Politichii à la Mamiţuni

(sursa)

Na, evident că şi pe Mamiţuni a atins-o „virusul” alegerilor.
Atâta doar c-a interpretat totul în stilul caracteristic. Pe o tonalitate mai degrabă social-utopică decât politică. Total pe lângă subiectele arzătoare la ordinea zilei. (deşi... cam prea în ton cu ele...)

Cum ar fi dacă ar exista, ca mişcare politică serioasă, consacrată, un partid al părinţilor? Dacă am vedea o platformă-program care să militeze dedicat pentru oraşe curate, cu mai multe spaţii verzi şi spaţii de joacă, pentru absenţa poluării, pentru mâncare cel puţin la fel de sănătoasă precum cea pentru bebeluşi, pentru educaţie şi bun simţ ca manifestări predominante, pentru blândeţe, dialog, răbdare? Pentru jucării? Pentru ziua de lucru mai scurtă de 8 ore (care 8? 10-12...), ca să fie mai multe orele de stat cu copilul?
Pentru care reperul primordial ar fi, în loc de (să zicem) consumerism (egal cursa înarmărilor în materie de chiverniseală şi fandosire), atenţia acordată (creşterii) copiilor?
Că doar pentru asta pretindem că trăim.
L-aş vota. M-aş înregimenta. Muţunau ar fi preşedinte! (am zis că nu stă deloc rău cu piarul)

De la ce m-am luat?
(nu am să aduc în discuţie politica la nivel macro. ci doar o serie de aspecte implicite ale ei...)
Cred că trăiesc într-o ţară teribil de neprietenoasă cu copiii. Dacă iau Bucureştiul drept etalon... oraşul ăsta pare a fi duşmănos cu locuitorii de toate vârstele! (Bine, dacă stăm să ne gândim un pic, ne despart abia 20 de ani de statul-criminal. Ar fi fost bine şi frumos dacă progresam mai mult, mai repede, mai elegant. Ar fi fost. Nu e.)

Un exemplu de minim necesar ar fi trotuarele „netezite” de-adevăratelea în dreptul trecerilor de pietoni (momentan, lui Muţunau îi clănţăne dinţii-n gură la fiecare traversare, oricât de încet i s-ar manevra căruţul, pentru că tot mai există o bordurică = denivelări seminificative!).

Sau mijloacele de transport în comun în care să te poţi cocoţa fără probleme cu căruciorul (în autobuzele noi se poate, pe uşa din mijloc; dar în cele vechi, în tramvaie şi-n metrou, nu; în metrou nu la urcare-n tren e problema, ci la ajunsul până la peron... e, practic, interzis copiiilor!).

Sau locurile de petrecere a timpului pentru copii (de la parcuri, terenuri de sport, locuri de joacă de tip mall până la chestii gen Cité de Sciences).

Nu le avem. Nu ca regulă de bază. Aşa cum, de fapt, ar trebui.

Aş zice că trăim, la nivel mediu-statistic, sub dictatura adulţilor naşpa, stresaţi, îmbrăcaţi urât, mort, în culori închise, asortate cu mutrele lor veşnic prost dispuse. (da, ştiu c-ar trebui să mă consider adult, c-acolo mă încadrez, teoretic... da’ nu prea intru-n standard!).
Noroc cu disidenţele cromatice şi nu numai...
Noroc cu copii.

Mă duc să mă tăvălesc pe covor cu Muţ, să-mi treacă angoasele social-întunecate şi nu numai :))