Sobre los viajes y otros demonios

- Aşa, şi tu pe unde ai mai umblat?

Phuuu. Recent? Mult, prin casă şi prin parc!
Povestesc despre o ţară anume, vizitată pe fugă acum mulţi ani. Îmi povesteşte despre excursia din Peru şi despre regretul de-a nu fi putut încerca, din motive medicale, o poţiune şamanică făcută dintr-o liană (despre care cred, acum, c-ar putea fi Ayahuasca; da' nu ne amintim, pe loc, nici unul). Îmi spune câte ceva despre un englez întâlnit în Peru; tipul e acum undeva prin Asia de Sud Est; când l-a întrebat despre costuri, englezul a răspuns că totalul cheltuielilor lui pe primul an de globtrottereală (=America de Sud, Asia de Sud-Est, Honk-Kong şi un pic din Australia) nu a trecut de 16.000 lire sterline. Nu-mi dau seama cam ce-a mâncat (şi mai ales cam ce nu!) în tot acest timp - deşi în zonele indicate mâncarea e fabulos de ieftină; da’ ştiu că doar să petreci un an la Londra te poate costa mai mult.
Şi despre varianta locală, românească, de curaj & inconştienţă & nebunie voiajoră: trei tipe „de la Alpha Bank” care au vândut tot ce aveau şi au plecat să hălăduie prin lume.

- Aş vrea să-mi iau un an sabatic, să plec aiurea prin lume, să văd nişte locuri care mă interesează de mult, mai spune.


Mă gândesc la propriile mele peripluri. Mai aşezate (varianta domestică oferită de agenţiile de turism) sau mai din senin. Mai spectaculoase sau mai domoale. Planificate sau la voia întâmplării: „uite, aici e un mic canion / o cetate / o peşteră, ce zici, facem dreapta?” (da).
Cu bagaj sau fără, cu, vorba mamei, trei chiloţi într-un rucsac. Cu bani destui sau pe sponci.
Mai aşa sau mai aşa şi pe dincolo.
Toate, cu ceva în comun. Faptul că nu aveam (încă) un copil.

Îmi amintesc de o dimineaţă spectaculoasă la malul franţuzesc al Atlanticului, când, întorcându-mă în parcare, am putut vedea trezirea unei familii (de nemţi, judecând după numărul de înmatriculare) venite cu o dubiţă. Şi cu nu mai puţin de 6 (şase!) copii, cu vârste între 8 şi 2 ani. N-am idee nici dacă erau toţi ai lor, sau dacă doar înnoptaseră împreună, de joacă, şi nici cum Doamne-iartă-mă reuşiseră să încapă toţi 8 în maşină.

Şi de poveştile călătorilor/călătoriilor cu copii pe care le-am tot citit/auzit între timp.
Şi de mine, hămălind în stânga şi-n dreapta milioane de bagaje bebeluşeşti.
Şi de toate marile schimbări aduse de înaintarea în vârstă a unui copil.

De aici, întrebarea: cum faci să călătoreşti cu un copil? Indiferent că e vorba de plimbări (mai lungi!) de weekend, de vacanţe de trei săptămâni sau de (nu văd cum, da’ hai să zic) sabaticul de rigoare.

Păi, cât ai bebe mic, e simplu. Cu toate că, dacă te iei după volumul de bagaje, ai să crezi că te muţi. E adevărat că trebuie să fii zâna planificării & adaptabilităţii (cu centură neagră în depozitare eficientă & găsire rapidă a lucrurilor) şi că, pentru călătoriile prelungite, ajută mult să te poţi deplasa noaptea, când piticozen doarme. Şi că de cele mai multe ori oboseala proprie te împiedică să savurezi evadarea.

Aha. Mic. Mic... adică...?
Adică deţinător de autonomie limitată de mişcare, orice va fi însemnând asta pentru fiecare piticot în parte. Pen’că pe urmă cresc pretenţiile. Şi va trebui să poţi, eventual, difuza desene animate în maşina / mijlocul de transport.

Da’ de pe la ce vârstă încep să-i intereseze călătoriile?
Alea în mijlocul naturii îi interesează dintotdeauna. Restu’... poate după 8-10 ani. Cel puţin cele care includ muzee & alte spaţii închise. (cel puţin aşa susţin, pe tema asta, independent da’ la unison, cele 14 persoane intervievate!)

Şi ritmul?
De călătorie, adică. Hăăăă. Evident că mult mai lent. Şi uber-ancorat, atât cât se mai poate, în rutina anterioară somn-masă-oliţă-baie-etc.

Şi destinaţiile? Şi duratele călătoriilor?
Deocamdată nu mă bag să răspund. Ţine prea mult de preferinţe & de bugete personale. Dar mă angajez să investighez în continuare!
Mă gândesc (aşa, pe fugă!) la Valea Loirei, ce frumos ar fi s-o putem parcurge pe bicicletă; să putem vedea căprioarele şi vulpile de la Chambord; să mâncăm dulceaţă de violete la Château de Brissac. La Parcul Naţional Retezat şi la statul în cort. La simplul mers la mare (oricare mare cu plaje decente) şi la cules scoici & făcut castele. La Camino de Santiago de Compostela (care îţi ia, pe jos, cam o lună).

Discuţia despre călătorii e, esenţialmente, una despre libertate? (şi, implicit, despre presupusele ei limitări, când pleci cu copiii?)
Sau despre experimentare, trăiri, adăugiri, instruire, cunoaştere? (pentru că în lumina asta luarea copiiilor „la bord” are cu totul alt sens.)

A... şi cireaşa de pe tort. Aş vrea s-o luăm cu noi şi pe potaia Boxie! (să aflăm în direct cum aleargă şi-n Franţa pe lângă biclă & ce părere are despre violete!)