Teoria vacanţelor

Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).

 (sursa foto)

La fel şi Barcelona.

(sursa foto)

Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...

 (sursa foto)

Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)

Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).

 (sursa foto)

Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).

(sursa foto) 

(sursa foto) 

 (sursa foto) 

Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

Cu ce ne mai ocupăm noi

Muţunau? Se plimbă pe Rarău.

Mamiţuni? Şmotru.
(nu, nu vor exista poze cu această strict necesară activitate)

Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea...

Iaca, am revenit

Pe scurt: după o vacanţă de vis (coclauri bucovinene & coclauri scoţiene - pentru că rimează, nu de alta) avangardist petrecută separat (proletarii să rămână la muncă, da?), am revenit, fain frumos, cam tot de unde plecasem. 

Muţunau, acum ceva mai ’năltuţ şi mai tălpos (pare a se îndrepta vijelios spre 31, deşi nu protestează deloc dacă-l strâng încălţările, ceea ce mă face, simultan, să-l suspectez de ADN de prinţesă Song şi să mi-l imaginez, cu 40 la picior, perseverând în a purta tot ghetele actuale...), merge la aceeaşi şcoală (unde, de data asta, avem oarece speranţe că smocăielile vor înceta) şi este, în continuare, dinamită curată. 

Diferenţa majoră faţă de ’mai an e că pare să se mai fi făcut loc pentru ceva raţiune în comportamentul jupânaşului. Nu multă, să nu stricăm firma, dar acolo, un fir, un ecou.

Eu, la fel de obosită, o iau iar (şi iar) de pe la diverse capete - printre care şi blogul. 

Bagajul ideal pentru vacanţă

(sursa)

 

Pen’ că despachetatul e de sezon, m-a pocnit meditatul pe tema bagajului ideal. Mărturisesc că n-am, genetic vorbind, cine ştie ce antecedente favorabile (nu părem a avea cine ştie ce ascendenţă nomadă), şi c-am fost martoră, toată copilăria, la supraîncărcări supra-umane ale variilor portbagaje de maşină.

După cum recapitula odată, demult, tata, cât n-au avut maşină el şi mama s-au descurcat cu 2-3 genţi (şi-nainte de copii, şi după). Când a apărut maşina, a durat extrem de puţin până când a trebuit să cumpere şi portbagaj suplimentar (minunatul grilaj de pus pe maşină). Sor-mea solicitase şi rulotă. N-am mai ajuns acolo, dar am credinţa fermă ca dac-am fi avut TIR, tot îl umpleam.

Inutil de precizat că, în pofida acestui aranjament excesiv, dătător de cicatrici pe burta maşinii, tot n-aveam cele de trebuinţă la destinaţie. Fiare nesătule.

Cum, mai târziu, am descoperit că, în profundă contradicţie cu obiceiurile familiei, detest să car chestii (ceea ce sfidează blazonul imaginar al familiei, pe care, desigur, e un om c-un sac în spate, că doar ne-om trage din Moş Crăciun), m-am trezit în plină dilemă: totuşi, cum fac eu bagajul, cu mai multe, să fie, sau cu mai puţine (că, a se vedea modelul muţunautic, oricum nu le poartă nimeni)?

Pre-maternitate, oarece drumuri pe nepusă masă la Vamă, plus nişte deplasări cu cortul, plus nişte excursii cu rucsac în spate au mai reglat, în sens raţional, balanţa: ia hai să vedem câte zile stăm, ce bulendre e de aşteptat să purtăm şi cam câte putem / avem chef să spălăm.
Plus... vremea... (adică se mai trântesc în bagaj una bucată pelerină de ploaie şi oarece încălţări impermeabile, zise şi şalupe)

Nu-mi ieşea mereu.
De fapt, nu-mi ieşea decât la plecările pe nepusă masă şi la cele pentru care planificarea excursiei dura aproape la fel de mult ca şi excursia propriu-zisă.

Am deraiat spre modelul familial pe durata bebeluşiei lui Muţunau, când căram tot. În unele deplasări era perfect justificat, în altele, deloc.
M-am împăcat din timp cu ideea că predictibilitatea şi bebeluşii nu se-ntâlnesc prea des.
De fapt, deloc.

Acu’ncerc să revin la băgăjăreală ca operă de artă minimalistă, ceea ce duce, inevitabil, la întrebarea: da’ ce fel de vacanţă / vacanţe vrem s-avem?

De obicei, vacanţele-mi erau intens călătoritoare, mai degrabă concedii de oboseală decât de odihnă, în care cuvintele de ordine erau „să vedem locuri noi! multe locuri noi!”.
Călătorie în călătorie, ce mai.
Cum însă-n ultima vreme aş cam dori zile-n care să nu mă mai trezesc la program pen’că am de făcut 14.000 de lucruri şi cam tot atâţia kilometri pe zi, reiese că, la fel de bine, aş putea să-mi împachetez 3 pijamale şi-un capot şi să mă duuuuc spre primul colţ mai liniştit.

Probabil că vom alege o combinaţie - o vacanţă care să aibă şi somn, şi activităţi pentru copii - cum ar fi scurmatul în nisip la plajă - şi locuri noi. Sau ... nu chiar noi, dar nu recent văzute.
(da, am putea merge la Eforie Sud, îndeplineşte criteriile)

Muţunau, telepatic se vede treaba, îşi planifică şi el vacanţa. De la distanţă, că e încă în deplasare.
El are să plece în insule.
Cu ce se-mbracă acolo şi ce bagaje are contează, evident, mai puţin.

Important e unde şi le construieşte!
Nu, nu bagajele, insulele.
Muţunau a decis că pleacă-n nişte insule pe care şi le construieşte tot el.

Demiurg, ce mai.

Sau... poate... cartograf?

Da' n-am ajuns!

Era odată un banc despre un tip care se trezeşte cărat cu targa de doi zdrahoni. Buimac, omul întreabă:
- Unde mă duceţi?
Ăştia, zdupăind mai departe, răspund:
- La morgă!
Cel de pe targă, speriat şi-n continuare zăpăcit, protestează:
- Da’ n-am murit!
- Da’ n-am ajuns!


Ei, pentru că încă n-am ajuns, să continuăm.

Oarecum digresiv şi nestructurat, recapitulez ultimele ştiri.

Cu ocazia săptămânii altfel, Muţunau a fost în tabără la munte.  Conversaţiile de mai jos sunt cele din seara sosirii la Bucureşti.



- Am fost în munţii Carpaţi!
- Aha. Da’ în care alţi munţi te mai puteai duce în România?
- ....
- Munţii Măcin, din Dobrogea. Sunt nişte munţi foarte vechi...
- Sunt vulcanici?
- Nu mai ţin minte, dar parcă nu.
- Vulcanici sunt ăia, cu Harghita...
- Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, scandez eu poezia demult băgată pe gât la orele de geografie. (onor doamna profesoară se-ngrijea de memorări care aur, dar de localizările simultane pe hartă, desigur, nu).

(sursa)

- Da....
- Aşadar, munţii Măcin sunt foarte vechi şi foarte erodaţi.
- Ce e aia erodaţi?
- Tociţi.
- Roşi?
- Da, se poate spune şi aşa.
- Roşi de veveriţe?

***

Copchiii au plecat în tabără cu oarece bani, pen’ ca să se obişnuiască să-i cheltuie să se gospodărească un pic.

Muţunau, din motive de mare sărăcie mamiţunească, a plecat cu 19 lei (ultimii, de altfel...) şi cu instrucţiuni să mai ceară cu-mprumut 10-15 lei de la adulţii însoţitori, dacă chiar crapă fără orice va fi vrând el să-şi cumpere.

La întoarcere, la foarte scurt timp după scoborârea din autocar, mă trezesc că omu’ (promptat, probabil, de exemplele de verificări învecinate de portofele) se scurmă intens în bozonare şi-mi prezintă triumfător 8 lei:

- Miracol! Am plecat cu 19 lei, am cheltuit 16, dar mai am 8!

Am aflat ulterior c-a făcut el un schimb „echitabil” cu una dintre fete, care i-a dat o bancnotă de 10 lei în schimbul uneia de 1... şi că, evident, miraculos ar fi fost să constat că realmente îşi face calculele!


***

- Unde găsesc nişte apă? N-am prea băut azi şi trebuie să mă hidratez.
Hohot intens de râs mamiţunesc chiţcăit.

- De ce râzi? Pentru că ştii că mi-am uitat sticla de apă la cetatea Râşnov?
Al doilea hohot de râs, cu pretenţii de omniscienţă - de fapt, la fel de chiţcăit.



***

Muţunaul era / este la fel de înnebunit de cap ca mulţi alţi cetăţeni încă mici de statură pe teme de discuri nu-ş-cum-le-cheamă din cornurile Chipicao.

Cumva, am intrat (nemeritat) în posesia unui bax de 20 de astfel de coarne. Dilimandreala a învins raţiunea şi, la sosirea din tabără, pe Muţunau îl aştepta pe bancheta din spate o pungă mare, roşie, cu baxul cu pricina înăuntru.

Mai mare izbucnire extatică nici că-mi amintesc să mai fi văzut vreodată.

După ce i-a venit inima la loc, Muţunau a scos mecla din maşină şi-a răcnit habarnamic către restul de taberişti în curs de încărcare în maşinile din dotare:

- Fraţilor! Am primit un bax de Chipicao! Am un bax de Chipicao! Uraaaaa!

De mirare e că n-a mâncat şi ambalajele în primele 5 minute. De desfăcut pe toate însă le-a desfăcut, întru extragerea şi inventarierea urgentă a discurilor.


***

Suprizele au continuat - deşi, la cât de sus era ştacheta, nimic nu putea trece peste.
Şi n-a trecut.
- Uite, ţi-am luat ecler.
- Iamiii.... a, e cu ciocolată? Da’ doar ştii că mie nu-mi plac cu ciocolată! (înainte de tabără făcuse scandal să-i iau două cu ciocolată, că lui oricum îi plac şi astea foarte mult)
- Fagure? (fagure de la Dorobanţi 140, mare hit în lista de preferinţe muţunautice)
- Ăăă.... nu.... zice Muţunau, cu gura plină de Chipicao.
- Bine... mai am o supriză, mâine pleci cu A. la bunica!
- Chiar voiam să-ţi spun, zice Muţunau, că vreau la bunica.

Ce poate fi mai bun decât o tabără?
Două tabere.
Mai ales dacă a doua e la bunica, în culmea răsfăţului, unde eşti suflat în fund până zbori.

Mai trec 2 minute de pauză vocală pe fond de clefăit Chipicao. Apoi....
- Auzi, da’ alte suprize nu mai ai?


***

Ajunşi acasă, mă apuc să desfac bagajul taberist. Întâi nu găsesc una-alta, pe urmă pun lucrurile cap la cap şi constat că lipsesc o pereche de şosete şi-un maieu - dar avem în plus o pereche de chiloţi!

Cam devreme pentru insinuări, totuşi.

Chiloţii străini (de băiat, nu de fată) sunt puşi la spălat şi plănuiţi a fi returnaţi la şcoală cui i-o recunoaşte mai bine.

Pe urmă, verificând hainele de pete, constat că.... n-au.
- Auzi, da’ tu te-ai schimbat vreodată de haine?
- Da, zice Muţunau. În pijama, seara!

Mdea.

- Lasă asta, peste zi, ţi-ai schimbat vreodată bluza?
- Nu, zice Muţunau, era bună aia.
- Gogule, aveai patru bluze ca să porţi una pe zi.
- N-a fost nevoie.

Bine că, măcar, când s-a dus la tăvălit în zăpadă s-a priceput să tragă pe el salopeta impermeabilă.

Văratice (2)

Ursuleţii spălători, unul mai bronzat şi mai solid, unul, nu:

Voinicul pescar amator (e o tehnică nouă şi sofisticată, de dat cu pietre-n capetele peştilor):

 

 

Nu prea-mi e clar la ce folosea maieul: 

 

Baloneria, desigur.

 

Gardul şi coliba au binişor peste 30 de ani, dacă nu mai mult; până acum 4-5 ani, în spatele copacilor erau alţii, înalţi şi frumoşi - demult ajunşi lemne de foc - şi prin curte era şi iarbă - rasă definitiv de inundaţii.
Are aer de litoral - şi locul e, de fapt, mult mai spre munte.

Văratice

Muţunau hălăduieşte pe varii coclauri, turbat de libertate şi leşinat de uimire să constate că există şi drumuri (de ţară) pe care o poate zbughi nesupravegheat!

Uăăăă!

De mai multe ori!!!!

Uăă-bis.

Da, poate.
Pe distanţe extrem de scurte, între noi fie vorba, şi pe drumuri extrem de necirculate (căci mai trecea câte un cal / poate chiar bisăptămânal).


Copchiii vecinilor mai au puţin şi îl zeifică pentru că, deşi nu merge încă la şcoală, ştie o mulţime de lucruri, mama, chiar şi despre densitatea apei (hă? cum o fi venit vorba de-asta?), eu cred că o s-ajungă preşedinte!

Judecând după politica românească, ultima precizare e, oricât ai machia-o, profund insultătoare.


Mă rog, prezumptiva zeificare are-n dosar şi forma fizică extrem de apreciată.

Care, zic, cam devalorizator, aşa, aia de grisină? (m-am abţinut. aş fi zis sticks. interesantă treaba asta cu pluralul luat de singular, dacă tot veni vorba)

Nuuuuu. E pentru că aleargă foarte repede!


În plus, bagă-n el intens fragi şi căpşuni (la căpşuni m-am mirat; dar, să zicem, vor mai fi fost unele mai întârziate...) şi, desigur, nu doar mănâncă smântâna, literalmente o aspiră. De afine nu s-atinge, le vrea pe cele mari, gonflate, nu pe cele mici.


Mă bucur că se simte bine & are o stare de spirit bună, poate reuşesc să mă inspir şi eu din ea.

Nu sunt exact în cea mai bună formă, de o vreme încoace.

La vreme de vacanţă, Atlasul Norilor

Cu ocazia vacanţei grădiniţeşti, Muţunau lipseşte de acasă şi, desigur, subsemnata se dedă dezmăţurilor de tot feliul. Să-ncepem cu cele cinematografice şi, apoi, să continuăm (mâine, poimâine...) cu cele livreşti (pe lista celor destăinuibile mai sunt şi nişte planuri de pus-definitiv-casa-în-ordine (de parcă asta chiar ar fi posibil), respectiv, unele cu aromă de mers la sală. dintre toate, îndeplinirea ăstora e, fireşte, cea mai nesigură. şi, sincer, nu-s convinsă că, exceptând protagonista, e de vreun mare interes).

Aşaaa... Atlasul Norilor.

Cu precizarea că ăsta nu e film, e festival (mai toţi actorii importanţi joacă măcar cinci-şase roluri - Tom Hanks apare-n şapte, din care, ce e drept, unul e minuscul). Halle Berry apare şi-ntr-un rol în care n-am recunoscut-o, iar celelalte travestiuri (Hugo Weaving, Ben Whishaw) sunt demenţiale.




Filmul are aproape 3 ore şi reuneşte 6 fire narative despărţite de timp şi spaţiu şi unite prin temă. Este ecranizarea cărţii lui David Mitchell, carte (apărută-n 2004) despre care se spusese că e de neecranizat (ceea ce-mi dă curaj şi pentru restul ecranizărilor imposibile pe care le aştept eu...). Domnul Mitchell se pare că nu s-a putut abţine (nu e de mirare) şi s-a-nfiletat şi el în film, într-un rolişor minuscul (cică apare drept ceva spion, nu l-am remarcat).



Desigur, n-a avut succes comercial (nici în State şi, după cifre, nici în restul lumii).
Nu e filmuleţul relaxant (sau, dimpotrivă, energizant, de acţiune), ăsta te pune să mai şi gândeşti un pic.
Rămâne super-interesant de văzut şi dacă crăpi de curiozitate şi citeşti dinainte sinopsisul.

Mi s-a părut incredibil de frumos, foarte reuşit şi, da, e genul de film pe care să vreau să-l revăd.

Muzica va intra pe lista de ascultat:


Celelalte cărţi scris de domnul Mitchell sunt:

Ghostwritten (1999)

Number9dream (2001)

 

Black Swan Green (2006)

The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010)

The Bone Clocks (2014)

 

David Mitchell mai apare şi ca traducător (din japoneză, împreună cu soţia sa), al controversatei, The reason I jump.

 

Post scriptum: dacă şi după vizionare încă nu-s clare toate aspectele din Atlasul Norilor, detalii şi desene, aici.  

Despre weekend

(din seria: mai bine mai târziu decât niciodată, deşi/pentru că, pe marea-mi conexiune mobilă, se încarcă extrem de greu pozele astea...)

 

 

Cam atât am avut de spus.



Dovezi privind umblatul fleaura

Nu chiar cu titlu de concediu - mai degraba, de scurt chiul.

Operele fotografului Muţunau:

Flori "pentru mami"
(care mami, deşi pălită brusc de emoţii, a avut totuşi ochi şi deşte pentru poza ce-alătura atât de... hm... nesublim desenul de pe tricou cu micul buchet din flora spontană!)

Câinele Heidi, văzută de sus:

Căutaţi Muţunaul:

(Drumul spre) platoul Bucegilor, văzut de jos:

Din nou, Jabrex:

Muţunaul, temeinic echipat din mers, încă şocat de diferenţa de temperatură:

Heidi, şocată că nu-i dau drumul să dea o tură pân’ la Peştera Ialomicioarei, sau măcar pân’ la Omu.

Omul (mmm... spidermanul...) & colacul său secuiesc:

;

Baie de soare:

Final apoteotic (nu chiar complet liber...)

Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

La drum cu Muţunau şi Mamiţuni (I)

Partea întâi, pozele.
În partea a doua (când şi dacă o mai apuc scrie...) varii păţanii şi învăţăminte.

Pe scurt: am înşfăcat Muţunaul şi-am şters-o-ntr-o scurtă excursie în judeţu’ Île de France, momiţi de promisiunea că nu plătim cazare, ademeniţi suplimentar de oarece preţuri bune la biletele de avion şi apăsaţi de vinovăţia de-a fi spart puşculiţa (în care, oricum, nu se strânsese cine ştie ce).

Muţunau, demn colaborator al blogului (despre care, de fapt, nu ştie, dar cine să le mai numere...) a stat la pozat doar când nu observa că, ei bine, se fotografiază. Aşadar majoritatea pozelor îl înfăţişează, au naturel, ca mai jos, doar din spate, din propria-i iniţiativă.

Omitem urletele de tip: m-ai pozat? de ce m-ai pozat? nu vreau să-mi faci pozăăăă!!!

Casele din sătucul în care am stat:

Starea vremii (nu pot reda frigul.... şi nici desele schimbări nor-soare):

Şi-aici ajungem la două din subiectele vizitei, Disneyland şi... ei bine... budele.

Asta fiind toaleta de la Disneyland, primul obiectiv turistic pe listă.

Poză prestată de domnul nepozabil:

Trenul de la Disneyland (al doilea obiectiv turistic pe listă)

Căciula brusc achiziţionată, pe durata unei scurte dar eficiente crize de nebunie temporară, având în vedere cât costa...
(notă: această vacanţă a fost din plin caracterizată de omiterea unor articole vestimentare esenţiale, cum ar fi mănuşile mamiţuneşti şi fularul muţunautic, înlocuite sau nu la faţa locului cu varii improvizaţii; dar căciulă aveam! ei, cu toate astea, am mai luat una... )

Frontierland:

Palatul Adormitei:

Un cărţoi şi linia ulterior cauzatoare de confuzii)

Bărcuţele de la Fantasyland:

Din nou tren (toate pozele de mai sus sunt făcute din tren)

... unde Muţunaul n-a stat o clipă şi şi-a scos constant mecla pe geam, în ciuda tuturor avertizărilor în 3-4 limbi:

Aici e tentativa de urcare-n brad:

O galerie-muzeu:

Furca & vârtelniţa din castelul adormitei:

Vremea (cam rea...):

 

Preocupaţiunea de căpătâi a domnului (mersul pe varii borduri şi nu numai)

Reacţia mamiţunească la vederea reprobabilelor fapte (oriunde era câte un cordon de securitate, Muţunau îl trecea în fugă!)

Dragonul:

Oarece tunuri:

Partea culturală mai degrabă orientată spre adult a excursiei:

Preludiul unei rătăciri soldate cu sfâşietoare urlete (dat fiind că tre’ să fii decatlonist bine dispus ca să poţi ţine pasul...)
:

Mult-pânditul turn:

"Rechinariul" de la Trocadero:

Iar turnul:

Fântânile arteziene de la Trocadero, altă mare (la propriu!) şi fascinantă atracţie:

Evident, turnul (şi tre’ să spun că nu Disneylandul va rămâne ca maxim punct de atracţie, ci turnul.... )

Din nou, poze de autor: (avertizat că tre’ să aibă maaaaare grijă de aparat...)

Dezamăgit că-i fiul unei zgârcite pe lângă care Hagi Tudose pare fundaţie de binefacere, care zgârcită nu vrea să pompeze non-stop bani în telescoape...)

Alergător, cum altfel:

Fericit c-a descoperit „jucării” - m-am amuzat gândindu-mă care ar fi şansele ca şi prin curtea vreunei biserici din România să existe loc de joacă pentru copii - poate există, eu n-am văzut pe nicăieri şi-s locuită de senzaţia că nici n-o să văd vreodată!)

Domnul ştergea conştiincios „scaunele”:

La garguie:

La clopote,  încercând să verifice dacă chiar e închis şi de ce e închis la clopotul mare, mami?)

Pe la carusel:

Din carusel: