Teoria vacanţelor

Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).

 (sursa foto)

La fel şi Barcelona.

(sursa foto)

Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...

 (sursa foto)

Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)

Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).

 (sursa foto)

Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).

(sursa foto) 

(sursa foto) 

 (sursa foto) 

Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

Bagajul ideal pentru vacanţă

(sursa)

 

Pen’ că despachetatul e de sezon, m-a pocnit meditatul pe tema bagajului ideal. Mărturisesc că n-am, genetic vorbind, cine ştie ce antecedente favorabile (nu părem a avea cine ştie ce ascendenţă nomadă), şi c-am fost martoră, toată copilăria, la supraîncărcări supra-umane ale variilor portbagaje de maşină.

După cum recapitula odată, demult, tata, cât n-au avut maşină el şi mama s-au descurcat cu 2-3 genţi (şi-nainte de copii, şi după). Când a apărut maşina, a durat extrem de puţin până când a trebuit să cumpere şi portbagaj suplimentar (minunatul grilaj de pus pe maşină). Sor-mea solicitase şi rulotă. N-am mai ajuns acolo, dar am credinţa fermă ca dac-am fi avut TIR, tot îl umpleam.

Inutil de precizat că, în pofida acestui aranjament excesiv, dătător de cicatrici pe burta maşinii, tot n-aveam cele de trebuinţă la destinaţie. Fiare nesătule.

Cum, mai târziu, am descoperit că, în profundă contradicţie cu obiceiurile familiei, detest să car chestii (ceea ce sfidează blazonul imaginar al familiei, pe care, desigur, e un om c-un sac în spate, că doar ne-om trage din Moş Crăciun), m-am trezit în plină dilemă: totuşi, cum fac eu bagajul, cu mai multe, să fie, sau cu mai puţine (că, a se vedea modelul muţunautic, oricum nu le poartă nimeni)?

Pre-maternitate, oarece drumuri pe nepusă masă la Vamă, plus nişte deplasări cu cortul, plus nişte excursii cu rucsac în spate au mai reglat, în sens raţional, balanţa: ia hai să vedem câte zile stăm, ce bulendre e de aşteptat să purtăm şi cam câte putem / avem chef să spălăm.
Plus... vremea... (adică se mai trântesc în bagaj una bucată pelerină de ploaie şi oarece încălţări impermeabile, zise şi şalupe)

Nu-mi ieşea mereu.
De fapt, nu-mi ieşea decât la plecările pe nepusă masă şi la cele pentru care planificarea excursiei dura aproape la fel de mult ca şi excursia propriu-zisă.

Am deraiat spre modelul familial pe durata bebeluşiei lui Muţunau, când căram tot. În unele deplasări era perfect justificat, în altele, deloc.
M-am împăcat din timp cu ideea că predictibilitatea şi bebeluşii nu se-ntâlnesc prea des.
De fapt, deloc.

Acu’ncerc să revin la băgăjăreală ca operă de artă minimalistă, ceea ce duce, inevitabil, la întrebarea: da’ ce fel de vacanţă / vacanţe vrem s-avem?

De obicei, vacanţele-mi erau intens călătoritoare, mai degrabă concedii de oboseală decât de odihnă, în care cuvintele de ordine erau „să vedem locuri noi! multe locuri noi!”.
Călătorie în călătorie, ce mai.
Cum însă-n ultima vreme aş cam dori zile-n care să nu mă mai trezesc la program pen’că am de făcut 14.000 de lucruri şi cam tot atâţia kilometri pe zi, reiese că, la fel de bine, aş putea să-mi împachetez 3 pijamale şi-un capot şi să mă duuuuc spre primul colţ mai liniştit.

Probabil că vom alege o combinaţie - o vacanţă care să aibă şi somn, şi activităţi pentru copii - cum ar fi scurmatul în nisip la plajă - şi locuri noi. Sau ... nu chiar noi, dar nu recent văzute.
(da, am putea merge la Eforie Sud, îndeplineşte criteriile)

Muţunau, telepatic se vede treaba, îşi planifică şi el vacanţa. De la distanţă, că e încă în deplasare.
El are să plece în insule.
Cu ce se-mbracă acolo şi ce bagaje are contează, evident, mai puţin.

Important e unde şi le construieşte!
Nu, nu bagajele, insulele.
Muţunau a decis că pleacă-n nişte insule pe care şi le construieşte tot el.

Demiurg, ce mai.

Sau... poate... cartograf?

Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

Poveste fără sfârşit

Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.

Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.


Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)

Din capitolul descoperit apa rece:

Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.

Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.

Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.

Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?

Ultima, dar nu cea din urmă

Postarea asta ar fi trebuit să conţină câte ceva despre faptul că azi e ultima mea zi de libertate.De eu cu mine, fără nimeni altcineva prin preajmă. Cu somn de voie. Fără presiuni, fără program. Doar cu chef sau nechef.

Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)

Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.

De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).

De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.

De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.

De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).

De făcut ordine.

De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...

'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.

Mhâmh.

Trei. Vacanţă. Planuri.

Trei.
Trei copii sub trei ani, în aceeaşi casă, alături de trei adulţi vag înnebuniţi de cap, într-o după amiază de duminică. (S., fetiţa gazdelor, cam de aceeaşi vârstă, musafirul Muţunau şi M., fratele-bebeluş al lui S.)

Cum ar zice reclama, de nepreţuit.

De notat, totuşi, că, pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi cetăţeni mai mari au purces la ceva neaşteptat: şi-au făcut intens morală unul altuia. Vreme destulă pentru mame să-şi beie relativ domol cafelele, în vreme ce-n sufragerie se desfăşura dubla sesiune de supraveghere poliţienească, reciproc administrată.
Concluzia: poate-i batem cam mult la cap, de ştiu atâtea texte moralizatoare?

După care tinerii au confirmat anxioasele aşteptări iniţiale, îndemnându-se unul pe altul la cele mai mari năzbâtii.



Vacanţă.
Chiulesc. Copilul e la grădiniţă. Extazul meu momentan (proaspăt alimentat cu nişte caş & ardei gras) nu cunoaşte margini.
Păcat că nu va ţine mult.
Dar, indiferent de durată, voi profita maxim.


Planuri.
Post-weekend trist, săptămâna viitoare e dublu-aniversară - Muţunau & mătuşa cu acte în regulă & Mamiţuni împlinesc nişte ani. În total, ia să număr, 70. Cred. Mi-e lene să repet calculul. De, vacanţă.

Aş putea să fac (rost de...) un tort cu 3 sectoare şi şaptej' de lumânări în care să suflăm toţi odată.
Sau de 3 chestii mai mici - 2 torturi( Muţunau & mătuşa cu acte în regulă) şi o salată de fructe (eu).

Muţunau a anunţat că el vrea să-şi serbeze ziua. (dacă mă prind c-a fost instigat la grădiniţă, fac scandal).
Nu ca anul trecut, când solicita, elegant, simplu & necostisitor, un pic de smântână.

Ceea ce, pe aceste călduri, îmi pare, pe de o parte, cam complicat, pe de alta, foarte potrivit cu o serbare fructo-legumicolă pe-o pătură întinsă în parc.
Sau cu mai multe.

În rest, ca-n cazul oricărei vacanţe care se respectă, am planuri din categoria "să termin şi (cu) X..." cât pentru două cincinale bine-ndesate cu recolte-record la hectar.
Desigur, realitatea îmi va (mai) tempera elanul.

De studiat. De experimentat. De făcut.

(nu neapărat în ordinea priorităţilor)



Limba germană.

Constelaţiile.

Recunoaşterea copacilor după frunziş.

Un pic de echitaţie.

Plantele medicinale.

Desene şi pictură.

Poate şi pian...

Canto?

Arte marţiale. Sau scrimă, ca Shmeny. Sau şi, şi.

Cursuri de dans.

Mers pe munte.

Înot.

Construcţia de jucării.

Mersul pe Power Wing.

Role. Mai des.

Biclă. Tot mai des...



Aceasta este egoista agendă mamiţunească.

Muţunau vine şi el din urmă, da’ cu alte preocupări.

...în care Mamiţuni hotărăşte să se îmbogăţească...

Dar cum? Dându-l pe Muţunau în leasing oamenilor prea liniştiţi/loviţi de spleen/dornici de reamenajare a bârlogurilor actuale?
Teoretic, ar merge. Junele demolează relativ rapid. Ar fi timp de destule sesiuni pe zi. Le-am putea da la preţ redus. Apar, eventual, ceva îndoieli legate de nivelul cererii nestimulate pentru astfel de operaţiuni distrugăreţe.


Şi-atunci, ajungem la alte propuneri, predominant non-muţunautice. Iată ce-ar putea face Mamiţuni:

- să pună la punct o nouă cură de slăbire bazată pe ciocolată (e? este că v-aţi băga?) varianta bio-organică uşor de preparat, ca să fie mai cu moţ decât aberaţiile deja existente;

(sursa)

- să breveteze o telecomandă pentru punerea automată la loc a jucăriilor & a celorlalte catrafuse trântite pe jos; sau, şi mai bine, o baghetă magică;

- să construiască un tobogan portabil - şi pliant, şi uşor, pe deasupra;

- să lanseze Mamiţuni boot-camp: o tabără periodică de instrucţie pentru părinţi, din care aceştia să plece nu doar odihniţi (pen’ că vor fi lăsaţi să doarmă mai mult de 2 ore legate) & mult mai bine antrenaţi pentru fandări-surpriză, ci şi echipaţi cu tot felul de scule potenţial salvatoare de vieţi, cum ar fi:
ochelarii de văzut noaptea (care te vor împiedica să calci fix pe cea mai răcnitoare jucărie, trezind progenitura imediat urlătoare (că, de, s-a speriat) şi ducându-te, bonus, de-a berbeleacul, pentru că, nu-i aşa, nu destul că rage, dar jucăria cu pricina e, de regulă, şi destul de mare/contondentă/alunecoasă cât să te faulteze),
geanta nesfârşită - cea cu destul de multe compartimente cât să cuprindă în ordine toate catrafusele, în aşa fel încât să le mai şi găseşti),
costumul de masă tip SWAT, cu scut şi cască de protecţie cu sclipici, pentru hrănirea în condiţii optime (de atenţie la sclipeli & de auto-protecţie) a micilor stuchitori,
costumul de plimbare cu mii de buzunare (ca să ai unde pune toate băuturile, biscuiţii şi şerveţelele posibile, lăsând, în acelaşi timp, loc pentru toate pietroaiele/insectele pe care va dori să le colecţioneze micul geolog/entomolog)... şi alte multe minunate aparate & echipamente pentru care vor fi non-stop cozi la poartă;

- să... da’ ia stai aşa, nu-i cazul să facem publice chiar acum toate ideile.

Da’ de ce vrea Mamiţuni să se îmbogăţească?
Ca să-şi ia o casă în plus. Ca să încăpem civilizat. Dar, despre asta, în episodul viitor.

Caut donatori de petice viu colorate

Am făcut (subit!) o pasiune teribilă pentru aceste cotrenţe.

Iată ce propun ei (făcătorii de cotrenţe inegal(abil)e), pe sezoane:





Îmi plac pentru că sunt tembele, colorate, vii.

Şi, cum costă de-ţi cade păru’ din nas, nu am altă şansă (în viaţa asta) să-mi împlinesc visul peticito-turbato-cromatic decât via creaţie (imitaţie?) proprie. (Am răscolit în dulap. De la pantalonii scurtaţi de-a lungul timpului, aşa, de-un şort, am!)

Mamiţuni se întreabă...

Se-adună, din discuţii purtate pe ici, pe colo, un munte de comentarii deloc flatante despre taţi, fraţi, soţi (ori parteneri) şi fii. (Nu e vorba despre membrii aceleieaşi familii şi nici despre generalizări absolute.)

Unul nu dă nici o mână de ajutor prin casă. Nu-i neapărat fan SF, e doar musafir, ferm de părere că masa se pune şi se strânge prin teleportare. Spălatul şi călcatul hainelor sunt, ca procese, sub demnitatea sa şi se întâmplă, aţi ghicit, la fel de magic. De vreo 30 de ani. (Nu că n-ar şti să gătească ori să umble la maşina de spălat, să ne-nţelegem, ştie!)
Altul pare să bea de dimineaţă până seara. Sau măcar să stea nas în nas cu tot felul de cetăţeni mai mult sau mai putin dubioşi, numiti generic "prieteni".
Celui de-al treilea îi scapă sistematic banii printre degete, e incapabil să se gospodărească, nu se descurcă de azi pe mâine, deşi de câştigat câştigă bine. Nu la fel de bine, se vede treaba, pe cât se descurcă să cheltuie.
Altul nu-şi vede casa decât ca pe un loc central de depozitare. Nevasta? Un fel de gonflabilă vie. A, poate că mai şi găteşte. Copiii? Păi, ce, eu i-am vrut? A, da, stai, că am vorbit despre asta, şi de fapt are toată lumea...
Pe exemplarul următor nu te poţi baza nicicum: când pleacă de-acasă uită să-nchidă apa şi să-ncuie uşa, întârzie veşnic, uită să ia copilul de la grădiniţă, niciodată n-are şi nu găseşte ce-i trebuie... ce mai, are el însuşi nevoie de baby-sitter. Pardon, adult-sitter. Adult? Am zis adult? Pardon. Parol.

Toţi mai sus-mentionaţii sunt de-altminteri admirabili, adorabili (că-s, nu-i aşa, ai noştri...), cu câte-o lipsă iremediabilă. Ce să-i faci... Nu vorbim nici de patologic, nici de micile defecte, fiţe şi nacafale pe care le manifestă, caracteristic şi/sau circumstanţial, toţi oamenii, indiferent de sex; nici de impoliteţe; aici se profilează un soi de incapacitate naţională. (Slavă Domnului, există şi excepţii, care merită o discuţie separată.)

Nu cred că incapacitatea asta e genetică. Ori de gen.
Oricât de mult am sprijini principiul feminin, există un dezechilibru manifest în supra-responsabilizarea femeii - în defavoarea parteneriatului domestic. Şi dovada o vedem zilnic, din plin, în dubla măsură evidentă chiar de la început, din educaţia celor mici... fetele, la ajutat mama, băieţii, la joacă, afară, ca să nu încurce.
Mai trist e că de pe urma dezechilibrului ăstuia nu beneficiază chiar nimeni. Că produce fete orientate exclusiv şi nerealist spre sfera domestică, spre "casă" (când nu fug cu suta la oră spunând clar "eu nu vreau să fiu ca mama") şi băieţi cărora li s-a tot spus să aştepte afară, la joacă, fără nici un fel de direcţie personală, la dispoziţia modelării via spirit gregar... Conflictul e gata construit, din premise.

Ar fi interesant de ştiut cam ce procent din populaţia masculină adultă (pffff) a României ştie (fie şi din 3 încercări) unde i-s şosetele (în propria casă...). Pariu pe-un dat cu aspiratorul că bărbaţii peste 50 de ani nu prea trec testul.
Şi ce anume îi transformă pe cetăţenii de sex masculin din tineri autonomi şi (măcar aparent) siguri pe ei în nişte epave bodrângoase şi veşnic iritabile, total eşuate pe mai mult sau mai puţin stâncosul ţărm al dependenţei de nevastă, nici aia mai fericită?
Să fie oare numai timpul? Ori, poate, fo' chestie din pasta de ras?

Dar să nu naţionalizăm/regionalizăm... Într-un episod din Grey's Anatomy (cine mai ştie ce număr... tre' să fi fost demult, prin seria a doua), doctorul Webber (Şefu'), proaspăt separat de nevastă, se străduia să-şi coasă, la spital, un nasture la halat. Treabă la care ajunsese să participe şi Derek - "croitor" nu cu mult mai competent. Ironia, aşa cum o subliniază chiar dr. Webber, este că amândoi sunt chirurgi... şi că oameni ştiu să coasă zilnic, dar nasturi, nu. Webber comenta la câte altele (domestice) o mai fi rămas, fără să-şi dea seama, pe dinafară...
Deci, şi/nici la alţii/case mai mari...

Drept care Mamiţuni, rămasă cu gura căscată de uimire la auzul potopului de situaţii mustind de incompetenţă şi lipsă de autonomie masculină, se simte datoare să-ntrebe, deocamdată (cam prea) retoric, gândindu-se la Muţunau:
Cum să-l cresc, ca să n-ajungă aşa?

Dacă ai băiat şi-l mai ţii pe lângă tine (ori, în cazul lui Mamiţuni, nu fix pe lângă ea, care s-a calificat doar la tras chiulul, pe lângă cineva competent, care chiar ştie chestii...), cât să înveţe să facă mâncare cât să nu moară de foame, să coase un nasture/un tiv şi să-şi calce o cămaşă, vezi Doamne, nu e doar inutil, îl efeminezi. (asta ar fi o definiţie valabilă în ţara unde masculinitatea se măsoară aproape exclusiv după viteza şi cantitatea seminţelor scuipate pe jos, ca şi după suprafaţa acoperită în proces. a, ar mai fi şi lănţoaiele de la gât, gherţoismele, fotbalul, berea/alcoolul şi înjurăturile).
Dacă-l responsabilizezi, să ştie să se auto-susţină, îi răpeşti libertatea, mai lasă-l să se joace... (cam cât, aşa, pân' pe la fo' cin'ş'cinci îi binie?)

Da' şi dacă ai face, totuşi, câtuşi de putin, toate astea pentru copilul tău, în ce ai vrea să se transforme? Unde găseşti modelul cultural pozitiv de bărbat echilibrat? Şi cum îl pui în practică, prin ce îl distilezi în educaţie?
Hm....
Mamiţuni (tot) se întreabă...

Grădinilă - schiţă preliminară

Generic introductiv:
- Ce? Ai înnebunit? Cum adică vrei să-l dai la grădiniţă? E prea mic! De ce nu... (brrr.... brrr...brrr)
Anunţ publicitar: asta e partea întâi din cvadrilogia grădi-bonă-bunicisme-acas'cu mami: serial opţional.

Da. Mamiţuni, dintr-un variu motiv, s-a pre-apucat de căutat grădiniţă. Gospodăreşte.
Şi îi zice grădinilă.

Da' de ce aşa devreme? (Muţunau nu are nici 14 luni). Păi, pen'ca trăbă. Şi dacă umblă vorba c-ar exista liste kilometrice de aşteptare... măcar să putem să ne băgăm din timp pe ele!

Da' de ce tocmai acum? Hm... pentru că durează? Şi pentru că tot acest căutat va avea loc, precum toate cele, printre picături?

Şi dacă găseşti acum, repede, una bună, ce faci, îl dai? Sincer? Aş încerca. Măcar vreo câteva ore pe zi. De dragul beneficiilor socializării, parcă m-aş risca la nişte interminabile răceli...
Numai să mi-l primească, dat fiind că nu prea e, ca vârstă, grădiniţabil. Ce "nu prea", nu e, după standardele victoriene ale statului român, deloc.
Noroc că ştie, ne-am prins azi, şi cum face căţelul: uău, uau, uooo (cu bot pus şi privire fioroasă). Îi va fi, desigur, de mare ajutor.

Aşadar... care ziceam că-s criteriile asupra cărora vom reveni de q ori, în funcţie de numărul de bobârnace pe care ni le va da, generos şi frecvent, realitatea?
Brainstorming: (numerotările sunt pur cronologice. şi de orientare în pagină).
Cu italice, propriile comentarii ulterioare, la prima recitire.
Vedem noi unde punem şi răspunsurile.
La editari ulterioare: cu albastru, tipul (imperativ/de dorit să...) şi prioritatea.

1. să fie aproape de casă, sau în drum spre serviciu
adică... aşa... cam cât de aproape? (de preferinţă în minute de mers la orele de trafic de vârf)
2. să fie curată, sigură, recent văruită, igienizată.
3. dacă e mai departe de casă: să aibă locuri de parcare în (imediata?) apropiere
aşa... cam cât de departe, respectiv aproape?
4. să aibă curte mare - cu iarbă, nu cu betoane sau cu mochetă imitaţie de gazon.
5. să aibă jucarii faine şi bune, şi înăuntru, şi afară.
6. să dea copiilor mâncare sănătoasă - nu pateu, nu mezeluri, nu sos cu rântaş, nu prăjeli, nu ceaiuri ultra-dulci, nu brânză topită, nu carne de porc celor sub 3 ani, fructe da, supa da...
7. să aibă, pentru grupa mică, minim 1 adult la 4 piticoţi
8. să nu aibă grupa mică mai mare de 8 piticoţi (cu 2 educatoare)
9. să aibă asistent medical permanent
care să ştie, să poată şi să vrea să dea primul ajutor, nu să fie vreo fosilă blazată
10. să aibă posibilitatea de a duce urgent copilul la spital, la nevoie
da' să nu uite să mă anunţe instantaneu... că-i sugrum!
11. să fie în stare să spună de la bun început, pentru un întreg an de zile, ce anume trebuie să le duc şi când - de la "trusoul" copilului până la bani şi joace/rechizite (că ne gândim în special la o grădiniţă de stat...)
nu le duc pe loc, da' vreau să văd că ştiu ce vor
12. să fie în stare să-mi spună de la bun început cum vor comunica ei cu mine, părintele copchilului livrat - şi cât de des, şi pe ce teme - ca să mă prind de ce le pasă şi de ce nu.

(a se completa/adnota/parodia, după gust; va urma!)