O poveste cu maimuţe

E, de fapt, un studiu/experiment, cu înţelesuri fascinante.


Pe scurt: maimuţele cu pricina împart hrana. Chiar şi când ar putea să n-o facă.

Ceea ce se poate traduce în cel mai înalt nivel de conştiinţă socială - oricât ar suna de pompos - respectiv de cooperare.

Nu de competiţie.

Normalitate

Seara, Muţunau & mult-prea-obosita lui mumă se-ntorc acasă. (Notă ÎAODEI=în-altă-ordine-de-idei: eu încă par vie, de-aia mai primesc chestii de făcut - pe care, evident, nu le pot duce. de unde extenuarea).

Pe trotuar se văd venind, din sens opus, o mumă cu copiluţul dumisale în braţe.
Se strâmbă şi de hlizesc unul la altul, de mama focului.

La 5 metri după ei, o doamnă (despre care habar n-am dacă îi cunoştea / însoţea sau nu), zâmbea pe mustăcitelea, cu ochii uzi de râs, de veselia şi hlizelile celor doi...

Modernul, tradiţionelul şi esenţialul

Ieri am făcut pâine. Tehnic vorbind, nu eu, maşina, şi, iar tehnic vorbind, nu pâine, ci (iniţial....) o chestie stranie şi ratată (pornind de la o reţetă cu făină de orez) şi, mai apoi, o pâine, de data asta de-adevăratelea.

În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)

Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.

Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.


Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.

Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).



Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.

Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)

Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)

Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).

Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).

Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.

Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.

Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un  produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.

E (inter) medierea directă, personală, a hranei.

E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.



Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.


Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)

Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.

Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.

După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...

(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)

Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.

Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.

Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.

Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)


Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?

Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)

Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)

Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...

Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.


Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.

Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)

Pe drumul cel bun

Strigăt către copilul care nu'ş ce făcea în altă cameră:
- Muţunau, vino până-ncoace!
- De ce? zbiară înapoi, a răspuns, împricinatul.

Explic de ce, şi vine.

Şi mă gândesc că are perfectă dreptate să-ntrebe ce i se rezervă. De ce-l chemi. Ce are să vadă / să facă. Doar e dreptul lui.
Că, în cel mai pur sens al cuvintelor, e şi politicos, şi logic, să-i răspunzi. Pentru că oricum te ascultă şi vine.

Suntem pe drumul cel bun spre autonomia şi devenirea junelui ca persoană.

Drum care, între noi fie vorba, va fi ghebos pavat cu situaţii de genul:
- Vai, dar, ah, copilul dvs. mă interpelează, când îl pun să facă X, întreabă "de ce".
- Aşa, şi?
- ...
- Ce anume vă împiedică să-i răspundeţi?

Deşi, desigur, aş putea să le explic direct ălora că-i cred tăntălăi la faza asta.

Replici muţunautice şi revelaţii mamiţuneşti

Replicile:
- Avionu' este mama lu' elicopteru'!

- Unde se duce soarele noaptea?
- Se duce în becu'i!

- Maaaami, de ce pleci la Bucu'ieşti? De ce pleci cu socul la Bucu'ieşti? Avem a'agaz şi aici!
(culesem soc, din care 'mnealui ştia că se face dulceaţă)


Revelaţiile:
Departe de oraş, copacii sunt verzi şi vii şi la mijloc de august.

Cel mai îmbătător miros de august de pe lume e cel de afine proaspăt aduse de pe munte, şi proaspăt alese. Se simte cu pielea, nu doar cu nasul.

Şi mai e una, tristă, despre o potenţială viitoare pierdere. Dar poate... poate nu...

Din seria „Omul, cât trăieşte, învaţă”: Despre naştere, altfel

Printre blogurile pe care le urmăresc se numără şi o comoară de informaţii numită Stand and Deliver.
De la Rixa (care tocmai a născut, neasistată, cel de-al treilea copil, o fetiţă pe nume Inga) şi de la comentatoarele de pe blogul ei aflu o mulţime de chestii la care altfel nu prea aş avea acces. Şi o mulţime de link-uri spre alte bloguri de pe care pot afla alte mulţimi de chestii... şi tot aşa.


Naşterea verticală.
Dădusem peste ceva asemănător într-una din cărţile Isabelei Allende, Portret în sepia. Aurora, personajul principal al cărţii, surprinde, copil fiind, momentul în care Nívea, soţia lui Severo, îşi naşte gemenii, moşită de o indiancă. Nívea naşte „din picioare”, susţinută de subsuori şi ţinându-se zdravăn de nişte sfori atârnate din tavan. Aurora, evident, se sperie.
N-am dat, pe moment, mai importanţă relatării, captivată, pe de o parte, de tonul misterios al poveştii şi, pe de alta, de atitudinea aparent anti-alăptare a scriitoarei: Nívea, fecunditatea întruchipată, mamă a vreo 15 copii, pentru care nu funcţionează nicio metodă contraceptivă cunoscută pe-atunci, nu alăptează niciodată, ca să-şi conserve relaţia cu Severo. Hm....
(haios e că, la un moment dat, în toiul unui oarece război, aceeaşi Nívea-preocupată-de-conservarea-relaţiei-cu-Severo omite (sau uită) să-i spună că e gravidă, şi, când se revăd, după muuuulte luni (în care mai corespondaseră!), omul e uşurel surprins să vază că posedă 1-2 copii în plus).

Digresiunea literară încheiată, iaca numai câtamai tona de link-uri aici, pe tema naşterii verticale.
Un film vorbit în spaniolă, o reclamă la o clinică din Ecuador. M-a uimit lipsa (aparent totală) a sângelui! (editat, ne-editat, filmul e, oricum, spectaculos)
Traducerea-n engleză a discursului, aici.


Naşterea neasistată
(neasistată de medic, adică, asistată, de obicei, de moaşă! termenul mai potrivit ar fi nemedicată)
Subiect de mare fierbere (şi bătaie de câmpi!) la un moment dat şi la noi.
Discuţie (zic io) distrusă, cumva (la noi), şi de personajele nu tocmai literate în a pricepe subtilităţile alegerilor informate, care n-au înţeles decât că gata! li se interzice să nască la spital, trebuie să se descurce singure, şi de medicii care-au sărit de fund în sus, de parcă li se furase butelia, şi de tonul de băşcălie al comentacilor pafarişti mereu "avizaţi".
Eu una n-aş naşte neasistat (mi-e prea lene să strâng/şterg...), dar, post născut cvasi-natural şi post-citit & priceput chestii, n-aş intra în panică dacă, la o a altă sarcină, n-aş mai putea ajunge la spital.
Şi cred cu tărie că libertatea de a alege ar trebui să existe recunoscută formal şi respectată. Respectată şi în spirit, şi în literă, nu aşeeaa, de bifă.
Versiunea pitoresc-alcoolizată a naşterilor neasistate de pă vremuri, aici. Eroina, doamna Ellerbe W. Carter. Mare om.


La fel cum ar trebui respectat şi dreptul gravidei de-a naşte în ce poziţie vrea/simte.
Uite o serie întreagă de variante, care m-ar (ne-ar?) putea scăpa şi de minunata masă ginecologică, atâât de comodă că nici unii dintre medici n-o prea plac, şi de manevrele brutale de stâlcit burta, care cică „ajută” naşterea.
Am beneficiat cu succes de una din aceste manevre. Mi-a fost de un la fel de nepreţuit ajutor ca şi aurolacul din Gara de Nord care-mi indică locul de parcare pe care-am intrat deja. Cred c-am urlat la moaşă să mă lase-n pace, că mai mult mă-ncurcă. Fireşte, nu s-a dat oprit din „ajutat” decât când i-a zis medicul că nu mai e nevoie. Chestie care-a, nu’ş dacă s-a prins & nu mă-ntere, a făcut-o să rămână, până-n ziua de azi, neşpăguită.

Aş fi preferat să nasc stând în patru labe. Eventual în sprijin pe minge - care mi-a fost un mare sprijin în travaliu (petrecut, desigur, în majoritatea timpului, în sprijin legănat pe coate şi pe genunchi) şi de care m-am despărţit cu greu când am plecat la spital.
(Poate data viitoare!)


Naşterea la peste 42 de săptămâni!
Aici am făcut, iniţial, ochii foaaaarte mari.

De ce: echografele din clinicile noastre private sunt cu cateva generaţii peste ce pupă americanu' de rând. Adică... mi-au fost relatate situaţii (americane) în care obstetricianul nu ştia să estimeze vârsta gestaţională cu ajutorul echografului - chestie care a dus, într-un caz, la o cezariană & un premăturel, şi, în altul, la o inducţie sinistră, nenecesară, efectuată cu o sălbăticie demnă de-un malpraxis cât casa. (Proces pe care mama în chestiune, fiind cetăţean de rând, nu-şi permite să-l deschidă. Istoriile-s "din auzite la prima mână": cunosc şi mamele, şi copiii în chestiune.)

Evident, în spitalele mari /din oraşele mari situaţia ar trebui să fie (o fi) alta.
Drept care cred că există (poate chiar pe scară largă) posibilitatea ca alea 43 de săptămâni să fie, de fapt, mai puţine.

Şi dacă nu sunt?
Dacă există situaţii în care varianta corectă este să aştepţi copilul să vină?
(chestie de altminteri foarte grea; eu deja declarasem, pe la 36 de săptămâni, că nu intenţionez să duc sarcina pân’ la Crăciun; am născut înainte de termenul calendaristic, aşa încât nu ştiu cum e să-l depăşeşti; dar, mai mult ca sigur, m-aş fi urcat pe pereţi cu dinţi şi gheare şi-aş fi acceptat provocarea naşterii - Muţunau, înţelept, s-a grăbit şi ne-a scutit)

În definitiv, nu cresc toţi la fel.
Oare câte sarcini din totalul celor monitorizate în România trec de 41 de săptămâni? Câte sunt lăsate să treacă? Presupunerea mea e că, din pricina temerilor legate de moartea in utero & alte complicaţii, mai curând temute decât înţelese, foarte puţine. Cât de justificate sau nu sunt temerile astea, e altă poveste... (o să mai „scobesc” după studii).
Tante Gloria (autoarea postării citate mai sus) e foarte categorică, desigur, şi-n privinţa naşterilor provocate.
Un alt articol interesant pe tema mamelor-la-zece-luni, citat tot de Gloria, aici.
Uite ici ghidul moaşei pentru un perineu intact. Tot via Gloria.


VBA2C.
Naştere vaginală după două (2!!) cezariene.
VBAC e o chestie pentru care în anumite spitale din România ai fi crucificat. Eventual, crucificat numa’ dacă deschizi gura s-aduci vorba despre...


Alte exemple:
Naştere acasă - copil cu prezentaţie pelvină. Ietă.
Naştere sub ceriul liber, aici.


Ce-ar fi dacă naşterile ar fi tratate drept ceea ce sunt, adică nişte minuni?
Momente de trăit mai curând cu reverenţă şi respect, decât cu teamă şi / sau aere profesionale de o mare importanţă în gospodăria noastră?
Dacă toată lumea ar putea să se oprească un moment, la o naştere, indiferent de care, medicată au ba, vaginală sau cezariană, măcar cât să zâmbească şi să spună „felicitări!” dacă nu cât să se lase atins de-adevăratelea de magia momentului?

Ne-am umaniza, Doamne-fereşte!

Concediul de îngrijire a copilului

Aici ar fi de discutat, de fapt, 5 subiecte. Varianta discuţiei simultane e uşor prea amestecată pentru gustul meu, aşa c-am să le dezbat pe rând.


1. Existenţa concediului de îngrijire a copilului
Sper că nu s-a găsit (şi că nu se va găsi) niciun tâmp... personaj care să pretindă că nu e nevoie deloc de concediu de îngrijire a copilului, că ajunge cel de maternitate. Nu atâta timp cât concediul de maternitate nu se extinde mai mulţi ani, cât statul pretinde că vrea spor natural şi cât susţine că ocroteşte mama şi copilul.


2. Alocarea concediului de îngrijire a copilului
Din fericire, îl poate lua şi tatăl. Şi ar fi bine să poată şi în continuare.


3. Durata concediului de îngrijire a copilului
Aici e marea filosofie a bătutului apei în piuă. Aproape că bate punctul 4 de mai jos.

Dincolo de studiile legate de importanţa primei copilării, a legăturii cu părinţii, lucrurile stau, în prezent, fix aşa:

- nu sunt destule grădiniţe şi creşe - pur şi simplu nu ai suport instituţional, de stat sau privat, care să preia copiii sub 3 ani.

- nu există grădiniţe şi creşe care să-ţi accepte copilul bolnav - şi e normal să fie aşa;

- nu există decât extrem de puţini copii care, în primii ani de colectivitate, să nu se îmbolnăvească, în sezonul rece, măcar odată pe lună - deci tot acasă trebuie să-i ţii.

- nu există niciun fel de sistem de educaţie formală sau non-formală pentru bone.

- nu ai, consacrat social, suport generalizat al familiei extinse - că nu trăim în iurtă (deşi, după unele comportamente, aşa s-ar părea); de multe ori, bunicii sunt la sute de kilometri distanţă şi/sau au şi ei viaţa lor, nu-s amibe-de-vizor-şi-televizor.

- există-n schimb o societate alienată, teribil de neprietenoasă cu copii - cine nu crede, să înşface un cărucior de copil şi să facă o plimbărică prin oraş... eventual şi cu mijloacele de transport în comun... în care o să constate că nu prea poate să se urce!!! - care te pretinde adult-şi atât, că ne temem de bebeluşi şi nu ştim să ne purtăm cu copiii mici!

- există-n schimb o mulţime de sfertodocţi de ambe sexe care n-au schimbat în viaţa lor o pereche de pamperşi (căci ori e treabă de femei, ori de persoane cu alte aspiraţii) da’ care pliscuie neobosiţi aberaţii cu care ei îs de acord.

Durata concediului de îngrijire a copilului ar trebui să fie, în România, în condiţiile actuale, de 3 ani. Pentru că abia atunci preiau grădiniţele de stat copiii.

Şi-ar trebui să rămână de 3 ani până când termină şcoala prima generaţie de educatoare pentru grupele sub 3 ani. Pentru că între 2 şi 3 ani e, pur şi simplu, un alt univers.

Ca să priceapă toată lumea: concediul de îngrijire a copilului nu e şi nu are cum să fie obligatoriu! Nu-nseamnă că, dacă ai un copil, atâta trebuie să stai acasă! E normă de protecţie, nu de impunere!!!


4. Remunerarea concediului de îngrijire a copilului
Abia aici începe discuţia financiară.

Varianta preferată de mine include existenţa unui pachet derulat prin instituţiile financiar-bancare şi scutirea de impozit pe venit.

Apreciez banii pe care i-am primit ca indemnizaţie. Nu aş fi supravieţuit fără ei. Dacă mai fac vreo 10 copii, poate ajung să iau întreaga sumă cu care am sponsorizat inutil, de-a lungul timpului, statu’ român. Zic inutil pentru că de absolut fiecare dată când am avut nevoie de serviciile dumisale, m-a lăsat baltă.

N-am înţeles nicio secundă de ce trebe să dau bani pe-o parte ca să-i iau pe ailaltă. E absolut idiot. Ca să nu mă mai încord să estimez câte resurse mănâncă. (tot din banii mei de contribuabil tembel).

De ce nu-mi pot face o combinată alpină de asigurare cu acumulare de venit?

O puteam plăti frumuşel de la 20 de ani. Dacă făceam copil în intervalul vizat, bine, aveam asigurat venitul pe perioada de concediu de îngrijire a copilului. Dacă nu, luam banii la încheierea perioadei. Tare greu o fi să compui produsu’ ăsta.

Dacă nu m-am trezit la timp s-o fac sau n-am avut cu ce, credit de îngrijire a copilului- cu plată lunară timp de 2-3 ani. Şi-l dau înapoi în 20 sau 30. Şi ăsta, greu tare. Aloo, băncuţele, se-aude???



În legătură cu ultimele discuţii: lăsaţi, bre, concediul la doi ani. Dacă n-aveţi bunul simţ să-l creşteţi la 3, desigur.
Dacă reduceţi progresiv valoarea indemnizaţiei, are mai mare sens pentru toată lumea.


5. Acceptarea socială a concediului de îngrijire a copilului

Mulţumesc sincer (pe bune!!!) pe această cale cui a avut bunul simţ să stipuleze existenţa celor 6 luni de reinserţie profesională. De acord că ele pot fi, în actualele condiţii economice, o povară pentru companiile mici, însă sunt absolut necesare.


Da’ vă rog frumos să mă scutiţi cu operele complete legate de, vai de mine, carieră.
Dacă 2 sau 3 ani de pauză te scot complet din peisaj, mare lucru de cariera aia, în compania aia, oricum nu era.

Punctul pe i - pe care aş vrea să văd că-l pune cât mai multă lume - este legat de realismul re-inserţiei sociale şi profesionale post-maternitate. În momentul de faţă, cu vedere din papucii mei, ie sublim da’ lipseşte cu desăvârşeală.

Lucrurile se schimbă când ai un copil. Copilul e (sau ar trebui să fie) prioritatea. Nu mimatul cosmopolitănesc al unei cariere.
Cine vrea să mimeze în continuare n-are decât.
Da’ pentru noi restu’, care nu vrem, ar trebui să existe inserat în social bunul simţ care să susţină diferenţa.

Lucrez într-o companie prietenoasă cu copiii. E distanţă ca de la exosferă la nucleu’ intern între ce văd şi ce trăiesc eu versus ce aud din povestirile altora.
Normalitatea nu e în muritul la servici.

Vreau să se legifereze, săptămâna liberă pentru părinţii care-şi dau copilul la creşă/grădiniţă, indiferent dacă are loc la început de an şcolar sau în alt moment. Zilele sau măcar după-amiezele libere pentru serbări, mers la medic, mers în excursii.

Asta ar fi normalitate.

Nu pretenţiile aberante care tratează copilul ca pe un obiect dispensabil şi maternitatea ca pe o neplăcere eventual necesară.





De la ce m-am luat? Iaca de la ce.
Unde am şi comentat fioros (am dubii cu privire la aprobarea comentariului!), că nu m-am putut abţine.

Comentariul meu nediacriticos era:

De acord cu Irina Ilisei. Chapeau.

Completez cu ce cred ca mi-a mai ramas de spus: Medusa, acest concediu este luat, si practic, si de tati. Verifica un pic statistica. S-ar putea sa fii suprinsa - placut!

1. Mi-e neclar pe ce te bazezi cand ii raspunzi Irinei. Din ce surse ai informatiile? In forma asta, sunt speculatii nefondate.

2. Cata vreme exista in lege preverea clara ca nu poti fi discriminat pe baza de varsta, argumentul "se creează premizele unei discriminări la angajare" nu sta in picioare. De cand se discuta la angajare daca vrei copii???

Referitor la "absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională" - e alegerea personala fiecarui parinte (mama sau tata) legata de felul in care alege sa-si petreaca acesti ani.
Sau vrei si sa transmiti mesaje de genul "faceti doar un copil"?

3. Efectul ar putea fi "de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public".
Tatii care isi iau concediul de ingrijire a copilului contrazic clar asocierea asta.
Si de unde stii ca "este"? Din ce cercetare statistica?
Si, daca chiar "este", de ce alegi sa nu-ti concentrezi eforturile in directia constituirii altor asocieri, ceva mai constructive?
Dorel subliniaza foarte bine ca bonele nu fac decat sa intareasca asocierea!!
Ii raspunzi Irinei ca "Dar poţi face asta acum în România? Ai auzit pe cineva din viaţa politică susţinând ideea asta?"
Pe tine ce te opreste?
Dar pe doamnele parlamentar care afiseaza poze feministe?

"Există un deficit major la capitolul bone şi creşe, dar asta se datorează tocmai acestei politici de acordare a unui concediu lung părintelui care îngrijeşte copilul mic (de obicei mama). Nu a existat o presiune pentru crearea de creşe şi apariţia mai multor bone pentru că nu a fost nevoie"
Sper ca afirmand asta dai dovada de naivitate si nu de rea-vointa. Urmareste trendurile - o fi vreo legatura intre scaderea natalitatii, scaderea subventiilor, inchiderea creselor si gradinitelor? Hm... Ca, nu stiu de ce, dar pur si simplu nu coreleaza cu lungimea concediului de ingrijire a copilului!

"Din momentul în care legea se va schimba, existând şi stimulente din partea Statului, sper, pentru aceste servicii, se vor crea şi facilităţile."
"Sper"???
Sper ca glumesti. Sau c-a fost o scapare.
Punem caruta inaintea cailor si zicem, dii, hai, ca merge?

"Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca hrănirea bebeluşului la sân să se facă minim 6 luni"
Ia hai sa dam citatul ne-trunchiat: infants should be exclusively breastfed(1) for the first six months of life to achieve optimal growth, development and health(2). Thereafter, to meet their evolving nutritional requirements, infants should receive nutritionally adequate and safe complementary foods while breastfeeding continues for up to two years of age or beyond. Sursa: http://www.who.int/nutrition/topics/infantfeeding_recommendation/en/index.html

Chiar crezi ca deformarile si exagerarile vreun bine?

Alăptarea, altfel

În medie, pierzi anual aproape o lună din viaţă pregătind, aşteptând şi spălând sticluţele de lapte praf.
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)

Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.

Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.

Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.

Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)

Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.

Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.

Se adună. Rău.



Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.

Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.

Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.

Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.


Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?


Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?


Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.


Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.


Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:

- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.

- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)

- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.

- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)



Ce e de făcut?

Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.

Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)

Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!


Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.

La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?



PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )

De studiat. De experimentat. De făcut.

(nu neapărat în ordinea priorităţilor)



Limba germană.

Constelaţiile.

Recunoaşterea copacilor după frunziş.

Un pic de echitaţie.

Plantele medicinale.

Desene şi pictură.

Poate şi pian...

Canto?

Arte marţiale. Sau scrimă, ca Shmeny. Sau şi, şi.

Cursuri de dans.

Mers pe munte.

Înot.

Construcţia de jucării.

Mersul pe Power Wing.

Role. Mai des.

Biclă. Tot mai des...



Aceasta este egoista agendă mamiţunească.

Muţunau vine şi el din urmă, da’ cu alte preocupări.

Soborul zeiţelor

Am văzut mai demult fotografia asta.

(sursa)

M-am trezit uitându-mă lung la ea, cu sentimente greu de definit. Era acolo şi familiaritate, şi apartenenţă, şi linişte, şi râsete, şi uimire, şi afinităţi... şi viaţă!

(e-adevărat, de la oboseală, am început să am un soi de vedere secundă, sesizez lucruri acolo unde ele, de fapt, cică nu-s. chestie care mă îmbogăţeşte, mă amuză şi-mi pigmentează plăcut existenţa)

Ce-am înţeles eu din imagine, la prima vedere, a fost că un grup de mame îşi urmăresc copiii cum se joacă. Lucru care, fireşte, poate să n-aibă nici o legătură cu ansamblul. Dar mie asta mi-a sugerat - la „pachet” cu sentimentele de mai sus.

Statuetele au fost descoperite în satul Poduri - Dealul Ghindari din judeţul Bacău. Pentru că am dat peste surse care afirmă chestii contrarii, n-am reuşit să mă prind dacă statuetele ţin de cultura Cucuteni sau o preced. (nu mă opreşte nimeni să mai sap după informaţii, pe viitor)



Apoi, după alte câteva săptămâni, m-am pomenit într-un grup de doamne (mie, de aproape 3 luni încoace, mi se întâmplă rar să ies, darmite să mă pomenesc socializând). Nu mai ştiu exact cum, discuţia s-a „dus” înspre maternitate. Înspre spaimele de început, momentele alea când te sperii din orice, când eşti cocktail molotov de vulnerabilitate şi putere, când ştii despre copilul tău lucruri pe care alţii (fie ei şi medici pediatri) trebuie să se străduiască un pic să le deceleze.

Ce-a urmat a fost incredibil.

O izbucnire de poveşti, suspine, râsete, amintiri şi lacrimi. Ecouri de încrâncenări şi de naivităţi. O conexiune uimitoare.

Suntem, într-un foarte misterios şi sublim fel, împreună. În legătură. Poate nu-i atât de vizibilă, dar există.

Şi mi-am adus aminte iar de statui. Şi de şezătorile de pe vremea bunicii. Am amintiri sclipitoare de fote şi ii înflorate şi ţesute cu fire aurii, fremătând viu în lumina lămpilor.

Şi apoi am văzut fotografiile de la întâlnirea de la Izvor. De la care m-am autoexclus (deşi mi-ar fi plăcut să vin) pentru că nu mai alăptez.
Lăsând deoparte comentariile aberante (şi, pe alocuri, înfricoşătoare) de pe varii site-uri (la adresa întâlnirii de alăptare): vorba lui Zoozie, de ce o fi nevoie să milităm pentru alăptare? Că e normală, naturală, profund umană.


Hai să privim în jur. Cu ochi de ... turist. De necunoscător.

E normal să văd atâta mizerie pe jos? Oameni scuipând, aruncând mucuri de ţigară şi alte resturi pe jos, la întâmplare? Copii plesniţi prin parcuri? Câini alergându-se în haite, tot prin parcuri?

Eu n-am senzaţia că mai avem normalitate. Cred că ea, în legătură cu profunzimea umană, vine din aceeaşi sursă de demult ca şi statuile zeiţelor. Din noi, dar că ne-am îndepărtat prea tare, c-am pierdut legătura, că ne-am alienat.


Cred că în fiecare dintre noi e foarte multă energie, lumină şi blândeţe. Suntem binecuvântate cu harul de a da viaţă şi de a o întreţine. Primim, de fiecare dată, darul renaşterii. Depinde de noi să echilibrăm spaimele şi îndoielile şi epuizarea, cu balanţa acestui adevăr.

Suntem zeiţe. Trebuie doar să ne-o reamintim.

Şi, pentru asta, merită militat. Zilnic.

... în care Mamiţuni filosofează încâlcit despre stereotipurile de gen (I)

(Sursa)

- A, dar evident că trebuia să ai băiat! Eşti exact genul de mamă de băiat!
- ... ???
- Da, da, e foarte clar!
- Hă?

Dacă în loc de "răspunsul" de tip Standard-Gâgă aş fi putut emite-n timp util o întrebare ceva mai articulată, poate c-aş fi aflat dacă există realmente tipologii de mame, frumos separate pe căprării în funcţie de sexul progeniturii. Aş fi putut chiar spera, eventual, la lămuriri detaliate referitoare la caracteristicile esenţialmente distincte ale categoriilor.

Doar că m-am blocat instantaneu la auzul sentinţei. (bu-hu-huuuuuu!)


Există mame de băiat/băieţi şi, disjunct, mame de fete?
E, aşa, vreo predestinare la mijloc? O calificare anume? Vreo marcă distinctivă? Un quelque chose?
Eşti mai jmecheră când eşti ici sau colo?
Le descalifică asta pe mamele care au şi fată, şi băiat? Ar trebui cumva să dea unul sau mai mulţi dintre copii? Să-i schimbe?
Există, atunci, şi alte tipologii, gen mamă-de-copil-unic, mamă-de-doi-copii (cu sau fără disjuncţiile suplimentare pe sexe), mamă-de-trei...? Mamă de copil blond/şaten? De copil cu păr creţ/păr drept? De preşcolar/şcolar/licean/student... etc?

Uşor Orwell, îmi pare. Dac-ar fi să luăm lucrurile în serios.

Tratându-le însă cu bunul simţ din dotare, mai aproape, adică, de justa lor valoare (destul de scăzută...) îmi vine-n minte (ah, analogiile astea...) următoarea discuţie, purtată (desigur, la masă) între două cetăţence, una subţirică, una, nu tocmai:
- A, păi asta cu greutatea e genetică! Dacă n-ai genele [bune], te-ngraşi!
- Şi, fireşte, asta n-are nici o legătură cu cât bagi în tine, nu?
Nu e greu de ghicit cine avea farfuriuţa cu porţia ’a mai mare.
Aş presupune cinic că (în cazul dolofancei) scuza „genetică” îi servea drept carte blanche în a putea păpa tot timpul „ceva” mai mult.

Nu cumva asta facem şi când vorbim despre creşterea copiiilor? Operăm, adică, din plin şi nu mereu explicit, via obişnuinţă care substituie nefericit şi imprecis reperele validate?
Căci, ca să existe mama-de-băiat şi mama-de-fată, ar trebui ca la baza dihotomiei să stea conceptul că băieţii sunt complet altceva decât fetele. O specie distinctă.

Desigur, fetele diferă de băieţi. Cel puţin anatomic vorbind!
Da-n rest sunt oare diferenţele (de orice fel) sistematic mai mari între sexe, sau în cadrul unuia dintre ele?
Ce anume zicem că ştim? Mai precis/specific...?
De unde anume ştim concret?

Nu cumva suntem sistematic (că doar pare mai simplu... şi viaţa e oricum greu) portdrapele de stereotipuri?

Desigur, clasificările şi etichetările servesc la ceva. În doza potrivită, susţin cunoaşterea. În exces şi depărtate de conţinut, se iau de mânuţă cu ipocrizia.
Nu cumva ajung, la un moment dat, să ne consume?

Mă uit în jur la exemplele de adulţi aparent competenţi social (şi profesional) care, la ei acasă, au nevoie de asistenţă pen’că nu ştiu unde li-s şosetele. Care n-au intrat niciodată în şcoala copilului. Care ştiu să mănânce, dar nu să se obosească să-şi strângă farfuria. Pentru că nu e nevoie/nu e treaba mea.
Care, la o privire detaşată, se disting esenţialmente nu prin apartenenţa la un anumit sex (cum ar fi uşor de ştampilat), ci prin neajutorare, prin dependenţă. Ipocrit deghizată, desigur, în putere - nu fac asta, că doar are cine face în locul meu.
Care nu-s nici întregi, nici (cu, eventual, excepţia extazelor inchizitoriale produse de simpla aderenţă la normă) fericiţi.
Pentru că nu-şi sunt niciodată pe deplin suficienţi (nu au cum), ci veşnic aşteaptă validări externe, în absenţa cărora reacţionează de parcă li s-ar fi furat butelia. (într-un fel demenţial de ironic, aşa şi e).


Nu cumva, în „virtutea” unor stereotipuri de gen, ajungem să creştem drept fete nişte momâi utile, decorative şi, dacă s-ar putea, nederanjante, şi, drept băieţi, nişte loaze incapabile, veşnic& gratuit cu coada sus, gata de scandal?

Fetele „sunt responsabile”, „gătesc”, „fac curat”, „spală”, „se poartă frumos”, „alină”, „nu vorbesc urât”, „au grijă”, „nu riscă”.
Şi nici nu câştigă. Şi nici n-au destulă încredere în sine. Şi nici nu ştiu să se aprecieze - pentru că n-au fost deloc învăţate-n direcţia asta, ci doar descurajate feroce.
De parcă le-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 20-30 de ani militează în spatele aceluiaşi geam gros de ignoranţă, pentru fix aceleaşi comportamente? Că se sacrifică inutil? Că nu ştiu decât să se plângă sau să critice, nu să se bucure? Că n-au curaj? Că se consideră proaste / cetăţeni de rangul doi? Că le ia ani întregi să se scuture de ce li s-a inculcat? Că se ofilesc prematur?

Băieţilor nu li se cere, concret, mai nimic. Se presupune că sunt, precum celebutantele de la Hollywood, faimoase prin simplul fapt că-s deja faimoase, deja suficienţi, de la/prin naştere.
Poate, dat fiind că treburile casnice nu-i privesc, li se mai solicită să se ducă s-alerge pe-afară, ca să nu încurce/spargă/rupă în casă.
De parcă i-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 30 de ani unii tot acolo sunt? Incapabili să facă legătura între prezenţă, maturitate şi îndatoriri într-un cămin?
Că, dac-au tot fost sistematic suflaţi în fund de mamiţa, n-au habar de politeţe & de consideraţie? (chiar, cine-or fi cucoanele astea, "politeţe" şi "consideraţie"? stau la scara cealaltă?) Ba chiar le sancţionează?
Că, dacă tot nu-şi pot purta integral de grijă, intră în relaţii bizare, doar de dragul celei mai palide asemănări /nostalgii?

Că nu prea ne înţelegem? Că ne diferă radical abordările... şi aşa mai departe?


Cred că-i posibil să fim în situaţia de-a perpetua (fără sens) reperele unor vremi trecute, când, din motive tehnologice, forţa fizică şi implicit vulnerabilitatea (temporară sau aparent permanentă) erau singurele baze pentru specializare şi rol. Repere internalizate via familiaritate.

Nu vreau s-o fac, din postura de mamă, şi eu.
Am avut mai mult de câştigat de pe urma neaplicării stereotipurilor ("regula" a fost, mai curând, să-mi urmez experienţial curiozitatea înainte să decid ce mi se potriveşte).

Caut metode să transmit libertatea şi deschiderea.

Post-scriptum: printre altele, şi de aici mi s-a tras imboldul de-a scrie despre stereotipurile de gen.

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

Ce ar mai fi de spus, până una-alta

... că ieri a fost o zi taaare pe gustul lui Mamiţuni, cu întâmplări peste întâmplări şi deplasări şi plimbări şi hlizeli şi voie bună (şi, în general, fără dezastre majore)...

... că taaaare ne-am mai dori ziua asta repetată, mai des, dacă nu chiar zilnic...

... c-am reuşit, în mod miraculoso-planificat, s-ajungem la trei aniversări (Muţunau, captivat de prima, le-a spus tuturor sărbătoriţilor "La mulţi Ani, Sonia!", dar, cu amabilitate, n-a observat nimeni!)...

... că serbarea de la McDonalds i-a trezit lui Mamiţuni amintiri sinistre de tip iepoca de aur, dar şi o kilo-tonă de mândrie naturisto-beţivă, dat fiind că Muţunau a refuzat cu obstinaţie să-ngurgiteze orice mecdonaldisme, dar a ras, instantaneu, şampania pentru copii (explicaţia fiind că, momentan, e infinit de pasionat de bule!)...

... că e sinistru cât de săraţi pot fi cartofii prăjiţi oferiţi copiilor la mec...

... că Mamiţuni a ajuns pe măsuratelea la concluzia că bona chiar şparleşte sistematic de prin casă - dar numai ce-i trebuie momentan, cum ar fi zahăr şi orez (cu kilul!), căci, după cum ea însăşi a precizat, are parastas...

- că va trebui concoctată o strategie viabilă de înlocuire a bonei, rapid, pân' n-ajunge la concluzia că i-or mai trebui, momentan, şi altele de prin casă... (în condiţiile-n care, când a cerut ajutor sau îngăduinţă, a primit; ceea ce-nseamnă că reeducarea, dacă s-ar petrece vreodată, n-o să meargă cu binişorul... cel puţin nu în cazul nostru, cu bonă nesupravegheată peste zi)...

... că Mamiţuni meditează intens la posibilitatea de-a-i cumpăra lui Muţunau un pat cu etaj şi tobogan...

- că susnumitei Mamiţuni, fără legătură cu iniţiativa anterioară, i-a fost rău azi-noapte, de la nişte chifteluţe cu dovlecei (de, lăcomia se pedepseşte!) şi că, momentan, Muţunau, nedorind să adoarmă, face flotări prin pat...

A! Şi că săpăm toată ziulica, laolaltă cu pipicii albă-ca-zăpadici.

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.

Fantezii citadine Mamiţuneşti

Un oraş curat, cu copaci mulţi, cu umbră. În care să nu te coci vara, încleiat în asfalt.
Fără ambuteiaje. Fără mucuri de ţigară în nisipurile de la locul de joacă. Fără noroace canine pe trotuare.
Fără ambuteiaje. (într-atât mă enervează: simt nevoia să mă repet!)
Fără mârlani care-ţi taie din scurt calea la semafor.
Cu acvariu. (chiar, Bucureştiul de ce nu are un acvariu? la câte aere se dau pe aici... nici un şmecher cu imaginaţie?)
Cu mijloace de transport în comun în care să te poţi urca simplu cu un cărucior de copil (cu copil în el!) după tine.
Fără tona de cabluri spânzurate apocaliptic de toţi stâlpii şi de toţi copacii.
Un oraş care să respire.

Aşa-i că tre’ să mă mut în Austria? (da, ştiu, ambuteiaje au şi ăia)
Sau, poate, pe Pandora din Avatar?

Nu sunt pregătită

Nu sunt pregătită. Nu pentru ceea ce aud de la alţi părinţi c-ar fi normele (statutare au ba) a ceea ce numim, eufemistic, interacţiune socială - cu copchilul adiacent cu tot.

Îmi lipsesc „bunele maniere de parc” - protocolul după care tu, părinte, teoretic adult manierat şi responsabil, te încaieri din senin, mai mult sau mai puţin fizic, având întipărită cu majuscule-n frunte dorinţa (frustrarea?) de-a te prezanta drept cel mai bun părinte din galaxie (de-a nu putea să exprimi altfel decât dând pe alţii că nu ştii cum să te bucuri de timpul petrecut cu copilul tău).
Cel protocol conform căruia se dau zilnic tone de lecţii de ce-ar trebui să nu facă un copil. Un copil al altora. Cel propriu e rupt din soare. Măcar până decizi să-i altoieşti (preventiv, corectiv...) una.
Mi se pare mai practic să mă concentrez să-mi ajut copilul să se simtă bine, să exploreze, să înveţe chestii noi, fără să se lovească ori să-i rănească pe alţii.
Numai pentru asta îmi (mai) ajunge energia.

Îmi lipsesc politeţurile de sistem educaţional tembel, şchiop şi cerşetor - arta de a nu da pe loc cu capul de perete profesorul sau, respectiv, îngrijitorul care nu respectă restricţiile alimentare ale copilului (ce dacă i-ai dat certificat medical pe care scrie „alergie”, „nu-i daţi să mănânce aia şi aia şi nici aia”) ori care-l/o pedepseşte după bunul plac. Că doar trebuie să se înveţe cu greul. Dumneavoastră nu-i vreţi binele? Cum credeţi c-o să se descurce aşa, răzgâiat(ă)? etc.
N-am ajuns încă aici, aşa că nu-mi dau seama pe de-a-ntregul nici cu ce-am să mă confrunt, nici cum m-aş descurca. Ci doar că nu-s pregătită.

Nu mi-a „crescut” (cel puţin, nu încă) arta de a face compromisuri inutile din dorinţa (pacifistă, de altfel) de a nu-mi expune copilul unor răutăţi absolut gratuite.
Tot cu şcoala are legătură. Şi cu faptul că nu am nici un chef să cotizez prosteşte la tot felul de aiureli „la modă” în relaţia cu nişte domni profesori deosebiţi, care se exprimă elegant, după tiparul avem bani decât pentru asta.
La de-astea simt nevoia imperioasă să dau o replică de genul de ce, doar avem deloc neuroni.
Ceea ce... nu prea corespunde cu peisaju'.

Poate c-o să mă ajute întrucâtva faptul că, dacă nu-s chioară de somn (şi, implicit, destul de irascibilă & intolerantă), am răbdare să ascult si mecla-mi e capabilă să mimeze oarece interes.
(Problema ar fi că asta a avut loc, recent, extrem de rar.)
Că uneori pun la timp întrebările esenţiale - alea de au darul să pună, delicat & ferm, punctuleţul pe i. Că, de pildă, cu medicii reuşesc să mă înţeleg rezonabil.

Poate c-o să-mi descopăr (cultiv?) în timp mari aptitudini.
Dar acum nu sunt pregătită.
În caz că e, vreodată, careva dintre noi.

Cele două ierni

Cea a copilăriei - cu muuultă zăpadă, aşteptată cu nerăbdare, primită cu nas lipit de geam, cu ochi mari în faţa florilor de gheaţă din fereastră; cu vacanţe; cu mine la bunici, tropăind prin cărarea special săpată până la fântână, uşor urmăribilă, din casă, via moţ ţopăitor de căciulă; cu mult, mult alb, cu săniuş.

(Sursa)

Cu entuziasm. Idilică.

Cea de acum: cu certitudinea neplăcută a imperativului trezirii şi mai matinale, în dublu scop de curăţare a maşinii şi, pe cât posibil, de evitare a vârfului de trafic isteric; cu străzi necurăţate, cu maşini parcate aiurea, cu călătorii enervant-anesteziante, pe drumuri mult mai lungi decât ar fi cazul, cu (parcă) şi mai mult frig, cu zloată.

(Sursa)

Dominată de ambivalenţă.

De fiecare dată când contemplu ninsoarea, o parte din mine se bucură. Ar ţopăi şi s-ar cam duce afară, să se bulgărească şi să împrăştie zăpada, cu vârfurile ghetelor.

Cealaltă parte oftează la gândul tonelor de gesturi suplimentare implicate - unele inutile şi foarte neprietenoase. Şi la ideea că, nu mai departe de iarna viitoare, copilul va trebui trezit şi echipat cu noaptea-n cap în scop de mers la grădinilă.

Mi-ar plăcea să trăiesc într-un loc în care să mă pot bucura mai mult de iarnă.

Eco-Mamiţuni

Am o dambla - reciclarea.
Bine, recunosc, am mai multe. Da’ azi o aduc în discuţie numai pe-asta.

Strâng grijuliv, de câţiva ani, hârtie (inclusiv cartoane), plastic şi ambalaje Tetra-Pak. Ca un chinez bătrân. Am început cu hârtia, pe care o recuperam termic - adică o căram frumuşel la ţară, unde urma să fie arsă în scop gătitoro-încălzitoriu (spre nu tocmai marea încântare a posesoarei-de-sobă-şi-astfel-economisitoare-de-lemne... pentru că vaaai, ce fumăraiţă face!). Pe urmă mi-am băgat minţile-n cap şi-am început să merg direct la centrele de reciclare - alea de cumpără hârtie cu 2,000 lei vechi pe kil. E unul pe traseul meu zilnic.
Am continuat cu plasticele, şi PET-uri, şi pungi, imediat ce au apărut în Bucureşti containerele pentru colectare separată.
Cu Tetra-Pak-ul am o relaţie mai specială: odată, pentru că beau atât de mult lapte, încât am ajuns la concluzia că ar renta să-mi cumpăr propria vacă (eventual, în versiune mini, ca să-ncapă în lift. atâta doar că nu ştiu dac-ar putea face faţă cererii. vaca, adică!).
Nu zic nimic de sticle şi de borcane, pentru că donarea lor către Manufactura de Dulceaţă, Compot şi Zacuscă e deja (la mine) mult prea încetăţenită. La modul că m-aştept să fiu amendată, alergată pe stradă, criticată în direct la ştiri şi transformată în anti-erou naţional cu ţintă pe haine dac-aş întrerupe-o.

Evident, am rămas cu sechele din perioada sfârşită (?!) acu’ douăj’de ani, când n-aveam de niciunele. Nu-mi place risipa (logic, pen’ că-s zgârcioabă). Sunt dintr-ăia care, la modul uşor ţicnit, s-au bucurat când s-a băgat taxa pe pungi de plastic.
După cum s-a văzut, sunt gata să m-apuc de făcut haine din resturi colorate!

Da, aş fi putut să-mi găsesc alt scop în viaţă :)

Doar că e realmente foarte simplu să le strângi - ajung 2-3 cutii separate, în debara sau în balcon, şi 2-3 vizite lunare de debarasare.

Iată la ce bilanţ lunar se-ajunge la mine-acasă:
- 40-50 cutii de lapte (am zis că beau, nu glumă; cu ce mai intră la brânza calcică a Muţunaului şi la fanteziile culinare buniceşti, se-adună).
Adică vreo 600 cutii pe an. Adică nişte metri cubi de ambalaje presate... care trăsnesc rău dacă nu-s clătite imediat după golire!

- între 2 şi 10 kile de hârtie, plus cam un bax mare de Pampers (de carton) plin, la rândul lui, cu alte cartoane şi cartonele.
Ştiu câte kile pentru că mi le cântăresc cei de la colectare.
Cel mai amuzant a fost când, foarte gravidă fiind, le-am aterizat la poartă celor de pe Jandarmeriei cu rugămintea să vină ei să le ia din maşină. Dădusem iama prin „arhivele” de materiale şi cataloage promoţionale strânse timp de 1 an de două companii (se mutau şi urmau să le arunce) şi convinsesem câteva prietene să-mi cedeze „proviziile” de reviste glossy. Aveam stive şi-n portbagaj, şi pe bancheta din spate, şi pe scaunul din faţă. Erau, în total, aproape 300 kg.
Cam cât simţeam c-aş cântări eu!

- cam 3-4 pungi de hypermarket pline cu plastic - necompactat & necântărit, cu tot cu varii PET-uri mai mult sau mai puţin turtite. N-am idee cât înseamnă pe cântar.

N-am veleităţi militante în privinţa asta. Nici, în privinţa plasticului, certitudinea că efortul meu foloseşte la ceva - pentru hârtie şi tetrapak-uri, ştiu sigur că, acolo unde le duc eu, da, primitorii le bagă în continuare la reciclare.
Mai mult de-atât, şi de faptul că strâng după mine când ies la iarbă verde, nu fac. Nu încă. Nu ţin predici altora şi nu m-apuc de strâmbat din nas la vederea altor obiceiuri (şi de-asta, chiar n-o să mă apuc!).

Am folosit şi folosesc (chit că ne străduim să limităm... prin trecerea la oliţă!) chiloţei absorbanţi de unică utilizare. Da, de-ăia care ucid încet mediul. (şi care, a propos, ard complet (atât cât se poate aprecia vizual...) în soba de teracotă - şi put de-ţi mută nasul, în timp ce. da’ dacă ante-menţionata sobă are tiraj bun, nu se simte; în godinuri şi-n aer liber, ard incomplet, mocnit, cu groaznic de mult fum).
Aşa c-o să continui cu colectarea separată, în speranţa că m-aş putea revanşa cumva!

Politichii à la Mamiţuni

(sursa)

Na, evident că şi pe Mamiţuni a atins-o „virusul” alegerilor.
Atâta doar c-a interpretat totul în stilul caracteristic. Pe o tonalitate mai degrabă social-utopică decât politică. Total pe lângă subiectele arzătoare la ordinea zilei. (deşi... cam prea în ton cu ele...)

Cum ar fi dacă ar exista, ca mişcare politică serioasă, consacrată, un partid al părinţilor? Dacă am vedea o platformă-program care să militeze dedicat pentru oraşe curate, cu mai multe spaţii verzi şi spaţii de joacă, pentru absenţa poluării, pentru mâncare cel puţin la fel de sănătoasă precum cea pentru bebeluşi, pentru educaţie şi bun simţ ca manifestări predominante, pentru blândeţe, dialog, răbdare? Pentru jucării? Pentru ziua de lucru mai scurtă de 8 ore (care 8? 10-12...), ca să fie mai multe orele de stat cu copilul?
Pentru care reperul primordial ar fi, în loc de (să zicem) consumerism (egal cursa înarmărilor în materie de chiverniseală şi fandosire), atenţia acordată (creşterii) copiilor?
Că doar pentru asta pretindem că trăim.
L-aş vota. M-aş înregimenta. Muţunau ar fi preşedinte! (am zis că nu stă deloc rău cu piarul)

De la ce m-am luat?
(nu am să aduc în discuţie politica la nivel macro. ci doar o serie de aspecte implicite ale ei...)
Cred că trăiesc într-o ţară teribil de neprietenoasă cu copiii. Dacă iau Bucureştiul drept etalon... oraşul ăsta pare a fi duşmănos cu locuitorii de toate vârstele! (Bine, dacă stăm să ne gândim un pic, ne despart abia 20 de ani de statul-criminal. Ar fi fost bine şi frumos dacă progresam mai mult, mai repede, mai elegant. Ar fi fost. Nu e.)

Un exemplu de minim necesar ar fi trotuarele „netezite” de-adevăratelea în dreptul trecerilor de pietoni (momentan, lui Muţunau îi clănţăne dinţii-n gură la fiecare traversare, oricât de încet i s-ar manevra căruţul, pentru că tot mai există o bordurică = denivelări seminificative!).

Sau mijloacele de transport în comun în care să te poţi cocoţa fără probleme cu căruciorul (în autobuzele noi se poate, pe uşa din mijloc; dar în cele vechi, în tramvaie şi-n metrou, nu; în metrou nu la urcare-n tren e problema, ci la ajunsul până la peron... e, practic, interzis copiiilor!).

Sau locurile de petrecere a timpului pentru copii (de la parcuri, terenuri de sport, locuri de joacă de tip mall până la chestii gen Cité de Sciences).

Nu le avem. Nu ca regulă de bază. Aşa cum, de fapt, ar trebui.

Aş zice că trăim, la nivel mediu-statistic, sub dictatura adulţilor naşpa, stresaţi, îmbrăcaţi urât, mort, în culori închise, asortate cu mutrele lor veşnic prost dispuse. (da, ştiu c-ar trebui să mă consider adult, c-acolo mă încadrez, teoretic... da’ nu prea intru-n standard!).
Noroc cu disidenţele cromatice şi nu numai...
Noroc cu copii.

Mă duc să mă tăvălesc pe covor cu Muţ, să-mi treacă angoasele social-întunecate şi nu numai :))

Normalitate

(Ariel Skelley, Blend Images , Getty Images)