Îmi pare rău

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.


Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.

Nimic neobişnuit. Nimic deosebit. Viaţa, ca de obicei.

Şi totul se schimbă, ireversibil, îngrozitor, în câteva momente.

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Doar că azi a fost ultima zi în care ai lăsat acasă doi copii. De mâine laşi doar unul.

Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
De azi, însă, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Vei fi cel care a supravieţuit - binecuvântare şi vină, împreună. Cel maaare. Cel care ar fi putut avea mai multă grijă.
Cel muşcat, care a supravieţuit.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
În câteva ore s-ar putea să-ţi doreşti să fi fost tu cea muşcată până la desangvinizare.
Şi vei fi - dar simbolic.
Muşcată de oameni, până la moarte.


Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi. Îmi pare rău pentru sentimentele de vinovăţie,
tipice supravieţuitorului, despre care îmi imaginez că vă dau târcoale - de ce eu? de ce am supravieţuit? de ce n-am avut grijă de el? de ce am mers în parc? de ce ţipasem la el ieri?

De ce, de ce, de ce...?

Ce-ar fi fost dacă...?


Eu nu cred că atunci când pierzi un copil îţi mai revii vreodată.
nu cred că depăşeşti vreodată momentul.
poate nu mori, nu în sens biologic. poate găseşti, din indiferent ce motiv, resurse să-ţi continui un soi de existenţă, mai mult sau mai puţin precară.
dar nu cred că-ţi revii. nu cu adevărat. nu pe de-a-ntregul.
Moartea unui copil e-o sfârtecare a ţesăturii vieţii - prea absurdă ca s-o poţi cuprinde şi depăşi.


Motiv pentru care cred că e nevoie de compasiune.
Nu de inventat vinovaţi sau de pretinse reparaţii vindicative.
De compasiune.



Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi.

Nu-mi pot imagina prin ce treceţi.

Nu am cuvinte de consolare. Cred că e absolut îngrozitor ce vi s-a-ntamplat şi vi se întâmplă şi-mi pare rău pentru chinul prin care treceţi.

Îmi pare rău

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.