea vrăjit Scufiţa, manevrată materno-chiţăitor, cu sfaturi hipno-manipulative (şi fără efect)?
S-a prins cine ce manevrează (era şi culmea să nu, dat fiind că mă vedea vorbind!), dar tot a „acceptat”, hipnotizat, personajul.
Oare reuşim s-ajungem, vreodată, la vreun teatru de păpuşi? Hm...


Pentru că bona-l suflă-n cur până zboară, Muţunaul consideră că Mamiţuni (sau orice alt adult cu faţă de fraier disponibil în zonă) poate deveni, instantaneu, caleaşcă. Doar are dovezi...
Trebuie doar să faci demonstrativ şi smucit o stângă-mprejur, mimând întoarcerea în parc. Opţional, se poate răcni intenţia: Copiii!!!
(dacă nu merge şi nu merge, un dat scurt de pământ cu curul zburător anterior menţionat sigur o rezolvă!)


S-a rupt, se pare, conducta cu cuvinte. Sau s-a fisurat. Mă rog. A crescut apetenţa pentru exprimarea verbală.
Strigă de zor, printre altele (în afară de dăăă, imprescindibil pentru recunoaşterea apartenenţei la clanul mamiţunesc Il atârnătore), Ani, Ema, Tiuu/Ţioo (Teo), maaami, Iiita (Ilinca) şi uneori binevoieşte să repete şi ce mai aude clar pronunţat (şi, eventual, demonstrat).
Tot sâmbătă, în disperare de cauză (de nesomn; de data asta, provocat de prea multă agitaţie şi de nişte multe deversări intestinale inoportune), Mamiţuni a băgat, rapid, o şedinţă de logopedie. În regie proprie.
Muţunaul pare peltic. Partea bună este, pe lângă faptul c-a dat curs invitaţiilor măcănitoare de silabe identice, c-a mai venit şi cu unele de la el.
Cel mai frumos pronunţă bibi & şi-şiii. (Mo-şiii nu ne-a ieşit)


Am avansat intens (ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!) şi la datul pe tobogan. Muţunaul se avântă voiniceşte pe scări, pe care le urcă tot mai sigur, şi, mai sprijinindu-se bine de pereţii de plastic, mai mergând direct în patru labe, se aşează hopa şi vine la vale pe nici mai mult nici mai puţin decât toboganul spiralat.
Estimp, cerberul supraveghetoriu Mamiţuni are de răcnit intens, dând fioros din mâini, la o mulţime de copii grăbiţi şi trântitori. Unul o are promisă... rău! (profitând de faptul că în cuşca toboganului nu prea te vede lumea, grăbitul l-a împins pe Muţunau; dacă Muţunau ar fi avut 4-5 ani, aşa, ca agresorul, n-ar fi fost nici un incident; dar, fiind mai mic şi nu foarte stăpân pe el, a căzut (tot acolo, în cuşcă) şi s-a lovit destul de serios).

Igiena dentară e la loc de cinste. La fel, igiena manichiurii.
După baia de seară, musiul face crize intense dacă nu e spălat şi pe dinţi. Ce dacă bem lapte după aia...
Operaţiune care are loc cam aşa: Mamiţuni se conformează răcnetelor solicitatoate, ia periuţa, ia pasta, pune pastă cât un bob de mazăre, si raşchetează dinţanii de pe maxilarul inferior. Muţunau închide gura, înşfacă periuţa şi o ronţăie fericit, cu aerul datoriei împlinite la 200%. După care o îmbie pe Mamiţuni să facă bine să-şi spele proteza.

Harababuri sărbătoristice

Răsdiversificarea este un concept local, prezentat aici în limba mamiţunească, şi se referă la momentu’ apoteotic când copchilului-de-toate-halitoriu (sau... hm... mă rog, pre-acolo) i se propun spre mestecare diverse alimente (aceleaşi sau altele noi) mai puţin pasate. Sau deloc pasate.

Acu’ are un milion de dinţoi (8 incisivi, 4 canini, c-au spart toţi, şi-n prezent gura dumisale arată uşor vampiresc, din pricina maxilarului superior, care promite! plus 2 premolari, pe maxilaru’ inferior). Deci scuza bunicească „nu poate mesteca, săracu’” nu mai ţine. Mai ales că, dacă se întârzie cu micul dejun, dumnealui îşi procură gospodăreşte un măr şi se-apucă să-l roadă.

Precizare: la diversificarea aia de la 6 luni, Mamiţuni a preferat varianta mega-simplificată: gătit, blenderit, turnat în păhărele Avent (la 2 deşte de buza paharului), căpăcit, etichetat, congelat. Scos de cu seară paharele cu meniu’ pentru ziua următoare, pus în frigider. Ziua următoare, încălzit pahar în apă caldă şi îndopat Muţunau. Bunica s-a declarat fan al metodei, cu toată aparenta ei monotonie, pen’că simplifică dramatic gătitul (şi, în general, întreaga existenţă, per ansamblu!) faci producţie o dată pe săptămână şi gata.

(notă adiacentă: Muţunau este de părere că mestecarea n-are nici un rost făr’ de stuchirea ulterioară în cât mai multe direcţii. dacă se poate, 4D)


Musafirii sunt acele persoane minunate care tocmai se-ntâmpla să aibă drum pe aici şi să sune intens la interfon (da’ nu şi la telefon, din timp, că doar e supriză) taman când junioru’ cel mega-isteric e pe punctul să adoarmă de prânz. Şi cărora, câteodată, eşti pe punctul de a le sparge capul. Sau capetele. Mai ales dacă şi când se declară ofensaţi că odoru’ de nici un an jumate (da’ căruia i-au adus, totuşi, un trening pentru 12 luni, adică mic!) nu se extaziază corespunzător la vederea pungii unicolore de cadou.


Sub-patul este universul paralel în care se găsesc toate lucrurile pe care habar n-aveai că le pierduseşi (în orice caz, cu care nu-ţi aminteşti să fi intrat vreodată în camera aia) sau cărora le puseseşi cruce & pe care renunţaseşi să le mai cauţi (în caz că nu le declaraseşi deja la poliţie drept furate) cam de prin cretacicu’ superior.


Delta T (egal 3 milisecunde) este intervalul de timp necesar unui mic şi ambiţios întreprinzător pentru a dârâma şi călca zâmbitor în picioare absolut toată casa. Pentru că, ei bine, e perfect calificat în deschiderea uşilor. Nu oricum, ci finalizată prin trântire de pereţi. Atâta cât să sară varu’.
Şi-n cocoţare, tragere-viteză şi izbire.

A, n-aţi prins faza? Ei, oţi fi clipit. Unele lucruri trebuie redate cu-ncetinitorul.

De aici şi pân’ la terorism e doar un pas. Ca să nu mai zic că-i dotat c-un formidabil simţ al butonului. Până-ntr-acolo încât a rezolvat ditamai drama electrocasnică, apăsând unde trebuie pe un complex agregat de zilnică folosinţă, anterior declarat nefuncţional de un Bunic neatent.


Pomul de iarnă (zis bradu’, zis nga-gu) este obiectul acela nou şi oarecum ţepos în care ne ascundem şi ne urcăm. A, şi-n care mai depozităm cuburi...

(va urma)

Post scriptum: a, şi încă o chestie: cred c-avem, în sufragerie, un mic triunghi al Bermudelor, care tot înghite, de o zi încoace, jucării...

Descoperiri dinţoase şi detectiviste

Anunţul urma să fie: 10 diiinţi!!! Uraaa!!! Mai avem încă un caaaniiin!!! (maxilarul superior, stânga) - cu rugăciunile obişnuite privind limitarea peripeţiilor nocturne legate de erupţiile dentare. Cu chiu, cu vai, cu algoritmul de rigoare, jucat în duo (deschis discret gură, băgat sonda-deşt maternel, verificat rapid, muşcat, sărit, scuipat deşt), s-a făcut, ieri seară, investigaţia.
Şi, (dacă tot avem parte de împlinirea unor dorinţe... ne „cresc” altele! să profităm de timpul de emisie & de sezon!) cu întrebarea: să m-apuc de jucat la Loto? Ca parcă mi-aş dori o casă cu oarece curticică... şi: Putem, măcar, să renunţăm mai rapid la pampers? Aud că se scumpesc (şi mai) groaznic la anu’....

Doar că... s-a dovedit apoi că Mamiţuni nu prea are calităţi reale de detectiv - investigator.
Că nu mai departe de azi dimineaţă, la momentul festiv de ţopăială matinală anti-staţionară & anti-pus chiloţi (absorbanţi), tânărul june a făcut bine de şi-a tras accidental una-n cap cu Omida mâncăcioasă (recte cartea-momeală, obiectul tentant primit în situaţiile-n care se impune o cât de scurtă perioadă de distragere a atenţiei).
Ni, de ce se impune distragerea: (ceva de genul ăsta face de absolut fiecare dată; adică de fo' zece ori pe zi)
Cu ocazia răcnetelor imediat următoare auto-pocnirii, emise via gură căscată à la boa constrictor, s-a lăsat cu o vedere panoramică şi Mamiţuni s-a-ncruntat ridato-gânditoriu: Ce Dumnezeu, copchilu’ ăsta mestecă gumă???
Muţunau avea ceva alb pe gingie. Aşa, ca un ghemotoc. În spatele caninului ieşit acu’ vreo câteva zile...
O a doua holbare, mai atentă, a dat răspunsul. Nu-i gumă. De unde gumă? E un premolar. Mare. Cu 4 „colţi”. Ieşit, după toate aparenţele (=cât de repede au crescut incisivii, după erupţie), de mai mult de o săptămână...
Aşadar, iar am ratat momentu’ erupţiei dentare. Na-na-naaa!!!

Apărutu' dinţilor „pe sărite” n-ar fi, în sine, o aşa mare problemă (deocamdată nu-s încălecaţi), chit că ... da’ di ce atâta grabă?
Însă, cu toată bucuria că s-or termina istericalele nocturne şi-or mai apuca unii oarece somn... cândva.. oare aceşti dinţani ieşiţi cam ca precum ciupercile după ploaie au destul calciu? (mai ales că ăia vechi nu stăteau grozav la capitolu’ ăsta)
Sau tre’ să ne-apucăm de pe acum de căutat stomatolog-pediatru?
Prima măsură: frână la dulciuri. (nu că până acum dădeam în brânci...)


În altă ordine de idei: e momentul să ne-apucăm de exerciţii de memorie.
Iată de ce: Muţunau, butonator, dă intens şi perseverent atacul la tot ce se poate trage & suci. Ocazie cu care, cum am zis, a „operat” deja maşina de spălat. Mamiţuni a reuşit să reconstituie butonul, Muţ l-a şutit iar. De data asta, ia plasticu’ gradat de unde nu-i.
- Muţunau, unde e butonul?
Împricinatul ridică din umeri.
- Butonul! Butonul de aici! Unde l-ai pus?
Nici o reacţie.
- Caută-l!
Sherlock se mobilizează (da’ nu grăbit... aşa, lejer...) şi face câţiva paşi mai încolo. Dă cu piciorul în geanta de lângă căruţ, dar nu se apleacă. O face bunica. Evident, recuperând butonul abandonat acolo acu' vreo 15 minute.


Alte ştiri:

Muţunau a intrat într-o perioadă „lipicioasă”. Îi e dragă Mamiţuni, ceva de speriat! (din 3 în 3 minute se prezantează cu un aer pisicoso-seducător, solicitând suav să fie luat în braţe. el, independenţa întruchipată.) Culmea, nu neapărat în scop „lucrativ” (meşterit de întrerupătoare de-altminteri inaccesibile; doar aşa, de alint...). De văzut cât îl ţine.

În plus, pare să fi dat în glosolalie. La un moment dat, vor fi notate doveditor câteva combinaţii fonetice. În afară de foarte frumos pronunţatul (cu intonaţie!) beeei-bi. (Merită. Sunt halucinante!)

Mamiţuni are, pe pagina 2 din „Pământul de sub tălpile ei”, autograf de la Salman Rushdie. Obţinut personal, prin stare la coadă 15 minute, la Gaudeamus. (Asta după ce am murit de ciudă că n-am mai prins bilete la lectura de marţi de la Odeon.) Eeee?

Gaudeamus, ăsta târg. Cu reduceri adevărate. Nu ca la Baby Expo, unde multe dintre „oferte” erau, de fapt, mai scumpe ca-n magazinele din oraş. (Deşi... am o vagă şi harpagonică impresie că la târgul de cărţi din vară ofertele fuseseră chiar mai bune...)
Ocazie cu care, dacă tot eram acolo (la Gaudeamus) ni s-au legat de mână încă vreo 15 kile de cărţi. (Nu, nu le-am cântărit. Pur şi simplu ştiu că asta e greutatea maximă pe care o pot duce pe o distanţă mai mare de 1 metru. Iar cărţile cu pricina m-au rupt!)
Plus Domnişoara Firicel! Foarte drăguţă & foarte gustată - de întreaga familie. Şi la propriu, şi la figurat!
Bunica, „virusată” literar, s-a apucat de citit „Seducătoarea din Florenţa”. (N-am cules încă impresii.)

Revenim mâine cu o postare dedicată (ta-na-nam...) cărticelelor! (ce, când, cui dăm).

Nocturne de sezon

Noaptea se doarme, nu?


Hai, poate că nu chiar aşa:

Da' măcar aşa:

Îhî. Desigur. Aş!!!

Noaptea se mârâie. (de-aia e bun dormitul în altă cameră, pentru cine se încumetă să-l practice sistematic; nu mai sari ca ars(ă) la fiecare chiţăială). Importante, aici, sunt două aspecte: cât de des şi cam la cât timp survine semnalul zgomotos...

Şi dai de următoarele variante post verificatoro-consolatoare:

- cum laşi copilul jos, în pat, cum zbiară. (Muţunau a perfecţionat alternativa; cum simte că-l înclini ca să-l laşi jos, cum zbiară; plus, mai nou, se şi agaţă (de haine sau, ah, de păr), ca să-şi exprime clar şi plastic dezaprobarea)

- cum apuci să faci un pas după ce-ai lăsat copilul jos... ştiţi povestea.

Sau:
- cum te întinzi în patul mătăluţă... (adică ai apucat, ptiu, bată-te să te bată, să ajungi la el, patul mare!) iiiaaaaaaaaaaaa!!!

- cum ai apucat să te termini de învelit... îîîîîî!!! (zang, îţi vine să te dai cu capul de perete; doar că, ştii bine, asta nu va opri copilul din plâns)


Cea mai uber-mega-ultra-hiper-naşpa: cum ai apucat să adormi un pic mai adânc (n-aş şti să spun cam cât de adânc, pentru simplul motiv că sper să nu descopăr din experienţa proprie, via serie suficient de mare din punct de vedere statistic!), ta-na-nam!!! Răcnete. Din nou.
Ăsta e genocid de neuroni.
Şi, pentru Mamiţuni, e sursa ochişorilor binişor telescopaţi de a doua zi (stil ghirlande 3D de pom, că tot e sezonul...) şi a privirilor înceţoşate de tip mistreţul neprietenos... ca să nu mai spun că nici cu auzul nu se mai prea stă bine...
Memoria? Hă? Ce ie aia?

Ce e şi mai „frumos”? Procedura asta, ultima, uber-etc, se repetă.
Pardon. Se tot repetă.

No, uite-aşa ajungi emo. În materie de aspect, cel puţin, că se lasă cu nişte cerculeţe negre-vineţii în jurul ochilor cu care, cum ziceam, nu mai vezi, de altminteri, mare lucru. Sau, ca să privim (!!!) versiunea cu paharu’ pe jumătate plin, ai o privire bolând-romantico-pierdută. (Nu e cazul să te mai dai cu creion negru. Vine au naturel.)
Şi-ajungi să emiţi varii profunde consideraţiuni filosofice, taxate drept cel puţin de neînţeles pentru restu’ lumii.
Cum e cea de mai jos.

Profani, dom’le.

Ce poate fi mai ... mult (!!!) decât asta?

He-he-he.

Sonoru’.

Faptul că se mai şi răcneşte. Da’ nu aşa, de spart urechi. De sunat apa-n cap. De luat ameţeala. De spart termopanele, ca sopranele.
Nţ.
Nu de chemat Protecţia Copilului (de către vecinii urcaţi demult pe pereţi, ca Spiderman).
De convocat echipele SWAT ale Inspectoratului Inter-galactic pentru Situaţii de Urgenţă, că urlă de parc-ar fi venit jihadul, braţ la braţ cu un cutremur de 99 pe Richter, un meteorit de tip adio-dinozauri, o explozie atomică soră cu Big-Bang & ’a mai mare erupţie vulcanică. Na-na-naaaa!!! (plus înc-o chestie pe care nici n-o ţin minte, nici n-aş putea-o reda)

Pe scurt: îi ies caninii. Ăilalţi 3.
Eu sper că toţi odată.
Vise...

Dentiţia de lapte şi dentiţia permanentă

Iată cum apar &dispar, ţup-ţup, dinţoii de bebe:

Mamiţuni nu pricepe exact ce se înţelege prin lunile notate "9.6", "12.4". Asa că iată şi varianta colorată, ceva mai explicită fix în această privinţă.

Întreaga familie zoo ar putea beneficia de model: (mai ales Boxie, care chiar are mult tartru! de miorlauce n-am îndrăznit să ne apropiem întru inspectare).


Mamiţuni va încerca să introducă tiptil în programul Muţunaului-cel-din-ce-în-ce-mai-biped-şi-mai-cotrobăitor, pe lângă alte operaţiuni laborioase gen "stai pe oliţă!!!" şi faza cu spălatul matinal al dinţilor (actualmente cam translucizi / insuficient calcifiaţi... ufff, greaua moştenire...).

Ca să nu ajungă Muţunau ca (Mamiţuni?) în poza de mai jos:


Iată, de pre neturi adunate, şi sfaturi de dentist, la pachet cu oarece muzică agasantă.