Mamiţuni la medic

- Zbleah-pleah-hu-hu-cohe-cohe-cohe, aş vrea să fac o programare la dvs.

Tuşeam deja de circa 6 săptămâni. Cam odată per propoziţie, plus (mai rar) în pauzele de ne-propoziţie. M-am extras, aşadar, de la birou să mă duc la medic. Via abonament de servicii medicale.

Mă prezantez la cabinet. Ajung la timp (cu tot cu înregistrările aferente sosirii &căutarea cabinetului). Sprijin graţios uşa 45 de minute (la 60 aş fi plecat, că, nu de alta, se termina lista de mailuri pe care le-aş fi putut scrie doar de pe telefon).

Desigur, în acest timp nu s-a agitat nimeni de la recepţie să facă nimic. S-au agitat alţi cetăţeni în aşteptare de consult la alte cabinete. Au fost trimişi instant (şi cam brusc, aşa...) la locurile lor, că iese dom’ doctor când e gata, da?

Mustăcesc la adresa proprietarilor clinicii. Sigur veţi avea o profitabilitate cât China, dacă vă mai corelaţi aşa bine duratele planificate ale consulturilor cu duratele reale...

În minutul de graţie 46, se deschide uşa. Iese pacientul intens consultat, intru eu, fac cunoştinţă cu dom’ doctor, care-şi mai cere scuze vreo 4 minute, îl opresc din scuzat şi explic ce şi cum.

Omu’ascultă un pic, apoi întreabă ceva de genul „şi dacă nu vă doare nimic, de ce-i aşa mare bai că tuşiţi?”.
- Păi, mă-ncurcă la muncă. Am de vorbit destul de mult, şi e deranjant şi pentru interlocutori.
- A, da’ nu cred că vorbiţi mai mult ca mine.

Zgomot imaginar de film rupt, placă zgâriată, unghii scrâşnind pe tablă, explozii nucleare, etc.

Iată, concurez în campionatul olimpic la proba „cine vorbeşte mai mult”. E irelevant că nu prea mă-nscrisesem... prezenţa la start se pune!
Să nu trecem direct la răsturnat mese, ci, mai întâi, la încordat gropiţe în obraji.

- A, sigur că nu.

--> Plus fâl-fâl-ul aferent de gene.
- Cu toate acestea, m-am cam plictisit de tuşit.

Urmează, ca să scurtez povestea, o prelegere nesolicitată despre poluare, cât de necurăţate sunt aparatele de aer condiţionat, vai steaua tuturor, cum tre’ să-mi bag eu minţile-n cap la gândul că, la o adică, literatura de specialitate indică şi durate de 3-4 luni pentru tuse „reziduală”, şi o prescripţie...

- Vă dau un anti-inflamator, anume medicamentul X, nişte bomboane de supt şi nişte vitamina C.

Vai, mulţumesc, deosebit, sper să fie bine, la revedere, tabără dragă.


Înapoi la birou, înfig ghearele-n Google. Caut, desigur, medicamentul X.
Google, îndatoritor, scuipă de îndată şi prospectul, şi RCP-ul (sumarul caracteristicilor produsului).
Pen’ cine vrea să insiste, site-ul ANM (Agenţia Naţională a Medicamentului şi-mai-cum-fi-chemând-o-acum) oferă, graţios, ditamai motorul de căutare, Nomenclatorul)

(De pildă: prospect aspirină, RCP aspirina, detalii aspirină.)
Notă: produsul dat exemplu e luat la nimereală. Nu e cel care mi-a fost prescris; singurul motiv pentru care l-am luat de material didactic e că-l consider intrat în limbajul comun....



Boon... 'napoi la produsul X, că doar n-am să stau acum să-nvăţ pe dinafară site-ul ANM.
Ia'n să ne holbăm noi cu mare atenţie la ce scrie pe prospect & RCP (mai detaliat & mai tehnic)... cu precădere la atenţionări, contraindicaţii, mod exact de administrare şi, desigur, la efecte secundare.

Că, nu de alta, dar, cu eventualele excepţii ale medicilor specialişti şi ale medicilor de familie fabulos de riguroşi, nu-ţi explică nime’ nimic despre efectele secundare. Nici la ce să te aştepţi, nici ce să te îngrijoreze, nici unde să le raportezi, la o adică, să nu se mai dea cu capul de pereţi şi alţi guşteri.

Nici măcar să citeşti afurisitul de prospect!

De ce?

Simplu. De cele mai multe ori, nici medicul nu l-a citit. La el a ajuns o broşurică fromos colorată, înmânată graţios de reprezentantul medical, care broşurică zice ea ceva şi despre efectele astea, dar accentul cade pe indicaţiile de prescriere, mecanisme de acţiune, dozaje, eficienţă şi cam ce-ar mai putea încuraja medicul să prescrie.

Da’ de ce ar trebui raportate efectele adverse? Sau problemele de calitate?
Simplu.
Uneori, deşi în general medicamentul X e bun, nu ridică probleme, unul dintre loturi nu e neapărat perfect fabricat sau perfect păstrat & transportat. N-ar fi rău să dai vestea mai departe.... nu de alta, dar fără acest gen de feedback, niciun producător, cu toate cele mai bune intenţii, n-are de un’ să ştie că e ceva în neregulă cu produsul lui.
(Oarecum evident, aşa, dacă ghicea gânduri, n-ar mai fi avut nevoie să muncească la produs şi distribuit de medicamente)

Aşa... ce aflăm noi (recte eu) din RCP-ul medicamentului X?
Că e indicat în poliartrită reumatoidă. Pam-pam!

Dom’ doctor, îndatoritor, a prescris, frate, să fie pacientul mulţumit că i s-a oprit tusea!
(eventual şi tusea vecinilor... prin pura simpatie...)

Booon. Să ne uităm noi totuşi mai departe.
Atenţionările includ varii probleme gastrice (preexistente) şi colesterolul ridicat (tot preexistent).

Na, m-o fi întrebat oare dom’ doctor dacă am din astea?
E retorică întrebarea, evident că nu.

Dacă tot a prescris super-mega anti-inflamatorul, lăsând la o parte că indicat pentru altceva, oare al doilea medicament prescris, bumboanele de supt, n-or fi fost cumva redundante?
Tot retorică e. Da, şi şi alea aveau atenţionări care le scoteau din joc...

Pentru operele prescrise, erau cumva clare indicaţiile de administrare? Forma farmaceutică, dozajul, momentele din zi, asocierile recomandate şi nerecomandate, chestii de-astea de care te loveşti când vrei să dai pe gât minunăţiile prescrise?
Neah.


Am cumpărat, oare, vreun medicament?
Da. Vitamina C. Da’ versiunea cu calciu, nu aia de-o prescrisese el. Deşi, recunosc, prescrisese dozajul corect.

Mai tuşesc?
Da. Cam odată pe zi.
Aproape c-a-nceput să-mi placă!

Şamd.


Booon. Ce înţelegem noi din această poveste miorlăitor-protestataro-pasiv -agresivă?
(în afară de faptul c-a fost o experienţă jalnic de proastă, din cam toate punctele de vedere...)

Că, dacă te-ntere’ ce bagi în tine (şi ce-ai putea consuma oarecum mai nimerit... ), citeşti prospecte şi mergi la medic cu un ghid anume de conduită.  (pe scurt, cu listă de cereri, întrebări şi aspecte sensibile)

Pe care ghid îl prezentăm, însă, data viitoare, c-acu' m-am re-indignat suficient.

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)

Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.

Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!


Nu la fel stau lucrurile cu geografia.

De ce?
Simplu.

- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.

Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.


Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)

- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...

Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?

Desigur, linişte.


Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.

Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.


E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.

E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )

E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.

E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)

E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.

După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...


Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de  aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)


Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.

Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.

Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.


Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.


Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.

Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.

Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.

Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.

Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.

Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.

Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.

Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.


Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.

Ne batem capul cu şpaga?

Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Cârcoteli mamiţuneşti

Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

Comedie bufă cu rocker, turn, scuze şi pisică

(Acţiunea debutează în sufragerie.)

- M-am prins cu cine seamănă, zice Nanamanu, încă hipnotizată de participarea la concertu’ lu’ Guns.
- Cu cine? rânjeşte Mamiţuni, habarnist-convinsă c-o paşte vreun compliment.
- Cu Axl Rose.

Moment în care Muţunau salvează momentu' & dărâmă ostentativo-apoteotic, cu un gest de mare rocker, turnul gigantic pe care tocmai ce-l gătase de construit.
Un cub atinge, în cădere, pisica.

- Uite, ai lovit-o pe Tipsy. Te rog să-i ceri scuze şi data viitoare să fii mai atent!

Muţunau se lasă pe vine şi contemplă victima, retrasă din timp, strategic da' dijaba, sub masă, la niciun metru de el. Expresia vag nefericită de pe mecla felină îl convinge (suprinzător!) să dea curs, ad-litteram, cerinţei maternele.

Începe o cursă şerpuită cu obstacole, mai ceva ca-n Cascadorii Râsului - căci mâţa, inadecvat informată, fuge.
- Ia’tă-mă! N-a v’ut!

Mâţa o şterge pe hol.
- ’cuză-mă! Pa’don!

Ultragiata, exasperată, încearcă să se refugieze-n baie. Muţunau, convins că Tipsy e şi supărată, şi surdă, grăbeşte pasul şi ridică tonul.
- IA’TĂ-MĂ! ’CUZĂ-MĂ! PA’DOOON!!!

Mâţa cre’ că trage un număr record de înjurături în vreme ce-l fentează cu succes pe scuzător şi reuşeste să se scufunde greu accesibil sub masa din bucătărie.

Împricinatul perseverează încă vreo 10 secunde, după care Mamiţuni intervine expiator, anunţănd că pisica, desigur, l-a iertat, dar se mai ascunde până-i trece de tot supărarea.

Râsetele pe înfundate continuă o vreme.
Lungă.

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.

Despotisme mamiţuneşti

Cum Muţunau se dă din ce în ce mai mare vedetă (ceea ce ar mai fi cum ar mai fi dacă împricinatul n-ar insista s-o arate spărgând diverse chestii şi meşterind intens, la fel de distrugător, pe la cele electrocasnice), Mamiţuni cea ranchiunistă şi răzbunăreaţă a hotărât că este timpul ca balanţa să se mai echilibreze.

- Ia-ţi chiloţii... da, ăia... înşfacă-i frumuşel şi du-te şi du-i la gunoi.
(coşul de gunoi unde apucă să şadă, înainte de a zbura la ghenă, chiloţii absorbanţi folosiţi & împachetaţi corespunzător în ei înşişi)

- Închide uşile / deschide uşile. (în lift)

- Pune la loc jucăriile (evident, asta ţine numai dacă junele este într-o dispoziţiune disciplinată.

- Întinde piciorul. Dă-ţi căciula jos. Scoate mâna.

Ceea ce domnul prestează. Cu elan & sârg.

Mamiţuni savurează despotic fiecare ducere la bun sfârşit a oricărei mici comenzi.
Cum de ce?
Păi, în afară de faptul (poate nu atât de evident) că lista comenzilor neonorate este de cinşpe ori mai lungă, e evident că onor capacitarea copilului (de fapt, colaborarea lui la...) n-o să ţină mult!