Părinţi, beuturică, matematică şi concluzii

Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit (economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem fără restricţii legate de ore de deplasare... )

Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.

Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi cafteli.

Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi, când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!), vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!

(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez, da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două Transformers. Filme, nu doar maşinării).

Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a 4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.

În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că, matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona arondată...
... e bineeeee!

Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege. Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă săturaţi odată.)

Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!

Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii, pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de la tine, da?)

N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de kafkian.


Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...

Nu glumesc. Aş vrea eu.

Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali  şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.

Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).

Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!

- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai ştiu câţi ani.

Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.

Pe scurt, progres, progres, da’ ho.

Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.

- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’ vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?

Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că l-aş adopta.

Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.

A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)

***

Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.

Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.

- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”

Văratice

Muţunau hălăduieşte pe varii coclauri, turbat de libertate şi leşinat de uimire să constate că există şi drumuri (de ţară) pe care o poate zbughi nesupravegheat!

Uăăăă!

De mai multe ori!!!!

Uăă-bis.

Da, poate.
Pe distanţe extrem de scurte, între noi fie vorba, şi pe drumuri extrem de necirculate (căci mai trecea câte un cal / poate chiar bisăptămânal).


Copchiii vecinilor mai au puţin şi îl zeifică pentru că, deşi nu merge încă la şcoală, ştie o mulţime de lucruri, mama, chiar şi despre densitatea apei (hă? cum o fi venit vorba de-asta?), eu cred că o s-ajungă preşedinte!

Judecând după politica românească, ultima precizare e, oricât ai machia-o, profund insultătoare.


Mă rog, prezumptiva zeificare are-n dosar şi forma fizică extrem de apreciată.

Care, zic, cam devalorizator, aşa, aia de grisină? (m-am abţinut. aş fi zis sticks. interesantă treaba asta cu pluralul luat de singular, dacă tot veni vorba)

Nuuuuu. E pentru că aleargă foarte repede!


În plus, bagă-n el intens fragi şi căpşuni (la căpşuni m-am mirat; dar, să zicem, vor mai fi fost unele mai întârziate...) şi, desigur, nu doar mănâncă smântâna, literalmente o aspiră. De afine nu s-atinge, le vrea pe cele mari, gonflate, nu pe cele mici.


Mă bucur că se simte bine & are o stare de spirit bună, poate reuşesc să mă inspir şi eu din ea.

Nu sunt exact în cea mai bună formă, de o vreme încoace.

Pentru că...

(acesta este un text postat cu data când ar fi trebuit să fie demult gata scris)

- Abia aştept să se termine anul ăsta, că m-am săturat de el, îmi zicea, la sfârşit de decembrie, prietena mea I., mamă de doi cetăţeni sub 3 ani.
- Da’ de ce?
- Păi... şi începe să toarne.
O mulţime (nu exagerez, mulţime) de poveşti triste de familie, legate de subiectul sănătate. O ascultam siderată. Când se întâmplaseră toate? De ce n-am apucat să vorbim despre ele?


Pentru că ne vedem de obicei la ocazii festive, când vorbim despre altele, mai vesele.

Pentru că atunci când vorbim la telefon ne mai urlă cel puţin alţii doi pe fundal. Alţii, mai mici, faţă de care nu vrei neapărat să discuţi suspiciuni medicale şi diagnostice prezumptive de tot felul.

Pentru că Muţunau a fost mai mereu răcit şi n-am avut inimă să mă prezint cu „cadouri” îmbolnăvitoare în preajma bebeluşului ei, deşi făcusem planuri în repetate rânduri.

Pentru că ea nu poate veni decât foarte însoţită la mine, iar eu, în timpul săptămânii, rarisim am timp seara.

Pentru că de câteva ori am fost pur şi simplu prea lată ca să mă mai gândesc măcar să sun, ştiind că, de azi pe azi, de obicei nu-şi poate schimba programul.

Pentru că, na poftim, atunci când, în sfârşit, la petrecerea de revelion, am stat una lângă alta, dimineaţa, cu cafeaua-n nas, vrând să stabilim când (repede! c-avem copiii cel puţin temporar sănătoşi!) ne vedem, am constatat că mai devreme de sfârşitul lui ianuarie nu ni se pupă oricum agendele, orice am face, dacă presupunem că vrem să ne vedem pentru mai mult de 30 de minute, altundeva decât la coadă la supermarket...

(asta în condiţiile-n care niciuna din noi nu-şi bate capul să aibă casa lună "pentru vizite"!)


Mă văd prea rar cu prietenii. Zău aşa.

Unele ne-ntâlniri sunt la limita anecdoticului, cum e cea cu V., cu care mi-a luat 1 an jumate pentru 1 întâlnire, sau cea cu C., căreia aş vrea să-i dau, pentru fiu-său, cadoul luat acum 2 ani (din fericire util şi acum), sau cea cu L., programată iniţial pentru hăt, demult, când eram gravidă în 5 luni, sau cea cu I. (altă I.) de la care am pătuţul pliant şi şapte mii de alte agregate (pentru că ne-am mai intersectat în context profesional...) dar care nu a apucat să-l vadă niciodată pe Muţunau.

Cam trist. Leşinato- patetic.

Ei las' că poate anu' ăsta schimbăm foaia!

Tristeţile Micului Urecheat

- Cum se cheamă un prieten care nu mai vrea să-ţi fie prieten? întreabă familionul urecheat.
- Inamic, sugerează sora 13- Alina.
- Ăăăă... neprieten? zice Mamiţuni.
- Trădător, tună (mai târziu) Nănaşa.
- Niet, zice Mama lu’ Micu’ Urecheat. Se cheamă Cosmin.

L-a anunţat pe Mic să-şi caute alt prieten, că el (Cosmin) vrea să fie prieten cu Andrei...

(povestea se întâmplă la matusalemica etate de 5 ani)