Sportive

Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)

'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:

1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2. la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)


Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.

Nu cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie, şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe "dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie. (Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "tu cât ai luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)

Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune. doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi lipsa de răbdare / pricepere....)

Variantele de "motivare"  via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar demonstrativ, de-o tigaie de fontă.

(sursa foto)

Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.

De ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional (ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?

Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:

- Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.

(sursa foto)

După o primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat. De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da' oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)



- Am încercat, la un moment dat, înot, unu-la-unu.

(sursa foto)

Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite, mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.


- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.

La asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme, Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi, încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie iniţiativă, n-am interzis asta)


Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...

Era un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).

Beneficiul suplimentar scontat e că la iarnă vom avea  weekendurile libere pentru schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).

Cu escalada sper să nu.

Nu cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea jocului, nu de milităreală prostească.

Trag speranţe pe partea de înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).

Muţunau, acest ateu corporatist

La şcoală:
- Stai să-ţi spun ceva amuzant! zice asistenta, când mă duc să-mi ieu odorul.
Pe scurt, reiese că a ajuns cumva să discute cu Muţunau despre Dumnezeu.
- Nu există, zice sec şi categoric împricinatul.
- Da’ de unde ştii? Că, uite, eu m-am rugat la El, şi mi-a îndeplinit dorinţa!
- Nu există, continuă negativistul. Eu am fost cu avionul, m-am uitat printre nori după Dumnezeu şi nu l-am văzut!

Logic, cum ar veni. De ce e Muţunau atât de raţionalist, e clar. De unde vine ateismul, nu. Rămâne de investigat.
E foarte posibil ca sursa să fie ridicolul dulceag al reprezentărilor divine: barbă albă, sus în nori, responsabil cu îndeplinitul de dorinţe fierbinţi, la cereri intense.

Bine că nu ţi-a zis copilul ceva de Duhul-din-Lampă...


La sală:
- Uraaaaa, am ajuns mai repede, am timp să mă joc!
Ies să dau 540 de telefoane.
La întoarcerea-n sală, mă intersectez cu instructorul:
- Nu am început. A zis că încă nu e ora 6 şi că, până la 6, el nu face nicio încălzire, absolut nimic. Să vorbim după 6!

Văratice

Muţunau hălăduieşte pe varii coclauri, turbat de libertate şi leşinat de uimire să constate că există şi drumuri (de ţară) pe care o poate zbughi nesupravegheat!

Uăăăă!

De mai multe ori!!!!

Uăă-bis.

Da, poate.
Pe distanţe extrem de scurte, între noi fie vorba, şi pe drumuri extrem de necirculate (căci mai trecea câte un cal / poate chiar bisăptămânal).


Copchiii vecinilor mai au puţin şi îl zeifică pentru că, deşi nu merge încă la şcoală, ştie o mulţime de lucruri, mama, chiar şi despre densitatea apei (hă? cum o fi venit vorba de-asta?), eu cred că o s-ajungă preşedinte!

Judecând după politica românească, ultima precizare e, oricât ai machia-o, profund insultătoare.


Mă rog, prezumptiva zeificare are-n dosar şi forma fizică extrem de apreciată.

Care, zic, cam devalorizator, aşa, aia de grisină? (m-am abţinut. aş fi zis sticks. interesantă treaba asta cu pluralul luat de singular, dacă tot veni vorba)

Nuuuuu. E pentru că aleargă foarte repede!


În plus, bagă-n el intens fragi şi căpşuni (la căpşuni m-am mirat; dar, să zicem, vor mai fi fost unele mai întârziate...) şi, desigur, nu doar mănâncă smântâna, literalmente o aspiră. De afine nu s-atinge, le vrea pe cele mari, gonflate, nu pe cele mici.


Mă bucur că se simte bine & are o stare de spirit bună, poate reuşesc să mă inspir şi eu din ea.

Nu sunt exact în cea mai bună formă, de o vreme încoace.

Cârcoteli mamiţuneşti

Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

Cum am devenit coţohârlă şi alte două scurte relatări

Sâmbătă dimineaţa, la patinoar. Într-o sâmbătă-n care renunţasem să mai fac un drum lunguţ (dar care mi-ar fi folosit), în parte pentru că eram prea obosită ca să bag nişte sute de kilometri într-o zi, în parte pentru că n-aveam certitudinea că-l duce vreo careva pe Muţunautov la locul de dat cu fundul de gheaţă.

După sesiunea alpină, marele patinator cere creveţi. Surpriză, la Nordsee se scumpiseră. Nu ştiu de când, că nu mai călcasem demult pe-acolo.
Cumpăr creveţi. Mai cumpăr, pe urmă, şi nu-mai-ştiu ce alt flecuşteţ.

- Vreau la tobogan.
- Du-te.

După tobogan:
- Acu’ vreau la locul de joacă.
- Mâine (ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat).

Trece caleaşca de covrigi. Muţunau, pe care l-am sancţionat acu’ nu mai ştiu cât timp (şi nici pentru ce, că-n ultima vreme nu mă dă memoria afară din casă) cu necumpărarea niciunui alt covrig până intră la şcoală (n-am zis şi în ce clasă anume...), mă priveşte rugător şi mormăie nu-ş ce.
- Ştii că nu cumpăr covrig.
- Mneeaaam...
- Nie-nie.
- Dar îngheţată? Îngheţată!!!
Marele amator de îngheţată era cam fornăit.
- Nu, că ai deja nasu-nfundat.
Muţunau se opreşte şi mă priveşte c-un aer de soacră profesionistă:
- Da’ chiar aşa... nu vrei să-mi faci şi mie nicio bucurie?



****

Vorbim, pe lângă Muţunau, despre X, care şi-a dat fetiţa-n clasa I la liceul de fiţe Y.
Muţunau, desigur, nu poate răbda conversaţiile care nu-l includ. Dar, fonfăit fiind, nici nu prea mai aude prea bine.
- Liceul de fiinţe? Dar asta nu prea are sens...
- De fiţe! De fiţe, nu de fiinţe.
- Aaaaa, de fiţe.... mofturi... adică... păi eu cred că n-am nevoie, că eu ştiu deja să fac fiţe.


****

Refuz să prestez nu’ş ce chestie intens reclamată de Muţunau.
- Eşti urâtă!
- Părerea ta e că eu sunt urâtă.
- Păi chiar aşa şi e.

Varii şcoleli pe cont propriu

Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.

Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?

Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon, îndesată-n destinatari predată.

- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum vai steaua ei lipsită de un număr spectaculos de teme imperios necesare existenţei în social - de la aspectele IT&C până la teme financiare. Da, poate n-oi vrea să-i înveţi despre derivative din clasa I, da’ poate vrei sa te asiguri că pricep teme de care se lovesc indirect în fiecare zi. Cum arată banii, la ce folosesc, de unde vin...
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)


Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)


Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.

Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)

Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:

- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)

- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)

- învăţarea prin joc

- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil

- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)

- timp de „decantare”

- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)

- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.



Ce avem în brogram:

- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă

- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!

- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).


Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.

Vise.

Despre ce n-am mai scris (V)

Despre moartea lui Kitty. Acum vreo lună.

Despre oboselile mele cronice. Despre faptul că, după n-şpe feluri de analize care-au concluzionat unanim că, la cât nisip car pe dinăuntru, îmi pot deschide lejer un complex de plaje private, tot somnul & 2 litri de apă pe zi par a mă scoate din belea.

Notă: dacă aveţi dureri difuze de şale, uşor de pus pe seama creşterii / variaţiilor de greutate, nu e rea o ecografie abdominală; s-ar putea să descoperiţi că sursa e cu totul alta...


Despre varii opere culinare zmeurite.

 

(blat aproximativ de pricomigdale, crema de mascarpone cu gălbenuşuri, plus pleaşca de zmeură)


Despre noile sporturi muţunautice, pentru care ne trebe d'astea (eu-s mare fan 2 in 1):

... şi de-astea:

Târâş, grăpiş, varii lucruri se mişcă. Unele chiar spre-nainte.

Biciclistul de interior

Muţunau-schiorul şi Mamiţuni-paltonăreasa

La instigarea unei prietene (acum două săptămâni. de-atunci tot încerc să-mi revin. fără mare succes...), am înşfăcat Muţunaul şi-am şters-o la Azuga, cu tot cu oboseala din dotare, întru schiere taberistică.

Întru schiere-Muţunau, pen’ că eu m-am declarat rapid inapt combatant, din motive mai degrabă... tehnice.


Povestea a-nceput, a continuat şi s-a-ncheiat cu răgete. E drept, conţinutul ante-menţionatelor unde tsunami-uri onore a diferit radical.

Am trecut prin „nuohohohoooouăăău, eu nu vreau să schiez, eu vreau acasă, să plecăm la Bucureşti chiar acuhuuuuuhuuum!” (prima oră), am continuat cu „ceeee? de ce nu mai merge banda? cum adică mergem la hotel? de ce a zis L. că gata? eu vreau să schiez!!!” respectiv cu „nu merg la niciun Braşov (aveam programată o vizită, apoteotic rămasă neefectuată), îţi pui şi tu schiurile şi mai mergem”.


Nu-s dată pe spate de tabără, dar junele a fost realmente încântat şi am plecat aproximativ instruită pentru data viitoare - în materie de pregătire logistică a excursiei, desigur.


Pe scurt, pe capitole:



Echipament, bulendre & co:

- e util ca echipamentul adus de-acasă să cuprindă costum de schi (de preferat din două bucăţi - e mai comod după), ghete / cizme / après-ski-uri nealunecătoare, ochelari de ski de măsura potrivită, cagulă (mai degrabă pentru siguranţa acoperirii cefei decât pentru acoperirea nasului şi a gurii...)  şi oarece bulendre de lână merinos (ţin cald fix când şi cât trebuie); 3 schimburi de haine (de purtat sub costumul de schi) pot ajunge pentru o săptămână întreagă...

- echipamentul „tehnic” de schi (clăpari, schiuri, cască) se închiriază, la preţuri ce variază (din câte ştiu eu...), de la staţiune la staţiune şi de la punct la punct, între 30 şi 75 lei. De obicei taberele organizate furnizează ele echipamentul, împreună cu vesta şcolară corespunzător inscripţionată, eventual şi codificat colorată (albastru pentru începători, roşu pentru avansaţi).

- e nevoie de un gel de arnică (poate şi de nişte pliculeţe de ceai anti-răceli....) şi de masaj zilnic, chiar dacă Dl./ D-ra Tomba-junior nu solicită explicit;



Hotel:
- când ai copchilul după tine, e util ca hotelul să fie cât mai aproape de pârtie;
- dacă în cameră e prea cald şi nu se pot regla caloriferele, un prosop un pic umed, strategic amplasat peste calorifer, rezolvă întrucâtva problema;
- oarece provizii suplimentare de apă, ceai şi, eventual de alte chestii (fructe, iaurt, etc), în funcţie de durata deplasării şi, desigur, de gusturi, pot fi binevenite. În cel mai rău caz, balconul e frigider bun...



Instructaj:
Din seria „câte bordeie, atâtea obiceie”, o singură după-amiază pe pârtie poate furniza material didactic pentru compararea a 5-6 şcoli de schi - adică stiluri diferite de instruire. Cu beţe, fără beţe, în şir, pe rând, cu fanioane, fără fanioane, ţinut, neţinut (cu beţele adultului), cu adult în faţă, cu adult în spate, cu crocodil (ajutor pentru mers în plug), fără crocodil...
Cum îi e comod, util & accesibil copilului, ăla e.

Muţunau se înscria periodic & temporar la câte o altă şcoală - pentru schimb de experienţă, desigur - mergând după cine i se năzărea lui din cap de pârtie c-ar putea fi interesant de urmat. Şi (am aflat pe urmă) punând, verificator, şi întrebări de ordin tehnic... să îndoi genunchii ca şi când aş sta pe un scănel?

Pentru noi, în afară de varietatea tipurilor de instructaj şi de posibilitatea de a le accesa, cele mai importante aspecte au fost:

- încălzirea prealabilă (clasicul dat din mâini şi din picioare, important mai ales când vii cu maşina până-n buza pârtiei... când vii de la hotel, ca noi, hai să zic că parte din încălzire era deja efectuată... chit că haotic!)

- învăţarea graduală - întâi plugul, în paralel cu mersul pe covorul de cauciuc, pe urmă îndoirea corectă a genunchilor. A lipsit un aspect esenţial din punctul meu de vedere - cum să cazi corect (adică, mai exact, cum să te laşi pe o parte în aşa fel încât să nu te loveşti şi să te poţi ridica rapid apoi). Mi s-a explicat (neconvingător, zic, că de-aia o tot ţin pe-a mea) că la copii nu-i nevoie.

- dozarea efortului - lăsat în pace, Muţunau s-ar fi dat ani la rând, după ce s-a prins care-i treaba... şi seara/serile ar fi fost Robocop - ţeapăn de picioare.

- neacceptarea descurajării. Combinată, la Muţunau, cu neacceptarea ulterioară a imperativului de-a-l aştepta pe băiatul cu cartela. De ce, dacă mă pot băga şi singur?


Dacă mai prindem zăpadă anul ăsta, mai încercăm, fie şi numai o zi...



Info despre subiectu' schi:
Portalul Ski in Romania - cu informaţii despre stratul de zăpadă de la (cred) fiecare staţiune de schi din ţară
Site-ul Munţilor Bucegi (scris de ei personal, desigur)
Masivul Postăvaru.
Hărţile I-tour, pe baza celor de la Schubert şi Frankzke (cred...)
Cum îţi înveţi copilul să schieze - de la MonkeySee; de la Skis.com - frumos, cu explicaţii & liste clare, nu semi-incoerent, ca mine azi; de la (hi-hi) Părintele Aventuros.

Ultimele chestii de prin agendele muţunautico-mamiţuneşti

S-o luăm pe rând.
Avem de menţionat:


Masajul pe patul cu pietre de jad şi-nu-mai-ştiu-ce (bla-bla...) pentru coloană, de la Henriette, accidental pescuit de pe unul din site-urile cu discount-uri (destinatar: strâmbăciunea de Mamiţuni, desigur). (pozele de pe site sunt aiurea, nu te dezbraci pentru masaj, doar elimini cureaua, încălţările şi eventualele taioare / haine cu potenţial ridicat de boţire)
Dacă nimereşti, într-un final, poziţia potrivită înălţimii tale, e chiar fain.
Dacă nu, se pune oricum drept o oră de linişte (doar dacă nimereşti singură-n camera de 2 paturi cu pietre de jad şi unu’ aparent fără...). Din acest prim motiv prima şedinţă a fost oarecum inedit-înspăimântătoare. 



Colorile de baie de la Tinti (pentru Muţunau). De la DM. Din seria „bună ziua ai dat, belea ţi-ai căpătat”, acu’ nu se mai poate face baie decât cu ele. A, şi cu pocnitoarele din aceeaşi serie...



Dubla şedinţă de iniţiere de la Equestria - fără poze, că n-am mai avut destule mâini.
Dar arătam într-un mare fel, înfofoliţi amândoi (în manej nu e cu mult mai cald ca afară), echipaţi cu caşchete, proptiţi în şa, amândoi în premieră, fiecare pe calul lui (inclusiv Muţunau, care n-a primit ponei, ci pe Negruţa, o mânzoacă pe care sunt cocoţaţi toţi copiii).
Foarte frumos. Am vrut să luăm caii acasă. Nu s-a putut. Păcat, am fi ajuns mult mai repede dintr-o cameră-ntr-alta.



Cărticelele Prima mea enciclopedie (Larousse) de la Elefant, luate cu reducere şi cu ochii oarecum holbaţi la vederea preţurilor iniţiale declarate acolo.
Muţunau, „cititor” pasionat al volumului „Corpul Omenesc”, a-ntrebat despre personajele (nude) de la paginile 92-93: da’ ăştia nu se mai îmbracă odată?
(după cum era de aşteptat, dat fiind că este despre corpul omenesc, cărticica presupune să fii gata să dai oarece explicaţii din zona de educaţie sexuală)



Cremele de la L’Erbolario. Tot cu reducere, desigur. (nu că asta ar rezolva mare lucru... dar farmaciile care nu au varianta tester pot da, la cerere, mostre).


Ultimul concert din seria Clasic e Fantastic.



Şi ratarea unei tabere de schi. Eh, nu le poate avea/face omu' chiar pe toate!


PS:
Ah, şi clepsidra Dontodent, cronometru asistent-la-spălatul-pe-dinţi, c-o uitasem. Tot de la DM.

Zâna delfino-endorfină

Da, da, eu. (zgomot surd de bătaie cu cărămida-n chept)
Căci, deşi nimeni nu mai credea (juma’ de univers făcea pffff! dând din mână a pagubă, de fiecare dată când eu dădeam să spun pisci...nă!), am fost la bazin.

Am plutit din prima clipă de aparentă imponderabilitate nautică. N-am înotat, am acvaplanat non-stop.

Sau aproape..

Că data viitoare mă uit mai bine să văz când se termină brusc treptele, ca să nu mă mai trezesc băgată cu capu-n apă de un Muţunau vag timorat de alunecarea-mi cam bruscă & dornic de susţinere sporită fix la momentu' mai puţin oportun.

Sau mă bag la un antrenament intensiv de salvamar, că eu ştiu să mă ţin numa’ pe mine cu nasu’ deasupra apei, şi nu-s deloc competentă în a susţine, când bâldâbâcâi, şi-un copil, şi-un colac buclucaş de spumă.

Deşi poseda colac, s-a speriat; mi-au trebuit juma’ de oră şi-un număr record de tumbe, demn de Cirque du Soleil, secţia morse-orci-balene-ucigaşe, să-l conving să intre la loc.
După aia, s-a ocupat pe cont propriu de înghiţit apă, dat fiind că el tre’ să vorbească non-stop şi n-are activată opţiunea „închide gura!”.

Sunt gata să pornesc o nouă religie, bazată pe traiul eternizat în piscină. Cu, hai, dormitul pe marginea ei. (că tot veni vorba, după piscină & masă, Muţunau a căzut lat. puteai tăia lemne pe el. cu drujba. )

Sau... aş putea să mă mut în Bolivia. Au ăia acolo o piscină mai mare, în aer liber şi la oarece înălţime, locuibilă.
Sau, pur şi simplu, să mai merg la vreun bazin.

Îmi ţin pumnii să nu se lase cu dureri de urechi. Omu' a avut cască (o caşchetă de la Decathlon), dar, odată ajunşi acasă, de fiecare dată când cască a somn, duce mâinile la urechi. Nu-l doare, dar semnul nu-i prea bun...
(cu toată scufundăciunea de debut, eu n-am nimic, sunt din tablă zincată)

Muţunau, copil problemă

La cererea expresă a directoarei, Muţunau va fi retras de la grădinilă.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)

Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.

Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.

Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)

(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)

Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...

Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?

Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.

Dieta, metodic

Să faci cură de slăbire e ca şi cum te-ai apuca să-mpingi un tren. (sau, după gust, să-l tragi)
Efortul e mare şi tre’ să fie mult prelungit înainte să se vadă primele semne neînchipuite ale vreunui efect.

Iaca (dacă tot pritoceam postarea de dinainte de Paşte, mai precis de prin aprilie (20...), când mă şi lăudasem cuiva c-o am în program! ce-i drept, o aveam, dar uite cât a durat...) strategie şi tactici.
(nu vorbesc deloc aici de motivaţii. poate cu altă ocazie. poate.)

Scopul lor în viaţă este să ne simplifice existenţa, în caz de dietă. (maximizare de şanse şi rezultate, etc.)

Obiectivu’ personal poa’ să poarte numele de cod „kile jos”. Sau... „mai multă zvelteţe/sprinteneală”. Sau... „să intru dr... Doamne-iartă-mă la loc în hainele alea”.
Sau (favorita mea) "pentru că m-am săturat să car atâta".

Pentru atingerea lui, avem trei perspective. Sau... trei unghiuri de atac, nu total disjuncte. Sau... capitole. Neesenţial.
Ele sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, intrări (ce îngurgitezi), proces (consum energetic), ieşiri (evacuarea, adică)

1. Intrările
Cu cât intră mai mult (şi mai aiurea...), cu atât creşte bătaia de cap.
Deci, să selectăm, pe linia lu' mai puţin şi mai bine.

Tactici:
1.a. Tactica „nechezol”: substituirea
Mănânci de nervi? La ore aiuristice? Pe apucate? Tre’ să te alături familiei, şi e ciudăţel dacă faci opinie separată şi papi ceai? Substituire scrie pe tine.
Avantaj: curat făcută, nu impune nici limite de cantităţi, nici de ore. (e gândită oricum ca să descurajeze mâncatul...)

Regula de aur: morcovii (cruzi) sunt un dar fabulos. Şi la îndemână. Au destul de multe zaharuri încât să-ţi salte (dar nu apocaliptic!) glicemia, sunt destul de tari ca să-ţi dea de lucru cât rozi (ceea ce se presupune că începe prin a te calma şi sfârşeşte prin a te plictisi!  şi ce bine, că te laşi de mâncat, de oboseală), şi, când îi termini, îţi dau (via ultima ronţăială!) un aer triumfător.
Cu obraji de hamster, sau fără.

După câteva zile de ronţăit, timp în care nu mai pupi zahăr, că doar l-ai substituit cu morcovi, îţi piere pofta de dulce. Cafeaua îndulcită de altădată va părea sinistră şi sucurile, bleah, piei, Satană!

Regula de aur, da’ cu mai puţine carate: orice aliment intens prelucrat se inlocuieşte cu fructe şi / sau legume. De preferinţă, crude. (acu' merge relativ simplu, că-i sezonu'....)
Pen’ cine nu le suportă crude, merg fierte sau gratinate, dar fără orice alte adaosuri în afară de mirodenii şi... [dar cu mare indulgenţă şi în cantitate mică] ulei de măsline extravirgin. (eventual proaspăt stors, ca să ne complicăm un pic!)
(eu trăiesc cu impresia că, bine asezonată, şi zeama veche de cuie roase de rugină poate părea o maaare delicatesă)
Prin aliment intens prelucrat înţelegem toate prăjelile, toate gătelile care necesită peste 1 oră (prăjiturile & pâinea se includ)

Exemple:
- zahărul se înlocuieşte cu morcovi. Ca să nu ne punem morcovi în cafea, n-o mai îndulcim deloc. (laptele gras îi mai ia din „asprime”; cu titlul de mare excepţie, da’ separat de lapte, meeerge, hai, o linguriţă de miere... PE ZI.)
- toate făinoasele cu gluten se înlocuiesc cu mălai şi respectiv orez. (care mălai şi orez nu se combină nici între ele, nici cu amidonoase)
- cartofii se înlocuiesc cu yams - cartofi dulci, sau, din nou, tot cu morcovi.
- prăjelile se înlocuiesc cu crudităţi sau fierturi, bine asezonate cu mirodenii (da’ nu Delikat sau alte minuni de-astea, cu glutamaturi)
- prăjiturile se înlocuiesc cu stafide (bun, bun, trece pofta de dulce; pentru cine are chef, timp şi talent, se pot face bombonele de cacao, stafide, fulgi de cocos, susan, migdale şi ce vă mai trece prin cap. atenţie, că-s bombe calorice)
- sucurile de orice fel (în afară de cele proaspăt şi, eventual, personal stoarse) se înlocuiesc cu apă şi ceai.
- ness-urile la pliculeţ se înlocuiesc cu cafea sau ceai verde/negru (sau se scot de tot)
- îngheţata se înlocuieşte cu iaurt simplu, blenderit cu fructe, pus la congelator, îngheţat, scos, re-blenderit, pus la loc.
- pentru cine suportă extremele, carnea se înlocuieşte cu peşte - dacă se poate, pescuit personal de la Metro, Auchan, bălţi renumite, de-astea.

Important: Dacă ai zice că ţi-e foame, vezi să nu-ţi fie, de fapt, sete. Bea apă prima dată.
Nu e glumă. Persoanelor care mănâncă dezordonat li se cam "derutează" centrii neuronali care controlează senzaţia de foame şi respectiv saţietatea. Drept care neuronu’ mai ajunge uneori să comande greşit papa!!! în loc de apaaaa!!!


1.b. Tactica „blitz-krieg”: excluderea
Un NU hotărât:
- prăjelilor
- zahărului la punga/cutie
- amidonoaselor
- alimentelor cu gluten (scoaterea lor pentru o perioadă ajută la curăţarea intestinului)
- alimentelor intens prelucrate (aici intră şi toate mezelurile şi mai toate branzeturile... adică fără caşcaval...)
- alimentelor conservate (excepţie: murăturile şi compotu’ de ananas)
- alunelor americane - peanuts.
- fisticului (suspine de protest)
Pe cine mănâncă intens în ... stomac sau n-are de ales, o zi de călcat strâmb în fiecare săptămână nu e gaura-n cer, cu condiţia să nu mănânci un TIR.
Nu te descurci cu asta?
Simplu.
N-o să slăbeşti.

1.c. Tactica „pune ceva-n loc/începe cu asta”: includerea
Un DA hotărât:
- sucurilor de fructe proaspăt stoarse şi beute pe loc
- sucului de sfeclă roşie crudă (e surprinzător de dulce şi bun, doar că-ţi cade păru’ din nas până strângi cât pentru un pahar...)
- amestecurilor de fructe şi iaurt - de preferinţă iaurt făcut în casă...
- kefirului şi iaurturilor bulgăreşti
- brânzei calcice & zerului aferent
- migdalelor crude (pentru că-s nesărate, şi se pot prăji apoi după gust...)
- laptelui de capră (mai uşor de digerat)
- alunelor de pădure (tot nesărate). sunt ele bogate-n calorii, dar sănătoase.  

2. Procesu’
Aici se lucră mult cu materialu’ clientului.

Avem metabolism bun? Dacă da, scăderea în greutate apare uşor şi repede, imediat ce se modifică oarece parametri în intrări. (dacă regula asta nu se validează în practică, ori interesul pentru subiect e pur teoretic, ori metabolismul nu e chiar rupt din soare).
Vestea nu-aşa-bună e că, (aproape) imediat ce te re-apuci de păpat aiurea, se va vedea.

N-avem metabolism bun? Ghinion.
Să-l ajutăm, zic.
Sportul e una dintre alternative (m-am mai aberat pe tema asta, aici). Beleaua principală e că nu se face singur.

Sunt tone de sfaturi, rutine, bla-bla-bla.
De bun simţ sunt (şi) următoarele:
- un-pic-de-sport e mai bun decât niciun-pic-de-sport;
- nu se face sport cu burta plină şi nici nu se mănâncă din greu după aia (ăştia de reuşesc să pună 1 oră între sport şi masă se laudă că le merge mai bine)
- se recomandă abordările gradate (câte puţin, câte puţin, că scopul nu e să cad lată şi să mă mişc ca Robocop a doua zi după faptele de arme sportive, ci să-mi împing în ritm constant & ne-stresant limitele). faptul că nu pot face din prima şi nici din a doua tot ce ţopăie instructorii nu mă îngrijorează cine ştie ce.
- variaţiunile-s foarte bune la casa omului. (după un timp, corpul se plictiseşte de un anumit tip de exerciţii şi reacţionează mai bine la schimbări decât la menţineri de rutină).
- scopul sportului este intrarea-n formă!
- răbdare.


3. Ieşirile
Fără a intra excesiv de mult în detalii, să zicem c-aici preocuparea de bază e limitarea timpului de „procesare”. Care se mai traduce, uneori, prin maximizarea ieşirilor. Are legătură, desigur, cu punctu’ 2 (care ajută!) şi cu punctul 1 - pe scurt, hidratare şi "de-constipare".  (nu, nu recomand laxativele; ci alimentaţia bogată în alimente care să nu pună probleme de tranzit)


Mai sunt multe de spus, da’ mă opresc aici, că mi-e somn.

Iar neodihna, după cum s-a cam dovedit, e unul din „prompterele” mâncatului compulsiv.

Ieri: muci, zoo, arici, adulţi mici & alte replici

Pentru că Muţunaul, stripteuz de felu’ lui, nu pricepe de ce nu e momentan cazu’ să se dezbrace pân’ la chiloţi în parc / oriunde altundeva în afară de în casă, avem muci. Da. Acum. La vremea asta.

Drept care chiulim din nou.
Ocazie cu care ajungem (ieri) la grădina zoologică... minunat de pustie.
Preventiv, Muţunau e echipat cu cască şi cocoţat pe biclă. (ceea ce s-a dovedit de un real succes)

Primul şoc (în afară de cel produs la vederea menţiunii referitoare la taxa foto de 13 lei, pe care, desigur, n-am achitat-o, ci am ignorat-o imperial, că-i o tâmpenie): hartă, doar la intrare. Adică nu tu pliante (moca sau contra cost, da’ să fi fost...), nu nimic. E drept, grădina nu e aşa mare... Da' chiar nimic??

Al doilea şoc e de natură olfactivă. Spre juma’ din grădină găzduieşte păsăret. Care, cu sau fără aroma ambientului aferent, pute. Bălţile pelicanilor, de pildă, păreau a conserva apă datând de prin cretacicul timpuriu, şi nici cu capitolul raţe, gâşte şi lebede negre nu-mi era ruşine. De, poate grădina, care bogată sigur nu e, are, spre strângere de fonduri, vreun program de (re)descoperire a unor specii noi. Eventual şi aerobe, şi anaerobe.

Al treilea aspect, de data asta de natură plăcută, e că, la ora 14.00, miercuri, grădina e cvasi-pustie. Sunt mai mulţi locatari permanenţi decât vizitatori. Drept care Mamiţuni se plimbă precum regina Angliei, netulburată de o potenţială rătăcire muţunautică. Rătăcirile există, fireşte, dar, cum spuneam în postarea anterioară, devin tolerabile. Chiar relaxat-admirabile!

Temperatura e relativ ridicată, Da’ e destulă umbră. Ce e chair fain la grădina asta e că locuinţele animalelor au, atât cât se poate, un aer destul de sălbatic (doar e-n pădure...). Ce nu e deloc fain e că spaţiul e extrem de mic... căci a fost mare nevoie să se construiască oarece habitaturi via alt tip de animale...

... şi mai e şi metru-cubicul gard viu, care face vizionarea imposibilă dacă ai sub 1.20 şi eşti oarecum lipsit de aptitudini de cocoţare pe gardul-simbolic-de-lemn!
Punctele de cel mai ridicat interes au fost: tigrii (şi Muţunau, şi Mamiţuni), pitonul alb, care se bâţâia straniu lângă geam, cimpanzeul gigantic & meditativo-plictisit (Mamiţuni, că Muţunau o zbughise demult afară din pavilion), şi, desigur, ţâşnitorile. Dacă nu le-a manevrat intens pe toate, înseamnă că nu s-a atins de niciuna.

E fain că sunt ţâşnitoare din 10-n 10 metri.
Lucrul ăsta ne-a ajutat să ne desprindem, de fiecare dată, de ţâşnitoarea prezentă, vecină, călărită, pentru a ne deplasa, nu-i aşa, spre următoarea. (de animale l-a cam durut la başcheţi).

Coşurile de gunoi, şi ele (din fericire!) foarte dese, sunt foarte frumos imbracate-n stinghii de lemn.
În rest... cuştile sunt mici, spaţiile mari sunt şi ele mici... (dar'mite alea din start mici!) ...uşor deprimant.

Partea cea mai faină e c-am dat peste o serie de locatari clandestini!
Mâţele omniprezente nu le-am pozat, dar pe ’mnealui, da!
(chit că la prima vedere (neclară) cu coada ochiului, mi-a dat oarece frisoane...)

Muţunau, anunţat că acolo e un arici, şi-a-ndreptat hotărâto-belicos roţile şi ţinuta, anunţând: v’eau să-l calc! (Mamiţuni sărise deja în rolul căştilor albastre, da’ ariciul, bun vorbitor de limbă română, o zbughise deja-n boscheţi numa’ auzind asta, lipsind fotoreportaju’ de subiect).

Deci, iată tălpoanţe de arici!

...urmate de o re-împrietenire cu fotografa amatoare (cam chioară şi cu degete cam tremurânde) în vreme ce Muţunau, desigur, gâdila ţâşnitorile (ahrteziene, mami!). 

Haltă de joacă & masă la Ikea, unde au loc, succesiv şi sau simultan, tumbe, ţopăieli, fugă şi şantaje: Dacă mănânci toată clătita, stăm la joacă. Dacă nu, plecăm IMEDIAT acasă. Ce preferi?
(de data asta, a prins şmecheria, a mâncat)
Apoi, la ieşire, îmi smulge din mână cutia de cidru, proaspăt deschisă, din care tocmai băusem cu sete:
- Asta e pent’u adulţi mici!
(am fost instant "răzbunată" via strâmbături indignate de tip ce-gust-naşpa-are-ce-prostii-bei-mami)

Ca epilog: azi, când l-am luat la muncă, să ne întâlnim cu p’ietenii noşt’i de la se’vici, (care, ulterior, s-au transformat în colegii mei - nu ai lui mami, ai mei!) întrebat dacă nu vrea ceai (că doar mucea intens) a răspuns, firoscos:
- Nu. Eu beau apă. Ceaiul e pent’u fete.
(înaintea lui la dozator fusesem eu, fata-de-referinţă (deocamdată....) şi-mi făcusem un ceai....)

Căutarea s-a terminat

(cel puţin, una din ele, prima de pe listă. aia lungă. de căutări.)
Avem cască.

Kiddy basic.
Desigur, nu vrea s-o poarte. Dar am 15 strategii în acest scop, una dintre ele trebuie să dea roade. S-ar putea să fie aia legată de, hm, mituirea cu ciocolată. Dar cauza e nobilă! (şi ciocolată nu pupă prea des. nu apucă. o mănânc eu cu prea mare viteză!)


Avem biclă. (încă neasamblată. mă ocup ’mediat... sper să-mi şi iasă, că-n magazin, la repetiţia generală, am avut oarece dificultăţi...)

B’Twin Run Ride.
Fără pedale. A fost, uf, un soi de cheltuială inutilă şi neamortizabilă, întru aprobarea căreia au tras greu în balanţă, simultan, greutatea scăzută a agregatului (care, astfel, nu va rupe nici genunchii muţunautici, nici şalele mamiţuneşti, căci ghiciţi cine va avea cinstea şi onoarea de-a fi mai des în contact cu ţoacla...), preţul relativ rezonabil şi (tre’ s-o recunoaştem) un zdram de nebunie temporară.


Avem şi set de înot/scufundări.

Tribord Caraibe 100 Junior.
Ei, aici zdramul de nebunie a virat, simultan, spre tonă şi spre permanenţă. Două destinaţii, nu-i aşa, pitoreşti.
Ce ziceam zilele trecute de cămaşa aia de forţă în culori drăguţe?
Din fericire, la Decathlon n-au.



Dar ce n-avem...?

N-avem, căci n-am reuşit să-l conving să stea la probat, şi fără, nu risc, cască de înot.
Nici de-asta:

(casca Dino - pe raft era versiunea portocalie, mai atrăgătoare şi, teoretic, mai bună, ca vizibilitate)

Nici de-asta:

(cască simplă)


N-avem (pen' căci n-avem nici unde-o pune-n casă, nici cum o căra, zilnic, până jos, cu tot cu biclă, nici curaj spre a o folosi) remorcă.

Pitoresc denumită, mai demult, troşcaletă.
(da’ poate nu se vinde şi-o iau la iarnă, la promoţie!)

Recente obiceiuri muţunautice

1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .


2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.

Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).

Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?

Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)

Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.

Deci omu' ăla e un erou.

Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!

Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!

Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.

Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.

Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)

Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.


Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)



4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.


5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.

Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...


6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)


7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...

...în care Mamiţuni dă milităria jos din pod

Cu seturile astea de exerciţii am slăbit, acum 6 ani, 15 kile. În 4 luni, cu un simulacru de dietă (nu mai mâncam după 6 seara şi încercam să limitez cantităţile îngurgitate, da’ cam atât), şi, pentru început, cu trânteli epuizate pe jos plus o tonă de înjurături la adresa lui Cindy Crawford - care, săraca, n-avea nici o vină! (alta decât de a fi putut face, la foarte scurt timp după naştere, chestii pe care eu nu le puteam face nicicum.)

E fain că-s grupate în 3 „capitole”: A, de 10 minute, cel mai uşor, B, de 20 (parcă...), solicitant pentru cine n-a mai „prestat” de mult, şi C, de 45 de minute. Ăsta se lasă cu înjurături. E nevoie de 2 gantere mici (1.5kg, de pildă), 10 cărţi de joc (vor fi pescuite de jos, una câte una), covoraş (opţional) şi, la unele exerciţii, un scaun solid. Şi de apă.
(Faci ce vrei, când vrei/poţi. da’ zilnic.)

Este vremea să ne întoarcem la bunele obiceiuri. (Nu de alta, da' am cam ruginit. Scâââârţţţţ!!!!) Şi, din păcate, la dietă (uuufff.... adio, ciucalată!!! ce mă fac fără tine? sevraj scrie pe mine!)


Ce vom face în acest timp cu Muţ? (Care Muţ debordează de energie. Hâţâitul &trântitul tuturor uşilor &sertarelor a devenit sport olimpic. E în stare să dea gata o echipă de supervizori. Una de rugby.)

Păi, la sport (şi) cu el. În cadru organizat. Nu, nu tot pe/cu Cindy Crawford! Deşi ar putea fi utilizat pe post de ganteră la nişte exerciţii pentru pectorali - ridici încet copilul cât de sus poţi, în timp ce el se cocârjează de râs.

Plus, cu menţiunea că mi se pare aberant să am vreo aşteptare legată de performanţă. La vârste preşcolare, sportul ar trebui să însemne joacă şi distracţie, nu competiţie. La competiţie mă bag eu!

Înotul poate începe oricând. Cu chiloţi absorbanţi speciali (60 RON pentru 11 perechi de chiloţani de unică folosinţă. Huggies. cââââât??? horcăieli pe fundal) Şi cu precizarea că, pentru câţiva ani, e prudent să nu ne aşteptăm să înveţe de-adevăratelea să înoate... e doar bălăceală. Cu tot cu un adult!
Căutăm locul potrivit şi-i vom da înainte.

În rest, e de văzut cât de bine stă micul cetăţean cu motricitatea şi, nu în ultimul rând, cât interes manifestă pentru activităţile propuse. Dacă n-are chef... chiar nu e cazul să insist aiurea. Ia să vedem:

De tăvălit pe jos se tăvăleşte (cam toţi o fac, la vârsta asta), deci putem bifa relativ devreme (poate chiar de pe la 1 an jumătate - 2) şi gimnastica - un anume fel de gimnastică... proto-gimnastică! pentru că, de fapt, ideea de „regulă”, de rutină, de exerciţiu, nu se deprinde decât mai târzior... şi-apoi, vreo nouă Nadia sigur nu iese din el.

La alergat se bagă dumnealui singur. Deja. Intens. Non-stop. Nu trebuie decât să-l lăsăm.
Ne mai scălămbăim noi cu un soi de fotbal - şutează mingi, pas cu pas, cât e casa de lungă.
Am putea încerca, eventual, şi oarece prins de mingi (din zbor). Chestia e că, după aia, o să se şi apuce să le arunce... (altă sesiune de securizat chestii prin casă!)

Pentru bicicletă mi se pare încă prea necoordonat. Poate la vară? (faptul că n-avem încă o bicicletă mică e trecut cu vederea!)

Cred că ne-am mai putea juca de-a motricitatea şi cu o mulţime de chestii simple (da’ foarte captivante până pe la vreo doi ani jumate), tip „strânge pumnul” (merge), „îndoaie degetele pe rând” (mai aşteptăm), „lasă-te pe vine” (da), şamd. La un moment dat s-ar putea apuca să şi danseze!

Ce mai avem în vedere:
Anumite surse dau 4 ani drept vârsta minimă pentru ski. Până atunci, amatorii pot tricicleta, respectiv bicicleta, chiar de pe la 3 ani. (Micul Urecheat, care însă a mers de la 10 luni, tricicleta majestuos, cu spor, de la 2 ani). Sau pot sări & ţopăi cu spor, aşteptând vârsta de 6 ani, când te poţi apuca de patinaj. Sau, eventual, de escalade (la modul organizat, că, la cel spontan, de mult nu mai constituie o noutate...)

Mai departe nu-mi bat capul, e prea devreme.
Da’ mă gândesc să ne luăm un tobogan ...

Alfabetul sporturilor Muţunautice (A-K)

Sursa

Atletism: când alergi chiuind cu mâinile fluturând în toate direcţiile.

Body combat: cu Mamiţuni, printre tonele de jucării de pluş din Patul Mare (vom reveni cu fotoreportajul de rigoare)
De box sperăm să nu se apuce aşa curând...

Ciclism: în varianta de tentativă de cocoţare pe bicicleta eliptică, pe care o tot verifică şurubăritor la toate încheieturile...

Dans: deocamdată, numai sub supervizarea directă a lui Mamiţuni (= ţinut de mânuţe. noroc că l-am convins să se mai bâţâie şi pe picioarele lui, nu numai în braţe de adult...)

Echitaţie: călărirea calului-de-mare-balansoar.

Fotbal: şutăm intens mingea de plajă.

Gimnastică: faza de tumbe.

Haltere: cu orice prezintă interes. da’ cu o singură mână, că s’tem şmecheri, da?

Iiiiii.... (ce sporturi încep cu i?)

Înot: am trecut la bălăcirea în cadă.

Judo: da, trişăm la numărătoare. (vezi body combat)

Karate: exersăm preventiv răcnetul: Kiaaaaaaiiiiii!!! (cu variaţiuni). În rest, sperăm că ne-om abţine mai multişor de la discipline caftitoare... (că, nu de alta, da’ e clar cine va fi „încasatorul de serviciu”!)

Lumbago: stai, că ăsta nu e sport. Şi are de-a face cu Mamiţuni, nu cu Muţunau...