Cinefile & nu numai

Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.

Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

Care-i treaba cu tableta

Tableta Marele obiect fascinant, jucăria supremă, zeul cel mic, colorat şi  tactil ne-a venit plocon de Moş Crăciun, după ce Moş Nicolae, din motive de prea multă cuminţenie copilească (dăăă) & isterii mamiţuneşti aferente, nu s-a prezentat la apel.

Şi după ce, din motive de planuri educaţionale măreţe, cugetasem intens la analize comparative (între Samsung şi Apple. deh, snobismul...) fără însă a cădea în plasa reducerilor de vineri negre (deh, harpagoneala...) nu cumpărasem nimic pentru că, pur şi simplul, nu mă putusem hotărî.
(mărturisesc c-un oareşcare rol a jucat şi faptul că nu mă d(ăde)au banii afară din casă...)

Cu ocazia ploconului, am constatat că mai toate cujetările und analizele comparative fuseseră profund inutile. Pentru uz copilesc, 4GB ajung.
(e drept că peste câţiva ani te poţi trezi că memoria asta e o mică glumă. primul meu computer avea, la vremea aia, o maaare memorie. acum, există stick-uri care au de câteva ori mai mult... dar până una-alta, merge.)


După lupte seculare care au durat 30 de ani, tableta a căpătat husă & a fost încărcată cu varii aplicaţii, printre care, nu se ştie de ce (ah, destinul! cruda soartă!) şi cu oarece Angry Birds.

Pân’ aici ne-a fost.

Ce babbel, ce duolingo, ce Max et Mathilde... Păsăroi furioşi să fie! Şi porci, desigur.
(între noi fie vorba, cunosc oameni serioşi, la casele lor, cu foncţie, prestanţă şi ce-oi mai vrea, care o ard engribărdseşte... de le merg fulgii! jocul e, într-adevăr, reuşit. pentru începători, cel puţin... )

Booon... Problema e că (deşi eu speram că entuziasmul iniţial se va ofili mai rapid), jocurile alea au şaptişpe mii opt sute de nivele.
Diferite!
Şi, desigur, tre’ facute toate.

Iar Muţunau, desigur, nu se opreşte.

Adică.... n-aş pune pariu că, dacă ar fi lăsat cu tableta-n mână, nu l-am găsi, la un moment dat, leşinat, cu ochii injectaţi intens şi cu pupilele pline de angry birds.
(nu, nu e lăsat)


Să zicem că răbdare aş mai avea. În definitiv, uzul măreţei ferestre către fantezii zburătoare din praştie e limitat la câteva ore pe săptămână, în weekend.
Şi-apoi, mă autoconsolez cu ideea că, la o adică, nu e rău să-nveţi la vârste mici cum să te mai şi opreşti din stat cu ochii-n tableta. (accept ideea că aici e un întreg proces...)


Doar că musiu, mai nou, a început să cânte melodiile din Angry Birds. Pe toate.
(cedare nervoasă maternă număru’ 1).

Să zicem c-aici am reuşit a diminua măreţul obicei până la mici onomatopee. Mai sonore decât suportă prea-încercatele-mi urechi, dar, fie...

În definitiv, şi eu obişnuiesc să lălăi varii melodii obsedante. Nu-s din joace, dar felul în care le redau le face să pară destul de aproape de importul din versiuni extrem de nereuşite... (cu o anume ocazie, recentă, m-am ţinut trează la volan preţ de vreo 400km străduindu-mă să redau oarece muzici de pe la The Voice. Nici măcar eu nu pot aţipi în hârşâielile alea sinistre-n care-mi vira vocea... Am ajuns cam răguşită la destinaţie, dar, altfel, neavariată suplimentar)


Şi (cedare nervoasă maternă număru’ 2) nu mai vorbeşte decât despre asta. Ce se mai petrece prin joace, adică.


Mrrr.
Prin casă-ncepe să se traseze, insidios, linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.

Belicos, belicos, dar care e planul?

Păi, întâi o să ne jucăm împreună pe tabletă.
Hă?
Ei, da.
Asociem obiceiul prezent cu unul pe care are sens să-l păstrăm în program - prezenţa mamiţunească în jocurile muţunautice.

Pe urmă, evident, vom păstra prezenţa mamiţunească şi vor dispărea păsăroii.
(am luat în calcul dezinstalarea, dar ce mă-ntere, cel puţin acum, e să se lase el, uşor-uşor, nu via „n-avem”)

Am băgat deja Lego-n program.
Desigur, printre primele chestii construite de Muţunau se numără, fireşte, Angry Birds, maşinile din Angry Birds Go, oarece chestii de prin Star Wars (varianta engribărdsuită) şi, din nou, Angry Birds.

(zgomot de fond: dinţi mamiţuneşti vag scrâşniţi)


Pe urmă, vom găsi (adică voi găsi) alternative la joc. Chiar dacă începem cu filme şi vedem Star Wars... Sau mai cumpăr alte 15,000 de kile de cărămiduţe de Lego (Muţunau nu-mi împărtăşeşte, din păcate, pasiunea pentru Meccano)

Şi chiar dacă e nevoie să continuăm cu chestii gen Wii sau Xbox (din categoria „ţopăi în casă şi te vezi pe ecran”).

De preferat, vom profita de posibilităţile de ieşit afară pe care se presupune că ni le va oferi în curând vremea.
(sau, dacă mai durează mult frigul, ieşim pur şi simplu în ploaie)

 Nu pot decât să mulţumesc firmei Rovio că nu mai face altele...


Şi iată cum, fain-frumos, la nici 6 anişori de Muţunau, dăm ochii cu unele din problemele cumva emblematice din relaţia de părinte-copil (şi nu numai), la pachet cu aferentele ocazii de învăţare:
jocurile pe calculator, spectrul dependenţei, alocarea timpului unor activităţi nu prea folositoare (ca să nu zic altfel), cine-al-cui-stăpân-e (Muţunau al tabletei, sau invers...)
versus posibilităţile de învăţare pe care le deschide tehnologia, micile-mari chestii pe care junele a apucat să le descurce pe cont propriu (trece rapid de unele nivele de care eu nu pot trece din prima, s-a prins ce face fiecare păsăroi, îi ţine minte, a strâns destule puncte cât să-şi „cumpere” varii props-uri şi acum tre’ să-şi gestioneze averea... etc).

Autostrada mersului pe sârmă s-a deschis.

Ateliere la domiciliu

Cum suntem relativ activi pe partea de ateliere, dar nu neapărat atât de dotaţi cu timp şi bani (respectiv cu răbdare, că şi aia e necesară), organizăm, în ultima vreme, cu precădere ateliere la domiciliu.
Ăla propriu.
Şi-s cam fiţoase şi exclusiviste, că nu suntem invitaţi decât tot noi.

Şi, pentru că uneori fiecare dintre noi e fiţos şi exclusivist, suntem invitaţi, dar nu venim.

Deci, ce organizăm?

Atelieru’ de făcut felicitări (de pe urma căruia Mamiţuni are de făcut atelierul ulterior, de dezlipit şi re-lipit litere care au fost puse pe dos).

Atelierul de gâdilit (la ăsta participăm amândoi, spre disperarea vecinilor, că presupune şi alergări prin casă, şi oarece urlete).

Atelierul de gătit - păcat că uneori e urmat de atelierul de făcut mofturi la masă. Perfecţionismul te poate-mpiedica să guşti şi din creaţiile proprii...

Atelierul de limbi străine pe suport IT (Little Pim, apps-uri, sau ce-o fi), şi, uneori, şi pe suport clasic. (încă n-am găsit metoda suficient de atractivă pentru Muţunau, aşa încât astea-s mai scurte. ai clipit, ai pierdut atelierul)

Atelierul de făcut curat (se desfăşoară, dar mai rar decât mi-aş dori).

Atelierul de desenat. Cel mai des are loc pe pereţi. Acum ştiu clar cum şi de ce există Altamira...

Atelierul de orientare prin oraş - cam zilnic... volens-nolens...

Mamiţuni ar mai organiza şi atelierul de somn, dar Muţunau preferă atelierul de nedormire, ori pe cel de  neducere la timp la culcare. A, şi atelierul de aruncat lucruri. Mare spectacol.

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Calul, vaca şi interpretările

Posibile abordări (din complet alte perspective) ale fierbintelui subiect de presă:


- În Anglia consumul cărnii de cal e complet de neconceput. Mi-e greu să spun dacă e perceput ca fiind apropiat de canibalism (ca şi cum ţi-ai mânca partenerul de golf / cricket / polo) sau nu (ca şi cum ai mânca doar crosa....), dar e de neconceput.

Şi, iaca, avem, uitându-ne la fiinţe volumetric comparabile, pe de o parte, animalul-prieten, şi, pe de alta, animalul-delicatesă.

Respectiv perspectiva atribuirii de valori / roluri / simboluri / interpretări. Imaginea ştampilei cognitive.

Importanţa etichetelor sociale şi-a stereotipiilor. Radiografia unui mecanism.




- Ştii ce mănânci? Dincolo de verificările (presupuse) şi garanţiile sanitar veterinare (tot presupuse, după cum bine s-a putut vedea...), ştii ce mănânci?

În sensul degustării experte de vinuri - unde afli, eventual, şi spre ce punct cardinal era îndreptată panta pe care au crescut strugurii din care-i vinul ăla...

În sensul prospeţimii. Când a fost congelat peştele ăla şi cam la cât timp după pescuire?

În sensul procesării. Ce altceva mai conţine? (Eu sunt un cititor avid. Inclusiv de etichete. A fost o mare supriză pentru proprietara unei anumite pungi de turtă-dulce să afle că produsul (considerat de post) conţinea... gelatină... de porc!!! Porc, nu post. Post zicea ea că ţine. )

În sensul autenticităţii. Ce dr Doamne iartă-mă ai făcut în spatele aducerii produsului la vânzare? Înaintea expunerii lui? Câte modificări genetice / accelerări de creştere / coaceri grăbite / refrigerări / modificări de etichete?

(în acest moment mă încearcă un chef nebun să plantez în balcon, ca Pinocchio, un copac care dea direct compot de ananas)



Deci, ce mănânci?

Mă tem că, de prea multe ori, răspunsul e „lăcomia altora”.

Lecţii de la un cal, o mâţă şi o bicicletă

Pe cal îl cheamă Casiano (te rog să mă ierţi, calule, dar nu mai ţin minte cu câţi de „s” ţi se scrie numele). Locuieşte şi munceşte la Equestria, loc frumos şi prietenos cu copiii. (pentru copii, recomandări călduroase are, din motive de temperament blând, Contesa - iar nu ştiu cu câţi de s - şi, dacă mai locuieşte acolo, mânzoaca Negruţa).

- Astea-s comenzile (interjecto-onomatopeico-verbale, fiecare pentru altceva: - nişte mâţ-nâţ-hâţ-pleasc-uri pe înţelesul calului). Da’ să-i daţi de fiecare dată de două ori comanda, s-o repetaţi, adică, să fie sigur că asta vreţi să faceţi.

Casiano s-a conformat. Cam de pe la a treia repetare...




Pe mâţă o cheamă Tipsy.

Când mâţa Tipsy a produs runda 2 de pui, în număr de trei, s-a comportat absolut ireproşabil-devotat-nemişcat din toate punctele de vedere preţ de multe ore de la aducerea pe lume a celor trei motârnăi (tehnic vorbind, doi motani şi o pisică).
Când musiii şi do’n’şoara au şi terminat de mâncat şi-au şi adormit, mâţa s-a gândit că n-ar fi rău să-şi refacă rezervele de energie şi s-a dus un metru mai încolo, la farfuriuţa cu mâncare.
A ronţăit ea încet, savuros şi pe-ndelete una-două-trei cronţoane. Jur că-i lucea blana de mulţumire- de mulţumire din aia simplă, completă, întreagă.

Moment în care unul din pui alunecă de pe alt pui şi-i trage una-n nas celui de-al treilea, care se trezeşte, speriat, din somn, şi-ncepe să chifnească, fix când îi era lu’ mă-sa lumea mai dragă.
Tipsy se opreşte, ascultă, întoarce capul şi ascultă din nou, dând să se aplece, să continue să mănânce a patra cronţoană. Pisoiul, nu-şi-nu, mieuneli din ce în ce mai intense.
Tipsy mârâie fioros, aproape ca un căţel. Aproape ca o înjurătură, aş putea spune.
Şi apoi se întoarce în cutia-pat-de-pisici, să-şi potolească odorul extaziat de întoarcerea mumei.

Maternitatea pisicească e un model în multe privinţe.





Pe bicicletă cred că o cheamă B’Twin.

Plimbarea pe ea (în special pe roţile ei cu diametru mai mic...) mi-a prilejuit înţelegerea faptului că, mai bine de douăj’ de ani, m-am temut (cine mai ştie de ce) să nu cad de pe ţoaclă. Am învăţat să merg pe un Pegas care nu era deloc mai mare decât susnumita (care Pegas, culmea, mai trăieşte, şi, puţin bibilit, ar putea redeveni funcţional), dar eram, pe vremea aia, de altă statură, şi după Pegas a urmat oarece biclă cu aere montane care era, desigur, mult mai ’naltă (cu nu mai ştiu câţi inch diferenţă la roţi...).

Contrastul dintre un lucru pe care l-ai făcut cu temeri (eventual nemărturisite) şi acelaşi lucru, făcut fără frisoane... ei, da.