Din seria „Omul, cât trăieşte, învaţă”: Despre naştere, altfel

Printre blogurile pe care le urmăresc se numără şi o comoară de informaţii numită Stand and Deliver.
De la Rixa (care tocmai a născut, neasistată, cel de-al treilea copil, o fetiţă pe nume Inga) şi de la comentatoarele de pe blogul ei aflu o mulţime de chestii la care altfel nu prea aş avea acces. Şi o mulţime de link-uri spre alte bloguri de pe care pot afla alte mulţimi de chestii... şi tot aşa.


Naşterea verticală.
Dădusem peste ceva asemănător într-una din cărţile Isabelei Allende, Portret în sepia. Aurora, personajul principal al cărţii, surprinde, copil fiind, momentul în care Nívea, soţia lui Severo, îşi naşte gemenii, moşită de o indiancă. Nívea naşte „din picioare”, susţinută de subsuori şi ţinându-se zdravăn de nişte sfori atârnate din tavan. Aurora, evident, se sperie.
N-am dat, pe moment, mai importanţă relatării, captivată, pe de o parte, de tonul misterios al poveştii şi, pe de alta, de atitudinea aparent anti-alăptare a scriitoarei: Nívea, fecunditatea întruchipată, mamă a vreo 15 copii, pentru care nu funcţionează nicio metodă contraceptivă cunoscută pe-atunci, nu alăptează niciodată, ca să-şi conserve relaţia cu Severo. Hm....
(haios e că, la un moment dat, în toiul unui oarece război, aceeaşi Nívea-preocupată-de-conservarea-relaţiei-cu-Severo omite (sau uită) să-i spună că e gravidă, şi, când se revăd, după muuuulte luni (în care mai corespondaseră!), omul e uşurel surprins să vază că posedă 1-2 copii în plus).

Digresiunea literară încheiată, iaca numai câtamai tona de link-uri aici, pe tema naşterii verticale.
Un film vorbit în spaniolă, o reclamă la o clinică din Ecuador. M-a uimit lipsa (aparent totală) a sângelui! (editat, ne-editat, filmul e, oricum, spectaculos)
Traducerea-n engleză a discursului, aici.


Naşterea neasistată
(neasistată de medic, adică, asistată, de obicei, de moaşă! termenul mai potrivit ar fi nemedicată)
Subiect de mare fierbere (şi bătaie de câmpi!) la un moment dat şi la noi.
Discuţie (zic io) distrusă, cumva (la noi), şi de personajele nu tocmai literate în a pricepe subtilităţile alegerilor informate, care n-au înţeles decât că gata! li se interzice să nască la spital, trebuie să se descurce singure, şi de medicii care-au sărit de fund în sus, de parcă li se furase butelia, şi de tonul de băşcălie al comentacilor pafarişti mereu "avizaţi".
Eu una n-aş naşte neasistat (mi-e prea lene să strâng/şterg...), dar, post născut cvasi-natural şi post-citit & priceput chestii, n-aş intra în panică dacă, la o a altă sarcină, n-aş mai putea ajunge la spital.
Şi cred cu tărie că libertatea de a alege ar trebui să existe recunoscută formal şi respectată. Respectată şi în spirit, şi în literă, nu aşeeaa, de bifă.
Versiunea pitoresc-alcoolizată a naşterilor neasistate de pă vremuri, aici. Eroina, doamna Ellerbe W. Carter. Mare om.


La fel cum ar trebui respectat şi dreptul gravidei de-a naşte în ce poziţie vrea/simte.
Uite o serie întreagă de variante, care m-ar (ne-ar?) putea scăpa şi de minunata masă ginecologică, atâât de comodă că nici unii dintre medici n-o prea plac, şi de manevrele brutale de stâlcit burta, care cică „ajută” naşterea.
Am beneficiat cu succes de una din aceste manevre. Mi-a fost de un la fel de nepreţuit ajutor ca şi aurolacul din Gara de Nord care-mi indică locul de parcare pe care-am intrat deja. Cred c-am urlat la moaşă să mă lase-n pace, că mai mult mă-ncurcă. Fireşte, nu s-a dat oprit din „ajutat” decât când i-a zis medicul că nu mai e nevoie. Chestie care-a, nu’ş dacă s-a prins & nu mă-ntere, a făcut-o să rămână, până-n ziua de azi, neşpăguită.

Aş fi preferat să nasc stând în patru labe. Eventual în sprijin pe minge - care mi-a fost un mare sprijin în travaliu (petrecut, desigur, în majoritatea timpului, în sprijin legănat pe coate şi pe genunchi) şi de care m-am despărţit cu greu când am plecat la spital.
(Poate data viitoare!)


Naşterea la peste 42 de săptămâni!
Aici am făcut, iniţial, ochii foaaaarte mari.

De ce: echografele din clinicile noastre private sunt cu cateva generaţii peste ce pupă americanu' de rând. Adică... mi-au fost relatate situaţii (americane) în care obstetricianul nu ştia să estimeze vârsta gestaţională cu ajutorul echografului - chestie care a dus, într-un caz, la o cezariană & un premăturel, şi, în altul, la o inducţie sinistră, nenecesară, efectuată cu o sălbăticie demnă de-un malpraxis cât casa. (Proces pe care mama în chestiune, fiind cetăţean de rând, nu-şi permite să-l deschidă. Istoriile-s "din auzite la prima mână": cunosc şi mamele, şi copiii în chestiune.)

Evident, în spitalele mari /din oraşele mari situaţia ar trebui să fie (o fi) alta.
Drept care cred că există (poate chiar pe scară largă) posibilitatea ca alea 43 de săptămâni să fie, de fapt, mai puţine.

Şi dacă nu sunt?
Dacă există situaţii în care varianta corectă este să aştepţi copilul să vină?
(chestie de altminteri foarte grea; eu deja declarasem, pe la 36 de săptămâni, că nu intenţionez să duc sarcina pân’ la Crăciun; am născut înainte de termenul calendaristic, aşa încât nu ştiu cum e să-l depăşeşti; dar, mai mult ca sigur, m-aş fi urcat pe pereţi cu dinţi şi gheare şi-aş fi acceptat provocarea naşterii - Muţunau, înţelept, s-a grăbit şi ne-a scutit)

În definitiv, nu cresc toţi la fel.
Oare câte sarcini din totalul celor monitorizate în România trec de 41 de săptămâni? Câte sunt lăsate să treacă? Presupunerea mea e că, din pricina temerilor legate de moartea in utero & alte complicaţii, mai curând temute decât înţelese, foarte puţine. Cât de justificate sau nu sunt temerile astea, e altă poveste... (o să mai „scobesc” după studii).
Tante Gloria (autoarea postării citate mai sus) e foarte categorică, desigur, şi-n privinţa naşterilor provocate.
Un alt articol interesant pe tema mamelor-la-zece-luni, citat tot de Gloria, aici.
Uite ici ghidul moaşei pentru un perineu intact. Tot via Gloria.


VBA2C.
Naştere vaginală după două (2!!) cezariene.
VBAC e o chestie pentru care în anumite spitale din România ai fi crucificat. Eventual, crucificat numa’ dacă deschizi gura s-aduci vorba despre...


Alte exemple:
Naştere acasă - copil cu prezentaţie pelvină. Ietă.
Naştere sub ceriul liber, aici.


Ce-ar fi dacă naşterile ar fi tratate drept ceea ce sunt, adică nişte minuni?
Momente de trăit mai curând cu reverenţă şi respect, decât cu teamă şi / sau aere profesionale de o mare importanţă în gospodăria noastră?
Dacă toată lumea ar putea să se oprească un moment, la o naştere, indiferent de care, medicată au ba, vaginală sau cezariană, măcar cât să zâmbească şi să spună „felicitări!” dacă nu cât să se lase atins de-adevăratelea de magia momentului?

Ne-am umaniza, Doamne-fereşte!