Cum am devenit coţohârlă şi alte două scurte relatări

Sâmbătă dimineaţa, la patinoar. Într-o sâmbătă-n care renunţasem să mai fac un drum lunguţ (dar care mi-ar fi folosit), în parte pentru că eram prea obosită ca să bag nişte sute de kilometri într-o zi, în parte pentru că n-aveam certitudinea că-l duce vreo careva pe Muţunautov la locul de dat cu fundul de gheaţă.

După sesiunea alpină, marele patinator cere creveţi. Surpriză, la Nordsee se scumpiseră. Nu ştiu de când, că nu mai călcasem demult pe-acolo.
Cumpăr creveţi. Mai cumpăr, pe urmă, şi nu-mai-ştiu ce alt flecuşteţ.

- Vreau la tobogan.
- Du-te.

După tobogan:
- Acu’ vreau la locul de joacă.
- Mâine (ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat).

Trece caleaşca de covrigi. Muţunau, pe care l-am sancţionat acu’ nu mai ştiu cât timp (şi nici pentru ce, că-n ultima vreme nu mă dă memoria afară din casă) cu necumpărarea niciunui alt covrig până intră la şcoală (n-am zis şi în ce clasă anume...), mă priveşte rugător şi mormăie nu-ş ce.
- Ştii că nu cumpăr covrig.
- Mneeaaam...
- Nie-nie.
- Dar îngheţată? Îngheţată!!!
Marele amator de îngheţată era cam fornăit.
- Nu, că ai deja nasu-nfundat.
Muţunau se opreşte şi mă priveşte c-un aer de soacră profesionistă:
- Da’ chiar aşa... nu vrei să-mi faci şi mie nicio bucurie?



****

Vorbim, pe lângă Muţunau, despre X, care şi-a dat fetiţa-n clasa I la liceul de fiţe Y.
Muţunau, desigur, nu poate răbda conversaţiile care nu-l includ. Dar, fonfăit fiind, nici nu prea mai aude prea bine.
- Liceul de fiinţe? Dar asta nu prea are sens...
- De fiţe! De fiţe, nu de fiinţe.
- Aaaaa, de fiţe.... mofturi... adică... păi eu cred că n-am nevoie, că eu ştiu deja să fac fiţe.


****

Refuz să prestez nu’ş ce chestie intens reclamată de Muţunau.
- Eşti urâtă!
- Părerea ta e că eu sunt urâtă.
- Păi chiar aşa şi e.