Părerile lui Muţunau

Mamiţuni asta nu înţelege nimic. Cred c-au încurcat-o la spital. Nu se poate să merit (tocmai) eu atâta lipsă de perspicacitate. (de empatie, ce să mai vorbim...)

Arunc ostentativ jucăriile pe jos (aşadar, mă asigur c-a prins faza) şi pe urmă zic: dăăă-iiii!. (Sunt sigur că s-ar speria groaznic dac-aş începe să vorbesc cursiv. I-am apărut în vis spunând clar creion şi nu numai că s-a trezit subit de spaimă, da’ de două săptămâni numai de asta pomeneşte. Ce, nu v-a spus? Nu mă mir. Uită des, în ultima vreme. Ea zice că e de la nedormit. Eu nu cred. Cred că e din naştere. A ei, nu a mea.)
Aşaaaa... dăăă-iiii! Şi ea, nimic. Se face că plouă. O privesc cât pot de elocvent, poate se simte şi execută comanda. Am chef să mai arunc odată.
- Îmi pare rău, zice, nu înţeleg. Ce anume să-ţi dau?
- Dăăă-iiii, bat eu din picior.
Poi nu vezi câte am aruncat, fumeie? Dă şi tu ceva, acolo, cele mai recente....străduieşte-te... cât să mai muncesc la comenzi cu tine?
(Până şi Boxie ar fi priceput mai repede. )

Altele: cică şinele de tren nu se demontează. Aiurea. Se vede că nu te uiţi la ştiri. Păi se demontează alea adevărate, darămite astea, de jucărie... (mai ales că le face la loc în doi timpi şi trei mişcări).

Pixurile nu se rod. Cănile nu se trântesc de gresie. Şi cică mi le confiscă la modul diplomatic, mulţumindu-mi că i le-am adus... Pe cine crede ea că păcăleşte?
Doamne, ce amabil pot fi eu!
Mă lasă, totuşi, să dau de toţi pereţii o bilă. Şi m-a surprins că n-a obiectat când m-am apucat să joc fotbal cu ditamai fructul de pomelo. Aş fi jurat că nu e voie. Ca să fiu sigur, m-am apucat să-l trântesc de podele. De câteva ori... Tot nimic. L-am lăsat în pace, dacă e permis, pe cine mai interesează?

Nu mă lasă la laptop. Mă trimite la al meu, ăla portocaliu, care dintr-o apăsare mai fermă pe buton se şi deschide, şi închide, simultan. Enervant. Niciodată nu ştiu cât de tare să apăs. Sau (să) nu...
Am reuşit să-i smulg modemul de câteva ori. Fără urletele scontate, că cică tocmai se deconectase. Plănuiesc să-i trântesc laptopul cât de curând. Am încercat să rod cablul, dar nu e bun la gust, aşa c-am renunţat.

Mă felicită când întind mâinile, să mă îmbrace mai repede. Păi ce, cât poate să aştepte omu’???

Nu ştiu unde a dispărut aparatul foto. Noroc că-n casă sunt destule oglinzi...

Şi cică mâine mergem la zoo. Hm. Am să văd eu...
Uaaahhh... ce somn îmi e. Obositor scrisu’ ăsta. Pa. Nani.