Agonie şi extaz, cu chei

Preambul:
După ce-am constatat că unui zombie nedormit şi 6 minute de linişte (de la re-cocoţarea în pat până la saltul înapoi către pătuc) i se pot părea o veşnicie, m-am hotărât să fac ceva concret în legatură cu desele treziri nocturne ale lui Muţ. Am să notez de câte ori se trezeşte, la ce intervale de timp, şi am să joc numerele rezultate la 6/49.
„De câte ori” o să acopere numerele mari, iar intervalele de timp, pe cele mici.
Simt!!!

Revenind la ziua de azi:
aveam de gând să mergem la zoo. Ne-am şi lăudat, de altfel. Făcând în ciudă prognozelor meteo pesimiste, era un soare....
Pe scurt, e simplu de ghicit ce s-a-ntâmplat. Pe (foarte) lung-larg, mai jos:

Buuun... Rutina de dimineaţă, cu ochii scoşi de nesomn (mai puţin Muţ, care era, evident, înfloritoriu), statul pe oliţă (util, de-altminteri, doar ca perioadă de pauză, pentru că scopul principal se ratează sistematic), micul dejun, echipatul. O tulesc până jos, ocazie cu care constat că afară era... de tricou! (Bunica pregătise, ca de obicei, şase mii de haine groase, nu cumva să răcească scumpişorul...)
După boscorodelile de rigoare (e cald! cald, ca vara! pricepi noţiunea de cald? nu înseamnă că-i dăm „doar o haină”, înseamnă că nu-i mai dăm nici una!!!), fac rucsacul de voiaj.
Muţunau, între timp, străbate ţopăind casa, pescuind şi cerând lucruri, pe care le găsesc apoi aruncate prin toate ungherele. Trânteşte, ca de obicei, toate uşile, se împiedică, mai chiţăie, mai sporovăieşte o tură pe limba lui, mai bagă mâinile in WC (da... mai nou...).
Lămuresc şi aspectul vestimentar bunicesc „tu de ce te îmbraci ca ursu’? e CALD!!!”, şi, după n-şpe consfătuiri şi bâlbe (n-am pus aia/nu luăm aia), când să ieşim pe uşa... pauză. Frâna, Costele, la loc comanda, ctrl+z.

Cheile, nicăieri.

Am murit instant. Eu nu pierd lucruri. Ştiu, pur şi simplu ştiu unde şi când le-am pus. Chiar dacă-mi ia uneori o juma’ de minut să-mi amintesc cu exactitate cotlonelul în care le găsesc. Am o mulţime de tehnici băbeşti, de la întorsul din drum până la un soi de mini-transă, pe durata căreia îmi refac traseul, pornind de la ultimul moment în care am fost în contact direct cu obiectul căutat.

De data asta, n-a mers. Nimic. Nu-mi aminteam de nici o culoare când le avusesem în mână ultima dată.
Am întors totul pe dos, cu o viteză demnă de forţele speciale. Buzunare, mănuşi, poşetă, rucsace... Tot ce purtasem sau cărasem în ultimele două zile. Îmi veneau în minte numai momente care, logic vorbind, nu puteau fi ultimele. Am pus mâna pe chei în maşină. OK. Da’ pe urmă? Încuiatul maşinii şi deschisul uşii de la intrare nu mai figurau pe hard-disk.

Mai trist e că nu ştiu nici acum cine a deschis uşa la sosire: eu, sau Bunica?

Blank. Film rupt. Nu doar rupt, da’ şi amestecat din greu cu secvenţe care, iarăşi, după logică şi ceva cronologie, aparţineau altor zile. Eventual, altor vieţi.

Deci, mister.
Am pierdut eu cheile? Sau le-a şutit & abandonat Muţunau? Ambele, variante extrem de plauzibile. A doua, aparent, ceva mai simplă la rezolvare.
Blestem intens, cu spume la gură, următoarele (de-a valma): nesomnul, lipsa de disciplină, dezordinea din casă, senilitatea-mi precoce, inoportunele şi de cele mai multe ori inutilele bodogăneli buniceşti (are centură neagră-n redundanţe, via sublinierea evidenţelor, şi nu avem decât prea puţine gusturi comune; drept care, evident, opiniile-s mega-divergente, drept care pierdem aiurea enorm de multă vreme, vorbind discuţii), lipsa de prevedere, incapacitatea mea de-a ţine lucrurile sub control, felul în care o să ducă totul de râpă, faptul că nu ne vom putea deplasa ca până acum... şi nenumărate altele care-mi mai trec prin cap. Multe. Prea multe.
Iau două capsule de Persen. Forte. Tâmplele continuă să mi se zbată ca la balamuc.
Mi-e clar că „excursia” până la zoo e ratată, aşa că expediez rapid (nu fără proteste) copilul şi Bunica. La plimbare.

Încerc să mă dezmeticesc. Strâng, metodic, lucrurile de toate felurile, aruncate absolut peste tot prin casă: jucării, cărţi, lucruri convertite în jucării, hăinuţe, resturi de mâncare, alte flecuştete. Caut pe jos, peste tot. Sub paturi. Sub mese. Sub fotolii. Sub orice.
Cheile, nicăieri.
Deja mi-e clar c-o să mă distrez intens cu asigurarea. Şi cu schimbatul cheilor şi broaştelor de la maşină. (care e, evident, împrumutată, că de-aia nu am rândul doi de chei).
Mă uit pe geam. Poate n-am pierdut, totuşi, cheile pe-afară. Maşina n-a dispărut.

Atunci, unde sunt???

Vreau să mă ascund imediat sub covor şi să nu mai ies de acolo.
Sau, mai „matur” spus, simt nevoia să dorm.

Ziua se „îmbunătăţeşte” la întoarcerea plimbăreţilor. Cum nu se putea mai „bine”, în ton cu toate cele petrecute până atunci, Muţunau aţipise pentru câteva minute. Pe urmă, la intrarea în bloc, s-a trezit.

Ceea ce se traduce, de obicei, prin adio somn.

Evident că, pe urmă, sună şi telefonul. Mâţele nu mai au mâncare, una din ele s-a rănit, nu se ştie nici unde şi nici când şi nici dacă îi e mai bine. Şi noi de ce nu mai trecem pe acolo? Şi de ce nu mai sună nimeni? (palme peste cap)
Când să adoarmă Muţ, de-alături se-aude bormaşina. Pe urmă vine şi vecinul să ceară o lanternă. Sau o lumânare. Asta n-ar fi, în sine, o problemă. Faptul că bate ca zmeul în uşă şi vorbeşte cât poate de tare, e.

Îmi vine să urlu. Moment în care copilul cade din pat. Şi urlă el.

Aarrggh.

...

După alte câteva ore (de căutări şi de nesomn), timp în care se pune la cale Strategia Naţională de Obţinere a Dublurilor de Chei, sună Mama lu’ Micu’ Urecheat. Persoană implicată.
Care, printre alte texte consolatoare, rosteşte şi formula magică „scoate, drace, ce-ai furat!”.

În următoarele 5 minute am găsit cheile. Că mi-a venit ideea să caut în singurul loc rămas nerăscolit: rucsacul lui Muţ. La fundul fundului, sub toate cele.
Cum au ajuns cheile acolo... asta rămâne ne-elucidat. Variantele sunt: mână cremenală maternă (& uitucă), mânuţă cremenală-criminăluţă (imitatoare), o combinaţie a lor sau... varianta soluţionată de incantaţie?

E... lăsaţi. C-am obosit.
Încercăm să mergem mâine la zoo.

PS. Se pare c-a mers, cu aparatul foto. Cel puţin încă două poze am mai putut face!